Ce mai primim de acasa

Standard

Au sosit din Romania si Germania cinci membri dragi ai familiei mele – toti pregatiti cu „bunatati de acasa”: covrigei, prajitura, zacusca, malai, tuica, eugenia, sorici, covrigi, carnati… intelegeti ideea! Vazand frigiderul plin cu lucruri pe care acasa le-as fi consumat, nu zic nu, dar nu chiar pe toate deodata, m-am gandit, automat: „Ce romani suntem!”

Adesea pe facebook sunt intampinata de postari care proslavesc magazinul romanesc din Canada, Frankfurt, Bruxelles sau Paris. Romanii duc vorba, ca pe vremuri: „S-a bagat varza murata la magazinul romanesc!” „Nu va duceti dupa pufuleti ca s-au terminat. Mi-a zis Violeta sa vin saptamana viitoare, cand le soseste marfa din Romania.” Comunitatile romanesti din strainatate au, in marea lor majoritate, o familie intreprinzatoare care isi scoate banii din vanzarea alimentelor „de acasa”, sau ceea ce in engleza se numeste „comfort food”. Daca va uitati pe wikipedia la Comfort Food, veti vedea ce mult difera ea de la o tara la alta, dar veti afla si ca nu e deloc „o chestie romaneasca”. Toate comunitatile etnice, oricat ar fi de plimbate prin lume si de integrate intr-o societate mai avansata din punct de vedere industrial, prefera mancarea de acasa, „cu care s-au facut mari.”

Ceea ce ma conduce la urmatoarele intrebari:

  • Care e masa critica de etnici romani necesara pentru deschiderea unui magazin romanesc? E aceeasi in Germania sau in Canada? Proximitatea geografica influenteaza in vreun fel decizia de a deschide un magazin/ a cumpara de la un astfel de magazin? Exista magazine cu pufuleti in Ghana? (Marius) In Olanda? (Balaura) In India? (nu in Bangalore, unde suntem aprox 7 romani)  E valabil raspunsul si pentru indieni, libanezi, coreeni?
  • Ce mecanisme psihologice se ascund in spatele atasamentului fata de mancarea cu care te-ai facut mare? Sunt ele diferite la copiii care au crescut intre culturi (third-culture children), pentru care copilaria a fost o serie de mutari dintr-o tara intr-alta?
  • Romanii migreaza cu precadere in zonele unde sunt deja stabiliti alti romani, sau acest lucru nu are importanta in decizia de migrare?
  • Daca ne dorim sa mancam romaneste, de ce nu ramanem in Romania?
  • Sunt unele bucatarii mai cunoscute la nivel international decat altele? (mancare chinezeasca, japoneza, coreeana, tailandeza, italiana) De ce? Este mancarea chinezeasca din Romania la fel de chinezeasca si in China?
  • In ce masura ne putem educa gustul si cat ramane needucabil („gustul de acasa”)?

Am avut ocazia sa observ fenomenul la mine la scoala, dupa jena initiala ca „sunt asa de romanca” pentru ca primesc de acasa cutii cu pate de ficat.

Ei bine, din observatiile mele, lucrurile stau asa: americanii primesc de acasa unt de arahide, maple syrup, dulciuri si mezeluri. Australienii aduc cu valiza Vegemite si golden syrup. Englezii isi aduc kile de cafea si Marmite. Chinezii se asigura ca au stocuri mari de orez lipicios chinezesc, care e altfel decat orezul basmati indian (isi detesta reciproc orezul, ceea ce ma amuza, fiindca pentru mine tot orezul e… orez!). Francezii vin cu branza, ciocolata si siropuri. Un coleg spaniol a primit de acasa cinci kilograme de sunca si carnati, intr-un pachet care mirosea asa de tare ca a starnit suspiciunea postei indiene. Omul a declarat, senin, ca sunt haine vechi pe care vrea sa le dea la saraci. Posta a taiat un colt al pachetului. Carnea era invelita in carpe. Au scos o carpa, au dat de alta carpa, l-au crezut.

Chiar si cei mai mari fani ai mancarii indiene duc dorul mancarii de acasa. Oameni care, in august, degusta cu entuziasm toate specialitatile tandoori si gravy – veg si non-veg – isi doresc prin decembrie o friptura buna de vita sau o salata proaspata din legume si frunze verzi.

Pentru mine, ca romanca (dar si ca pofticioasa-sefa), cea mai mare lipsa e painea. Indienii fac lipie de la mama lor, iar painea vestica le iese pufoasa si lipicioasa, ca hamburgerii de la mec. A doua mare lipsa sunt icrele. Colegii mei striga: „Roe? How Russian of you!” [o fi adevarat ca am luat de la rusi obiceiul de a consuma icre?] A treia mare pofta e SORICIUL. Aici nu ma inteleg cu nimeni. Nici macar cu unii dintre prietenii mei romani. Acquired taste. Pare ca Pork skin ii scarbeste pe toti, fara diferenta de neam si educatie. Eu il mananc cu deliciu. Cativa colegi incearca, sunt risk-takers. Se stramba, indescifrabil. Seamana cu vita uscata din Hong-Kong, seamana cu nu stiu ce din bucataria tibetana, zic ei.

Nu stiu niciodata cum sa raspund la intrebarea „care e mancarea specifica in Romania”? Uneori zic sarmale si mamaliga, alteori mentionez icrele, soriciul si preparatele din porc. Rezulta insa cateva concluzii:

– romanii sunt carnivori

– in Romania se mananca multa paine

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s