Scoala a reinceput, cu 30 de copii mai mult decat anul scolar trecut si din astia 30 vreo 27 indieni sau de origine indiana. Balanta nationalitatilor incepe sa se schimbe – am avut trei ani germano-suedezeo-norvegiano-olandezi si acum, deodata, viata ni s-a colorat si copiii care alearga prin curtea scolii nu mai sunt in marea majoritate blonzi.
Exista totusi o perceptie ca suntem o scoala „de albi”, la inceput a fost asa intentionat, apoi inevitabil. De fapt e o scoala de albi care incepe sa se transforme intr-o scoala de indieni, pentru a capata stabilitate si a-si cladi reputatia in comunitatea locala, nu doar printre expati. Elevii noi care ne-au venit provin din familii bine situate social, au o educatie excelenta si sunt extrem de ambitiosi si de studiosi. Un bun exemplu pentru adolescentii europeni sau americani, care tind sa-si „traiasca viata” inainte de vreme si oarecum iresponsabil. Prieteniile care se leaga sunt constructive si e interesant de observat tendinta naturala de a te asocia cu cei asemenea tie: in curtea scolii se creeaza spontan grupuri de indieni (chiar daca unii nascuti-crescuti in India, altii in Australia, SUA sau tarile din Golf – teoretic n-ar avea mare lucru in comun, dar cultural si fizic sunt toti indieni si cumva se recunosc), grupuri de asiatici (chinezi, malaezieni, tailandezi, indonezieni, japonezi, coreeni – iar, nimic in comun in afara aspectului fizic, dar uite ca se simt bine impreuna) si grupuri de copii albi (americani, australieni sau vest-europeni). Cei mai umblati spun ca segregarea asta e inevitabila si intr-o oarecare masura cred ca e asa, dar mai cred si ca avem datoria, ca profesori, sa ii facem pe copii constienti de ea si de ei insisi si capabili sa relationeze cu inima deschisa si in pace cu orice natie sau rasa.
Daca te uiti la profesori, lucrurile nu sunt prea diferite: natural gravitam spre cei asemenea noua mai ales cultural, oameni cu care avem amintiri comune, referinte comune si in prezenta carora nu se simtim judecati, etichetati, doar ca fiind poate mai maturi, sau mai umblati sau mai constienti, suntem atenti cand judecam si etichetam si incercam sa ne amintim ca inainte de toate suntem oameni.
Imi place cum a inceput anul asta scolar – imi place infuzia de calitate si ambitie adusa de copiii indieni si-mi place ca prin ei simt ca ne integram in comunitate – avem in sfarsit elevi care vorbesc limba locului; incepem sa legam relatii cu alte scoli din Bangalore si urmeaza sa pornim un program de community service foarte ambitios, pentru care am emotii, dar ma si bucur ca se intampla.
Ultimul an, dar totusi si al patrulea – iar lucrurile devin mai usoare dupa patru ani si se deschid poteci noi, sau ochii se deschid si vad noi poteci.
Pe lista cu „de ce-mi va fi dor de Bangalore” locul 1 il ocupa, fara indoiala, clima. E vara mereu, desi acum un pic muson. Seara ploua si copacii, ca de obicei, isi fac de cap in toate culorile. Acum in floare e African tulip (Spathodea Campanulata) caruia unii ii zic copacul Fecioarei Maria (foto).
Puzzle 
