Casa Maura

Strada Corbeni nr. 3, Bucuresti

Am vazut aceasta casa prima oara acum multi ani si nu mi-a placut deloc. Era o vreme cand citeam prea mult Dickens si o asociam cu era industriala si cu copiii exploatati. „Casa industriala” i-am zis multa vreme. Pentru mine maure erau casele cu balcoane zvelte, mai joase, cu niste ferestre aparte, cu niste brizbrizuri de fier forjat etc. Casa asta mi se parea ori englezeasca (din cauza caramizii rosii aparente), ori gen biserica, ori o fosta cladire de fabrica. La casele Germaniei de Nord sau la case olandeze nu m-am gandit, nefiind familiarizata cu stilul. De fapt treceam pe langa ea cat mai repede, fiindca mereu mi s-a parut o casa sinistra. Nu am observat niciodata crucile inscrise in cercurile albastre de ceramica de pe fatada (imagini cu detalii pe Metropotam), acele cruci care pe unii specialisti i-au dus cu gandul la stilul bisericii Domnita Balasa, la o sinagoga, sau la un centru masonic (vezi Carte de Bucale – articol si comentarii).

Se cunosc puţine despre acest imobil. Se ştie că a fost construit înainte de 1895, iar în anul 1911 proprietar era căpitanul Alexandru Ionescu. Din anuarul Bucureştiului din 1918 aflăm că aparţinea Băncii Colentina.  (Jurnalul National, 2009) Tot acolo am citit ca interiorul a fost modificat, iar cladirea a fost consolidata si poate rezista unui cutremur de 8 grade.

Oricum ar fi, casa rosie de pe Corbeni sare in ochi. Nu seamana deloc cu nimic din jurul ei, nici chiar cu alte cladiri din Bucuresti. Oare asa era si in ultimii ani ai secolului 19 cand a fost construita? Sau atunci era oarecum obisnuit sa vezi aparand prin oras aceste constructii eclectice, opere ale unor proprietari cu bani si gusturi rafinate?

Sunt cateva case in Bucuresti la care ma intorc mereu si care sper sa nu dispara niciodata (Casa Melik si Blocul Florentin de la Cismigiu care mie mi-aminteste de Gaudi sunt printre ele). Casa „industriala” de pe Corbeni nu intra pana acum in aceasta categorie, dar citind mai multe despre ea parca incep sa imi schimb parerea.

Dealtfel, chiar daca dispare, va ramane in literatura:

„După gheţărie urma o casă cu desăvîrşire flamandă, cu faţada de cărămidă smălţuită, înălţată pe trei nivele dintre care ultimul se ţuguia în trepte şi se-nfigea în cer ca un fierăstrău. Ferestre cu obloane deschise, avînd tăiate-n ele inimioare, răsfrîngeau frunzişul castanilor din faţă. Astfel de case, toate ţuguiate, lipite unele de celelalte într-o faţadă continuă, colorată pestriţ şi sobru în acelaşi timp, se-nşiră de-a lungul apelor leneşe ale Ţărilor de Jos, împingând o aripă virtuală în valurile moi ca de gelatină. În prăfosul şi nespus de tristul oraş din Bărăgan, o asemenea casă era exotică asemenea unei păsări liră care, venită de nicăieri, s-ar fi aşezat la mahala, într-un crîng de liliac. […] Fata se opri în faţa casei olandeze, o privi întreagă, dîndu-şi capul pe spate (faţada dreaptă şi înălţată exagerat depăşea cu mult acoperişul dindărătul ei) şi deodată avu sentimentul limpede că se află într-o pictură. Că, exact în acel moment, cineva contemplă, cu nespusa-ncîntare, taboul, în grea ramă barocă, înfăţişînd o casă flamandă de cărămidă smălţuită, colorată portocaliu şi stacojiu, al cărei fronton în trepte se conturează pe cerul înalt, pictat neglijent cu cuţitul.” (Mircea Cartarescu, Orbitor, Corpul. Read more: http://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/2011/08/casa-olandezo-maura-de-pe-corbeni.html#ixzz56KXNen1y)

Publicitate