I don’t live in Bangalore only

Standard

Colega mea, profa de franceza, are o relatie de iubire cu Turcia care dureaza de mai bine de 15 ani. In copilarie, familia ei isi petrecea vacantele la Bodrum, unde pana la urma si-au luat si o casa, asa de mult le placea. Cand a terminat facultatea, colega a venit sa lucreze ca profa in Ankara, unde a petrecut doi ani minunati. La presiunea familiei si a prietenilor, s-a intors o vreme in tara ei din Europa de Vest, dar mereu cu inima in Turcia. Nu e de mirare, deci, ca dupa nici doi ani era iar aici, de data asta la Istanbul. Daca Ankara a fost locul unde si-a facut prieteni si s-a simtit deindata ca acasa, Istanbul nu a primit-o la fel de bine. Izolata intr-un campus alaturi de alti profesori expati, singura in uriasul oras in care nu era nici turist nici localnic, tanjea dupa Ankara. Au inceput evadarile de weekend, mai putin de o ora de zbor si doua zile alaturi de prieteni. Au inceput planurile de a se muta inapoi la Ankara; CV-urile, interviurile si, in sfarsit, jobul de vis care o va duce inapoi in locul unde se simte mai acasa decat in tara ei de bastina.

De cate ori ma gandesc sa imi schimb sloganul blogului, mi-aduc aminte de colega mea. I live in Istanbul only, dar nu inca. Inainte sa plec in vacanta la Bangalore ma gandeam ca mi-ar placea ca macar 2-3 colegi sa-si faca timp pentru mine, stiam eu care, cei de care mi-e drag si cu care am tinut legatura si dupa ce am plecat. Nu m-am asteptat sa fiu primita ca fiul risipitor, sa se taie vitelul cel gras, sa se schimbe planuri, sa se organizeze cine si ceaiuri in onoarea mea. Am fost coplesita de atentia pe care am primit-o, dar si de soare, de vara, de flori si de senzatia ca m-am intors acasa. Apoi m-am intors acasa la Istanbul, unde era ca si pana acum – frig si rece.

Noua scoala e o scoala foarte rece cu expatii si se simte. Daca prima scoala era internationala, in sensul ca ne straduiam sa vorbim toti engleza intre noi, sa fim inclusive, prietenosi si sa constientizam ca we’re in this together, aici sunt intr-o scoala turca, unde sunt un animalut amuzant, dar nu chiar luat in serios pentru ca nu vorbesc limba locului. Deciziile importante se iau in turca. In posturi de conducere acced turcii. Eu abia trec de genunchiul broastei cu al meu çay alabilir miyim (un ceai, va rog).

Ce vreau sa zic, nu ma mir ca este asa, nici nu astept sa se schimbe lumea ca sa fiu eu fericita si sa ma simt ca acasa. Cand am plecat mi-am asumat socul cultural si perioada de minim un an in care ma voi simti straina, stinghera, ratacita si nelalocul meu. Acum ca o traversez, normal ca nu e placuta si e fain sa te teleportezi doua saptamani acasa in India, unde sa ai libertate de miscare, prieteni, lucruri cu care te-ai obisnuit. Sau sa fugi un weekend acasa la Bucuresti, unde sa degeri de frig alaturi de oameni care demult au devenit mai mult familie decat prieteni.

I live in Bangalore only si pentru ca nu mai suport frigul. Colegii mei nascuti la tropice se bucura mai mult de iarna decat mine. Am devenit o fitoasa. Nu mai vreau ploaie mohorata, cer acoperit de nori, temperaturi de minus grade, caciula, cizme, fular, raceala, centrala. Parca dureaza de prea multa vreme iarna asta si nu da semne ca s-ar termina vreodata.

Cred ca I live in Helsinki only nu va fi niciodata o optiune.

Anunțuri

3 răspunsuri »

  1. Organismul tau nu e facut sa arda calorii pt incalzire, asa ca sa ne bucuram de posibilitatea mutarii intr-o tara calda (clima calda sau/ si oameni calzi).

    Nici pentru mine „I live in Helsinki” nu e un scenariu posibil, dar pt fiica mea da :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s