21 martie 2020
Ora 11:00. Suna telefonul. Este vecina mea din Venezuela.
– Christina, scumpa mea, nu vreau sa te deranjez, am o mare mare mare rugaminte…
– Scumpa mea, tu nu ma deranjezi niciodata. Spune!
– E ziua fetei mele luni, face 20 de ani… Nu-si va putea face ziua. De o saptamana suntem inchisi in casa, nu iesim decat cu cainele… As vrea sa-i fac un tort. Ea nu stie. S-a intors din Spania si mai are 2 zile de carantina, nu, e bine, slava Domnului, toti suntem bine. Dar abia dupa ziua ei poate sa iasa. Te superi daca te rog sa imi iei niste lucruri de la supermarket?
Ora 12:00. Merg la mall-ul din apropriere, care e un outlet in aer liber. Nu am masca, fiindca n-am inteles la timp amploarea pandemiei, apoi s-au terminat mastile. Am manusi. Mall-ul insa e complet pustiu, sinistru de pustiu, in afara de farmacia unde farmacistii poarta masca si ne lasa sa intram cate unul. Imi cumpar o masca la suprapret, dar mi-e mila sa o port de frumos ce e ambalata. Mai iau una, mai ieftina. Mi se spune ca nu-mi pot da mai mult de doua. Macar acum am masca. Din pacate, centrul Turkcell de unde trebuie sa-mi incarc telefonul s-a inchis. Supermarketul e deschis, dar mi se pare full si nu exista notiunea de distanta de siguranta. Casieritele nu poarta nici masca, nici manusi. Decid sa ma duc in satul invecinat, Kurtkoy.
Ora 12:25. In Kurtkoy viata isi urmeaza cursul. E soare, frumos, firesc. Batraneii carora primaria le-a scos bancile de pe strada si le-a inchis cafenelele, stau acum pe garduri. Cateva persoane au masti, dar majoritatea nu au. Multi au copii. Unii copii tusesc. Imbracata, inmanusata, mascata, cu ochelari de soare, Christina pare din alt film. Dealtfel mi se pare ca si aud o muzica prevestitoare: bum-bum-buuum. Iata magazinul Turkcell. Sunt vreo 4 clienti, care pipaie telefoanele expuse la vanzare. Vanzatorii nu poarta masca. Doi dintre clienti, da. Pe perete e o sticla de dezinfectant. Imi vine sa ma imbaiez in ea. Imi pun credit, sterg cardul cu dezinfectant si-l bag in portofel. Vanzatoarea pufneste in ras. „E epidemie,” zic. „Am auzit,” zice. La iesire vad o farmacie. Nu strica inca o masca.
In farmacie e pliiiiin de lume si toti par cunoscuti de-ai farmacistei. Dealtfel e un sat mic. Stau la taclale ca in orice zi. Nimeni, nici chiar farmacistele, nu poarta masca. Farmacistele au manusi. Nu intru. Farmacista ma vede la usa, ma invita, ii spun ca astept sa iasa lumea. Conversatia despre situatia asta ciudata continua degajata: unul dintre clienti lucreaza de acasa, dar e plictisit de atata stat in casa, oare cat o mai dura si prostia asta? In sfarsit, se goleste si intru eu. Cer o masca. E 4 lire mascuta obisnuita, cea mai simpla. Dincolo era 50 de lire! Cer zece bucati. Poate sa imi dea zece? Normal, zice doamna, va dau si toata cutia. Aveti 20 de masti in cutie. Vreti si dezinfectant? Am si propolis, pastile pentru imunitate, pluseaza ea. Aici pandemia nu a ajuns inca. Bum-bum-buuuum, zice muzica prevestitoare din capul meu. A ajuns, dar bietii oameni nu si-au dat seama. Brusc, ma simt ca un turist din viitor. Clar am vazut prea multe filme.
Ora 13:00. Am cumparat de la supermarket cele necesare. Vanzatoarele nu poarta nici masti, nici manusi. Supermarketul arata mai ravasit ca de obicei, dar nu pentru ca e gol, ci pentru ca prea plin. Practic, cred ca nu se mai obosesc sa duca marfa in depozit, si o stocheaza langa rafturi. Arata ca in India, doar ca in loc ca totul sa fie prafuit, marfa e squeaky clean. Jur. Istanbulul nu e un oras murdar, dar zilele astea totul e STRALUCITOR de curat. Cel putin prin partea asiatica, unde locuiesc eu.
Ora 13:10. Am ajuns acasa cu telefonul reincarcat si sacosele pline. Livrez la vecina. Ma simt plina de ceva nedefinit si periculos. Dupa ce cobor din masina, sterg volanul si bordul si usa si tot ce am atins cu dezinfectant. Intru in casa ca in filmele SF, ma descalt la intrare, pun hainele la soare sa moara virusii, pun restul la spalat, ma spal cu sapun, dezinfectez pungile, produsele, pun la soare ce se poate, pun in frigider restul, ma spal din nou pe maini. Rasuflu usurata: am supravietuit si de data asta. Nu mai ies o vreme. Am de toate. Mi-am facut un meniu ca sa mananc alimentele in ordinea in care expira, nu dupa cum mi-e mie pofta, ca pana acum. Nu mai avem voie sa risipim mancarea. Nu ca inainte ar fi fost bine sa facem asta, dar necesitatea bate posibilitatea.
Ora 14:00. Ma uit cu tandrete la toate lucrurile din casa pe care le am dinainte de pandemie si pe care pot pune mana cu incredere, fara sa ma dezinfectez. Acestia sunt prietenii mei pe care nu stiam ca-i am, spre deosebire de tot ce vine de-afara acum, la care ma uit chioras, gata sa-i prind cu covidul ascuns pe undeva. Cuget la paranoia si OCD, pe care slava Domnului nu le am, si-as prefera sa nu le dezvolt in perioada asta. Cuget la bunul simt si la simtul umorului, pe care cred ca le am si voi continua sa le exersez.
Concluziile mele dupa o saptamana de stat acasa:
- sfarsitul lumii a avut loc pe 11 martie cand s-a declarat pandemia. De aici incolo, tarile au inceput practic sa se inchida si cand se vor redeschide multe lucruri se vor fi schimbat (o zice Harari, o zic si altii– schimbarile nu trebuie sa fie negative, dar the new normal is here to stay).
- nu vom sta in casa pana la 1 aprilie cum ni s-a spus initial. Eu nu cred ca vom putea iesi nicaieri de Paste si sunt curioasa daca ni se va da voie sa parasim Turcia in vacanta de vara. E cazul sa ni se comunice mesaje clare ca treaba e de durata.
- regulile sunt facute sa fie respectate; chiar e pandemie, chiar e o gripa mai nasoala, chiar trebuie sa stam in case si la distanta unii de altii.
- e bine sa ai un tel, un program, un meniu. M-am apucat de sport zilnic, tai chi dimineata, apa multa, mancare putina si fara mancat seara, ca nu trag in plug.
- e bine ca pot lucra de acasa, ca sa continui sa am un venit, cat se va putea.
Imi dau seama zilele astea ca mintea mea e destul de interesata – nu de conspiratii, ci de intrebari care unora li se par conspiratii: de ce alte virusuri n-au dus la pandemie? Cine si ce castiga din faptul ca stau miliarde de oameni acasa (audienta captiva) si li se serveste pandemie media pe toate canalele (companiile de internet, clar)? Observ nuante lingvistice: „o simpla gripa” in ianuarie a devenit de azi „virusul ucigas”. Suntem in razboi, se lupta in prima linie, armata e chemata sa care sicrie, ministrul de interne anunta la televizor masuri aspre (necesare, dar de neconceput acum doua saptamani!). Oamenii care ies din case ne sunt dusmani (in India oamenii care trebuie sa stea in izolare sau carantina sunt stampilati, ca sa poata fi reperati si reclamati daca parasesc casa sau spitalul).
Sa ne intelegm: stau in casa. Stiu ca e o boala reala si grava, stiu ca e foarte contagioasa, stiu ca nu vreau sa aflu first hand ce inseamna si nu vreau s-o afle nimeni dintre noi. Respect munca epuizanta a personalului medical si a tuturor celor care acum nu pot sa stea in casa. Protejez, ajut, nu sabotez. Ma organizez cu intelepciune, ca sa nu ma duc cu capul stand singura in casa si intrebandu-ma cand imi voi revedea familia si prietenii, cand voi vedea iar lume pe strada (si cate luni de-acum inainte vom purta masca si vom pastra distanta sociala devenita poate lege), oare voi rata inflorirea magnoliilor anul asta, cand ne vom intoarce la scoala si in ce conditii, oare vom intelege ca unele chestii se fac simplu si eficient de acasa, oare se vor redistribui averile, oare planeta se va mai reface in pauza asta pe care i-o dam etc.
E ziua 8 de stat acasa si sunt si eu curioasa sa vad ce voi scrie in ziua 30.
Sa fim sanatosi, compassionate and compliant.
Puzzle 