Cum mi-am schimbat obiceiurile în India (dar năravul, ba!)

Standard

Nu prea ai încotro: te dai și tu după lume, că doar nu s-or da 9 milioane de indieni după tine. O dată cu mutarea în India, am ales să fac parte dintr-o clasă privilegiată (albii, presupuși imediat a fi plini de bani) și țepuită/ jecmănită pur și simplu din pricipiu. Am învățat că există părți ale corpului curate și părți necurate (nu pentru că nu m-aș spăla!), că nicio combinație de culori nu e prea îndrăzneață, că oamenii se pot grăbi îngrozitor fără să ajungă niciodată la timp.

Iată câteva idei românești de care m-am lepădat în India:

  1. Teama de boli tropicale și de mizerie. Dacă mi-ai fi spus înainte să ajung în India că voi umbla desculță prin praf și voi bea suc de trestie de zahăr de pe stradă, mi s-ar fi ghemuit stomacul de frică. Știm cu toții că trebuie să ne ferim de bolile sărăciei, de hepatită, de malarie, de cine mai știe ce? Cu toate astea, am plecat cu un minim de vaccinuri (tetanos și antirabic), mi-am făcut la fața locului unul pt hepatită și Doamne-ajută! Deși nu m-am aruncat imediat la mâncat/ băut de pe stradă, au fost ocazii când am fost invitată de prieteni indieni să gust un pani-puri sau să beau coconut water, ori suc de trestie de zahăr. Pani-puri nu-mi place, dar n-am avut nimic de la el; nici de la mestecat paan sau halit rapid o shaorma pe Church Street, colț cu Museum Road. Iar când mi-au pocnit papucii în mijlocul unei intersecții uluitor de aglomerate, n-am avut nicio jenă să mă întorc acasă desculță. Nici nu eram singura. A doua oară când mi-au pocnit papucii (marfă proastă, 200 de rupii) abia plecasem de acasă. A trebuit să-i leg măiastru cu ajutorul unei pungi de plastic transformate în sfoară, ca să mă țină până la destinație. India e foarte murdară, dar cu puțină atenție te poți feri de locurile care put, de chestii de mâncat dubioase sau de apă care nu e ok de băut. La restaurant apa se servește într-o carafă de metal. Bea toată lumea, beau și eu. N-am avut niciodată nimic. Pe stradă, cumpăr apă la sticlă de plastic, sau îmi aduc de-acasă sticla mea.
  2. Statul la coadă. Nu era vreo plăcere nici în România, mai ales că am apucat și vremurile când era sport național. Mi-aduc aminte cu un zâmbet duios cum ne amuzam în aeroporturi observând coada la îmbarcare la avioanele de București, versus Helsinki sau Amsterdam. Nu văzusem încă o coadă indiană! The queue starts where I am (coada începe cu mine) este motto-ul pe care mi l-au recitat mulți indieni pentru a justifica aglomerațiile vociferante care nu se pot numi coadă. Coada arată așa: lumea se înghesuie toată în fața vânzătorului, fluturând mâna cu banii. Vânzătorul – care de obicei vorbește la mobil, fumează sau oricum mai face și altceva decât să vândă – apucă la nimereală banii cuiva, îi dă produsul, iar omul acela începe lupta inversă: să dea din coate ca să iasă din mulțime. La cozile indiene, băgatul în față e regulă. Hop, te trezești cu un nene în față. Țuști, se ivește din neant și nevasta. Apoi, normal că trebuie să adjust ca să apară și fiica, fiul, soacra… Am strâns eu ce-am strâns din dinți, dar nu mai rezist! Pentru că mereu mi se bagă în față careva, am o vorbă dulce și cel mai cuceritor zâmbet: Hello, are you ok? – Yes… – Oh, I thought you could not see, because I was right here. Or maybe I was invisible for a moment? Indienii nu percutează sarcasmul, iar dacă-l percutează se fac urgent nevăzuți. Unuia mai nesimțit chiar i-am zis că, dacă nu sunt atentă, mă fac invizibilă, dar sper că acum mă poate vedea. Individul mai avea puțin și se închina.
  3. Spațiul personal. O țară cu un miliard de oameni e mereu supraaglomerată. În autobuz, în tren, la magazin, pe stradă te miști mereu într-o mare de oameni. În cazul meu, o mare oameni care se holbează la mine, mă agață, îmi cerșesc, vor să-mi vândă sau să-mi fure ceva. M-am adaptat imediat trecând de la tricourile și maieurile mele vestice, la haine lungi și largi, care mi-acoperă tot corpul. Adio, pantaloni trei sferturi. Hello, dupatta, eșarfa indiană de un metru jumate lungime, care acoperă TOT. În Barcelona, în vara lui 2013, am simțit că renasc când mi-am pus pe mine un maieu și nimeni nu a întors barem capul.
  4. Rușinea. Aia nu e frumos, mamă. O au și indienii, îi zice log kya kahenge *ce-o să zică lumea * Vă spun sincer, după doi ani și xșpe luni, m i s e r u p e! Prietenii îmi spun că am devenit aproape bădărană. Vă spun drept: nu se poate altfel. Am fost drăguță și amabilă și mi-am luat țepe peste țepe. Am devenit fermă și destul de … ne-amabilă, iar lucrurile se întâmplă. Vânzătorul căruia i-am cerut mere nu-mi mai oferă minute-n șir pere, prune, papaya și portocale. Îi cer mere, primesc mere, mulțumesc și plec. Pentru că tonul meu zice I take no bullshit. Ricșarul nu mă mai poartă langa prin tot orașul, ca să mă ducă – în loc de casa mea – la magazinul de suveniruri de unde-și ia comision. Tonul meu îi spune, prietene, nu e loc. Kumar electricianul nu se mai scobește în urechi când mă duc să-i spun că mi s-a întrerupt curentul a opta oară fiindcă (iar) nu a legat bine un fir. Se ridică și se duce la centrală. Și, minune, își ia cu el și sculele, că altfel obiceiul lui ar fi să ajungă la centrală, să constate că n-are sculele, să zică „Madam, mergeți sus, eu trebuie să mă întorc după scule. În zece minute se repară.” și să uite cu totul de treabă. Nu mi-e rușine să întreb atunci când nu știu, să mă scuz atunci când greșesc, să îi trag de urechi pe cei care încearcă să-mi dea țeapă. Madam, nu merge ceasul, afirmă ricșarul ritos. Vai, ce rău îmi pare. Știu că ești un om cinstit și nu-mi vei lua mai mult decât ar fi fost pe ceas, dar eu fără ceas nu merg. Păcat, ai fi putut face niște bani. Ce să fac? Am să aștept aici să vină altă ricșă. Zâmbesc, mă îndepărtez și aud: Haideți, madam, că vă pun ceasul. Nu chinui omul cu ironii, zic doar mulțumesc, apreciez și mă sui în ricșă de parcă tocmai mi s-a făcut o favoare.
  5. Politețea. Indienii se iau foarte în serios, de aceea ironia și sarcasmul sunt pentru ei noțiuni străine. În nouă cazuri din zece, indivizii cărora le spun că am obiceiul uneori de a mă face invizibilă își închipuie mai degrabă că sunt cu capul decât că-i iau peste picior. Nu, ei sunt prea importanți pentru ca o firangi să se poarte așa cu ei. Iar India e cea mai bună țară din lume. De aceea străinii vin aici cu grămada. Dar India trebuie apărată de obiceiurile păcătoase ale străinilor. Auzi tu, mănâncă carne de porc. Umblă semi-dezbrăcați. Femeile beau alcool și fumează! Ba chiar se duc la magazin și-și cumpără singure bere! Niște depravate. De părul scurt ce să mai vorbim. Știind cum gândesc chiar și cei mai educați dintre ei, prefer să fiu foarte respectuoasă pentru a-mi compensa părul scurt și faptul că, uneori, pot fi văzută cu o bere în mână. „E clar că e străină, dar să știi că e foarte simțită și politicoasă. Ar fi bine dacă ar vorbi ceva kannada, dar probabil că nu poate, na, nu oricine poate vorbi superba noastră limbă.” Works for me. Dealtfel îi respect sincer și tind să gravitez în jurul celor pentru care sentimentul e reciproc.
  6. Mâncatul cu tacâmuri la masă. Carnea și alcoolul. Am învățat că tacâmurile sunt opționale și, de obicei, constau într-o… linguriță. Cel mai simplu e să te folosești de mâna dreaptă (stânga e impură, cică te ștergi la fund cu ea, hmmm, poate dacă ești stângaci!). Amesteci bine orezul cu orice curry e la masă, faci soldăței mici și-i bagi în gură cu degetele făcute „puică”. Musai să-ți ascunzi șervețele prin buzunare, altfel te lingi pe degete la propriu și de nevoie. Indienii hinduși sunt vegetarieni. Uneori se va prepara un curry cu pui în onoarea ta. Puiul va fi tăiat cu barda, iar în curry se vor găsi de-a valma oase, carne, gheare, cioc. Bine că nu și pene! Evident, e cel mai scârbos curry pt mine. Evident, trebuie să mănânc măcar puțin, că doar pentru mine s-au dat peste cap. Alcoolul e exclus, oricând, de oriunde. Invers însă, atunci când invit eu lume la mine, e de așteptat să le dau carne și alcool și vor mânca și vor bea cu poftă. When in Rome…
  7. Apa și electricitatea. În India am descoperit valoarea apei. Am învățat să mă spăl din cap până în picioare folosind doar o găleată de apă călâie. La baie am apă caldă pentru 6 minute, apoi trebuie să aștept 20 de minute ca boilerul să se încălzească iar. Uneori nu e apă la WC, deci torn cu găleata. Curentul se întrerupe zilnic și de mai multe ori pe zi. Toate aparatele electrice rezistă eroic acestor fluctuații. Frigiderul are un stabilizator de curent. Pentru internet am fost sfătuită să-mi iau un UPS, dar nu mi-am luat. Oricum e on and off chiar și când este curent. Întâmplarea a făcut să-mi iau primul smartphone în India, în 2012. Eram mulțumită, aveam net pe telefon, e-mail, facebook. În vara lui 2013 am ajuns în România. Am băgat cartela de Orange și am așteptat să văd dacă merge netul. Zbârnâia!!! Mi-a fost greu să mă întorc la 3G-ul indian după vara în România.

Nu sunt vremurile supt om, zicea cronicarul, ci bietul om supt vremi. Mă supun culturii locale, din care mi-e limpede că nu am cum să fac vreodată parte. Încerc măcar să fiu deschisă și recunoscătoare. Să învăț despre mine și despre ei.

Dacă m-am iluminat? Da; e inevitabil!

Acest articol mi-a fost inspirat de articolele similare de pe site-ul Matador. Despre ce a învățat o americancă trăind în România puteți citi aici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s