Un fel de tristete

Se apropie momentul vacantei in Romania (20 iunie – 25 iulie) si nu mai am rabdare, numar zilele, mi s-a luat de scoala, la fel ca si elevilor mei. La sedinta cu parintii, o mamica mi-a zis in chip de incheiere:

– Ah, va rog ceva…

– Da, spuneti.

– Va rog mult spuneti-le si copiilor mei ca scoala inca nu s-a terminat! Vad ca le e tot mai greu sa se scoale dimineata si sunt obositi si ma tem sa nu faca vreo rusine la examenele din iunie.

– Doamna, am sa le spun, dar ii rog ceva…

– Da, sigur.

– Sa-mi spuna si ei mie!

Am ras cu totii, dar e adevarat!!! Stam si numaram zilele ca prostii, au fost saptezeci, mai sunt treizeci si ceva, tot multe, dar din ce in ce mai putine.

La sala topaiam fara vlaga, mi se uscase gura, nu mai aveam suflu.

– Esti varza, ce ai, m-a interpelat Dragos.

– Dragos, nu mai suport, nu mai am rabdare, vreau in Romania!!! Mi-e dor de prietenii mei, vreau sa vorbesc romaneste, vreau sa mananc paine, vreau sa vad bilele pictate de la piata romana!!

Nu se astepta la asa ceva, dar Dragos e ceva intre un trainer si un psihoterapeut/ life coach, asa ca a reactionat foarte corect:

– Pai mult a fost, putin a ramas. De ce te mananca picioarele acum?

– Cand vin in august ma gandesc: am mult de stat aici, n-am voie sa-mi fie dor, sa ma cufund in reverii, sa visez Atenee si Cismigii. Ma montez bine de tot ca sa fiu complet pe partea asta; nu mi-e dor, nu mi-e foame de sarmale, nu mi-e sete de socata. Anul trece, Diwali, Craciunul, Ugadi, Pastele… In Romania e frig, ninsoare, zloata, apoi primavara. Pe facebook apar poze cu liliac, cu iasomie, cu lacramioare. Infloresc merii, piersicii, ciresii. Vine caldura. Vin pozele de la Carturesti carusel. Vin berile in Lipscani, terasele. Parcurile sunt superbe. Se intampla lucruri, se picteaza pereti, se monteaza piese noi si vechi de teatru, se organizeaza concerte. In Bangalore nu exista liliac! Dupa intai mai, pur si simplu nu mai sunt la Bangalore in capul meu – ma mut la Bucuresti!

Dragos a facut o mutra intre uluita si intelegatoare:

– Wow! Ce greu trebuie sa-ti fie sa fii in doua locuri! Sa nu vorbesti limba ta! Nu m-am gandit niciodata [desi Dragos numara, pentru mine, in romaneste: unui, doai, trei, patrrru, cinciii]. Nu pot sa spun ca am avut aceasta exprienta. Singura data cand am fost in strainatate, eram cu un grup de colegi de la club si oricum n-am stat decat o saptamana. Wow! E frumos in Romania?

Nici macar nu stiu daca e frumos. Cand citesti si asculti la cei de acasa, e intre frumos si nefrumos, ca toate locurile. Se intampla lucruri frumoase, lucruri urate, lucruri triste si chestii de neinteles, precum isteria bonurilor fiscale sau cardurile de sanatate bagate in bancomate. Dinspre India se vad cainii cu covrigi in coada zburdand voiosi pe Magheru. De pe Magheru se vede ca de fapt a fost doar un efect de perspectiva, cainii erau mai incolo, prin Europa de Vest.

Nu de cainii cu covrigi mi-e dor, ci de covrigii insisi. De teatre, de spectacole, de parcuri. De trotuare. De liniste. De apa calda, de electricitate. De mezeluri, branzeturi si bere in magazine. De oameni care nu se holbeaza obsesiv la tine pe strada. De maieuri. De biciclete. De role. De librarii. De terase. De limonada care nu e sweet lime soda. De mijloace de transport in comun. De locuri curate care nu sunt exclusiv mall-uri.  De un trafic previzibil si reglementat. De liniste, de liniste, de liniste.

O sa fie amuzant sa inteleg ce vorbesc oamenii pe strada. Aici traiesc intr-o dulce bula de ignoranta.

Si o sa fie trist ca vara nu exista teatre, concerte, opera – spectacolele de care mi-e asa de dor.

O sa fie scurt, ca intotdeauna, prea scurt, timp deloc sa iti dai seama ce s-a schimbat, ce e la fel si ce conteaza.

O sa fie o luna intr-o tara straina.

Iar eu n-o sa mai stiu cine am devenit si ce caut – acolo, aici, in general.

Asa ca ma mananca picioarele sa plec in Romania si ma cuprinde un fel de tristete ca voi ajunge. Ca voi face cateva drumuri la supermarket intru admirarea rafturilor. Ca voi vedea prieteni, voi manca piftii, voi cumpara carti, voi avea poate norocul sa prind un spectacol frumos. Apoi va veni ziua, ora, avionul va zbura si ma voi pomeni la loc in lumea claxoanelor, a vacilor, a oamenilor care se holbeaza insistent la tine, a zgomotului neintrerupt. Si totul va reincepe.

Vraci pe un trotuar din Mumbai

Mumbai – centrul istoric

Mumbai

Strada din Mumbai

Trafic in Mumbai

In trafic – atentie la capre!

Gara centrala din Bangalore

St John’s Road, intr-o ricsa

Singurele locuri curate sunte mall-ruile

Dotare standard pentru baie: bucket bath