Intamplari adevarate

Standard

Am fost la concert la Mariza. A fost asa cum il visasem in zilele de plictiseala din India, cand voiam sa fiu aproape de Romania ca sa pot sa ma duc la Mariza intr-un weekend. A fost uluitor de frumoasa, a cantat dumnezeieste , a comunicat cu noi mereu, a coborat in sala, a povestit, a vibrat. Timpul a trecut repede si incet, ca intr-o vraja. Am ascultat cu toata pielea, cu toti nervii, cu tot sufletul. Sala palatului cea prozaica a redevenit un loc magic, unde e ok sa simti.

„Dar, de fapt, ce face femeia asta aici? imi ziceam. Canta. Canta foarte frumos niste cantece foarte frumoase. Isi moduleaza vocea in chip uimitor. Sopteste si urla, totul bine dozat si controlat. Ne vorbeste, ne indeamna, ne vrajeste. Cum ne poate vraji cu cantece pe care nu le intelegem? Ce intelegem atunci? Simtirea din spate, transmisa prin modulatiile vocii. Tipatul e tot tipat, tanguirea e tot tanguire si in portugheza. Mariza ne daruieste povestea ei, vocea ei, cultura ei. Iar noi suntem deschisi sa o primim si o descoperim asemanatoare in aceea ca plangem in romaneste la cantece portugheze. E un ambasador al culturii ei. Iar noi suntem „gente da minha terra” toti.”

Apoi a venit finalul concertului, iar Mariza, in sala, printre spectatori, in rochia ei rosie, cu umerii goi, ne-a zis:

– Eu vreau sa va daruiesc o particica din cultura mea, desi nu intelegeti limba. Vreau sa va daruiesc melodia, muzica, simtirea. Voi canta gente da minha terra. Credeam ca se refera la dragii mei lusitani, dar de ceva vreme mi-am dat seama ca voi, cei care veniti cu inima deschisa sa primiti o infuzie de fado, voi sunteti tot „gente da minha terra”.

Bravo, Marizo, mi-ai citit gandurile?

*

Azi, in ritualica excursie la singurul loc cu magazine, Viaport Outlet, am reflectat la prieteniile care se leaga sau nu la varsta adulta. Uneori merge, uneori nu. Depinde de om si de disponibilitatea lui. Care depinde de unde vine, cat a umblat prin lume si care e structura lui sufleteasca. De ce, stiind ca si eu si vecina mea Jen mergem la cumparaturi in acelasi cacat de mall, nu am mers impreuna. Hai ca merg cu tine la Turkcell, hai si tu cu mine la unde o fi mers ea… cum fac prietenii. De ce eu m-am dus singura la Starbucks sa citesc pana la venirea busului, iar ea pe de alta parte la pizza, din care a aruncat jumatate ca sa nu se ingrase. De ce ne ferim unii de altii cand tot ce ne dorim e sa fim apropriati.

In fine, ganduri, plictiseala, trece timpul.

Vine momentul intoarcerii, ne suim in bus, soferul e nou, se rataceste, se incurca, noi vorbim turceste mai mult sau mai putin. In fine, suntem pe drumul bun. Ne amuzam de situatie si Jen zice: ce greu e sa ne mai facem prieteni la varsta asta. Ne temem sa nu ne deranjam, cand de fapt tot ce vrem e sa fim apropriati.

Pam-pam.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s