In zgomot si-n tacere

Standard

in seara zilei de 30 decembrie m-am trantit pe patul care ocupa aproape toata camera mea din hotelul Gago Inn din Trivandrum si m-am pus pe citit. Era cald, asa ca am pornit si aerul conditionat pe 16 grade, ca sa se raceasca mai repede. Cartea era captivanta – Eckhart Tolle, The power of now. Asa de bine m-a captivat ca am inghetat de frig si-am racit cobza, uitand sa fiu in prezent in vreme ce citeam despre cum sa fiu in prezent.

Ironie sau prostie curata?

Oricum, pe 31 ianuarie eram bine aranajata: nasul curgea, gatul durea, sinusurile imi atrageau atentia ca exista si nu le e prea bine, iar despre febra ce sa mai zic, crestea si scadea cum ii venea cheful. Dar eu eram pe barca, navigam prin laguna Kollam-Allepey, in statul Kerala din sudul Indiei si nici prin cap nu-mi trecea sa dau vreo atentie racelii. Mama mea m-a invatat ca cel mai bun e „tratamentul cu indiferenta”, ceea ce am si facut.

Si fiindca era anul nou, au mers o cola rece si o bere rece.

Si fiindca a doua zi ma simteam mai bine, au mai mers si altele.

Duminica am ajuns acasa si tusti ne-am infiintat la brunch cu colegele, sa ne povestim vacantele. Nasul curgea, gatul durea, indiferenta se intarea, berea rece racorea… de fapt era un fel de indiferenta cu inconstienta.

Si-a venit si momentul acela amuzant, duminica seara, cand, fiind singura acasa, nici nu mi-am dat seama ca nu mai am voce. Abia daca puteam sa soptesc. Am citit repede tot ce se putea citi despre laringita, mi-am facut apa calda cu miere si lamaie, am tacut ca o lebada.

Luni inca mai taceam. Am mers la sala in tacere, in tacere am luat-o pe Zeenat de la aeroport, ea tacuta de fel, eu de nevoie, lung a mai fost drumul pana acasa.

Marti taceam resemnat. Era si prima zi de scoala, deci pune-te in fata unei clase de liceeni zbuciumati si zi-le – adica nu, sopteste-le, la multi ani, feliz anno nuevo, hoy no puedo hablar… Dragii de ei! Ca intotdeauna (boala vocii e boala profesionala totusi si am mai patit-o), s-a facut o liniste si-o pace in clasa ca la biserica, micutii de 1,80 cu voci de stentor sopteau si ei la mine si ora a decurs minunat. La fel si urmatoarele.

Ceea ce n-a decurs minunat a fost pauza de pranz. La masa, intre toti colegii, muta. Sopteam eu, dar nu ma puteau auzi peste larma din cantina. Am ascultat povesti multe, n-am povestit nimic. Ma uitam la copiii mai mici cum tipa fara motiv, cum canta, cum vorbesc tare-tare. Vai, ma gandeam, cum isi irosesc vocea. De parca vocea ar fi un produs finit, care trebuie dramuit bine. Eu n-am deloc si el are atata ca tipa fara nicio grija si cand nu e nevoie.

In drum spre scoala vad o colega draga mie tare. N-a intors capul, in ciuda privirilor intense pe care i le aruncam. N-am putut s-o strig. Dar mi-am dat seama ca daca ai voce poti sa intorci un om din drum, doar cu vocea. Sa-ti faci auzita prezenta.

De la etaj, colegul Ben imi facea semne vesele. „Salut!” am soptit in vreme ce fluturam tare mana dreapta. „Miss Christina, cum ma inscriu la concursul de talente?” m-a intrebat o fetita de la clasa a 6-a. „Sa-ti explic,” am soptit. „A, n-aveti voce. Lasati ca intreb pe altcineva.”

Cel mai amuzant a fost un baiat, in ora de spaniola, strigand aproape suparat: „Dar de ce trebuie sa vorbim in soapta?”

„Voi nu trebuie,” am soptit eu.

„Dar e mai amuzant asa,” au soptit ceilalti.

Pe Indara am gasit-o pe net si vocea ei m-a impresionat. Ma gandeam cu o mica licarire de speranta ca, poate-poate, cand imi revine vocea voi putea canta si eu asa!

Miercuri am tacut activ. „I appreciate that your voice is somewhat out of action” mi-a scris un coleg ca raspuns la un email prin care anulam o intalnire cu el pe motive de mutism. Treaba era deja in toi, asa ca am primit si trimis intr-o veselie emailuri. Si faza cea mai amuzanta a fost consiliul profesoral, primul din an, unde a luat cuvantul un coleg care a vorbit in numele meu. A fost cel mai ridicol lucru din lume sa auzi: „Christina va ureaza la multi ani si vrea sa va transmita urmatoarele…”

Miercuri seara mi-am dat seama ca pot iar sa vorbesc. Nu primisem vocea Indarei, doar pe-a mea la loc. Tot raraita, tot sasaita, tot cum e ea. Asa iese ea din laringele meu si se moduleaza prin limba, buze, dinti. Inca nu pot sa strig. Dar distanta de la care pot fi auzita s-a imbunatatit considerabil.

Despre crima din Franta insa am sa tac. Dupa Sydney si Peshawar, dupa un atac cu bomba la Delhi si un dispozitiv exploziv improvizat care a ucis o femeie la Bangalore, ce mai e de zis. Doar ca da, e terorism. Te scoli dimineata cu teroarea ca se va intampla iar, undeva in marea noastra lume mica. Si vor fi oameni nevinovati, copii, femei iesite de la lucru, caricaturisti.

Cred ca am inceput anul nou tacand, ca sa aud mai bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s