Bucharest that I miss

Standard

Mi-era dor de Bucuresti, mai ales in primul an de Bangalore. Mi-era dor concret, de strazi, de cladiri, de felul cum cade lumina pe un anumit copac. Mi-era dor de trotuare, de covrigi si merdenele, de cafeaua buna pe care o poti bea aproape oriunde si la orice ora, de transportul in comun care-ti economiseste multi bani in fiecare luna (si te frustreaza cu intarzieri, autobuze incinse sau murdare, miros de transpiratie, certuri si oameni artagosi, soferi care conduc „camionul cu cartofi”!). Mi-era dor de un loc unde toata lumea vorbeste limba romana! Ce minunat trebuie sa fie sa poti opri un om oarecare pe strada si sa ii spui orice vrei si sa inteleaga tot ce ii spui, fara sa trecem prin filtrele traducerii si ale diferentelor culturale.

Visam codri? Sigur ca da. Sunt acum in Bucuresti de 72 de zile si mai am vreo doua-trei saptamani de asteptat o viza care s-a incurcat pe undeva.

Am umblat pe strazi? Da! Albumul Just Bucharest se umple pe zi ce trece cu case, strazi, cladiri care stau sa cada, parcuri si jocuri de lumina.

Am baut cafea? Yeah, baby! Si e buna, buna, buna; scumpa, dar ohcebuna!

Merg numai cu transportul in comun. Daca in alti ani mai scurtam drumul cu un taxi, anul asta – neavand nici aplicatia de Uber pe care mi-o ridicati toti in slavi – am patit-o early on cu o serie de taximetristi care luasera in propriile maini justitiare problema nerezolvata a tarifelor de noapte si isi jecmaneau cu tupeu clientii, la modul 40 lei pentru 1 km. Am zis pas si mi-am instalat Moovit, programelul care-ti spune prin GPS cand si unde vine urmatorul mijloc de transport public. Am cardul de transport mereu incarcat si taxez de fiecare data. Pentru 1,3 lei/ calatorie, merg cu un mijloc adesea jegos si mazgalit cu grafitti de proasta calitate, dar merg in siguranta si ajung unde vreau. Daca as vrea sa-i dea prin cap si RATB-ului sa ne puna in statie un sistem de tracking prin GPS ca sa stim cand vine urmatorul autobuz? Oh, ce n-as da. Dar nu s-a intamplat. Ne descurcam pe cont propriu, in jurul institutiilor, dupa modelul tuturor tarilor in curs de dezvoltare.

Platesc mereu calatoria, am zis. Au fost ani cand stapaneam la perfectie arta fofilarii de controlori si, recunosc cu jena, mergeam fara bilet. Era scump pentru mijloacele mele de studenta de atunci. Acum mi se pare ieftin. Ca nu toti gandesc asa am aflat de curand, in tramvaiul 41.

O tanara satena, cu parul lung. Un controlor cu vesta albastra pe care scria mare CONTROLOR.

– Nu intelegeti ca nu am avut timp sa-mi iau bilet? bombanea tanara.

– Nu va e rusine de ceilalti pasageri care au platit bilet? o admonesta barbatul solid, obosit, dar decis.

– Hai, dom’le, lasa-ma sa trec, a zis in cele din urma fata, enervata. Nu am bilet, nu am bani de amenda, nu am chef sa ma legitimez si cobor la prima si tu nu ma poti opri.

– Va rog insistent sa va legitimati, repeta controlorul, dar cine sa-l asculte. Va informez ca va trebui sa coborati cu mine la capatul liniei si vom incheia un proces verbal.

Aiurea! Tanara si-a acoperit numaidecat capul cu o esarfa, controlorul a incercat in zadar sa ii faca poza cu telefonul (!!), ea a coborat, el a ramas mofluz, s-au auzit niste dulci „e tramvaiul lui taticu-tau de te porti asa?” si cortina a cazut.

Autoritate, raspundere, simt civic, sentimentul ca suntem toti fibrele aceleiasi tesaturi sociale, ca depinde de toti sa o tinem impreuna, nemaivorbind sa cream un model frumos.

Dar, totusi, toata lumea vorbeste limba romana. Uitasem de „noi” si „ei”, romanii si „strainezii”. Dupa 4 ani ca „foreigner”, acum fac iarasi parte din „noi”. Dar ii inteleg mult mai bine pe „ei”. Recunosc uimirea in fata lucrurilor care noua ni se par normale („dead flowers in plastic bags”, anyone? Ce sa mai zicem de „pork fat” (slaninuta) with bread and onion for breakfast?!). Recunosc curiozitatea, dorinta aprinsa de a avea un „local friend”. Te face sa te simti putin mai integrat in lumea asta noua si bizara, ale carei reguli inca nu le cunosti. Recunosc dorul de casa, dorinta de a petrece in locuri care seamana cu ce esti tu obisnuit si unde, fireste, prietenii tai localnici se simt nelalocul lor.

Dar vorbim romaneste!

– As vrea si eu o paine.

– Alba, neagra, cu seminte, taraneasca, bavareza, franzela, pave?

– Vai, cate feluri de paine aveti!

– Doamna, eu n-am timp de povesti. Cumparati, sau faceti loc, ca asteapta clientii!

Dar am vorbit in romaneste…

In limba ta si insultele dor mai tare. Si nesimtirea oamenilor de aceeasi natie cu tine, caci nu mai poti zice „dracu sa-i ia, sa fie la ei acolo”. E la noi, aici.

Dar e si amuzant.

Asteptam un camion cu lemne. Apare. La volan, un nene binecunoscut, deoarece acum multi ani era director de scoala in sat.

– Cum? Dumneavoastra ati ajuns la carat lemne?

– Ce sa facem, domnita? Viata e lunga!

*

Urci in tramvai. Te bate cineva pe umar. Un batran jerpelit.

– Duduie draga, zice el binevoitor, sa va asezati pe partea asta, ca aici vine umbra.

– Multumesc, raspunzi, intelegand intr-o clipa ca ti s-a facut un cadou.

*

Saptezeci si doua de zile in care am slabit sapte kilograme din cele douazeci acumulate in India cu ajutorul clinicii Kilostop. Un nume predestinat. Testimoniale pe ecranul de la receptie. Calendarul cu retete gustoase si lipsite de calorii costa doar 65 de lei. La fiecare kilogram slabit, primesti un talon pentru concursul al carui castigator pleaca cu perechea in Maldive, sa-si etaleze trupul suplu pe plaja. Toate angajatele clinicii sunt subponderale, desigur ca sa ne inspire. Toti clientii sunt grasi. Se creeaza un dezechilibru.

Angajatele au adoptat metoda „mama si bebelusul roman” si vorbesc cu clientii la plural. „Ce-am mancat la cina? Cat am slabit saptamana asta?” Cum nu mai sunt demult bebelus, uneori raspund: „Eu am slabit un kil, dar sper ca dvs. n-ati slabit!”

Ne intelegem cu totii in limba romana. Deplin, complet, fara bariere de limba sau cultura.

E cea mai lunga perioada pe care o petrec in Bucuresti in ultimii patru ani. Mi-era dor sa fiu aici multa vreme, sa ma simt iar de-a locului, sa-mi „masor” concetatenii prin prisma noii mele superioritati expate. Mi-am facut, asadar, damblaua.

Acum pot pleca.

4 responses »

  1. Si eu am fost in Buc anul asta, doar cateva zile, dar le-am savurat. Mi-a placut Bucurestiul, tinerii lui in special, mi-a placut cafeaua, desi e mai scumpa decat la Montréal. Ce n-am putut sa inteleg e la ce folosesc afisele de hartie de pe cladiri pe care scrie „atentie cade tencuiala”. Vorba lu’ barbatu-meu: oricum cade toata.

    Cand am ajuns la Montréal si-am iesit cu cainele la plimbare, se uita omul in jur, apoi spune serios: „Si cand te gandesti ca pe partea cealalta a globului exista oameni care traiesc parca in alta lume”…
    Bine ca nu se referea numai la Bucuresti, l-am dus acasa la Craiova, intr-un cartier „muncitoresc”, unde se asculta manele cand vor vecinii tai, unde mai canta un cocos, mai mugeste o vaca, mai face omul o tuica in curte, de-astea normale. :))))

    PS- M-am gandit la tine adesea, spusesesi unde trebuie sa pleci. Ai grija de tine!

  2. Exact, Cora, sunt multe lumi pe lume! Ma bucur ca ti-a placut Bucurestiul. Cu tencuiala si bulinele nu inteleg nici eu ce rost au. Numai fiindca scrii, nu inseamna ca tencuiala nu mai cade. Eventual poti spune ca lumea a fost avertizata :D

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s