Sticks and Stones

Standard

Pentru cursul meu de master am citit o carte despre bullying (hartuirea care apare in contextul scolii, in general a elevilor mai mici sau mai slabi de catre cei mai mari sau mai puternici). E o carte care prezinta trei cazuri de hartuire – doua cu deznodamant pozitiv, in care victimele au reusit sa depaseasca cu succes momentul si unul in care victima si-a luat viata – si te lasa sa-ti tragi propriile concluzii. Cartea prezinta, de asemenea, o perspectiva echilibrata si bine documentata asupra legislatiei in vigoare in Statele Unite si porneste o discutie interesanta despre hartuirea online. Se numeste Sticks and Stones: Defeating the Culture of Bullying and Rediscovering the Power of Character and Empathy de Emily Bazelon si a fost publicata in 2013.

M-a mirat ca ni s-a cerut sa citim o carte despre bullying la un curs de tehnologie, dar cand am ajuns la capitolul despre cyberbullying am inteles. In anul 2010, autoarea acestei carti a petrecut luni de zile investigand sinuciderea unei tinere americane pe nume Phoebe Prince. Aceasta sinucidere a primit numele de „bullycide,” fiind una din primele sinucideri documentate ale unei victime a hartuirii online. Cu toate acestea, atunci cand a investigat cazul, Bazelon a descoperit ca lucrurile nu erau asa de simple cum fusesera prezentate in ziarele de scandal. Parafrazand, concluzia articolelor ei din 2010 este ca nu se poate spune clar ca una e doar victima, iar ceilalti sunt agresorii. Victima a provocat anumite reactii, a incalcat anumite norme ale grupului pentru care a fost agresata si a raspuns, la randul ei, cu agresivitate. Dar ramane faptul ca victima e moarta, iar colegii ei sunt in viata. Un tribunal din Statele Unite i-a condamnat pe acesti sase tineri (toti elevi de liceu la momentul producerii faptei) la inchisoare, dar pedeapsa a fost apoi schimbata pentru munca in folosul comunitatii.

Pornind de la aceasta investigatie din anul 2010, Emily Bazelon a continuat sa cerceteze fenomenul hartuirii in scoli si sa vada ce solutii s-au gasit de-a lungul timpului – sub forma de programe, de legi sau alte masuri care au reusit sa diminueze sau chiar sa stopeze acest fenomen.

Titlul cartii, Sticks and Stones, se refera la o zicala englezeasca (‘Sticks and stones will break my bones, but words will never harm me’ – in traducere si adaptare: Imi poti rupe oasele cu bete sau cu pietre, dar cuvintele tale nu-mi fac rau). E o expresie la fel de veche ca fenomenul hartuirii in scoli, spune autoarea. Dintotdeauna a existat o forma de hartuire, fiindca intre elevi se stabilesc niste relatii de putere. Expresia citata in titlu arata, intr-un fel, ca nu trebuie sa bagi de seama toate insultele care ti se arunca – un sfat pe care, cu siguranta, ni l-au dat si parintii nostri la un moment dat. Si in Romania spunem „cainii latra, ursul merge”, sau „cainele care latra nu musca” – cu alte cuvinte, vorbele nu pot rani fizic.

Totusi studiile de psihologie arata ca vorbele pot rani si chiar lasa urme pe viata – e drept, nu tuturor, fiindca nu toti suntem la fel de sensibili. Poate ca pentru unii copii e usor sa ignore rautatile, sa raspunda cu aceeasi moneda, sa-i puna la punct pe cei care-i hartuiesc, dar pentru altii hartuirea poate fi o tortura psihica ale carei sechele continua chiar si la maturitate. Si adultii pot hartui, zice Bazelon. Si adultii se comporta – mai ales la locul de munca – ca niste copii in curtea scolii. Si acolo se schimba vorbe dureroase, barfe, insulte care ranesc. Dar, mai nou, internetul a devenit mediul unde hartuirea scapa de sub control, pentru ca se produce adesea sub protectia anonimatului.

Ca solutii, autoarea listeaza cateva programe derulate in Suedia si in Statele Unite la nivel national sau la nivel de district, programe prin care se pune accentul pe rasplatirea comportamentelor pro-sociale, mai degraba decat pe pedepse. Din pedepse nu invatam mare lucru, argumenteaza autoarea, ba uneori ne pot inrai. In fenomenul de hartuire se manifesta intotdeauna o relatie inegala de putere, iar copilul cu mai multa putere (fie fizica, fie sociala), adica hartuitorul, intotdeauna are ceva de castigat din asta. Solutia ar fi sa ne intrebam: cine pe cine hartuieste? Care este profilul psihologic al victimei? Dar al batausului? Ce castiga fiecare din aceasta relatie? Cine face parte din cercul lor social?

O scoala din Statele Unite a implementat conceptul de „scoala fara bagatori de seama.” Atunci cand un copil e agresat, cineva e lovit sau se isca o cearta, de obicei exista un numar de bagatori de seama care fie observa (uneori incurajeaza!) conflictul, fie isi vad de treaba lor pentru ca nu stiu cum sa reactioneze. In aceasta scoala, directorul, profesorii si consilierii au organizat cursuri cu elevii pentru a le prezenta modalitati pozitive de actiune atunci cand observa un conflict sau un act de agresiune. Studiile au aratat ulterior ca hartuirea a scazut cu 70% atunci cand n-au mai existat elevi bagatori de seama, ci elevi activi care au stiut sa spuna „Stop”, sa ceara ajutor sau sa treaca de partea victimei. Atunci cand un bataus l-a impins pe un elev nou si acesta si-a scapat pe jos manualele, in loc sa rada sau sa se prefaca ca nu vad nimic, elevii din jur l-au ajutat sa-si stranga cartile si l-au asigurat ca „nu suntem toti ca X-ulica.” Profesorul de serviciu a intervenit si el, nu sa-l pedepseasca pe X-ulica neaparat, ci sa faca un check in, adica: „X-ulica, esti ok? Ce-a fost cu faza aia?” X-ulica, rusinat, si-a cerut scuze ca a intrecut masura.

Intr-o alta scoala, tot din SUA, unde elevii veneau cu arme si droguri la scoala, directorul s-a intalnit personal cu diferite gasti din scoala si le-a pus in vedere faptul ca la scoala sunt toti elevi. „Ce aveti voi de impartit acasa, va priveste. Aici veniti sa invatati si nu aveti voie nici cu cutite, nici cu droguri.” A mers pana acolo incat a exmatriculat cativa batausi renumiti, fara posibilitate de reinscriere. Apoi a concediat profesorii care nu-si faceau treaba, inchideau ochii sau erau neglijenti. „Avem nevoie de profesori pasionati si implicati,” a argumentat el. „Copiii au nevoie sa se simta vazuti, ascultati si intelesi. La scoala trebuie sa se simta in siguranta. Numai dupa ce reusim asta putem sa ne asteptam sa invete ceva.”

Daca autoarea acestei carti trage, totusi, o concluzie, aceasta este ca abordarile personale sunt, uneori, foarte eficiente, pe principiul „omul sfinteste locul.” Atunci cand e vorba de programe anti-bullying dezvoltate de cercetatori in educatie sau de ONG-uri, rata lor de succes e direct proportionala cu investitia de timp si interes a scolii. Un program va avea rezultate vizibile abia dupa primul an, poate, timp in care unii mai nerabdatori ar putea sa-si spuna „de ce pierdem vremea cu asta, oricum nu ajuta la nimic.”

Cartea e densa si greu de citit. Jurnalismul narativ pe mine ma prinde daca e sa citesc 10-15 pagini, dar pentru 386 de pagini e un stil cam greoi. Am citit-o pe sarite, asa cum mi s-a parut mie ca are sens, nu cum a organizat-o autoarea. Am citit-o cu creionul in mana, pentru ca mi-a ridicat foarte multe intrebari si m-a facut sa ma gandesc la experienta mea si ca elev, si ca profesor. La sfarsit am citit-o din nou, in ordine, pentru ca am inteles si logica acelei ordini.

Si m-am intrebat cum stam cu hartuirea in scolile din Romania? Cum stam cu educatia profesorilor in acest sens? Cum stam cu mesajele rautacioase pe Snapchat sau Instagram? Si, pana la urma, e treaba scolii daca elevii se insulta intre ei online atata timp cat la ore isi vad de treaba?

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s