Răspunsul la întrebare [o poveste inspirata de vizita la Hampi]

Standard

Zboara cu 40 la oră pe un drum plin de praf, printre orezării verzi împestrițate cu egrete albe. Scuterul alb și prăfuit îl conduce el, iar pe el îl cunoaște de fix două zile.

Vrea să-l întrebe de ce o caută din priviri mereu, de ce la masă face cum face și se nimerește lângă ea, de ce i-a cumpărat o șopârlă-talisman din piatră neagră. De fapt asta l-a întrebat, iar răspunsul a fost: Ție ți-e frică de șopârle și m-am gândit că e vremea să te împrietenești cu ele.

Ar vrea să-l întrebe de ce o privește ca și cum ar cunoaște-o, deși nici măcar nu vorbesc aceeași limbă.

*

hampiboulders2Sunt multe legende despre locul acesta, povestește el cu vocea lui guturala cu accent fals-american. Geologii explică apariția acestor dealuri bolovănoase prin fenomene de eroziune aer-vânt pe parcursul a mii și mii de ani. Zice ani cu accent pe i, anii. E totuși impresionant cum unii bolovanii au rămas parcă în aer, zici că stau să se rostogolească. Din fericire aici nu avem cutremure, altfel n-am mai avea nimic din peisajul ăsta.

Ai încercat vreodată să împingi bolovanii? întreabă ea, amuzată.

De multe ori, râde el. În facultate ne adunam câte doisprezece colegi, ocheam un bolovan aflat pe muchie și ne încordam toți puterile. Niciodată n-am clintit vreunul, barem cu un milimetru.

Și care e legenda?

În India avem un zeu cu chip de maimuță, Hanuman. Hampi este locul lui de naștere. Hanuman și tribul lui de maimuțe s-au născut și au trăit aici multă vreme, până când Zeul Rama a avut nevoie de ajutorul lui Hanuman ca să-și salveze iubita, pe Sita, din ghearele unui demon. Poate știi povestea din Ramayana. Lupta s-a purtat aici, la Hampi. Demonii au slobozit săgeți, iar maimuțele s-au apărat cu pietre smulse din munți. În urma lor au rămas aceste peisaje născute parcă din închipuirea unui ilustrator de cărți de copii. E un peisaj potrivit pentru maimuțe, râde el. Și pentru amatorii de cățărare cu mâinile goale. Anual ne vin mii de turiști din toată lumea.

*

hampitempluUn scuter parcat, ochelari de soare, cupola templului Virupaksha aflat dincolo de râu. El urcă dealurile bolovănoase ca pe nimica toată. Îi întinde mâna, o trage, o împinge, urcă mai departe. Ei i se taie răsuflarea, pentru că peisajul este de o frumusețe incredibilă, pentru că pe măsură ce urcă lasă în urmă luma reală și avansează în basm. Au ajuns pe un platou ca un deșert de piatră din care izbucnesc ici și colo smocuri de arbuști cu ghimpi ascuțiți. Templul pare și el șlefuit de vânturi și de ploi, la fel ca dealurile care-l înconjoară. Acum vede și ea că râul Tungabhandra curge invers, așa cum a citit într-o carte de călătorii demult, când încă nu-și închipuia că va ajunge vreodată în India. Toate aceste nume au o sonoritate aparte: Tungabhandra, Virupaksha, Hanuman, Hampi. Probabil că visează. Mâine va suna alarma și va trebui să ia în piept iarăși traficul orei 7 dimineața, metroul aglomerat și cenușiu, zloata din Pipera.

– Rupa, frumos. Virupa, urât. Aksha înseamnă ochi. Virupa-aksha. Un ochi urât. Este al treilea ochi al lui Shiva, ochiul urât sau ochiul rău. Dacă te-a privit cu ochiul acela ești gata, te-a deocheat. De aceea noi ne desenăm copiii cu creion negru la ochi, le punem un punct mare în frunte, îi urâțim ca să nu ni-i deoache.

Și ea e desenată cu creion negru la ochi și poartă pe cap o eșarfă de cașmir pe care abia și-a luat-o. De pandantivul cu șopârla știe că nu se va despărți niciodată, dar nu vrea s-o știe și el. De aceea îl poartă ascuns sub bluza lălâie de in.

Au ajuns sus de tot, pe cel mai înalt bolovan. Totul în jur e piatră și deșert arid; plantele sunt mărăcinoase, șopârlele se odihnesc în văzul lumii pe pietrele încinse de soare. Apele râului oglindesc cerul, iar templul nu pare făcut de mâna omului, ci crescut din roca aceea, format și sculptat organic, ca Babele, ca Sfinxul.

– Vrei ceai?

Din rucsacul pe care l-a purtat în spate ca și când ar fi fost ca fulgul de ușor, bărbatul scoate un termos și două căni de tablă. Ea zărește scurt ambalajul galben al biscuitilor Parle G. Toți indienii pe care-i cunoaște adoră biscuiții ăștia, care le amintesc de copilărie.

– Care e povestea ta, Mike?

– Am crescut ca o buruiană și nu-mi găsesc locul decât în natură. Eram în clasa a treia când mama a fost diagnosticată cu cancer și a murit în șase luni. Tata a urmat-o la scurtă vreme, lovit de o motocicletă. O vreme frații mei n-au prea știut ce să facă cu mine. Sunt cel mai mic și ei toți sunt mult mai mari ca mine; mi se reproșa că am fost un capriciu de bătrânețe, ce-i trebuia mamei alt copil, la 43 de ani, când deja avea șase, aproape adulți?

Toarnă ceai în cănile de tablă. Ceaiul aburește marginea cănii. Ceai fierbinte în zi toridă. Dar ea de ce a venit în această călătorie? Poate ca să scrie povestea lui Mitesh zis Mike, născut din dragostea unor părinți cărora nu le-a fost dat să se bucure de el.

– Mi-au zis Mitesh, care înseamnă „cel cu dorințe puține”. Aveam să fiu un copil cuminte, nu un luptător ca Samarjit, sau unul care va birui lumea ca Vijay. La patruzeci de ani alor mei nu le mai trebuiau copii viteji; cred că voiau un copil care să le țină de urât, să le mute gândul de la faptul că deja îmbătrâneau. Când m-am apucat de alpinism, mergeam pe munți cu niște americani, am fost apoi cu ei și-n Chile, și-n Peru și-n Munții Stâncoși. Ei mi-au zis Mike și-așa am devenit din copil fără dorințe – arhanghel.

S-au născut în același an amândoi, el cu o lună înaintea ei. Au mers la școală deodată, el în India, ea în România. S-au urcat în pomi, au căzut, și-au fracturat mâini la vârsta potrivită, s-au julit și tăiat încercându-și limitele trupului și pe ale minții. Ea, fiica unei mame alcoolice, decisă să păstreze acest secret rușinos doar pentru ea, deși la un moment dat a trebuit să-l dezvăluie. El, orfan de mic, probabil firav, tăcut cum îi era numele, încercând să treacă neobservat prin viața fraților lui ca să ajungă mai repede mare.

– În cele din urmă m-a păstrat fratele meu, Vijay. Avea 20 de ani pe atunci și abia se însurase. Nevasta lui era o copilă, abia șaptesprezece ani. Foarte repede au avut un bebeluș, apoi altul. Înainte să termin școala primară deja eram trei copii în casă. Sangeeta nu mă iubea, dar nici nu s-a purtat urât cu mine. La noi, la indieni, familia e o datorie sfântă. Când am ajuns în clasa a cincea, Vijay a avut un accident de muncă și a rămas invalid. Nu ne mai putea întreține. Atunci am fost trimis la sora mea, Preetha, care locuia la Bangalore. După viața liniștită de la țară, orașul mă speria, mă obosea. Mi-era frică de claxoane, de autobuze, de țipetele guturale ale oamenilor, care vorbeau altfel decât eram eu învățat și-și râdeau de accentul meu de copil de la țară. Preetha nu ieșea niciodată din casă, fiindcă soțul ei era foarte gelos. În casa lor aveau loc certuri aprinse, care se lăsau cu vânătăi pe pielea bietei mele surori. Preetha era sterilă, deci nu-și avea nicin rost pe lume, iar bărbatu-său murea de furie că a fost înșelat. Mă străduiam să trec neobservat, să merg la școală, să iau note bune, să nu le dau prilej de supărare.

Amintirea o lovește ca un fulger. Era o zi de joi. De ce zilele poartă mereu același nume, când nicio joi nu e ca altă joi? De ce nu le născocim numele lor, numele pe care și-l merită, de exemplu: joiacândamcrezutcămamaamurit?

Abia întoarsă de la școală, copil cuminte, cu cheia de gât, se pregătea de lecții când i s-a făcut sete. Paharele erau în bucătărie, dar tot acolo era și ea, femeia căreia îi spunea mama, ale cărei lacrimi îi udaseră capul de sute de ori, când plângea te miri pentru ce. De data asta mama nu stătea la geam, în capotul ei alb cu frunze verzi, urmărind trecerea norilor pe cer. Nici nu deșerta o sticlă de coniac într-un pahar cât un degetar, cu lacrimile curgându-i pe obraji. Era acolo, întinsă pe linoleum, fără suflare.

Din toată amintirea asta, cel mai tare o doare senzația de ușurare-aproape-bucurie pe care a simțit-o atunci.

Și-au băut ceaiul și au mâncat fiecare câte patru biscuiți. El îi povestește despre diversele feluri de roci și-i demonstrează trucurile cățărării pe stânci fără niciun fel de echipament.

Trebuie să citești stânca, zice mereu. Te duci lângă ea, o simți. E mult mai puternică decât tine. Când o citești vezi că are multe puncte de suport; mâinile se pot agăța ca niște gheare, picioarele se pot prinde, sau sprijini pentru o fracțiune de secundă în puncte invizibile.

Arată ca un om-maimuță; a îmbrățișat cu totul stânca uriașă și-și croiește drum spre vârf.

Încearcă și ea să citească mesaje în cutele rocii, dar poate că nu știe încă limba. Tot ce știe e că-i place să-l privească; agilitatea lui e uimitoare. Bărbatul pare să-și dea seama de gândurile ei, căci îi zâmbește deodată și-n acel zâmbet e toată inima lui.

– Dacă aș fi trăit acum o sută de ani, m-aș fi făcut copil de circ. De mic am fost bun la cățărări, știam să cad, nu mi-era frică de înălțimi. Prin clasa a cincea m-au dat la o fermă să culeg mango. Atunci l-am cunoscut pe Ramesh. M-a încurajat să fac sport la școală, să intru în echipa de cercetași, să îmi folosesc agilitatea ca pe un dar. Cumnatul meu avea accese de furie tot mai dese. M-am mutat de la ei. În clasa a opta am participat la un concurs național de cercetași, unde am luat locul întâi. Președintele Indiei în persoană mi-a înmânat medalia. O dată cu medalia au venit și niște bani. Am fost norocos. Cu banii aceia mi-am plătit primul an de liceu. De la cercetași am ajuns la alpinism, am cunoscut oameni din toată lumea, am luat premii. Cumva am reușit să termin liceul. Ramesh mi-a plătit ultimii doi ani… îmi devenise ca un tată… a murit, săracul. El mi-a găsit o cameră în oraș, într-un cămin de băieți. La bacalaureat eram deja pe picioarele mele și primisem o ofertă să lucrez cu o organizație abia înființată care voia să aducă turismul de aventură și sporturile extreme în Bangalore. Ne-am potrivit foarte bine. Ei m-au sprijinit să fac facultate… Știai că am diplomă de inginer?

În ziua aceea venise salvarea și, fiindcă mama trebuia internată în spital, pe fată o dăduseră în grija unei femei în vârstă, care o strângea mereu în brațe. Atunci a aflat și ea că are o bunică și că a avut un tată, care a murit într-un accident nefericit, în fabrică. A văzut poze cu mama ei tânără, o adolescentă cu privirea exaltată, cățărată pe un bolovan imens, într-un peisaj suprarealist de bolovani suprapuși într-un echilibru precar.

Mama, victorioasă, cu o eșarfă de cașmir legată în jurul capului, cocoțată pe bolovanii de la Hampi, cu doar câțiva ani înainte de a se mărita, de a avea copii, de a-și pierde soțul, de a deveni o bețivă tristă.

*

Se înserează. Stau amândoi pe bolovanul pe care a reuși și ea să-l escaladeze până la urmă. Soarele apune dincolo de templu, într-o vâltoare roșu-aprins. Ar trebui să coboare dacă nu vor să-i prindă noaptea pe munte. Dar nu se mișcă nici unul.

– Mă bucur că porți șopârla, zice el cu un zâmbet luminos. Nu trebuie să-ți fie frică de nimic. Nu ziceți voi așa: are Dumnezeu grijă! De multe ori când mă gândesc la viața mea, îmi spun că nu eu am trăit-o pe ea, ci ea și-a făcut mendrele cu mine. Am fost o frunză în vânt. Acum aș vrea să devin un copac. Știi, anul trecut m-am însurat și am o fetiță de opt luni. Vreau să aibă o viață stabilă, frumoasă, fericită.

Atunci de ce suntem aici? Ce căutăm? Am găsit?

După o clipă de tăcere, el adaugă:

– Tu trebuie să înveți să nu-ți mai fie frică. Ești în siguranță. Eu trebuie să învăț să nu mai fug.

De-acum e noapte plină și farul scuterului străpunge întunericul. Zboară iarăși printre orezării. Vor ajunge la timp pentru cină.

Mi-ești dragă, zice el. Ai un aer pierdut, de parcă mereu ai fi pe jumătate în altă lume. Bătrâna care ține pensiunea asta mi-a atras atenția asupra ta. Crede că ești reîncarnarea unei femei străine, pe care a avut-o în gazdă cu mai bine de 30 de ani în urmă. Venea tot din România, ca și tine. A stat aici aproape șase luni. Când a plecat, era gravidă. Cine știe ce s-o fi ales de ea?

2 responses »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s