The new normal

O prietena pe care am cunoscut-o la cursul de master este de opt saptamani inchisa impreuna cu sotul ei in apartamentul lor din Shenzen, China. „Ne-am obisnuit,” zice senina. „Scoala la care lucrez e foarte bine organizata. Avem un orar clar si zilnic facem ore online. Avem si un program de mindfulness si de sport pentru copii. Organizam competitii online si profesorii nostri de sport inregistreaza video-uri pentru toata familia cu exercitii de yoga si de zumba care se pot face acasa. O data pe saptamana iesim la cumparaturi, bine protejati, cu masca si manusi. Supermarketurile sunt deschise, la fel si restaurantele, dar numai pentru comenzi. Si supermarketurile livreaza acasa, dar preferam sa iesim. De curand s-a reluat transportul public. Fireste ca autobuzele sunt mai mult goale.”

E o adevarata binecuvantare sa o avem pe aceasta colega „din viitor” pe grupul nostru de Whatsapp, al colegilor de la master. Fiecare e in alta tara (Qatar, Spania, UK, Turcia, Sierra Leone, Mauritania, Cehia, India, China, USA etc.) si in fiecare tara se ajunge la un moment dat tot acolo: distanta sociala, totul inchis, lockdown, etc. „E ok,” ne incurajeaza colega (tot ea ne-a invatat sa folosim si Zoom.us, aplicatia care ne salveaza orele online in perioada asta!) „O sa vedeti; cu timpul asta va deveni noua voastra normalitate.”

Normalitate?

„Plangeti azi dupa lucrurile de care va plangeati ieri,” scrie cineva pe Facebook.

In Turcia sunt 18 cazuri de infectii cu noul coronavirus. Ieri erau sase. Peste noapte s-au triplat. Desi guvernul nu ne spune unde anume in Turcia, ne putem inchipui ca Istanbulul e printre suspecti, fiind un oras imens. Mai mult, conform site-ului Worldometer in Kazahstan a aparut primul caz: o femeie recent intoarsa in Istanbul. Na belea!

Suntem in vacanta si mi-am facut un program de care azi m-am tinut 100%. Zilnic fac sport, gatesc, citesc in noul loc pe care mi l-am creat la geam, ma uit la un episod din ceva si ies afara o ora, la o tura de campus (pustiu). E prima oara cand apreciez acest loc pustiu si verde in care locuiesc de trei ani. Ma bucur ca am masina, ca sa pot umbla brambura pe strazile pustii, cat ne-or mai lasa sa iesim din casa. De maine se inchid toate localurile ne-esentiale. Ne raman supermarketurile si restaurantele, care prepara doar la pachet.

Suntem in vacanta scolara, dar unii din elevii mei mi-au scris sa-mi ceara scrisori de recomandare pentru niste – acum incerte – cursuri de vara la Harvard si Stanford. Le-am dat + cuvinte de incurajare. Teacher Tom ne vorbeste pe blogul lui de doua adevaruri care coexista: frica si speranta si ne indeamna ca, mai ales in fata copiilor, sa rostim cu incredere adevarul sperantei: atentie, adevarul, nu minciunile pe care copiii le detecteaza imediat!! Sa spunem deci: este un virus nou, o epidemie la nivel mondial (de aceea se numeste pandemie), trebuie sa ne spalam bine mainile, nu putem iesi la joaca o vreme, vom sta izolati de alti copii, asa se mai intampla uneori in lume, va trece si asta. Copiii au nevoie de rutine: calendarul zilnic ii va ajuta, mai ales colorat impreuna cu parintii. Cat e ora? Rosu! E vremea sa citim o poveste. Albastru! Hai sa facem o activitate sportiva, etc. Adevarul sperantei. Adevarul fricii nu e bine sa-l spunem nimanui; teoriile conspiratiei acum nu au loc, e un virus creat in laborator, sigur vor sa ne omoare pe toti, e o minciuna aia cu „simpla raceala”, pacientul 1 din Italia abia acum si-a revenit – 37 de ani si a fost asa de grav afectat ca a stat doua saptamani pe aparate, dar cand nu vor mai fi aparate? Dar cand se vor imbolnavi medicii? Dar cand va muri – Doamne fereste! – prima vedeta iubita si ne va durea pe toti?

Observati ca mi-e greu sa ma comut mental pe adevarul sperantei, mai ales cand locuiesc singura intr-un campus verde si pasnic si stiu ca o parte din familia mea e in UK – tara unde se practica un experiment pe oameni -, iar cealalta parte urmeaza in curand sa zboare spre Romania… de parca asta mai e o lume unde sa zbori linistit undeva? Dar am pe masa un caiet cu programul acestei saptamani: trezire, stretching, citit, pregatit lectii, meditatie, sport, plimbare in natura (sunt norocoasa!), zoom cu prietenii, yoga pe youtube, un film. Stiri minime despre corona; rugaciune si speranta.

Traim vremuri ciudate. Imi plac oamenii care se unesc in cele mai frumoase feluri, din izolare. Italienii si spaniolii care canta de la balcoane. Oamenii care ajuta financiar, hotelurile transformate in spitale, donatiile generoase de ventilatoare. Imi plac cifrele care arata ca s-a redus poluarea, chiar si in China.

Acum cateva saptamani mi-am luat o perdea opaca la geam, pentru ca administratia campusul mi-a instalat un felinar care nu ma lasa sa dorm. Cu perdeaua opaca acum aveam alta problema: dormeam de nu aveam chef sa ma trezesc dimineata. De cateva saptamani visez asa:

• sa nu mai trebuiasca sa ma trezesc dimineata devreme; sa ma bucur de somnul linistit in barlogul meu intunecat!
• sa nu mai trebuiasca sa merg zilnic la scoala – sa am cateva zile in care sa-mi trag sufletul, sa citesc, sa corectez, sa planific.
• sa nu mai trebuiasca sa alerg ca dementa prin avioane in fiecare vacanta. Sa am o vacanta in care sa fiu obligata – repet sa fiu obligata – sa nu fac nimic.
• sa am timp sa imi fac curat in dulapuri si sertare, ca in fiecare primavara.
• sa am timp sa citesc fara sa ma simt vinovata.
• sa fac sport de acasa, zilnic.
• sa nu mai trebuiasca sa port sutien tot timpul :-)))

Epidemie, pandemie, stam in casa, ne distantam, ne protejam unii pe altii. Dar zau ca as fi nerecunoscatoare sa nu zic macar un pic mersi ca am timp sa-mi trag sufletul, dorm dupa pofta inimii si n-am mai pus sutien pe mine de vineri!!!