Despre perceptia subiectiva a timpului

Standard

Sunt inca uimita ca toti elevii mei intra la orele online. Le si zic, dealtfel:

– Fratilor, ma bucur enorm ca sunteti aici. Va dati seama ca traim niste vremuri misto cand, daca vrei, poti sa pui profa pe mute sau chiar sa-i dai ignore de-a binelea? Si fara consecinte?!

– Asa e, Miss Anghelina, dar mereu suntem curiosi sa vedem ce ne-ai mai pregatit.

Ca un vlogger de top ma simt la orele astea! Cand vad acolo 23 de ferestruici dragute, parca am castigat lozul cel mare. Daca lipsesc, se scuza unii pe altii.

– Miss Anghelina, l-am sunat pe Cutarescu de 12 ori. Cred ca doarme sau are telefonul descarcat.

– Miss, stiu sigur ca lui Georgica azi vin sa-i instaleze internet. Si-a schimbat reteaua si abia la 9 vin aia. Mi-a zis sa va spun sa il scuzati.

Cum sa nu ii scuz? Daca eram la scoala, ar fi venit 12 din 23, restul fiind prea obositi sa se mai scoale la 6:45 sa prinda microbuzul care-i aduce la scoala. Am fi facut ore-pauza-serbare-repetitie si ar fi fost un balamuc obositor pentru toti. Asa, ne vedem de treaba, ca si cum am avea tot anul inainte, nu zece zile pana la sfarsitul unui an dintre cei mai bizari.

– Miss Anghelina, ce tare!

– Ce?

– Pai cum ati zis acum ca la anul, in clasa a 11-a…

– ????

– Eu va jur, Miss, nu mai stiu nici cati ani am, nici in ce clasa sunt, zau. Parca numai in casa stau de ani de zile. Parca nu mai am varsta, scoala, prieteni, viata. Stiti ca zilele trecute am iesit cu mama si am vrut sa bem o cafea in oras si nu ne-a venit sa ne scoatem mastile? Am luat la pachet cafeaua, am baut-o acasa.

– Ai dreptate, intervine filozoful clasei, si eu am acelasi sentiment: ca stau acasa de o vesnicie. Dar stiti ceva? Inainte eram mereu in miscare; aveam repetitii, spectacole, antrenamente, competitii, teme, examene. Pai chiar saptamana asta am fi fost stresati maxim de teze! Eram intr-o goana infernala dupa note, recunoastere, premii, medii. Si apoi toate astea au disparut, lumea s-a oprit si noi n-am mai stiut cine suntem si ce cautam. Ma credeti ca eu abia acum ma bucur de pandemia asta? Da, pare urat si egoist ce zic, stiu ca sunt oameni care sufera, dar mie mi-a adus o liniste de care nu stiam ca am nevoie. Eu am citit ce-am avut chef, am avut timp sa imi fac temele cu grija si atentie, am dormit mai bine si, stiti si voi, vreo trei saptamani m-am jucat online nonstop si apoi eu am decis sa dezinstalez toate porcariile alea de jocuri.

– Hai, frate, lasa-ma cu astea, zice alt baiat. Daca nu era terenul asta de baschet aici, in spate, sa mai bat mingea cu un tovaras, cred ca muream saptamanile astea. Lasa-ma cu orele online (scuze, Miss Anghelina, stii ca pe tine te iubesc!) si cu cititul si cu pandemia. M-am saturat, frate, vreau sa ne lase in pace cu prostiile, eu nu stiu ce fac daca ne tine peste vara tot inchisi…

– Bai, dar sa va zic eu una, intervine o fata. Cam prin saptamana trei mi-am dat seama ca trebuie sa stau inchisa cu ai mei in casa o vreme. Eu inainte nu prea petreceam timp cu ei; dormeam pe la prietene, eram super-sociabila. Dar stiti ceva? Doi ani mai avem de stat acasa, doar doi ani. Si mi-am zis: ce-ar fi sa profit de pandemie sa-mi cunosc mai bine parintii? Bai, fratilor, sunt o norocoasa. Parintii mei chiar sunt oameni misto. Stiti ce bine ne simtim impreuna? Fara pandemia asta, poate nu ne-am fi apropiat atat. Intr-adevar, si eu simt ca stau casa de hat si cand, dar chiar a fost ok.

Inca putin si vom zice: „o facuram si pe-asta!” Nu stim daca la anul vom reveni online sau in clase, cu masca sau fara. Oricum ar fi, stim ca putem pastra o relatie frumoasa chiar si la distanta si asta e bine.

Mi-aduc aminte ultima ora cu ei in clasa, Romeo si Julieta, dar si multa teama si grija. Stiu ca m-am uitat dupa ei cum se urcau in microbuze si deja mi-era dor de ei. Am mai mers de atunci la scoala si mereu mi se pare aiurea scoala pustie, populata doar cu cativa adulti (directori, gardieni, IT, HR, cabinet medical, cantina…). Am stiut atunci ca treaba cu virusul e de durata, dar nu mi-am imaginat ca vom face scoala online aproape un semestru intreg. Nu stiu cum am reusit… pentru mine clar a contat ca mi-am pus repede in cui toate asteptarile si-am trait de la zi la zi, de la saptamana la saptamana, de aceea si mie perioada asta mi s-a parut mult mai lunga. Dar am si invatat! Mi-am reorganizat mobila in casa ca sa arate bine „clasa” pe camera si sa-mi bata lumina cum trebuie. M-am agitat sa fac ore interactive. Am invatat ca un minut de tacere online e ca o eternitate in clasa. Am invatat mult de la elevi, inclusiv sa tac si sa aceept acel minut etern… pentru ca dupa el vine un raspuns, apoi altele. Ori daca ma grabesc si vorbesc eu, am pierdut.

Inainte sa stim ca prin China bantuie un virus etc., la noi in scoala se vorbea de un program nou de dezvoltare profesionala, care presupunea sa ne filmam la ore si sa privim filmarea impreuna cu un coleg, ca sa ne analizam si corectam diversele ticuri etc., dar si ca sa ne admiram, cand e cazul. Unii colegi au fost reticenti, eu am apucat sa ma filmez si sa ma vad si sa fac o lista kilometrica cu tot ce nu-mi place… apoi a venit pandemia. Ei, ce sa mai spun, la scoala online ma vad in fiecare zi pe camera… predau si ma vad, imi sunt eleva si profa si e extrem de ciudat, dar si interesant. Acel PD enervant a devenit, brusc, singurul mod de a face ore.

 

2 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s