Cartea Smillei

Standard

Capitolul 1 – Doamna Arsene știe câteva chestii

Asta era cam prin iulie, adică imediat după ce mă văzusem cu viza-n pașaport și deschisesem gura să anunț că plec în India peste-o lună.

-De tot?

-O vreme.

Doamna Arsene avea copilul la noi la școală, deci ne vedeam des pe la ședințe și uneori pe stradă și ne salutam, deși n-aș ști să spun de ce, pentru că eu la clasa lui Costin Arsene n-am predat niciodată.

-Felicitări, scumpo, să fie într-un ceas bun, am auzit vești grozave despre tine, m-a gratulat ea în data de opt iulie, ascunsă pe trei sferturi sub o pălărie albastră cu boruri uriașe. India nu e o țară oarecare, să știi. Nu oricine are șansa s-o vadă. Uite, eu de douăzeci de ani îmi doresc să ajung, am avut și bilete luate, chiar în anul când s-a îmbolnăvit al meu. Ce spaimă am tras, biopsii, spitale, să te ferească Dumnezeu! Dacă ajungeam în India mă duceam la Varanasi, la ashram. Krishnamurti îi zice, de când visez să ajung acolo! Tu cum o să stai cu timpul, poate ajungi tu la ashram și pentru mine.

-Nu știu încă, o să văd.

-Dar tu unde ești, unde e Bangalore, nu e tot pe lângă Varanasi, nu? O fi mai spre Bombay! Scumpo, sunt tare bucuroasă pentru tine. Cum ești tu frumoasă și deșteaptă, că regretă Costin al meu că nu i-ai fost profesoară, zice, „Uite, mami, pleacă Teacher și noi n-am avut ocazia să facem engleza cu ea” – nu că nu i-ar plăcea de doamna Stănescu, dar e bătrână, voi, tineretul, aveți mai mare trecere la copii. Vai, ce mă bucur pentru tine, nici nu știi. Poate te iluminezi acolo, ia să-mi spui mie de nu te întorci alta!

Am râs eu atunci, dar era doar începutul. Luna iulie mi-a adus povești despre iluminare și regăsirea adevăratului sine mai multe decât puteam duce și, cam cu o săptămână înainte să plec, o cafea cu aceeași guralivă doamnă Arsene.

-Eu să știi că am avut câteva cumpene grele în viață, a mărturisit ea oftând. Primul soț mi-a murit când aveam douăjdoi de ani, am rămas cu fiu-meu ăla mare, de e-n America, inginer, greu am tras cu el… în fine, m-au ajutat și ai mei, știi tu – sau poate nu știi – că tătuțu – tatăl meu – era responsabil cu aprovizionarea la piață la Obor, deci nu pot să zic, o duceam bine, de la el mi-au rămas mie magazinele, că după revoluție s-a privatizat, aducea țigări, blugi… adică nu el, niște oameni, el vindea. Da, o viață de muncă, Christina, o viață de muncă și stres. Dar mi-a dat Dumnezeu putere!

Ne aflam în mall-ul Vitan, primul mall din București: o clădire de oțel și sticlă ridicată peste un circ al foamei. Eram plecată cu bursă în Galicia când s-a construit, iar când m-am întors și l-am găsit acolo mi s-a părut ireal, ca o structură adusă cu nava extraterestră de pe altă planetă. Câteva luni mai târziu începeau lucrările la transformarea în mall a Circului Foamei din Militari, unde într-o noapte un muncitor beat s-a rezemat de o macara să se ușureze, iar macaraua a căzut și l-a strivit. Ce moarte ciudată mi s-a părut, la granița dintre ridicol și trist; foarte, foarte trist. Nu pot să văd niciun mall fără să mă gândesc la omul ăla.

Ne aflam în mall-ul Vitan, iar eu alesesem cafeneaua Gloria Jeans în detrimentul bulinei verde de la Starbucks. Doamna Arsene insistase că plătește ea, să mergem să stăm ca oamenii, să nu ne înghesuim aici în chichineața asta, cu scaunele înguste și revistele Viva vechi de când trupa Andre cucerea topurile cu „Lasă-mă papa la mare,” dar până la urmă a cedat. Nu sunt vreo activistă; am prea puțină inițiativă pentru orice fel de activism. Doar că detest cafeaua leșinată de la Starbucks: multă apă, mult lapte, mulți bani și un gust din care nu înțelegi nimic. Sau poate sunt fidelă Gloriei, pentru că ea a fost in acest mall dinainte de orice alte cafenele.

-Osho dealtfel spune: totul e viață și viața e totul. Prezentul, doar pe-ăsta îl avem. Ești de acord?

-Doamna Arsene, dumneavoastră ați ajuns deja în India și eu nici n-am plecat!

– Ascultă-mă pe mine, mi-a zis ea cu un zâmbet ciudat, eu vorbesc mult și îmi place să povestesc vrute și nevrute, iar tu ai avut mare răbdare cu mine să mă asculți – și de ce? Că doar profesoara lui fi-miu nu ești, la școală nu mai stai la anul să zici că ai vreun interes… Tu ești o ființă deosebită, Christina, ascultă-mă pe mine. Tu ai în sufletul tău acea capacitate de a înțelege oamenii, de a empatiza și de a asculta fără să judeci. Eu când mă uit în ochii tăi nu văd plictiseală, judecată, ironie, iar asta e mare lucru. Poate că te întrebi de ce îți povestesc atâtea, sar de la una la alta. Dar să știi că eu mă pricep la oameni și îmi ești dragă, deși nu ne cunoaștem bine. Îți doresc să întâlnești acolo colegi buni și să ai parte de șefi luminați. Știu că tu nu crezi în astea cu iluminarea, dar India e un tărâm aparte, ai să vezi. Nimeni nu s-a întors la fel de acolo.

2 responses »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s