Dialogue in the Dark

Standard

Ah, zice Carrie, hai sa pierdem vremea intr-un loc cu aer conditionat.

La Bangalore a venit vara. Sunt 39 de grade la umbra si ne taram care cum putem, ajutandu-ne mai cu o limonada, mai cu localul suc proaspat stors de trestie de zahar.

Ne-am suit in masina si ne-am dus la Phoenix Mall – o excursie in toata puterea cuvantului, deoarece iti ia mai mult de o ora sa ajungi acolo de unde locuim noi.

„Primul restaurant unde mananci complet pe intuneric! Activeaza-ti toate simturile!” glasuia reclama.

Nuuu, nici pomeneala! a zis Carrie. Eu vreau sa vad ce mananc, thank you very much.

Dar alaturi? O calatorie prin lumea intunericului. Atunci cand iti anulezi vazul, toate celelalte simturi se ascut. Cu doar 300 de rupii poti juca cricket pe intuneric, poti sa experimentezi o plimbare prin gradina paradisului si sa iti pui la proba simturile care de obicei sunt la coada, in urma vazului.

Ne mai gandim, a zis Carrie. Acum hai sa mancam ceva pe lumina.

Ne-am intors la „Dialogue in the Dark” dupa vreo ora. Carrie se hotarase sa incerce plimbarea prin gradina, atata vreme cat nu mancam nimic. Am primit un seif sa ne lasam gentile si un baston alb, sa ne pipaim drumul prin bezna.

– Inauntru va asteapta ghidul, ne-a zis baiatul de la bilete.

Si-asa am pasit in negura.

– Hello mam, eu sunt Janati si voi fi ghidul dvs, s-a auzit vocea cu un accent indian atat de puternic ca abia intelegeam ce zicea. Va rog sa avansati tinandu-va de peretele din dreapta dvs. Va rog sa tineti betele indreptate spre pamant. Simtiti din ce este facuta podeaua?

– Lemn.

– Exact! Podeaua este de lemn.

Ca orbetii am avansat prin labirintul intunecos. Era un intuneric de smoala. Carrie se tot scuza ca se tine de mine. Eu ma opream sa privesc negura, atat de odihnitoare pentru ochii uzati de privitul in ecrane de calculator. Janati ma striga imediat:

– Mam, nu ramaneti in urma, haideti, Christina Mam. Carrie Mam e deja aici!

Pe un perete ni s-a cerut sa pipaim niste forme si sa ghicim ce animale sau ce monumente reprezinta. Am ghicit un tigru, iar Carrie n-a ghicit Turnul Eiffel. Apoi am ajuns in gradina paradisului. Era o briza racoroasa si undeva curgea un izvoras. Pasarile cantau. Ne-am pipait o banca, pe care n-am asezat. Desi era bezna, din cauza ca auzeam atatea sunete familiare mi se parea ca vad lumina diminetii, plantele, fantana, pasarile.

– In ce moment al zilei suntem? Ce simtiti? ne-a intrebat Janati.

– Dimineata.

– Daaa! s-a bucurat ea ca un copil. Christina mam, aici e mereu dimineata.

Am fost lasate in gradina vesnicei dimineti sa meditam si sa ne constientizam simturile adormite: auzul, mirosul, simtul tactil si termic. Vedeam punti albe de fier forjat peste paraiasul care susura vesel. Mi se parea ca sunt intr-o ilustratie de carte de povesti.

– O sa trecem o punte de lemn suspendata, a zis Janati.

Apoi am jucat cricket si ne-am amuzat. Mingea facea un sunet de zdranganica de bebelus. Dupa sunet trebuia sa ghicesti unde vine si s-o lovesti. Am lovit toate mingile!

– Christina mam, your hearing is perfect! a strigat Janati.

Am pufnit in ras, ca o surda congenitala de urechea stanga ce ma aflu.

Dar chiar atunci ceva s-a schimbat in aer.

– Cine a deschis usa? a intrebat Janati in engleza, pe un ton serios, diferit de chicotitul vesel cu care ne ghida pe noi.

S-a auzit o voce de barbat in Kannada. Janati si-a cerut scuze si a plecat sa vorbeasca ceva cu el.

– Sunt sigura ca are ochelari din aia cu care vezi noaptea, a zis Carrie.

– Stii ce cred eu? Ca peste tot sunt camere de-alea de filmeaza pe intuneric. Cred ca se sparg de ras vazandu-ne cum pipaim peretii ca niste cartite.

Simteam ca mi-am subestimat auzul. Auzeam clar soaptele lui Janati si ale colegului ei.

– Ma scuzati, a zis ea, iar vesela si chicotitoare. V-ati folosit toate simturile in afara de unul. Nu, nu ma refer la vaz. Ideea acestei experiente sa descoperim o lume din care vazul este eliminat. Sa aflam ca suntem mai mult decat ochii nostri. Stiati ca viata noastra se bazeaza 80% pe vaz? Ca lumea in care ne desfasuram viata este o lume vizuala? Eliminarea stimularii vizuale conduce la cresterea cu pana la 100% a perceptiei prin celelalte simturi. Chiar si intr-un tur de 45 de minute, cum avem noi aici, intunericul perfect ajuta creierul sa faca noi conexiuni. Auzul se ascute. Prin pipait putem deosebi suprafete si texturi. Mirosul ne da informatii despre lumea din jur. Iar gustul..

– Nu vrem sa gustam nimic, s-a rastit Carrie!

Eu auzeam un fosnet ciudat in dreapta mea.

– E cineva cu noi aici, am zis. Fosneste ceva in dreapta mea.

– Buna ziua, s-a auzit o alta voce de fata. Eu sunt casierita dvs. Tocmai numar niste bani.

– Ne aflam intr-o cofetarie, a clipocit Janati. Va oferim o selectie de sucuri naturale sau apa. Ce-ati dori?

Am cerut un suc si l-am baut pe intuneric. Avea acelasi gust ca si pe lumina. Auzeam in continuare fosnetul banilor. Simteam ca Janati se indepartase. Cand i-am auzit vocea, ghicisem cam pe unde este.

– Christina mam, Carrie mam, experienta s-a incheiat. Va invit sa iesiti incet la lumina.

– Janati, am intrebat, ne poti vedea? De unde stii unde suntem?

– Permiteti-mi sa va raspund la aceasta intrebare mai tarziu, a clipocit ea, ca si cum recita o placa.

Tinandu-ne de un perete la fel de mochetat ca si primul, ne-am indreptat spre iesire. Imi parea rau sa parasesc lumea intunecata, dar atat de prietenoasa. Intr-adevar, toate experientele fusesera nespus de placute: cantecul pasarilor, clipocitul apei, strigatele entuziaste ale lui Janati cand ghiceam ceva sau nimeream o minge la cricket. Incercam sa-mi reprezint in minte harta locului, sa inteleg pe unde vom iesi. Pe tavan clipea stins un detector de fum. In fata vedeam acum o cortina, cu marginile scaldate in lumina.

– Ce ma bucur ca m-ai adus aici, mi-a zis Carrie. A fost atat de interesant!

Dar lucrul cel mai interesant ne astepta la iesire.

Am dat la o parte cortina si am pasit incet spre lumina., Spre mirarea mea, labirintul ne scotea pe aceeasi usa pe unde intrasem. In usa statea Janati, zambind. Ochii ei nu aveau pupile, doar albul care trada faptul ca e oarba.

– Janati, i-am zis, multumesc foarte mult pentru acest tur! Acum inteleg cum ne vedeai si cum puteai sa te misti asa de usor prin intuneric.

[Acum inteleg si cat de insensibila am fost sa-mi inchipui ca poarta ochelari cu night vision sau ca se sparge de ras urmarindu-ne pe camera cum orbecaim. Cum de nu mi-a trecut prin cap ca ar putea fi oarba? Desigur, orbii nu apar pe toate drumurile. Nu ma serveste la restaurant un chelner orb. N-am avut niciun profesor orb, chiar daca unii abia vedeau prin ochelarii funduri de borcan. In copilaria mea, orbii lucrau la Cooperativa Orbilor din Vatra Luminoasa, unde faceau manual perii si maturi.]

– Thank you, mam, a zis Janati serioasa si s-a facut nevazuta in intuneric.

***

Zece minute mai tarziu, Carrie proba o bluza intr-un magazin.

– Ce ne costa sa punem un mic text in braille pe bluza, indicand culoarea si pretul? a bodoganit ea. Daca Janati vine in magazinul asta, nu se poate descurca decat insotita de cineva care vede. Traim intr-o lume pentru vazatori.

***

Internetul imi zice ca in România, in anul 2013, traiau 3.200 de copii și 106.588 adulți cu handicap vizual.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s