53 de zile

Standard

Azi e ziua 53 de stat in casa. Ore online, teme de corectat, Netflix, banana bread, plimbari prin campus. Iesiri la supermarket ca la scufundari la mare adancime: aer in piept, curaj, adrenalina, masca, dezinfectant. Iesi din casa, te scufunzi in supermarket, iesi cu produsele dorite, ajungi acasa, te dezinfectezi pe tine si produsele – victorie! La inceput aveam, la supermarket, senzatia de normalitate: intram si mi se parea ca e un loc familiar. Acum nu o mai am, poate fiindca toata lumea umbla cu masca si se feresc unii de altii ca magnetii care se resping si facem toti un fel de balet ciudat in care ne ducem spre un raft, acolo e deja o persoana, dam inapoi, vine cineva din spate, ne furisam pe alta alee unde poate nu avem treaba, dar e goala si asteptam sa se elibereze unde avem nevoie. Vanzatoarele ne asteapta la casa cu dezinfectant si viziera. Intre noi, clientii, ne analizam cu coada ochiului mastile si ne amintim ce-am citit: mastile chirurgicale sunt cam apa de ploaie, mastile cu respirator te protejeaza pe tine, dar lasa aerul din gura ta sa infecteze totul in jur, unele masti lipsesc din spitale si se regasesc pe chipul unor oameni care le folosesc sa mearga la supermarket, mastile negre supraelastice nu au alta valoare decat ca se spala la masina etc. etc.

Nu e totusi atata paranoia in jur. Domnul simpatic care vinde fructe uscate, nuci si alune inca striga vesel de sub masca: „Da, poftiti, poftiti! Caise uscate, nuci, alune, stafide! Sanatate curata!” La fel si doamna extrem de amabila de la patiserie, unde acum totul se vinde preambalat. „Avem borek cald! Poftiti la paine proaspat scoasa din cuptor! Fursecuri si covrigi!” striga ea, cand trece cineva pe langa stand. „Da, va rog, cu ce va servesc?” spune imediat, atunci cand un client se opreste sa se uite la produsele din galantar. E o chestie care m-a surprins, asta ca in Turcia vanzatorii striga prin supermaket ca la piata.

Tanarul care vinde branzeturi si masline e aproape complet acoperit de masca, viziera, halat, capison, manusi. Pare un hibrid interesant intre un chirurg care se pregateste sa intre in operatie si un sudor care lucreaza, sa zicem, cu diamante. In sensul ca e impecabil de curat si lumina neoanelor i se reflecta in viziera. Ii cer branza, dar nu stiu de care, toate arata la fel, dar numai una are gustul care-mi place mie si masca ma impiedica sa le gust. De fapt nici nu ne mai ofera sa gustam, deocamdata. Insa se pare ca sub echipamentul de chirurg-sudor se ascunde acelasi vanzator care m-a servit si alta data si care, vanzadu-ma confuza, zice vesel:

– Aaa, sunteti doamna de la scoala? Stiu eu de care branza va place. Mergeti pe mana mea!

Si are dreptate!

Dupa Broadchurch am vazut Paranoid, un alt serial cu detectivi britanici. Am citit o singura carte, dar am inceput vreo cinci. Un coleg, prof de mate, a inaugurat „cararea distantatilor”, o poteca prin campus care urmeaza drumul principal, dar merge numai prin padurice si peste pajisti si e superba, fiindca ai impresia ca esti undeva in excursie. A fost proiectul lui de pandemie, la care a lucrat vreo doua saptamani zilnic, de la 5 la 7 dimineata. A curatat poteca, acolo unde era, a taiat poteca acolo unde nu era si a marcat drumul cu stegulete sau semne pe copaci. Apoi ne-a invitat la un „social distance walk” intr-o vineri, dupa ore. A fost atat de frumos, incat a devenit o traditie. In scurta vreme, a fost urmat si de „social distance beer”, care presupune ca ne aducem fiecare cate un scaun pliant si o bere si stam de povesti, in cerc, pe pajiste, la un metru jumate distanta unii de altii. Suntem cinci-sase profi, cu varste intre 35 si 64 de ani, cativa britanici, o frantuzoaica, o romanca, o turcoaica. Colegul de mate ne invata despre compost si ne ofera cu generozitate praz si ceapa verde din gradina plantata de mainile lui.

 

7 răspunsuri »

  1. Excelent! Am inceput sa pretuiesc compostul si verdeata. Ce dragut ca ai gasit o carare. Locuiesti la padure? Noi avem un campus verde, care a fost amenajat de primul director al scolii ca o mare gradina botanica. Balsam pentru suflet in vremurile astea.

  2. Locuiesc in oras, langa spital mare si campus universitar, cararea asta e paralela cu strada cu 2 benzi pe sens ce vajaie de ambulante si masini de pompieri. E facuta probabil de plimbatorii de caini, si sigur in primaverile ploioase se scurge pe aici apa de ploaie, ba intr)un loc, candva, avusese culcus un homeless ca i-au ramas niste resturi de cort si multe gunoaie prin care ma uit si ghicesc cam ca in ceasca de cafea trecutul si viitorul omului asta nenorocit.
    In fiecare zi ma felicit sa fi ales sa locuiesc in cel mai verde cartier al orasului. Cu harta in fata ochilor acum 9 ani am ochit zona verde, cea mai verde din verzi ce puteam vedea in capitala asta. Acum, cand salcamii sunt in floare, si kinetoterapia mi-a ameliorat durerea de genunchi si spate, ies cu drag la alergatul asta fleostit dar plin de verde si calm.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s