Bairam si venezueleni

Standard

Azi e bairam, adica sarbatoare. E Cumhuriyet Bayramı, Ziua Republicii turce. Se aniverseaza 93 de ani de la proclamarea republicii de catre eroul national al turcilor, Mustafa Kemal „Atatürk”. Ziua republicii e zi libera, institutiile statului si scolile sunt inchise, dar comertul continua, iar strazile, restaurantele si magazinele sunt pline de oameni. Turcii sunt extrem de patrioti, de aceea steagul tarii atarna azi la fiecare balcon, flutura de pe oglinda masinilor si se vinde peste tot in Istanbul.

flags

Steaguri de vanzare

N-am vrut sa ies pe strada in ziua asta mare, dar nici nu puteam aseara sa pierd ocazia de a vizita cea mai lunga strada din oras, Bağdat Caddesi [se aude baa-dat gea’desi], asa ca m-am insotit cu cuplul de venezueleni pe care ii iubesc deja, ca pe toti venezuelenii pe care i-am cunoscut pana acum, si-am pornit in lungul drum de descoperire a unui nou loc din orasul nostru adoptiv.

Venezuelenii m-au insotit inca din primul an in India. Colegul meu, Francisco, a fost primul pe care l-am cunoscut vreodata. Mi-aduc aminte ca ieri cum stateam la masa din sufragerie si Patrick, un francez care a stat cateva zile la noi pe la inceputul anilor ’90, ma examina din capitalele Americii Latine.

– Venezuela?

– Caracas.

– Mexico?

– Ciudad.

– Nu e corect. Ciudad inseamna oras. Trebuie sa zici „Ciudad de México”.

Si asa mai departe.

Invatasem capitalele intr-o ora de geografie din clasa a 7-a, cand doamna Sotir n-a fost la scoala si la ora a intrat proful de sport, inalt, atletic, cam badaran.

– Ba, deschideti la sfarsitul cartii, ne-a zis el fara fasoane. Aveti acolo trei pagini cu capitale. Puneti mana si le invatati pe toate pana la sfarsitul orei, ca va ia mama dracului. Si sa nu aud un sunet!

La sfarsitul orei ne-a ascultat dupa catalog pe toti si dupa ora aia n-am mai uitat capitalele.

In fine, Caracas a devenit un loc real atunci cand a aparut Francisco. Dintre toti sud-americanii, venezuelenii mi se pare ca au cea mai frumoasa spaniola – melodioasa, curgatoare, usor de inteles, fara mari diferente de accent sau de vocabular. Cand mananca „S”-urile le fac „h”-uri, foarte suav si tot melodios. Tot ce le place e „chévere”, timpul prezent nu e „ahora”, ci „ahorita”, sunt eleganti, finuti ,simtiti, cu un mare simt al umorului. Dupa ce Francisco a plecat, a venit Luisa, tot din Caracas, tot inteligenta, ambitioasa, serioasa, o placere sa lucrezi cu ea.

Cand am pasit pentru prima data in scoala din Istanbul era ziua lui Elaines, o alta caraqueña. Ea si sotul ei, Jesús, au venit din Venezuela in Turcia sa lucreze ca profi de spaniola. Coincidenta face ca mai inainte ei sa fi aplicat chiar pentru postul meu de la Bangalore! La targul de joburi din San Francisco, au avut interviu cu directoarea noastra din India si chiar li s-a spus ca „pleaca Christina”, nestiind ca vor ajunge – peste mai putin de un an – sa exploreze Bagdat Caddesi impreuna cu Christina!

Venirea lui Jesús la scoala din Istanbul a fost prilej de mare amuzament pentru colegii nostri turci, care cunosteau pentru prima oara un barbat numit Iisus!! Glumele despre a doua venire, schimbarea apei in vin si miracole sub forma de salarii marite si zile libere continua si acum, dupa mai bine de trei luni! Jesús se amuza; acolo de unde vine el numele lui e asa de comun incat se prescurteaza Chus, sau Chucho; la Mantuitor nu se mai gandeste nimeni demult. I se pare amuzant sa-si redescopere numele prin prisma acestor colegi musulmani pentru care Isa/ Iisus e un nume care, ca si in cultura ortodoxa, nu se foloseste in mod normal.

María Elisa e a treia venezueleana de la noi din birou; plecata de acasa de foarte multi ani, dar pastrand acelasi accent si spiritul deschis, simpatic, cu simtul umorului.

Fiindca in realitate suntem niste mari provinciali, ori de unde am proveni, si fiindca experienta m-a invatat ca lumea e mai mica decat credem, intr-o buna zi am scos pozele cu Francisco si Luisa si le-am aratat noilor mei colegi. Uluiti, l-au recunoscut numaidecat pe Francisco, cu care Jesús fusese bun prieten pe vremea cand lucrau amandoi in Caracas. I-am pus in legatura, s-au schimbat vorbe si ne-am amuzat putin de aceste coincidente care fac lumea mai frumoasa.

Jesús e si concurentul meu in ceea ce priveste invatarea limbii turce. Are avantajul ca e mai muncitor ca mine, dar eu am avantajul ca stiu romana! Cand ne pomenim in fata unui puzzle gen afis publicitar, banner sau anunt pe usa magazinului, ne intrecem sa-l traducem fara google translate, facand cele mai aiurea conexiuni.

Ieri, o vreme, el a fost in fata, fiindca i-a dat de capat (!) cuvantului „kapatıyoruz” scris mare pe geamul unui magazin de pantofi.

– Uite! „Avem pantofi”! a strigat.

– Aiurea! Pantofi stim cu totii ca se zice „ayakkabı”.

– Hmmmm!

– „Yoruz” asta e o conjugare… deci ne uitam la un verb… kapmak sau kapatmak?

– Yoruz e „noi” – biz, cred.

Mie, din cauza „z”-ului, imi suna a „voi”, cam ca in franceza „vous avez”.

– Stiu, a strigat, „inchidem”!! Kapalı inseamna „inchis”, ai uitat? Kapal-kapat-yoruz – noi, inchis – noi inchidem. Adica reduceri, pentru ca magazinul se inchide!

Abia atunci am avut voie sa ma uit pe google translate si fireste ca avea dreptate.

Apoi a fost randul meu sa vad un „çerçeve merkezi”, adica un centru unde se puneau rame la tablouri, care mi-au sunat a „cercevele”.

Apoi, din „girlimez” (intrarea interzisa) si „sigara içilmez” (fumatul interzis), am dedus ca sufixul -ilmez adaugat unui verb face actiunea aia „interzisa”.

Plimbarea pe Bağdat Caddesi, in ciuda frigului si a ploii marunte (care „no te moja, pero te empapa” – nu te uda, doar te face fleasca), a fost o lectie de turca in aer liber, asa cum sunt toate plimbarile prin Istanbul. A fost si o ocazie sa ne confirmam unii altora ca da, am nimerit intr-o scoala misto, avem o echipa misto si ne place ce facem si unde suntem.

A fost si un moment in care iar m-am gandit c-as vrea sa stiu ce l-a facut pe autorul anonim sa spuna ca daca „schimbi locul, schimbi norocul”, fiindca pentru mine de ani de zile e 100% adevarat.

Azi Turcia sarbatoreste republica, eu voi merge diseara la cina la un cuplu mixt romanca-canadian si intre timp ascult muzica in catalana, studiez la turca, scriu pe blog in romaneste si ii felicit in engleza pe prietenii mei care azi sarbatoresc Diwali, acolo, departe, la Bangalore.

 

 

2 responses »

  1. Dap, ce pot sa zic, in afara de „Cumhuriyet Bayramı kutlu olsun!” (furata pe facebook de la un prieten care traieste in Turcia) si sincera mea invidie prieteneasca pentru ca, evident, deja ai depasit modestul meu nivel de 20 de cuvinte si 3 fraze in turca. Mașallah!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s