Behaviour management

Se vorbeste mult de „parenting”, „behaviour management” si ce stiu eu, fiindca si copiii nostri se cresc acum conform unor KPI stabiliti de expertii mondiali in psihologia varstelor, pare-mi-se. Asa ca m-am gandit sa va spun ce sistem de „behaviour management” aplica bunica mea, mamaie, prin anul 1985-6.

Casa din imagine este aproximativ vizavi de casa noastra din Bucuresti, unde am crescut. De asemenea, aceasta frumoasa cladire se afla pe traseul pe care-l faceam cu mamaie ca sa mergem in parc. Sa zicem ca plecam la plimbarea zilnica si ajungeam in dreptul casei. Imediat o auzeai pe mamaie:

– E, cum ce mai facu Christina? Pai nu vezi ca ma supara? Nu vru sa manance mancare de urzici, cica nu-i place, ea vrea numai parizer. Ii spusai sa se culce la pranz, dar nu vru sa doarma – cica nu-i e somn. Se frichini de nici pe mine nu ma lasa sa dorm…

Dap. Mamaie vorbea… cu statuia de pe casa, „baiatul” (ii ziceam eu) – ea ii zicea „ingerasul”. „Na, ca-i spusai ingerasului ca ma suparasi!” rabufnea uneori si mi-aduc aminte ca, in mod uimitor, IMI PASA de asta, pentru ca il iubeam pe ingeras si nu voiam sa-l supar. Ce tare, nu? N-aveam nicio problema s-o supar pe bunica mea de carne si oase, care avea grija de mine zilnic (si ma cicalea tot zilnic), dar tineam mult la o statuie de piatra de pe cladirea de vizavi, careia nu voiam sa-i pricinuiesc tristeti. Adica, oricum, imi inchipuiam ca trebuie sa fie trist sa fii intepenit acolo pe casa si sa nu te poti juca. Eram convinsa ca „baiatul” ar vrea si el uneori sa vina cu noi in parc!

Da. Multe lucruri mai faceam ca sa-mi aud vorbe bune cand treceam pe langa „baiat”. Dar mamaie, in mod misterios, uita sa-i spuna cand era ceva de bine.

– Mamaie, spune-i ca am mancat urzici!

– Cui? Nu vezi ca e o statuie?

Un ingeras care si-acum e acolo… dupa zeci de ani

kyriaki

in vreme ce muncesc, beau cafea si scriu a 11-a pagina dintr-un document de circa 20, gandul imi zboara la Landshut si ma gandesc ca vineri incepe Dult-ul.

Sursa foto.

Timpul sfarsitului

Cand aveam 14-15 ani si eram o adolescenta adventista fara cercei si cu fuste lungi,  ma obseda ideea ca traim in „timpul sfarsitului” – fiindca asta era invatatura predicata de aceasta biserica, asteptatoare a revenirii lui Hristos. Imi puteam inchipui destul de bine cutremurul, innegurarea, pe Domnul venind pe nori, pe noi cantand „El vine iar”, invierea mortilor, judecata si, in fine, viata vesnica sau moartea vesnica, dupa caz. Scenariul ni se prezentase de multe ori, ca si grila de lectura a textelor din Apocalipsa privind a doua venire.

Sfarsitul mi-l imaginam curand, intr-un an sau doi, cu siguranta inainte sa termin liceul, si fiecare an in care ajungeam sa mai fac un Revelion era un an castigat, dar venea si cu stresul pentru anul urmator. Nu mi-era frica, doar foarte ciuda ca s-a nimerit timpul asta al sfarsitului de lume tocmai pe timpul meu. Faptul ca pastorul nostru, Edy, ne-a zis odata ca si el simtea la fel cand era adolescent (or el acum era un om la 42 de ani, deci iata ca supravietuise), m-a mai consolat. Dar cred ca ideea asta ca eu nu voi apuca sa cresc in viata asta atunci mi-am format-o.

Pe la 16 ani reflectam asupra faptului de a ma fi nascut fix in timpul sfarsitului (era, totusi, presiunea aia a sfarsitului de secol 20, presupun) (din 2000 am inceput o viata noua? suntem acum, oare, in post-sfarsit? :D) si, desi nu indrazneam sa afirm ca e nedrept, e limpede ca asa gandeam. As fi vrut sa am timp sa cresc, sa fac scoala de soferi, sa am copii si sa scriu carti, sa plec in strainatate si sa ma intorc. Ma intrebam – ca orice adolescent – de ce pierd timpul la scoala, cand as putea face multe alte lucruri. Timpul era scurt si, ceea ce e cel mai rau, nu-mi apartinea. Timpul meu era al scolii, al familiei, al bisericii. Deseori aveam de ales intre a merge sambata la olimpiada sau la biserica. Sambata era timpul Domnului, din care Ministerul Educatiei voia uneori o felie. Timpul ca o paine.

Timp pierdut sau irosit in asteptare, timp strain sau imprumutat (inca un Revelion, o fi ultimul?), timp scurt, timp care se grabeste („nu mai are rabdare cu oamenii”), timp personificat, timp stapanit si feliat la discretie, timp capricios, timp trecut si viitor. Am zambit aseara citind randurile de la 16 ani, uitasem ce puternic resimteam presiunea asta a „sfarsitului de lume” – un stres in plus, as zice acum, pe langa toata furtuna adolescentei.

Nu m-as fi oprit sa scriu despre asta, dar azi Stela a scris despre un „Timp mort” si asta m-a indemnat sa-mi astern si eu pe ecran „Timpul sfarsitului”.

Drumul spre Piata Unirii

Într-o zi, după școală, Mona a convins-o pe prietena ei, Ramona, să o însoțească în drumul spre Piața Unirii. Ramona nu prea voia, afara era frig și pe ea o dureau picioarele. E drept că avea doar șase ani și încă o speria tot ce era legat de școală și de interacțiunea cu oameni străini, care nu erau mama, tata și prietenii din curte.

–          Rami, a pledat atunci Mona cu toată puterea de convingere de care era în stare, eu am fost de o mie de ori la Piața Unirii cu mamaie și știu să ajung. Trebuie să mergi cu mine.

Și așa s-a făcut că Ramona și Mona s-au luat de mână și-au urmat frumușel linia de tramvai care ducea la Hala Traian, apoi hăt departe, pe lângă o biserică albă și multe case de țigani unde copiii se jucau în pielea goală în curte, tocmai până-n Piața Unirii. Mergeau serioase, ca două fete care știau bine încotro se îndreaptă, îmbrăcate în uniforma lor cu șorțuleț albastru. Ramona avea și o căciulă neagră tricotată pe care, din când în când, Mona i-o trăgea grijulie peste ochi ca să nu răcească.

După un drum destul de lung, au ajuns la cupola pe care Mona a recunoscut-o imediat.

–          Rami, uite, asta e Piața Unirii! a zis ea mândră. Aici vin eu cu mamaie să luăm lapte și ouă. Chiar și ieri am fost și-am stat la o coadă imensă! Uite, și acum e coadă. Oare ce se dă?

Eheei, se gândea Mona, ce-ar fi să stau la coadă și să iau ouă, sau poate chiar tacâmuri de pui. Ce s-ar mai bucura mamaie! Sigur că n-aveam voie să mă duc singură la Piața Unirii, dar mamaie nu m-ar mai certa când i-aș scoate din sacoșă ouăle sau carnea care la noi se aduc așa de rar. Păcat doar că nu se pot lua fără bani. Și nici sacoșă n-am. Cine se gândea că ajungem aici.

–          Auzi, Rami, tu ai vreun ban? Rami! De ce bâzâi acum?

Ramonei îi curgeau nu doar lacrimile, ci și mucii, pe care-i ștergea neîndemânatic cu mâneca hainei. Din suspinele ei doar cuvântul mama se mai înțelegea uneori și era teribil să fie așa, pentru ca mama Ramonei era o doamnă corpolentă pe care Mona nu reușise niciodată s-o cuprindă în întregime din priviri, fapt pentru care i se părea infinită și îi era frică de ea.

31 de straini si o nebuna de legat :)

Intre pupaturi, cadouri, prajituri, sucuri, ore si veselie, ieri am primit o multime de sms-uri de la multi ani. Dar o multime, cateva zeci, incredibil de multe. Plecam la ora, ieseam si telefonul arata 4-5 mesaje sosite in ultimele 45 de minute. Si toate de la numere necunoscute. Printre ele s-au strecurat si cateva de la prieteni ale caror numere le aveam in agenda, asa ca m-am gandit ca celelalte nume poate mi s-au sters cand mi-am schimbat telefonul. Am inceput sa dau mesaje inapoi: multumesc, dar n-am nr tau, cine esti? Nici un raspuns. La un moment dat mi s-a parut ca ghicesc stilul Corinei intr-unul din mesaje.”merci, Corina???” am raspuns. „Nu sunt Corina; nu ma cunosti :)” a venit imediat replica. Nici chiar asta nu m-a bagat la banuieli, totusi.

In pauza mare m-am mirat cu glas tare in cancelarie cum se face ca primesc sms-uri tot de la numere necunoscute. Nici o ora mai tarziu, primesc alt sms, de la alt nr necunoscut, care zicea: „Iti doresc sa ti se implineasca cate o dorinta pentru fiecare sms anonim pe care l-ai primit azi.” Ei na! Eram convinsa ca macar mesajul asta il pot identifica si ca e o farsa de la vreun coleg din cancelarie. Dar nimeni nu recunostea nimic. In bus in drum spre casa, eu dadeam sms-uri inapoi la toate numerele necunoscute, sa le multumesc si sa-i intreb cine sunt!! Nici un raspuns.

Si-abia dupa ce am ajuns la mama si mi-am schimbat cartela in vechiul telefon ca sa identific vreun numar ce poate ramasese stocat acolo (degeaba!), am primit mesajul final, al 32-lea, de la zapacita mea colega de apartament, Ina, care zicea: „31 de necunoscuti s-au adunat azi sa-ti ureze la multi ani. Eu sunt a 32-a” etc. etc

Pam-paaaaaaaaaaaaaaam! Asta da surpriza de ziua mea, in cel mai pur Ina style. >:D< 31 de sms-uri de la 31 de prieteni de-ai ei care s-au amuzat de 1 februarie sa trimita un sms la un nr necunoscut despre care li s-a spus ca e al unei fete care-si sarbatoreste ziua si-i plac surprizele!

Si chiar ca s-au tinut lant surprizele anul asta de ziua mea! Octi [pe care o pup si o iubesc si pe aceasta cale xx] mi-a copt briose si-a facut cocori zuru pe care mi i-a aruncat artistic intr-un cos, alaturi de un tablou cu PUZZLE pictat de ea si de multe bomboane. 32 de cadouri mici, pentru 32 de ani au fost in acel cosulet!

Am mai primit si-o carte de vise, cam incompleta ea cand vine vorba de visele fantasmagorice ori doar amuzante pe care le-auzim zi de zi in bus in drum spre scoala :)) Eu totusi o car in geanta, in caz ca cineva va reusi totusi sa viseze confetti, conspiratie, contabil, contrabandist ori stana, stanca, stofa sau sutien.=))

Prietenele mele minunate au retinut ca de anul asta sunt o doamna, asa ca brusc m-am trezit cu fusta, poseta, inel si cercei – de nu ma recunosc! Si culmea e ca s-au si potrivit culorile, desi ele nu s-au vorbit intre ele. Multumesc si le voi purta cu drag :)

In noaptea de 31/1, fratele meu a migalit ceva sa puna nu-stiu-cati giga de filme pe un hard extern, apoi sa-l impacheteze in gargarite si sa mi-l inscriptioneze, dar a meritat! Daca n-am plans, a fost numai pentru ca era 7 dimineata cand a venit sa ma ia si sa-mi dea cadoul, or daca incepeam cu plansul de la 7, unde-as fi ajuns? (bine, plansesem eu de cu noapte la un e-mail pe care mi l-a scris mama, dar asta nu se pune; mamele astea au un stil de a atinge cele mai sensibile coarde ale sufletului :x) Insa ii multumesc lui Julius!

N-am uitat ziua mea de anul trecut (cand Vaio mi-a daruit-o pe Angela Similea, mai in gluma, mai in serios, haha, iar Octi a pus sa mi se picteze cea mai frumoasa felicitare din lume), nici pe cea de acum doi ani (cand colegii mei mi-au urat la multi ani de pe spinarea unor gargarite pe care le-am pus in rama!), n-am uitat cand Livia ma suna la 12 noaptea „ca sa fie prima”, nici ziua cand Mihai a trebuit sa ii traga de urechi pe cei de la Amazon ca sa livreze „The Gun Seller” a lui Hugh Laurie inainte de 1 martie macar, daca nu de ziua mea! Mi-amintesc perfect ziua mea de 13 ani, cand am avut voie sa aduc acasa trei prietene de la scoala si-am facut o mica petrecere cu Alina, Cristina si Anicuta imortalizata in imagini Polaroid care-au calatorit apoi catre Resita si Germania… Mi-amintesc si ziua mea de 19 de ani. Era vacanta si fetele m-au tarat totusi la facultate, unde m-au plimbat prin sali sub diverse pretexte, in vreme ce in sala noastra de la spaniola se punea de o petrecere surpriza cu tort si muzica… la care nu doar ca am ramas masca, dar era chiar sa am reactia inversa, adica sa plang de furie ca am fost pacalita :)

De fiecare data mi se pare ca mai bine nu se poate si, in fiecare an de ziua mea, imi dau seama ca se intampla ceva, ca valul ala de iubire si good vibe tot creste si nodul ala din gat e de lacrimi de fericire! Nebunii ca cea cu cele 31 de sms-uri, gargarite migalite in miez de noapte, tort si oua umplute (Doamne, exista ceva mai sarbatoresc decat ouale umplute? Pentru mine nu!), telefoane-surpriza, briose delicioase,  prieteni dragi si voie-buna.

N-a lipsit nici anul acesta observatia Adinei, colega mea de mate:

– Cati ani ai facut?

– Treijdoi.

– 32 e putere a lui doi. E doi la a cincea. Esti o putere!

*

V-am zis ca sunt ( si am din ce in ce mai des) momente cand imi vine sa ma opresc, sa inchid ochii si sa dau „save” pentru ca totul e prea frumos? :)

Multumesc.

 

Urmeaza statia Pipera

Cand era mica Ina a visat ca va creste si va avea admiratori secreti care-i vor trimite flori. Si ce credeti? A crescut si are! Eu, deloc romantica, visam ca voi merge in fiecare zi cu metroul, nu doar ca premiu de ziua mea. Si-am crescut… si merg.

Zi de zi (sambata si duminica nu se considera zile, ele facand parte din categoria extratemporala cunoscuta drept uichend – ca in sintagma „in timpul saptamanii, sau in uichend?”) cobor sub Bucuresti si dorm cale de cateva statii, printr-un tunel intunecos aliniat cu cabluri groase. De la o vreme nici nu ma mai ostenesc sa-mi iau Ring (singurul ziar care-a mai ramas la metrou); tot ce vreau e sa ocup loc, sa-mi iau geanta in brate si sa inchid ochii. Astept totusi cu urechile ciulite prima statie: urmeaza cea care trebuie? Daca e ea, sunt pe drumul cel bun. Si intotdeauna e ea, pentru ca cobor mereu la acelasi peron, prin aceleasi turnichete, variind eventual doar ordinea: primul din dreapta daca am cardul verde, urmatoarele daca am cartela de metrou de 2 sau de 10 calatorii.

In fiecare zi imi inchipui ce-ar fi sa nu urmeze statia care trebuie, ce-ar fi sa urmeze Sol sau Urquinaona, sau sa ne trezim ca metroul o porneste pe sub apa, ca Nautilus, sau sa nu mai ajungem niciodata la statia terminus Pipera, ci s-o tinem tot inainte prin tunel la nesfarsit, macar pana imi termin eu somnul. Fiindca, desigur, inchipuirile mele sunt doar prelungiri ale viselor din care m-am trezit doar partial.

Cand coboram la Pipera – intotdeauna ajungem la Pipera si, inevitabil, in tunelul dintre Aurel Vlaicu si Pipera eu scot telefonul sa vad ora si de obicei e buna – n-am alta solutie decat sa ma trezesc. Daca am stat la usa care trebuie (e o usa unde se aduna lumea intr-o gramada impresionanta: aia e usa care da la scara), urc scara spre suprafata printre primii si pot chiar sa ma intreb daca sa ma opresc sau nu la merdenele. Daca am stat la alta usa, astept sa coboare toata lumea, apoi ma amestec printre cei care urca scara, lasandu-ma purtata de curgerea lor. Daca cetateanul cu umbrela din fata mea pofteste la merdenele, ma trezesc in urma lui la coada. Daca doamna cu sacose decolorate si degetele umflate se indreapta direct spre iesire, ma pomenesc si eu afara, cautand din priviri vreo figura cunoscuta.

Afara sunt aceiasi comercianti pe care deja ii cunosc plus piata cea noua de vizavi, unde se face mereu sauna la coada la covrigi. Afara este vanzatorul de ziare care mi-a zis intr-o zi ca imi lumineaza el sa vad cartile „cu laserele din ochi”. Afara este noapte, vant, ploaie sau zapada, dupa caz. Afara sunt intotdeauna caini, taxiuri, tigari si autobuze care incarca navetisti.

Cand eram mica si metroul inca se mai construia, mama m-a dus odata ca premiu de ziua mea sa ma plimbe cu metroul (un lux si o cheltuiala, deoarece metroul nu trecea pe langa casa noastra) si m-a lasat sa bag eu cu mana mea cei doi lei in cutia de metal si sa invartesc de bare. Probabil ca eram inca suficient de mica sa intru gratis, dar a contat faptul ca am bagat acei bani. In metrou stateam ca Lisa cu spatele la lume si nasul lipit de geam si urmaream curgerea cablurilor. Cand m-am facut mai mare, tatal meu m-a invatat ca in metrou nu trebuie sa ma tin, deoarece nu ia curbe bruste si e foarte usor sa-ti tii echilibrul fara sa te agati de bare.

Si mai am si alte amintiri cu metroul, dar in cateva ore urmeaza iar statia Pipera.

Christina si-a scos un ochi

La cererea mamei si din seria „amintiri din copilarie”, azi povestea „Christina si-a scos un ochi”.

In copilarie eram foarte buna prietena cu Sandu, Ramona si Marcela, vecinii mei din curte. Una dintre distractiile noastre principale de copii crescuti cu cultul Nadiei Comaneci era sa ne agatam de sarmele de rufe din curte si sa ne imaginam ca suntem Nadia la paralele. Fireste, sarmele se mai indoiau, se mai rupeau, iar noi ne luam bataie constant pentru asta.

In ziua de care va povestesc, eu si Sandu ne plictiseam groaznic si nici macar chef sa ne imaginam ca suntem Nadia nu aveam. Pur si simplu stateam de povesti, atarnati de sarma (uneori ne placea sa pretindem si ca suntem maimute). Sandu era cocotat pe un morman de ceva, poate de zapada [nu-mi amintesc ce varsta aveam, nici anotimpul – poate mama mai stie], iar eu, mai jos, spanzuram de sarma.

Nu stiu cum s-a facut c-a plesnit sarma aia, dar deodata s-a desprins din gardul de care era legata, Sandu a sarit speriat, eu m-am ferit si capatul de sarma mi-a intrat in ochi. Nasol moment, imi curgea sange, ne-am speriat amandoi si de-aici incolo totul devine confuz, pentru ca chiar m-am speriat foarte rau atunci. Mamaie a chemat imediat salvarea, mi-amintesc ceva cu doctori care spuneau „Putea fi mai rau, bine ca e doar o zgarietura.”

Apoi ne-am intors acasa si, repet, totul e asa de confuz ca nu stiu nici daca m-a certat Ate, nu stiu daca am luat bataie, nu stiu ce s-a intamplat la spital si daca m-au pansat sau ceva. Nu stiu ce varsta aveam.

Dar mama n-o sa uite niciodata cum a ajuns ea acasa in seara aia si pe coltul de sarma atarna plictisit Sandu, care-a sarit numaidecat s-o salute:

– Sarumana, tanti Mariana! Christina si-a scos un ochi, au luat-o cu Salvarea.

Imaginati-va ce simte un om dupa o zi de naveta auzind aceste cuvinte. Mama nu mai stia cum sa deschida mai repede si sa intre in casa.

– Dar sa stiti ca au adus-o inapoi… a mai strigat Sandu in urma ei.

 

P.S. Daca mama are mai multe detalii, e rugata sa ni le impartaseasca :)

Salteaua si mileul cu bordura

De curand m-am intalnit cu o prietena care m-a tras de limba si asa au iesit la iveala aceste povesti pe care le scriu acum si pe blog: povestea cu Cristina si cea de azi. Si poate vor urma si altele, poate nu. Ma gandesc deja sa fac o serie cu cele 7 pacate. Azi vorbesc despre furt.

La un moment dat am furat 100 de lei din agenda mamei. Strangea ea acolo „planul economic” (ce-o fi fost el) si avea un teanc de sute albastre, nenumarate mi se pareau, asa ca mi-am zis ca sigur nu se prinde daca iau si eu una. Nu mai stiu cati ani aveam, poate vreo opt.

Ei, dar ce sa ma fac, ca 100 de lei era totusi o suma mare cu care copiii nu umblau in mod obisnuit in buzunare la varsta de opt ani. M-am dus la sifoane si am schimbat-o in hartii mai mici. Sifonareasa a tinut sa se asigure ca mama m-a trimis, eu i-am zis senina ca da, mi-a schimbat-o intr-una de cincizeci si doua de douazeci si cinci cu Avram Iancu. Pe 50 nu mai stiu cine era.

Cu 25 de lei m-am infiintat la Cofetaria Verdun de vizavi si-am cerut o prajitura Oana. Daca era si Ramona cu mine, daca furtul bancnotei venea dupa ziua aia nefericita cand am scanat disperata strazile cu Ramona cautand 25 de bani – bani care ne lipseau de la suma de 4,25 lei cat costa o Oana – fara a reusi sa-i gasim, nu stiu. Dar am schimbat banii si-am cheltuit nitel din ei. Si asta era tot ce voiam sa fac, deci restul de bani mi-au devenit inutili si ma gandeam cum sa scap de ei. Necazul pe vremea aceea era ca te cunosteau vecinii toti, exact ca-n Eminescu. Dl. Gheorghita de la librarie sigur avea sa-i spuna lu’ mama ca m-am apucat sa cumpar carti pentru care ea nu mi-a dat bani. Sifonareasa si dna Stamate de la Aprozar nu prezentau interes. La cofetarie fusesem. Bomboane de vizavi de la „Cafea. Dulciuri” nu voiam. Si banii aia imi atarnau deja cam greu in buzunar.

Seara, mama a descoperit totusi ca-i lipsea o suta de lei din planul economic si s-a speriat. Eu i-as fi dat banii inapoi (mai bine zis i-as fi pus la loc fara sa se vada), dar nu mai aveam suta intreaga si albastra, nici vreo posibilitate de a o completa.In cazul improbabil in care s-ar fi ajuns totusi la o perchezitie corporala, nu voiam sa fiu gasita cu bani la mine, asa ca m-am hotarat sa scap de hartiile verzi si roz care-mi ingreunau viata. Si iata cum am facut:

Bunica mea Ate cosea o saltea, varata in rama patului. Salteaua era intoarsa pe diagonala, iar ea cosea si canta. Avea pe ea nenumaratele rochite si sortzuri pe care le purta de obicei si in picioare „caltunii” tricotati de ea, cu talpa de pasla. Eu ma invarteam pe langa ea si, prinzand momentul cand si-a scos ochelarii, am aruncat intr-un colt intunecos de sub pat banii facuti ghem.

– Mama, aud vocea lui tata mai tarziu in aceeasi seara, am gasit aici niste bani, uite de 25 de lei…

– A, zice mamaie matter-of-factly, da-i incoa’, imi cazura mie din sortz.

Si-asa s-a terminat povestea celor 100 de lei, iar eu bani n-am mai furat de-atunci, dar tot in anul ala am furat un mileu de la doamna Alecu zisa Curca, unde ma trimitea mamaie cu „demancare”. Mileul era frumos, dar Curca s-a prins ca disparuse si-a sunat la mamaie sa-i aduca fata mileul inapoi. Asa ca i l-am dus. Dupa anul ala, cariera mea de hoata s-a terminat. Nu stiu nici pana azi cum a pus mama la loc banii la planul economic.

Manusile si caietul de mate cu coperta rosie

In clasa a 5-a aveam grija de o colega, care mi-era si vecina si care – in urma unei meningite – ramasese cu un retard sever. Era o fata frumoasa, blanda daca n-o sacaiai si cu mintea unui copilas de gradinita. Ii placea sa ne alinte „mitisor” pe toti si sa ne spuna poezii. Fiindca mi-era vecina, ma asiguram in fiecare zi ca pleaca acasa cu tot ce-a venit si ca gaseste drumul spre casa, traverseaza in siguranta etc. Pentru asta, bunica ei imi dadea carti sa citesc din biblioteca lor si odata mi-a dat de ziua mea 10 lei. Fata se numea tot Cristina si de la ea am invatat sa joc badminton.

In ziua de care va povestesc, la inspectia finala din curtea scolii, s-a dovedit ca Cristina isi uitase in banca manusile. M-am intors dupa ele, le-am gasit, dar cand am ajuns din nou afara am constatat ca zapacita mea o pornise pe poarta afara singurica. Mi-era teama pentru siguranta ei, asa ca fara sa ma gandesc mult m-am avantat intr-o cursa cu obstacole printre colegii din curte si-am intrat in depasire prin rondul de flori, care la vremea de care va zic (noiembrie) eraun lot de pamant pietros, imprejmuit de un gard tepos.

Buf! a facut Christina in rondul de flori. Au! a tipat genunchiul drept. Dar eram ca o sageata tintita spre Cristina cealalta, care nu ajunsese prea departe oricum.

Regasita Cristina, manusile in maini, am mers acasa.

Piciorul care ma duruse nu era rupt, dar reusisem cumva sa-mi desprind o halca buna de carne de pe genunchi, care-a trebuit cusuta. Asa s-a facut ca de revolutie aveam piciorul in ghips si nu m-a luat nimeni sa strig si eu jos comunismul.

Partea care ma intereseaza vine abia acum: ca sa nu-mi iau bataie, am considerat mai sigur sa spun ca uitasem caietul de mate si nu manusile Cristinei si ca piciorul mi l-am spintecat intr-un tep din gard, iara nu alunecand ca sania pe bolovanii inghetati. N-am luat bataie, avand in vedere ca necesitasem anestezie si copci si ghips. Plus ca, ce mai incoace-incolo, caietul de mate impune un respect deosebit parintilor.

Am mintit, deci. Iar minciuna asta, peste ani, s-a instalat bine de tot in mintea mea, faimosul caiet de mate gonind pe loc bietele manusi cu un singur deget ale Cristinei. Chiar acum cand scriu, ma intreb daca nu cumva iarasi mint: chiar au fost manusile, sau caietul? Gardul, sau alunecarea? Si Cristina, Cristina plecase pe poarta intr-adevar, sau eu m-am pornit in cursa nebuneasca de teama doar ca va pleca?

Cum in mintea mea scoala generala ocupa cam o zi de amintiri pentru toti cei 8 ani (liceul fiind nitel mai avantajat), povestea asta de acum douazeci de ani va ramane pe veci neclara. Am inca semnul pe genunchi – cusatura deloc maiastra a medicului de la Grigore Alexandrescu – si niste amintiri vagi in care minciuna si adevarul au devenit imposibil de deosebit.

Am scris povestea asta pentru ca inca ma bantuie amintirile despre Francine si ma intreb daca mocheta din Ayash era cu adevarat gri.

20 decembrie 2010

In weekend am fost la Timisoara si la Resita – 20 ore pe drum, 3 ore in Timisoara, o noapte la Resita, mai putin de o ora la Anina la mormantul bunicii. Vazuta asa, in termeni cantitativi, pare mai mare daraua decat ocaua; drumul mai lung decat sederea. Dar probabil ca drumul conteaza uneori mai mult decat destinatia, mai ales cand e un drum si dorit si necesar si foarte frumos. Pe dealurile dintre Resita si Anina, pe drumul zis „peste Carasova”, copacii erau grei de zapada si peisajul alb-negru. Zapada si trunchiuri de copaci, zapada si acoperisuri cu hornuri fumegande, zapada si liniste. In Anina am recitat inca o data in gand statiile intre Steierdorf si Anina, asa cum ma invata omama cand eram mica si mergeam cu ea la Anina cu „cursa”, sa cumparam cine-stie-ce: Steierdorf, Sigismund, Elfabrik, Fabrica de Paine, Anina.

La unchiul meu din Resita am revazut tabloul cu Schutzengel de care am scris de curand pe blog, la care nu ma mai gandisem de ani buni si pe care nici nu visam sa-l revad asa curand.

In 27 decembrie se fac 4 ani de cand a murit omama.

Ieri seara cand zburam pe autostrada A1 cu cine-mai-stie-cati km peste suta la ora, mi se parea ca vin din Germania si din Anina si dintr-o vacanta de vara si dintr-una de o saptamana si imi placea starea asta confuza in care as fi vrut sa-i spun lui tata sa dea drumul la cazan, desi 1. nu mai stau in casa aceea de cateva luni si 2. nu mai avem cazan (boiler) de multi ani, de cand exista minunata centrala care-ti furnizeaza apa calda fara asteptarea de 30 de minute si fara sa trebuiasca sa pastrezi „niste calda” si pentru urmatorul membru al familiei aflat pe lista de asteptare la dus.

Nu stiu de ce conteaza experienta asta asa de mult incat s-o povestesc pe blog, dar acum am scris-o si o sa dau „publish”.

Se mai incalzeste?

Imi place sa stau acasa pe intuneric si sa ma uit la cer. Intuneric, vorba vine. La mine nu e intuneric niciodata si-as putea foarte bine sa nu aprind lumina decat atunci cand imi pierd vreun cercel si trebuie cautat cu mare bagare de seama, sau cand citesc.

Ninsoarea se vede foarte frumos pe geamurile care compun un perete intreg, la fel ploaia si ceata. Masinile bazaie ca o apa care curge mereu, cand mai linistita, cand mai tumultoasa, dar fara a se opri vreo clipa. In intuneric, te poti inchipui undeva la munte, intr-o casa cu brazi in curte si rau sub fereastra. Uneori imi inchipui ca sunt impiegat (imi place acest cuvant) si aud trenurile. Am dormit odata langa o gara si prima noapte am stat treaza si-am ascultat fiecare tren. Cand am plecat de acolo, o vreme mi-au lipsit suieraturile lor.

Dar cel mai adesea ma vad la Anina, chiar langa apa aia involburata si tumultoasa din tabloul cu Ingerul Pazitor si cei doi copii, despre care stiam sigur – cand eram mica si adormeam la omama in pat cu ochii pe acel tablou – ca suntem eu si frate-meu, nu mama si fratele ei, pentru ca, desi mama cand era mica era blonda ca fetita din tablou, totusi eu sunt sora mai mare, in vreme ce mama e mai mica cu sapte ani ca frate-sau.

In camera mea din Bucuresti, 25 de ani mai tarziu, imaginea acelui inger calauzind copiii sa treaca puntea mi se reface inaintea ochilor uneori, atunci cand, fara sa aprind lumina, ma intind in pat, inchid ochii si ascult huruitul masinilor sapte etaje mai jos. Vad apa, fulgerele, scandurica lipsa si steaua stralucitoare ca ne spune ca doamna aceea in capot/ camasa de noapte roz cu verde e un inger si nu mama copiilor. „Dar mama copiilor unde e?” era intrebarea mea obsesiva, de copil atasat peste masura de mama-cea-mereu-plecata-la-scoala. Apoi tot eu imi spuneam: „E la scoala, desigur. Iar copiilor le-a fost dor de ea si-au plecat s-o caute. Pe drum trebuia sa treaca o apa, iar puntea era putreda. Ar fi cazut negresit, daca Ingerul Pazitor (care in mintea mea era de sex masculin, iar nu o doamna in capot!) nu i-ar fi sprijinit.” Omama imi explica mereu ca acel inger e invizibil, el ii sprijina pe copii, dar ei nu-l pot vedea. „Normal, imi ziceam, doar sunt cu spatele.”

Ciudate lucruri imi vin acum in minte asociate cu acest tablou pe care nu l-am mai vazut de un numar de ani mai mare decat pot sa-mi aduc aminte. Stiu doar ca el exista si-n varianta landscape si-n portrait, drept pentru care ma intrebam mereu care e originalul, de parca ar fi contat.

Si-acum stau si scriu si-aud masinile care fashaie pentru ca e ud pe jos si din cand in cand e liniste pentru doua secunde intregi, vantul scutura un cablu prin fata geamului si imi clipesc luminitele. Nu mai ninge, dar stim cu totii ca e iarna si ca foarte curand va veni Mos Craciun, apoi Anul Nou, apoi ianuarie, februarie, martie, aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, exact in ordinea asta. As putea sa fiu melancolica, dar prefer sa fiu optimista, sa ma intind in pat, sa sting lumina si sa ma uit la cer.

„Los Cran”, liceul si casetele de 60 (si intermission)

The Cranberries au aparut in viata mea in clasa a 9-a, cand am ascultat „The Icicle Melts” si am fost vrajita de vocea lui Dolores si de accentul ei [oi-should-nought–have read the paper todaaaaay– cause a choild-choild-choild-choild he was taken away–]. Ar fi cazut poate in uitare daca la romana nu s-ar fi vandut la taraba casete piratate cu „No Need to Argue”, sau daca eu, trecand in ziua aceea pe langa carcasa mult-doritei casete, n-as fi avut cei 3000 de lei trebuinciosi ca sa mi-o cumpar. Dar aveam chiar 6000, asa ca a aparut in viata mea si Bon Jovi. Despre el, insa, cu alta ocazie.

Caseta cu No Need to Argue a fost urmata de To the Faithful Departed si de Bury the Hatchet (tot casete) si mi-a adus mai multa bataie de cap decat pot sa-mi amintesc, in special sub forma de certuri cu mama, care innebunea subit cand o auzea pe „urlatoarea aia”. Bine, era si varsta, 14-16 ani, adolescenta si rebeliunea asociata. Urlatoarea urla la maxim, mama ii facea concurenta (mama e cea mai calma femeie din lume, deci cred ca-i displacea amarnic de ajungeam sa ne certam pe asta. Eu, bineinteles, credeam ca ma uraste pe mine, pe principiu dai in ceva ce-mi place, dai in mine), iar leitmotivul vietii mele era does anyone caaaaaaaaaaa-haaaaaaaaaaaare? cu variatiunea a life spent listening to assholes, it’s funny but it’s true.

Deci „los Cran” vin de acolo, fix din nucleul ala de sentimente amestecate si exacerbate care se numeste adolescenta unui om. Sa ma mai mir ca mi-au dat lacrimile cand am auzit Dreaming my dreams? * pentru ca nu tot ce e Cranberries vine de acolo, doar No Need to Argue. Restul n-au prins teren asa fertil :)

Din 1994, sa sarim la 1999 toamna. Sfarsit de octombrie, inceput de semestru, plictiseala. Ne baga internet in Pitar Mos si Livia ne face la toate adresa de mail. Prima mea adresa, care nu mai exista: chrisanghelina@k.ro. Evident, nu-mi scria nimeni. Era la fel ca si cu mobilele: nu te suna nimeni, ca prietenii nu aveau. Iar internetul era o saracie! Versuri de la Cranberries nu se gaseau nicaieri (dar eram deja experta in „scos versuri”: derulam caseta, puneam pauza dupa fiecare vers si da-i si scrie in caietel! acolo unde nu intelegeam, ascultam de jdemii de ori si eu si frate-meu), pe internet puteai citi, dar nu si scrie… o plictiseala. Pana cand am dat de o pagina care dadea adresele de mail ale unor fani Cranberries.  Am corespondat ani de zile cu doua fete intalnite acolo: Eva din Brazilia si Romina din Argentina. Romina mi-a vorbit de dragostea ei „para los Cran” si impreuna am plans de bucurie la primul concert Cran in Buenos Aires, prin 2005. Acum ii voi scrie Rominei de primul meu concert Cran… dupa 16 ani :) Dolores es mas guapa que en las fotos, amiga. Y esa voz tan maravillosa que tiene… te juro que me saltaron las lagrimas cuando la escuche. Cam asa si eu :)

Azi la concert mi-a fluturat prin fata ochilor adolescenta. Dolores a fost minunata (cu atat mai minunata cu cat la inceputul lunii s-a operat de nodul pe corzile vocale) – cu vocea ei inconfundabila – si a cantat printre marile lor hituri si cateva din cantecele mele de acolo, gen Dreaming my dreams sau Ridiculous thoughts si, mai ales, Ode to my family. Iar cand s-a retras cateva minute si trupa a continuat sa cante, mi-am adus aminte de dialogul meu cu Georgiana, de acum vreo 15 ani:

– Auzi, pe caseta asta noua e de doua ori un cantec care se cheama „Intermission”. Cred ca e trasa prost.

Iar ea, proaspat intoarsa din State, deci cu un vocabular mult mai vast:

– Pai „intermission” inseamna pauza!

Azi am ascultat, pe langa cantecele Cranberisilor, doua „intermissions” la care am zambit :)

Multumesc Dolores, multumesc The Cranberries, multumesc Sanda! >:D<

Sunt fericita :)

The Schopenhauer Cure

Am spus-o si, daca n-am spus-o, o repet: YALOM E GENIAL. Comercial, literar, stilist si ce mai vreti voi (voi, adica psihologii cu diploma si limbaj savant, care ii cititi cu alti ochi cartile), imi face un mare bine cu romanele lui despre psihoterapie. „Solutia Schopenhauer” (Ed. Vellant, 2010) povesteste o terapie de grup atat de frumoasa, incat, prin contrast, mizantropia lui Arthur Schopenhauer (a carui biografie se impleteste printre paginile povestii) si dispretul lui fata de oameni si de societatea lor par o mare greseala, de care chiar si el isi da seama la finalul vietii. Se desprinde din carte atitudinea lui Yalom de uimire in fata Vietii, de enorma pasiune pentru munca lui de psihoterapeut si de admiratie in fata resurselor extraordinare care se ascund in launtrul fiintelor umane.

Si m-a facut sa plang (cumva de bucurie) pasajul in care medicul Julius primeste din partea pacientului sau un citat consolator din Epictet, xeroxat pentru toti membrii grupului. El ii raspunde pacientului astfel:

Ceea ce stiu, Philip, este ca tu […] ai memorat pasajul si l-ai multiplicat. Care este semnificatia acestui lucru? Trebuie sa reflecte faptul ca ai grija de mine. Si ce simt eu fata de asta? Sunt miscat, sunt recunoscator si astept cu nerabdare momentul in care iti vei exprima grija in propriile tale cuvinte.

Mi-am amintit cum si eu caut adesea citate care sa spuna ceea ce eu nu sunt in stare sa pun in propriile mele cuvinte; poate pentru ca sunt lucruri vechi, pentru care n-am avut cuvinte niciodata… write here what you cannot say, mi-a zis Nilu cand n-aveam voce, dar scrisul cere mult curaj. Iar bucuria provenea tocmai din faptul ca in sfarsit imi gasesc confirmat acest obicei de a vorbi prin cuvintele altora atunci cand ale mele sunt neputincioase, cat si din mesajul optimist indus de vorbele doctorului Julius, cum ca va veni momentul cand voi avea cuvinte. Asta e, de fapt, vestea cea buna! Multumesc, Irvin Yalom.

***

A fost frumos la spectacolul de 15 ani de MTIS; m-au emotionat si robele si filmele si am plans la vocea superba a Madalinei, la cuvintele Dariei despre oamenii care au plecat pentru totdeauna dintre noi si la alte momente. Au fost poate 50 de grade in sala de teatru, dar tot a meritat. Si Yixin in roba parea imparatul Chinei. :-)

O sa-mi fie dor de „dipi”, dar stiu ca le va fi bine si sigur tinem legatura in aceste vremi de dialog global instantaneu :)

***

Azi am vizitat impreuna cu copiii redactia revistei Tabu, despre care insa vom scrie chiar pe site-ul revistei Multumim, Cristina Bazavan >:D<

Alte timpuri, maica

Aseara am fost la majoratul unei eleve – o petrecere foarte reusita, la un restaurant din Corbeanca. Bat Ilfovul de nord de la o vreme, mai abitir ca mama acum doojde ani: Vladiceasca, Ciofliceni, Ghermanesti, Snagov, Tunari, Balotesti, Saftica, Corbeanca aproape zilnic intr-o saptamana si-am inceput sa stiu drumurile si comunele si sa nu ma mai mir nici de soselele rablagite pe care se inalta case mandre ca-n Vest, nici de combinatia etern si fascinant romaneasca dintre vile de lux cu gard de beton si casute de chirpici, cu cires in curte si gardut de lemn, incat te simti „la tara-n Romania” si „la tara-n Germania” simultan. Si zic Germania pentru ca acolo am avut eu ocazia sa vad zone rurale extrem de ingrijite si curate, dar poate fi orice tara din vest. Vestul si Estul coexista pasnic in Nordul prin care uneori mai rasar cioturi din Codrii Vlasiei.

Dar vorbeam de majorat. Sarbatorita si-a facut datoria de gazda foarte bine, muzica a fost excelenta (tot Depeche si Abba si Gipsy Kings au animat petrecerea, mai mult decat ritmurile house), mancarea deosebita si atmosfera foarte placuta. Hrant a reusit sa fie sufletul petrecerii si sa nu stea o clipa jos, Ana – sarbatorita – a aparut dupa miezul noptii cu o rochita de Scufita Rosie care o prindea de minune, iar parintii ei au dansat si s-au simtit bine alaturi de invitati.

Si mi-am adus aminte de majoratul meu, fireste. A trecut un secol de-atunci (eram inca in secolul 20 cand sarbatoream eu sweet 18 si visam cai verzi pe pereti), dar nu uit anul ala in care petrecerile de bloc s-au tinut lant si de la singurul majorat „la local” la care-am fost invitata ne-au alungat ca pe niste caini la ora 1 noaptea, de-am batut Bucurestiul pe jos ore-n sir pe un ger de crapau pietrele si ne-am ascuns la mine acasa in bucatarie, pentru ca nici macar o camera a mea nu aveam pe vremea aia… Ugh, ce majorate penibile am mai avut si noi :))

Eu cu casa mea la curte plina de parinti nedoritori de petreceri si o bunica bolnava de nervi ma resemnasem ca voi implini cei 18 ani magici fara nici un fel de sarbatoare… oricum zilele de nastere la noi in familie nu prea contau si petreceri acasa n-am avut voie niciodata. Noroc cu draga mea colega si prietena Georgiana, care mi-a pus la dispozitie (cu voia parintilor, pe care-i vazusem adesea si cu care ma intelegeam foarte bine) apartamentul lor din Salajan, unde-am petrecut cei 18 ani alaturi de colegi si prieteni.

Ieri o admiram pe Ana cat e de frumoasa si de independenta la 18 ani si nu puteam sa n-o compar cu mine, cu noi, pentru ca si colegii mei de generatie erau la fel de mototoli la vremea aia si ma gandeam cum s-au schimbat totusi parintii fata de acum 15 ani si ce bine e ca s-a intamplat asa.

Regret foarte mult (la limita plansului de mila de mult!) ca n-am avut niste parinti care sa ma sustina in viata, ca a trebuit sa fac totul pentru a ma reabilita in ochii lor, in loc sa pornesc de la un capital de incredere pe care sa-l sporesc. Increderea pe care o am azi in mine mi-a luat multi ani s-o construiesc si chiar si acum am momente cand ii simt critici, simt ca se indoiesc si ma doare lucrul asta. Ca sa nu mai vorbim de ideea ca in ochii lor sunt si raman vesnic copil – poate doar casatoria sa le schimbe ideile, macar atunci voi fi „la casa mea”, mai trec si eu un nivel la jocul asta de-a viata. Ii judec, insa sunt constienta si de dragostea lor si de dedicarea lor fata de familie si de propriul lor nivel scazut de incredere in sine… De mine depinde sa repar lucrurile pentru copiii mei si au dreptate cei care spun ca iti retraiesti propiile dureri la diferite varste ale copilului… eu aseara am devenit constienta de o suferinta foarte mare traita la 18 ani, cand am avut parte de un majorat de forma, urmat de o accentuare dureroasa a dependentei fata de mama si tata, carora le era frica sa ma lase sa cresc. Mult mi-a luat sa-mi stabilesc propriile limite, dar si mai mult mi-a luat sa inteleg ca exista limite si sunt bune, chiar daca impunerea lor doare enorm.

Povesti nemuritoare intamplate such a long time ago… de fapt sper sa fie pieritoare, nu nemuritoare si sa ajung intr-un final pe care-l astept demult sa plec. Nu sa ma plec. :)

Multumim, Ana, pentru invitatie, atmosfera si darul neasteptat pe care mi l-ai facut: momentul de auto-descoperire in care-am mai crescut cu un cot in proprii mei ochi! Sa ai parte de rezultatele dorite la Bac si mult succes in continuare! La multi ani!

Nu mi-am dorit niciodata sa cresc mare

Serios. Cand eram mica ziceam ca vreau sa ma fac florareasa sau tiganca cand o sa fiu mare. Apoi au intrat in top bibliotecara si profa. Prin clasele primare imi inchipuiam ca oamenii se transforma total, adica copiii dispar pe la 20 de ani si poc! apar in locul lor „oamenii mari” cu pardesiu, pantofi cu toc, barbat si copii acasa. Si casa, fireste. Nimeni nu mi-a explicat procesul de crestere, iar eu singura n-am stiut sa-l constientizez. La 20 de ani, asadar, am avut o mare problema: nu disparuse copilul, iar pantofii cu toc nici gand sa-si faca aparitia. Pe la 23, mai ales dupa ce trecusem foarte aproape de temuta casatorie, am inceput sa ma chinui sa port pantofi cu toc si pardesiu. Inutil; nu eram eu.

Casatoria a fost alta tema care nu m-a preocupat, deoarece imi inchipuiam ca e – oricum – inevitabila, deci cand ii va veni vremea n-am sa pot scapa. Sincer, mai degraba imi doream sa scap, ca tanti Elena, ciudata colega a mamei de la scoala, care era necasatorita la 30 de ani si toata lumea ii deplangea soarta. Mie mi se parea, dimpotriva, ca Elena, cu mica ei garsoniera din Titan, plina de carti si foarte frumos aranjata, traieste o viata de vis. Nu tipa nimeni la ea (cum tipa la noi tata, cand era nervos), nici o soacra n-o bate la cap si e libera sa faca ce vrea si cand vrea. Sigur ca era pacat ca nu avea copii, dar in afara de asta Elena era un model de viata altfel. Stiam, totodata, ca era „rau” sa fii asa, deci m-am straduit din greu sa intru in tiparele trasate de mamaie, in vreme ce o infruntam – aparent – cu vorbe care stiam ca o supara, gen „ba n-o sa joci la nici o nunta, pentru ca eu n-am de gand sa ma marit!”

Si totusi copiii se fac oameni mari, cel putin pe dinafara, fie ca vor asta sau nu si timpul m-a transformat intr-o tanti care n-a uitat sa se joace si sa fie copil, dar stie si sa bea cafea cu celelalte tanti, sa vorbeasca despre „lucruri serioase” si sa gateasca. De unde rezulta ca unele lucruri pur si simplu nu sunt cum vrem noi, ci sunt asa cum sunt.

La multi ani, tanti Elena! Nu ti-am spus-o niciodata, dar cred ca esti minunata :)

P.S. Ne-am gandit si la Dana azi, de ziua numelui ei. Am adus prajituri si Rafaello, asa cum ne aducea ea tot timpul. Si i-am zis la multi ani, oriunde ar fi. Din gandurile noastre nu va pleca niciodata. Mi-e dor de tine, minunato! E mereu vineri de cand ai plecat…

Nu am un cos pe nas

Nasul meu este un cos! Ceea ce nu mi s-a mai intamplat de… hmmm, cred ca de fapt e prima oara cand mi se intampla. Si nu e amuzant, pentru ca doare. Desi trebuie sa recunosc ca nu se vede din avion, cum credeam mai demult. Doar fiindca eu stiu ca e acolo nu inseamna ca il vede si calatorul care survoleaza spatiul aerian al Romaniei in drum spre Singapore.

Ieri am vazut poze din Bali si-am ascultat povesti de la carnavalul din Venetia. Si tot ieri am vazut pentru prima oara un rain stick, de care m-am indragostit forever inainte chiar de a sti ca este un instrument muzical. Uneori ma necajesc pentru ca pierd atata vreme intalnindu-ma cu oameni si stand la povesti, in loc sa fac lucruri importante. Dar vezi mata, pentru mine astea sunt lucrurile importante si e cazul s-o recunosc si sa nu ma mai decupez si pliez pe valorile altora, care nu-mi vin bine si ma strang la umeri. Zau.

Azi am fost la Giurgiu, unde am cunoscut niste oameni foarte simpatici si prietenosi si m-am simtit minunat.

Tot azi Pisique a avut pana si-am schimbat prima roata (vorba vine, traiasca tata!), apoi am mers la vulcanizare – chestii enorm de barbatesti care ma amuza.

Astept primavara si martisoarele.

Si „Castelul din nori s-a daramat”, de la Dana.

Deunazi am aflat ca Gogo si Afane au murit amandoi si ultimul Teodoreanu, daca o mai trai, e un var de-al lui Ionel.

For some reason, intotdeauna m-am intrebat cum ii chema de fapt pe cei doi gemeni (Osvald si Stefan) si ce au devenit ei. Intr-o vreme am fost fascinata de cartile lui Teodoreanu si de „Ursitul”, cartea scrisa de sotia lui.

Si acum ceva la care ma gandeam aseara :)

Optispe februarie

Cand eram mica lucrurile erau simple din punct de vedere al datelor de nastere. Sarbatoarea incepea in ianuarie cu Sf. Ion, ziua lui tata de nume. Urma februarie: eu pe 1, tata pe 18. Urmau zilele din martie: tataie pe 11, Iulius pe 24. Pe urma faceam o pauza lunga pana-n septembrie: mama pe 3, mamaie pe 8. Intotdeauna m-a amuzat aceasta simetrie: ne aleseseram trei luni din an ca sa ne nastem toti, grupati, de parca ne-am fi vorbit.

Dar de ce – daca regula e cea bine-cunoscuta copiilor fete cu fete, baieti cu baieti – eu am nimerit in luna cu tata?

Cand eram mica mi se spunea foarte des ca seman cu tata, pana acolo incat daca cumva se trezea careva sa zica „cu mama semeni”, eu saream imediat, ofensata: „ba cu tata!” Era parte din identitatea mea sa seman cu tata! Mai ales ca avea mamaie pe perete o poza cu tata la 18 ani, tanar cu privirea visatoare si o mica panglica sic la gat… mai frumos ca Eminescu, ce mai! Normal ca-mi doream sa seman cu tata.

Cand eram mica mi-era frica de tata. Ca tuturor copiilor, mi se parea tata foarte inalt si negru. E drept ca avea parul negru si deja celebra carare, dar foarte inalt n-a fost niciodata. Totusi eu si acum asa mi-l amintesc. Mi-as fi dorit sa aiba mustata; cunosteam de la scoala un tatic cu mustata care era foarte bland si dulce cu copilul lui si ma gandeam ca poate mustata ii lipseste lui tata ca sa fie si el asa. Pentru ca tata era aspru. Iulius a zis-o; eu doar o simteam. Era adeptul „iubirii care mustra” si era (si este) un tip foarte critic. Cu greu ii intrai in voie si nici atunci nu stiai cat va dura fericirea. Era imprevizibil ca vremea; acum soare, acum furtuna. Eram convinsa ca-mi poate citi gandurile, de aceea ma feream din calea lui.

La scoala insa ma laudam cu tata, in celebrele dispute „tatal meu il bate pe tatal tau” :) Spuneam ‘tata e functionar’ cu aceeasi mandrie cu care-as fi spus ‘tata e ministru’. Mi se parea ‘functionar’ o culme a elegantei in materie de job, mai ales ca  asociam functia cu locul de munca: un camin de nefamilisti frumos si bine intretinut, cu o gradina minunata, in care ma simteam ca in „La Medeleni”.

Pentru ca tata e pasionat de flori. In mana lui toate plantele infloresc si cresc minunat de frumos, iar el le ingrijeste cu multa rabdare. Dealtfel e un tip minutios si rabdator, capabil sa se concentreze mult timp pe chestii de mare finete (cand eram mica pasiunea lui era sa repare ceasuri) – lucru de care eu n-am fost capabila multa vreme si pentru care-l admir. E priceput la toate: repara, surubareste, schimba, reface, construieste si desface cu aceeasi placere si usurinta. E si foarte creativ cand vine vorba de aranjamente prin casa, de ajustari si adaptari ale spatiului, de curte… cred ca este ceea ce se numeste un gospodar, adica un tip sub mana caruia casa si gradina prospera.

Aceasta latura practica (pe care eu multa vreme am simtit ca n-o am, pentru ca o are el deajuns pentru toti!) am descoperit-o insa tarziu. In copilarie tata era poet si filosof! Recita cu aceeasi usurinta din Adrian Paunescu, Nicolae Labis sau creatiile proprii si ma ducea la Cenaclul Flacara. Colectiona citate, cuvinte de intelepciune pe care le gaseam in tot locul: pe carti, caiete, agende, pe harta lumii de pe perete pe care multa vreme am avut-o in camera si nu voi uita niciodata cat de bine mi-a prins, pe cartile mele de copii. Nihil sine Deo, glasuia o vorba, un om poate fi nimicit, dar nu invins, proclama alta. Quod licet Jovis non licet bovis. Nu intelegeam nimic din cele latinesti si asta ma enerva. Bine, nici din celelalte nu intelegeam de multe ori mare lucru. Aller Anfang ist schwer si die Gedanken sind frei erau doua pe care mereu le confundam din cauza sintaxei identice. Seara, inainte de culcare, imi recitam uneori pomelnicul de nume ciudate pe care tata le risipea prin caiete si carti: Seneca, Confucius, La Rochefoucauld [asta era greu!!], Democrit, Hipocrate, Jean Jacques Rousseau, Victor Hugo, Voltaire [citit, fireste, cum se scrie], la fel cum recitam numele tuburilor goale de spray pe care le pastram in baie, deasupra usii: Favorit, Rexona, La Cure, Golf Vital. Ma strivea si ma complexa maretia acestui tata care declama citate, canta cu o voce minunata (om bun, deschide-ne poarta, da-ne o coaja si nu ne goni), recita poezii, canta popeste in baie de nu mai puteam de ras, repara orice, stia totul, avea o multime de carti pe care nu ma indoiam ca le citise (intr-o vreme credeam chiar ca el le scrisese!! doar de-aia li se zicea „cartile lui tata”, la care nu aveam voie sa umblu!!)… era o figura mitica, chiar si in pantaloni scurti, cu niste picioare subtiri ca betele si papuci de casa. Tata era un erou.

As fi vrut sa aiba burta si sa se duca la pescuit duminica, dar el era zvelt ca un actor si ma suia in fata lui pe bicicleta si mergeam la strand. Cand il comparam cu alti tati, al meu parea intotdeauna altfel: mai frumos, mai destept, taios in replici si iute la manie, imprevizibil, imprevizibil si fascinant.

Am in minte si acum aceasta fascinatie pe care mi-o starnea cand eram copil. As fi vrut sa fiu ca el, dar simteam ca faptul ca sunt fata ma limiteaza teribil. Desi tata nu facea discriminari si m-a incurajat intotdeauna sa invat, sa fiu desteapta, sa citesc si sa cresc mental.

Au trecut de atunci multi ani, de care-mi aduc aminte cu amuzament si duiosie. A trecut turbulenta adolescenta, cu certuri si usi trantite; a trecut vremea castigarii independentei, vremea plecarilor singura de acasa, a negocierilor pentru un spor la banii de buzunar, a primilor baieti adusi acasa, pe care tata-i intampina, inevitabil, cu celebra intrebare: „Si? Ce planuri ai cu fata mea?” :))

A trecut intrarea in biserica adventista, botezul, convertirea, lungile discutii despre Biblie, predicile lui Edy, Arlusul, Popularul, sala Dalles si Polivalenta… au trecut iernile singure, cu mama plecata in Germania si eu acasa cu tata si Iulius, invatand sa gatesc, nestiind ce sa-i spun, tacuta.

Eram sigura ca l-am dezamagit, neputand fi asa desteapta cum se astepta el.

Eram sigura ca nu ma iubeste.

Dar intr-o zi, dupa multa vreme, m-am uitat la tata si nu mai era inalt si negru :)) Ba chiar era mic de statura! Si mult mai bland. Ocazionalele accese de furie mi se pareau simpatice, iar acum vedeam clar cat le regreta. Citatele din Biblie le-au inlocuit pe cele din filosofii antici. Colectia de ceasuri a fost inlocuita de pasiunea pentru pixuri, apoi de cea pentru cutii :-) Tatal meu s-a schimbat sub ochii mei, printr-un extraordinar efort constient. A invatat sa se bucure de cadouri, sa se stapaneasca atunci cand firea lui impulsiva il face sa sara la atac (verbal, fireste), sa se lase iubit si sa ne arate prin vorbe ca si el ne iubeste (prin fapte ne-o aratase mereu, dar cat de mult vorba ii contrazicea fapta!). Cred ca tata e pregatit sa fie un minunat bunic :-)

Tatal meu cel fascinant, functionar, filosof, gospodar si minunat implineste azi 62 de ani si eu n-am a-i face decat urarea care stiu ca-i place, din Psalmii lui David:

Psalmii 128:5 Să te binecuvânteze Domnul din Sion, să vezi fericirea Ierusalimului, în toate zilele vieţii tale,

Psalmii 128:6 şi să vezi pe copiii copiilor tăi! Pacea să fie peste Israel!

La multi ani, tata!

Presents flowing my way

Deodata a mai trecut un an si s-au implinit 31 de la frumoasa zi de 1 februarie 1979 cand Christina a venit pe lume, ajutata de doua asistente (doamna doctor dormea si nu a deranjat-o nimeni) de la maternitatea Doctor Stanca din Bucuresti. Mama avea 23 de ani la momentul „faptei’, se casatorise abia de un an, statea in Bucuresti de vreo 4 si locuia deja in casa din care azi va scriu acest blog. Si avea un capot frumos, alb cu flori maro, cu maneci largi si elegante, in care parea o printesa.

Tata urma sa implineasca 31, varsta mea de azi, foarte curand (in 18 februarie e ziua lui) si era pe-atunci un tip frumusel, cu carare pe stanga, parul si ochii negri si o mare curiozitate – aproape o neliniste de a cunoaste toate tainele lumii, ba chiar si pe-ale universului, fiindca era pasionat de cosmos, de stele, de calatorii si de America.

Mamaie avea 59 de ani; tataie deja 70. Amandoi locuiau cu noi.

Si tot cu noi, in calitate de chiriasa, o aveam pe doamna Bogdan – o doamna foarte eleganta, foarte in varsta, scapatata si extraordinar de culta si bine educata.

Venirea mea era asteptata asadar de toti acesti membri ai familiei, dar si de prieteni si colegi si, mai ales, de colegele mamei de la scoala, care m-au rasfatat toata copilaria si de la care am invatat zeci de poezii si-am citit gramezi de carti.

Cand mi s-a taiat motul, am ales de pe tava pixul, ca sa scriu pe blog povestea venirii mele pe lume.

Foarte des s-a intamplat ca de ziua mea sa ninga si nici azi nu pare a fi o exceptie; s-a anuntat cod galben.

Nu mi-am facut niciodata ziua altundeva decat acasa; la restaurant sau in vreun bar, dar mereu in Bucuresti.

In imaginea pe care-o am in minte despre ciclul anual, februarie e undeva in stanga jos, intr-o cotitura dinspre iarna spre nori, verde, martisor si primavara.

Am ajuns din nou la cotitura :) Va doresc si imi doresc la multi ani!

Revista si Revelioanele de demult

Dupa 15 ani, am ajuns aseara la Teatrul de Revista, la sala Rapsodia, spectacolul „Dai un ban, da’ face”. Am ajuns dintr-o mare intamplare; nu stiam nici la ce spectacol ma duc (desi stiam ca-i voi vedea pe Stela si Arsinel si aveam o strangere de inima, fiindca sunt constienta ca nici eu nu mai am 11 ani, nici ei nu mai sunt tineri…). Cand am mai vazut si numele de pe afis in cap mi s-au aprins becurile tuturor revelioanelor din tinerete: Nae Lazarescu si Vasile Muraru, Cristina Stamate, Adrian Enache, Stela si Arsinel, clowni si trupa de balet. Cumva ma pregatisem sa fiu dezamagita, dar n-am fost.

In ciuda dansatoarelor cam intepenite, care aratau ca niste vanzatoare de la alimentara, in ciuda micilor kitschuri si a unui ton de amaraciune si pesimism care se facea simtit in anumite texte de prezentare si monologuri, Revista aseara s-a ridicat aproape de nivelul ei de odinioara: a facut antren (publicul a fost, e drept, minunat!), am ras aproape incontinuu 2 ore la bancuri mai noi sau mai vechi, am admirat „fosile” si „prospaturi” deopotriva si am ramas tablou la numarul de acrobatie „Papusa de carpa” ( Duo Tatiana si Bebe Lascu).

Revista inseamna lumina, culoare, muzica, stralucire care-ti ia ochii, umor (dar si satira) si voie buna. Am primit toate astea aseara la „Tanase”, iar Stela si Arsinel la 75, respectiv 71 de ani inca fac un spectacol extraordinar si au succes la un public format 90% din liceeni care aplaudau ca apucatii, radeau si bateau din palme in ritmul muzicii. Ceea ce mi-a placut insa, a fost ca printre actorii consacrati s-au strecurat si fetze noi, talentate, si numere muzicale cu cantareti talentati si multa spontaneitate (discutii cu sala, dans cu spectatorii etc.), spre deliciul liceenilor prezenti.

Nu doar ca m-am bucurat ca „revelioanele copilariei mele” rezista si azi, dar nici n-am simtit cum a trecut timpul si-am fost fericita sa vad ca au succes la pusti de 14-20 de ani, care n-au crescut cu genul asta de entertainment si care, prin reactia lor frumoasa, ii dau cumva girul pe mai departe.

Ma dusesem cu jumatate de inima sa asist la un spectacol penibilut, cu buget mic si glume rasuflate; ma dusesem sa vad o agonie cu public, dar am primit un show corect spre bun, pe care entuziasmul publicului si reactia extrem de pozitiva a celor de pe scena l-a transformat intr-o super seara si pentru noi si pentru ei!

Bravo doamnei profe de romana Lili Damascan, care-si duce copiii la teatru de ani de zile si-i educa sa aprecieze diverse subgenuri ale genului dramatic si bravo Revistei, ca supravietuieste cu glorie in vremurile noastre lipsite de stralucire.

Ca o reflectie asupra „vremurilor actuale”, va recomand sa cititi articolul lui Razvan Exarhu din EvZ de azi, „Sunt neuropozitiv.”

Si zapada scartaie sub picioare

Mi-amintesc zapada de odinioara. Chiar in fata portii se aduna un munte imens, toata zapada stransa din curte, ideal pentru sanius. Tata scotea sania din baraca, mamaie o stergea cu o carpa si la revedere! Pana pe inserat nu mai intram in casa.

Probabil cel mai bun partener de sanius mi-a fost vecinul Sandu, mai mare decat mine cu un an, desi si cu frate-meu ma jucam super, cu cazemate, transee, „comandantul cetatii de zapada” si cine mai stie ce alte inventii, care-mi trazneau prin cap sau le citeam prin carti. Era un frig cateodata de nu-mi mai simteam mainile, picioarele, obrajii. Zapada era tare si scartaia, iar de la atata fatzaiala „derdelusul” nostru se murdarea si nu ne mai placea. Atunci ne mutam cu arme si bagaje in fundul curtii, unde faceam iglu in fata casei Ramonei si ne ascundeam acolo, ca Fram ursul polar. In iglu bagam covoare si se facea putin mai cald. Dar in casa  intram tot plini de zapada, cu turturii atarnandu-ne din caciuli si fulare, cu manusile leoarca si uzi pana la piele. Mama ne oprea in prag si ne matura din cap pana in picioare. Apoi cel mai frumos moment era dezbracarea, trecerea in haine uscate si – in final – tolanirea pe canapea, cu picioarele lipite de soba! Pielea de pe talpi sa ne fi cazut si nu ne mai luam picioarele pe placile de teracota fierbinte. Mama se grabea sa ne faca ceai, sa ne aduca supa, sa ne certe ca ne-am udat asa, daca racim? Nu-i dadeam atentie, ocupati sa remememoram detaliile glorioaselor batalii cu bulgari, sau sa construim imaginar noi si noi igluuri, jocuri care ne faceau zilele minunat de lungi si de placute.

Mi-amintesc zapada prin care mergeam la scoala. Pana la brau uneori, alteori doar pana la genunchi. Ajungeam cu cizmele si sosetele ude uneori. Ma enervau oamenii mari care ma impingeau ca pe-o papusa ca sa treaca ei mai intai, pe potecutele alea ridicole de 20 de centimetri care se formau pe trotuare. Zapada din iarna lui 1989, cand aveam piciorul in ghips si mi-era frica sa nu cad.

Mi-amintesc ninsorile de ziua mea, ani la rand. Fulgi mari sau mici, pufosi sau aposi, bineveniti sau enervanti.

Mi-amintesc ninsoarea din ziua cand am fost cu diriga la Ateneu (Cristi, fiul ei de care eram foarte indragostita, n-a venit) si-aveam un pardesiu verde din Germania care mi se parea ca ma face tipatoare ca o sorcova. Dar era vremea cand mama decidea cu ce te imbraci, iar tu ascultai supus.

Si-mi mai amintesc nenumarate sapuneli de la scoala si de la liceu; zapada de la munte in excursii, zapada din Elvetia si pe cea din Germania; ingerii de zapada pe care nici nu mai stiu cine m-a invatat sa-i fac si oamenii de zapada in marime naturala fara de care nici o iarna nu era completa.

M-am nascut iarna si aceasta iarna e a treizecisiuna din viata mea. Au fost multe zapezi, ghetusuri si patinoare, turturi mai mari sau mai mici, dureri de spate de la lopata, sanius si bulgari, nas rosu, obraji amortiti, vin fiert si cantece in ruseste despre „holodno” [frig].

Imi place vremea de afara; sunt omul extremelor: vreau 40 de grade sau minus 20; nu ma cumperi pe mine cu un 22 de grade ametit. Decat daca vine la pachet cu Martisorul :)

Ma bucur ca avem o iarna cu zapada asa de mare, ma bucur si mai mult ca am niste „apreschiuri” meseriase in care nu intra apa deloc si mi se pare superba draga mea Pisique, cu o ditamai cusma de 30 de cm in cap.

Iarna pe ulita anul asta se joaca in Pipera.

Geografia lui 2010

Le moment est venu, dit le Morse, de parler de nombre de choses: de souliers, de bateaux, de cire à cacheter, de choux et puis aussi de rois. (Alice au Pays des Merveilles)

Aproape dos-mil-diez, dar inca nu. Mai trebuie sa plecam de acasa, ca sa vina Revelionul cu o ora intarziere si colorat in mii de beculete. Aproape sigur va fi ceva cu boldog, dar sa nu anticipam.

Pentru ca mai intai trebuie sa-l luam la bani marunti pe doomiinoo asta, cica cel mai bun an pentru Varsatori din ultimul deceniu [cuvintele conotate se vor vindeca vreodata de conotatie?].

La sfarsitul lui 2008 imi doream ca-n 2009 sa fiu „incredibil, iremediabil de fericita„. Daca recitesc acum la intamplare postari din 2009, ar putea sa mi se para ca am fost chiar depresiva de-a binelea :))) Raceala m-a enervat, vacanta m-a deprimat, ma chinuie fantasma plecarii vs. legaturile care mi se pare ca ma tin in loc si cate si mai cate. Dar jur pe rosu, ca atunci cand eram mica si duceam automat mana la cravata, ca niciodata, never ever in toata viata mea de varsatoare de 30 de ani n-am fost mai iremediabil fericita! I know it’s here to stay, que el sol no es pon sense tornada (ca soarele nu apune fara sa se intoarca inapoi) si de fapt asta e marele castig din 2009.

Nici in 2009 n-am schimbat lumea. N-am scris o carte, n-am facut un copil, n-am sadit copaci si n-am construit nici o casa. Mi-am vazut de scoala mea, de copii, de ore, de vacante, de ToK si de citit. Doar ca in timpul asta ceva s-a intamplat si masa amorfa gata sa se agate de orice persoana/obiect cu aparenta solida care eram s-a inchegat. Este uimitor, cand ma uit in urma. E si greu de explicat despre ce vorbesc si daca va vine mai usor sa clasificati asta la „psycho bs” by all means do it, pentru ca asa as fi facut si eu pre-Francoise Dolto si Suzanne Robert-Ouvray. Cu siguranta daca ai fost intotdeauna centrat pe tine, master of the house, e greu sa intelegi cum umbla unii prin lume amorfi si imprastiati, cautandu-si permanent o forma in care sa incapa, un punct fix in jurul caruia sa se structureze, un vas care sa-i poata contine. Fara sa stie, in tot acest timp, ca singura lor durere provine din faptul ca au picat cumva in afara vasului propriu, pe care din motive de mizerie, infestare cu paraziti sau pur si simplu orbire le e cu neputinta sa-l vada si de o suta de ori mai greu sa-l ia in stapanire. I’m not making any sense, am I? Si totusi.

Bun. Deci s-a tesut o structura, a aparut o schema, un desen in 2d care intr-o zi s-a inaltat ca un turn de castel si de atunci nimic nu mai e la fel; totul a capatat consistenta si adancime. Oamenii de la televizor au devenit de carne si oase.

Imi dau seama abia acum in ce masura mi-au lipsit copiii si scoala cand eram la Ipsos. Ciprian presupunea ca e o senzatie de putere sa fii la catedra. M-am gandit la asta, dar nu e. E o raspundere si o bucurie. E unul dintre cele mai “meaningful” joburi pe care le cunosc – si unul dintre cele mai concrete. Lucrezi cu minti si cu suflete. De unele esti mandru, altele te scot din sarite; in unele te regasesti mai mult decat ai vrea, iar pe altii, cu toata bunavointa, nu reusesti si pace sa-i intelegi!

Am rasfoit bloguri azi si, citind un post al unei copile, mi-am dat seama ca n-am scris niciodata despre o chestie la care ma gandesc destul de des: ca ma bucur ca “m-am facut mare”! Nu doar pentru ca pot sa conduc, sa beau legal [iata o problema pe care nu mi-am pus-o niciodata! cand am intrat prima oara intr-un bar depasisem deja 18 ani, daca nu chiar 20] si sa plec din tara fara acordul parintilor. De fapt, ca sa zic asa, sunt mare de atata vreme, incat am uitat cum e sa fii minor. Stiu ca cel mai naspa era pe la 14 ani, cand toti te considerau copil si tie ti se parea ca-s idioti. Haios a fost la 17, cand doamna de la British Council m-a intrebat daca am peste 14 ani, ca sa-mi faca abonament. Nu-mi amintesc sa fi avut probleme deosebite, gen sa nu ma lase sa cumpar in magazine etc. La 14 ani imi doream sa am 16. La 18, tot 16 mi-as fi dorit sa am. La 19 voiam sa am 20, pentru ca 19 mi se parea o cifra odioasa (asa cum mi-au parut mai tarziu 25 si 29). Story of my life: fugi prin timp; nu cumva sa-ti gasesti locul

Partea cea mai buna cand esti mare e ca poti sa alegi cine vrei sa fii: copilul, adultul sau parintele, ca poti integra toate aceste instante – proces numit de obicei „maturizare”.

In 2009 m-am maturizat.

Si am terminat de tradus Josep Pla, am predat, s-a publicat, n-am primit nici un leu
am fost la Madrid, Paris, Vama, Sibiu, Transfagarasan, Vidraru, Zurich, Buchs, Sighi, Ruse, Giurgiu
am citit
am fost la Optimism 2009
am castigat abonament la Cicloteque la Noaptea Institutelor Culturale
am inceput sa conduc, multumita Liviei [MULTUMESC!] si a aparut imediat si masina, Pisique iubirea mea, fara de care nu stiu cum am stat atata vreme :xx
nu m-am dus la Depeche, fiindca n-au venit :(
am inceput sa-mi doresc cu ardoare o geanta de la Kipling
am descoperit The Amsterdams, gratie Cristianei
am mers enorm de mult la Buongiorno, Il Calcio, Verdi; m-am indopat cu chinezi, libanezi si italieni
am devenit oficial single pe fb, ca urmare a proceselor de inchegare descrise mai sus
am stat enorm de mult pe fb
am descoperit-o pe Katie!!

n-am fost cu Jose la NY

am devenit fana Mall, adica m-am lasat de rafturi si-am trecut la magazine :))

Si in acest an am fost fericita sa am alaturi prietenii „de-o viata”: pe Livia si Madalina, pe Josecin, pe frate-meu, parintii mei, pe Oana-Dog regasita si iubita, pe Vio-cel-mai-simpatic si Meli-cea-minunata, pe darling Mih si cuplurile mele preferate „AlexsiToapsa” si „MariussiIrina”, pe Anca_banca, Elena si Mada, pe Cristiana, Rodi, Octa si „caprele” de la scoala, „surorile mele”. Dar si online pe Balaurica-Pisica-Sirmaneza-Mea, Szimona-Getitz, Vio[ea], pe Inozza, pe Ciupercutza, pe Octavian, pe Sabina-Compozitoarea-cu-care-vreau-sa-ma-intalnesc-cat-de-curand, pe Gabitz, pe Jane, pe Thelma, pe draga mea RitaSophie, ca sa nu mai vorbesc de Sandra (real si virtual si atat de minunata ea!!), de Runbaby care si-a implinit numele si-a fugit in lume… Doamne, dar nici nu stiu de ce ma apuc sa fac lista de nume, pentru ca e limpede ca nu o termin niciodata si mereu cineva ramane pe dinafara si zice ca nu-l iubesc :P  Deci scurt si la „obect”: VA IUBESC. Si nu mai e nevoie sa va spun, zapacitilor de a 12-a DP, ca tocmai pentru ca va iubesc jur sa nu va mai zambesc pana in mai (=))))), sa va bag IB in cap prin toate metodele si sa fac tot ce-mi sta in putere ca sa va vad mari, studenti, fugiti, straini, ca sa nu ma mai recunoasteti dupa 6 luni, sa nu-mi ziceti sarumana pe strada peste 10 ani, ocupati fiind sa va traiti viata, dar stiind ca v-am fost alaturi cand ati avut nevoie si ca sunteti deja o parte din mine. Da, da, cu voi vorbesc, Irina, Jo, Stef, Hrant, BensiYnes, Ana, Miruna, Carlos!

Ce se intampla cu 2010? Vor fi tot 12 luni a cate 28-30-31 de zile, cu lunimartimiercurijoivineri si, separat, cu sambatasiduminicaadicauichend, vor fi examene IB si niste emotii nemaiincercate, vor fi vacante si ore, vor fi plecari la Dublin si cine mai stie unde (poate se lasa cu NY in vara, totusi?), vor fi carti noi de citit, prieteni noi de cunoscut, kilometri de condus si ITP pentru prima oara, va fi impozit la masina, vor fi declaratii de venit si – cu voia lui Dumnezeu – bani de la RAO pentru traducere, vor fi poate noi traduceri (as vrea sa traduc din engleza acum), va fi ziua mea si vor fi zilele voastre, va fi inca criza, vom merge la mall sa ne facem masaj la spinare cu 5 lei/10 minute (ca abia am descoperit fascinantele fotolii de masaj!!!) si deja pare ca am destule repere pentru acest 2010 care mi s-a aprins in cap cu litere de reclama luminoasa cand, in 2008, am semnat contractul de angajare la scoala. Anul primei generatii de absolventi IB (International Baccalaureate). Anul in care si eu voi primi note pentru munca din ultimii 2 ani :) As vrea sa am numai A si B!

Intre aceste repere – pioneze infipte in harta – ramane destul loc liber pentru minune! Sunt pregatita sa-mi schimb viata in chip minunat in 2010 :)

La anul si la multi ani!

To press and to depress

ISPRÁVĂ, isprăvi, s.f. 1. Faptă, treabă, acţiune dusă (cu bine) până la capăt, îndeplinită cu succes; p. ext. aventură.

A inceput povestea anuala cu revolutia. Douazeci de ani de la „evenimentele din decembrie ’89”. Si un filmulet la TVR1 pe sistemul „lumea-inainte-de-89-pentru-tonti”, in care am revazut statiunile de la mare, restaurantele gen cantina, mirosind a mancare, hotelurile si tot aerul ala de acum 20 de ani.

M-am uitat mirata la oamenii aia din generatia parintilor mei, intinsi pe plaja, plimbandu-se la brat pe faleza si dansand in restaurante. Totul avea un aer de vedere animata: anacronic, desuet, disparut.

Dupa 20 de ani n-a mai ramas nimic din lumea aceea in noi. Si nu va trece mult pana ce vom deveni arheologii propriului trecut.

Home, sweet home

Acest post se dedica Melaniei

Chuis née à Bucarest. Cu mici vacante in Germania, am crescut in Bucuresti. Locuiesc in aceeasi casa de 30 de ani. In aceeasi curte, cu acelasi pavaj, cu [aproape] aceiasi vecini.

Pe la 18 ani mi-am pus serios problema sa ma mut de acasa, mai ales ca aveam exemplul unei cunostinte din Germania care-si daduse efectiv fata afara din casa la 18 ani. La modul ca i-a inchiriat o garsoniera, a strans de la tot neamul mobila, oale, cratiti, cuverturi si perdele si i-a amenajat-o si i-a zis: mami, asta e cadoul tau de 18 ani. enjoy your freedom si sa stii ca tot neamul te sustine ;) Aveam 17 ani cand s-a intamplat asta; mi s-a parut genial si mi-am dorit fierbinte (a cata oara?) sa ma fi nascut in oricare alta familie decat a mea! Sau macar sa aflu ca sunt adoptata si am o a doua familie, mai putin sufocanta!! [ma incearca sentimente contradictorii de tradare si de usurare sa scriu asta…]

Dar nu. Ma nascusem in familia Anghelina, unde neamurile locuiau impreuna pana la adanci batraneti; unde mamaie vanduse casa de la tara ca sa se mute la Bucuresti cu fiu-sau, incapabila sa-l lase sa-si traiasca propria viata. Ma nascusem dintr-o mama care zicea „unde sa te duci? macar du-te undeva cu bursa, sa nu mai aiba tata ce zice” si un tata care zicea „nu pleci nicaieri! iti fac intrare separata si ai casa ta. ce daca mai stam si noi? daca nu vrei, nici nu ne vezi. da’ de ce sa nu vrei? nu suntem familia ta?”. Un tata care s-a opus oricarei tentative de independenta din partea mea; ajunsesem de nu ma lasa sa merg nici la majorate, daca nu-i placeau lui invitatii :)) Acum mi se pare o prostie; atunci sufeream ingrozitor.

Visam sa plec undeva, oriunde, dar toate drumurile mi se inchideau. E drept ca uneori le lasam sa se inchida, fatalist, ‘n-a fost sa fie’. Un pattern in care functionez si acum, dar sa nu anticipam.

Stiam ca parintii mei venisera, fiecare, de departe ca sa ajunga la Bucuresti. Ca Bucuresti era acest oras nec plus ultra al patriei noastre. Mi-am format atunci credinta [aberanta] ca ar fi un regres sa ma intorc la Timisoara, sau la Craiova. Ca nu am unde pleca din Bucuresti decat, maxim, in strainatate. Ca sa se mentina semnul + al migratiei.

La 19 ani am plecat, intr-adevar, cu bursa, dar numai o luna, la Barcelona. L-am cunoscut pe Jose, ne-am imprietenit, a venit la noi si si-a luat un interogatoriu si-o predica de la tata pe care nici 10 ani mai tarziu nu le-a uitat! In anul ala m-am mutat de acasa o luna, cu frate-meu, cu Jose, cu Madalina, Livia, Oana… toti intr-o casa. La 21 de ani am luat prima bursa la Santiago si-am stat acolo o luna. M-am certat cu Madalina urat de tot si abia asteptam sa ma intorc acasa. Greseala a fost ca ne luasem o singura camera. In anii urmatori ne-am luat doua si a fost perfect.

La  23 de ani l-am cunoscut pe Txema, gratie caruia expresia „ma marit si plec in Spania” a devenit posibila. Imi placea sa provoc mutre stupefiate mironositelor de la biserica cu ea. Imi placea sa plec de acasa. Ma obisnuisem si cu ideea ca asta inseamna, na, sa ma marit cu Tx, sa facem copii si, in general, sa intepenim intr-o viata de familie stereotipa si infinita. If that’s what it takes, imi ziceam. Oricum lucrurile mergeau dupa plan: scoala, liceu, facultate, master, familie, copii. Foarte amuzant era altceva: si el statea cu parintii :)) Doar ca el avea 42 de ani si eu 23. Cam aiurea, dar nici asta nu m-a demoralizat. Parintii lui erau oameni in varsta, aveau nepoti… Mama lui ma mangaia ca pe un copil: „Doamne, hija, cat esti de tanara…” Eram intr-o bula, nu stiam de mine. Priveam in jur si ma gandeam: „oamenii astia o sa fie rude cu mine.” A fost un an in care am fost 100% pasiva si purtata de „valurile vietii”. Suta la suta. Singura chestie care ma cam durea era ca nu mai aveam voie sa-l vad pe Jose. Dar pana la urma ma obisnuisem si cu asta. Era ca o halucinatie.

Fara sa-mi dau seama, transmiteam semnale foarte clare ca NU vreau sa-mi petrec infinitul cu Txemita. Ne-am despartit.

Cinci ani mai tarziu se sfarsea si relatia cu Mihai. Acolo semnalele le daduse el, iar eu mi-am facut bagajele si-am plecat acasa.

Acasa, dupa cativa ani in care nu mai locuisem cu totul acolo, era ciudat. In primul rand, mama nu voia ca eu sa plang. E bizar instinctul asta pe care-l avem de a interzice oamenilor sa planga, chiar si cu cele mai dulci vorbe. „O sa fie bine, dar nu mai plange.” „Hai, nu plange, uite, ti se umfla ochii si la ce-ti foloseste?” „Nu mai plange, gandeste-te unde ai lasat banii aia. Ii gasim noi” „Ei, si daca plangi ce crezi ca rezolvi?” „Auzi, mai plangi mult? Deja ma enervezi.” „Nu faci nimic, doar stai acolo si plangi. Ce sa zic, mare rezolvare.” „Te scot la un suc, il bat eu pe ala care te-a suparat, dar NU MAI PLANGE!” „Hai, nu plange, o sa trecem noi si peste asta.” „Ma doare sufletul cand plangi.”

M-am apucat sa-mi caut o casa in care sa pot sa plang.

***

Mi-o doream in Pantelimon, pentru ca stiam cartierul ala prea bine. Imi doream 2 camere, pentru ca niciodata [de cand eram mica si mergeam in Titan la tanti Mimi si din facultate, cand mergeam in Iancului la Claudia] nu mi-au placut garsonierele. Nu pot sa incap intr-un spatiu asa de mic; nu suport ideea de camera-sufragerie in care mananc si traiesc si dorm si e un fel de „camera mea” mai mare si cu usa la strada.

Intr-o luna a aparut apartamentul. Doua camere, Pantelimon, semi-mobilat, perfect. Atunci am dat inapoi. Chiar vreau sa ma mut de acasa? Cu ce ma deranjeaza ai mei, saracii, care nu mai sunt demult posesivi si sufocanti, ci un cuplu simpatic si la locul lor, cu obiceiurile lor, fara sa ma deranjeze cu nimic… E o camera goala jos, pot sa ma mut de la mansarda, sa am o camera mai mare… tot e o schimbare, nu? Am eu bani sa platesc chirie? Si – intrebarea careia cand am sa-i dau un raspuns [poate ma ajutati!], viata mea o sa se schimbe fundamental – are vreo logica sa platesti chirie la 1 km de casa, cand acasa stau 2 camere goale unde poti sa locuiesti pe gratis??

Ei, de cum am inceput eu sa am second thoughts, si apartamentul a inceput sa se micsoreze si sa dispara. Intai nu ne-au mai raspuns la telefon, pe urma proprietarii ne-au spus ca nu mai vor sa inchirieze.

Eu descoperisem camera de jos, pe care mi-am amenajat-o si am trait o vreme fericita.

##

– Ce faci, dormi? – mama la usa. Am nevoie de calculator, pot sa intru sa-mi vad mailul?

N-a intrebat decat prima oara. Pe urma a fost intrare si gata.

– Auzi, am citit si eu de la tine niste carti. O sa ti le pun inapoi – tata, intr-o seara.

La noi n-a fost niciodata cu limite, usi inchise si privacy. Eu nu le umblu lor in lucruri; ei mie, da.

M-am apucat sa-mi caut o casa in care sa-mi gasesc lucrurile acolo unde le-am lasat.

.

Scurta vorba, casa a aparut cam intr-o luna. Garsoniera complet mobilata [ma hotarasem sa mai las din pretentii, 2 camere costau mult si nu se justificau banii], aproape de metrou, exact cum si unde mi-o dorisem.

Am dat inapoi.

De fapt mi-am facut niste povesti asa de bine aduse din condei in minte, incat atunci cand i-am sunat pe proprietari sa le spun ca nu o vreau, ma simteam de parca tocmai mi s-ar fi facut cadou cele 10 milioane pe care le-as fi dat pe chirie.

Cam la momentul ala am inceput sa ma intreb daca nu cumva am o problema cu plecatul de acasa…

A treia oara cand am vrut sa plec era dupa o discutie cu Madalina, in care si ea isi exprimase aceleasi sentimente. Ne-am hotarat sa ne gasim ceva impreuna. Ea s-a apucat sa chiar caute [eu functionez in acelasi mod pasiv, lasati apartamentele sa vina la mine, gen]. Intr-o zi m-a sunat din metrou sa-mi comunice rezultatele cautarii. Langa ea, in metrou, sedea un domn. „E scump ce-ati gasit, domnisoara. Eu inchiriez un apartament de 2 camere nemobilat, pe la Unirea, cu 300 de euro. Veniti sa-l vedeti, va las numarul meu de telefon…”

Nu am mers niciodata sa vedem acel apartament. Nu am mai vorbit de atunci de mutat de acasa.

A patra oara tocmai ce s-a incheiat. Avem o colega noua la scoala. Colega trebuie sa locuiasca undeva, nefiind din Bucuresti. Stiam ca-si cauta casa si imi doream sa ma ia cu ea!! Nu am zis nimic. O prietena comuna i-a sugerat sa vorbeasca cu mine. Eu stiam ce vreau, desi nu deschisesem gura fata de ea. Voiam ceva pe Mosilor, ca sa fiu aproape de locul unde ma ia autobuzul dimineata. Sau, macar, pe ruta de Obor. Dar preferabil pe Mosilor.

Apartamentul era chiar pe Carol, colt cu Mantuleasa. 2 camere, o terasa incredibila, vecini grozavi! Nu am stiut ca exista in Bucuresti asemenea locuri. Daca s-ar fi vazut Tour Eiffel, ar fi putut foarte usor sa fie Paris. Sau Lisabona.

Ne-am facut calculele, ne-a dat mult prea scump pentru bugetele noastre si am renuntat.

Home, sweet home.

Asa se incheie povestea. E foarte personala si cumva stupida. Mi-e clar ca am o problema cu plecarea de acasa. Mi-e clar ca inca tin la credinta aia ca plecarea nu poate fi decat spre afara. Nu stau rau acasa; am toate conditiile, am doi parinti care ne adora [pe mine si pe frate-meu], am privacy de cand am pus piciorul in prag si – foarte important – am loc de parcare.

Pasul urmator e simplu: vreau afara! :)

Aprendre per saber-se desprendre

N-am gripa porcina, dar am o infectie respiratorie care necesita stat in casa si nas in batista.

Mi-am varsat in pat cartile si m-am apucat sa fac ordine, dar bineinteles ca am citit o gramada si ordinea se lasa asteptata.

Andreiutza mi-a trimis discursul de Nobel al Hertei Mueller; e impresionant.

Mi-e foarte dor de Germania; ieri am fost la Penny Markt si-am facut un mic „pachet de Craciun” cum ne trimitea odinioara omama si le-am facut surpriza alor mei, care s-au bucurat foarte mult. Germania a fost o etapa tare frumoasa din viata noastra :)

Am fost din nou la Satya, unde nu se fumeaza. O chelnerita a venit sa ne puna pe masa o lumanare si, pentru o clipa, Liviei i s-a parut ca e scrumiera. Dezamagire.

– Am crezut ca e scrumiera… cum aici nu se poate fuma si eu sunt fumatoare…

Iar chelnerita, in salvari, nespus de senina, plutind deasupra pacatelor acestei lumi a zis:

– Aha, va cam chinuie demonasul.

Like, LOL.

Colinde. De ce nu mai stau pe mess.

Colindele sunt leapsa furata de la Sabina. De ce nu mai stau pe mess m-a intrebat Ana (careia imi place sa-i zic Anna, i se potriveste!) si e o intrebare buna.

Cu ce sa incep?

„A Christmas Memory”, de Truman Capote. O citeste Jose si imi scrie: Si puedes, léelo, salvo que ya lo hayas leído. En este caso lo puedes leer otra vez. N-am citit-o; asa ca m-am apucat de ea.

E ora opt, ascult La Oreja de Van Gogh, sunt racita, mi-e dor de Santiago, de Malu si de Papa Levante – o porcarie de trupa de andaluze lalaite, care nu se gaseste pe nicaieri si care era la mare moda in 2001 [aunque parezca mentira, me pongo colorada cuando me miras si no esta de moda prac-ti-car se-xo :)) si no hay razon para el corazon; dar preferata mea era para que me quisieras, o mega-lalaiala].

Nu mai stau pe mess pentru ca nu am cand, iar asta dureaza de asa de multa vreme incat daca cumva se intampla sa am o zi cand pot sa stau pe mess ma dau invisible, fiindca altfel sare pe mine o gramada de lume sa ma intrebe acelasi lucru: ce mai faci, ce mai e nou, te-ai maritat si alte informatii pe care foarte usor le pot afla de pe blog :)) Sau de pe facebook, unde pierd multa vreme; mai nou joc si icy tower, dar nu prea stiu inca sa sar si tot cad. Recordul e etajul 65, ceea ce nu inseamna mare lucru.

Despre colinde imi place mai mult sa vorbesc [ca tot radeam mai inainte de un status pe twitter care zicea ce face Hrusca din ianuarie pana in noiembrie? LOL], pentru ca am tot feluri de amintiri frumoase cu colinde… din copilarie, cand mama imi canta O, Tannenbaum si doamna de franceza ne canta Mon beau sapin si eu nu intelegeam de ce se canta la fel! Probabil ca primul colind pe care l-am invatat a fost „otanebau, otanebau, vitroizidaine pleeter”, din care eu intelegeam, nu stiu de ce, ca e ceva cu prajituri. Probabil pentru ca se canta cam in acelasi sezon in care mama si omama si, probabil, si Ana-omama (strabunica) la vremea ei, faceau munti de prajituri si biscuiti in toate formele si culorile. Mama le face si astazi; eu inca rezist acestei traditii.

Colinde. Multa vreme colindul meu preferat a fost Dom Dom sa-naltam, pentru ca se canta pe voci si tot ce se canta pe mai multe voci ma fascineaza. In afara de asta, imi placea ca au vanat un iepuras si ca n-au omorat caprioarele. Ca orice copil crescut cu Nicolae Labis, am oroare de moartea caprioarelor.

In anul 1 de facultate, Octavia mi-a cantat „La Viflaim colo-n jos”, mirata ca nu-l stiam, si m-am indragostit pe loc. De atunci a devenit colindul meu preferat, number one si-l ador.

„Colindita” iarasi imi place de cand eram mica si pana si eu reusesc s-o cant, ceea ce ii sporeste farmecul.

Din facultate imi plac:

Los peces en el río

El niño del tambor

Ya viene la vieja

Joy to the World

si my number one, pe care-l pot asculta pe repeat din ianuarie pana in noiembrie:

God rest ye, merry gentlemen

Bonus, ondiñas veñen e van (a Rianxeira) si éche un andar miudiño…porque boitamos de menos Galicia :)

Color me Katie

Via oompa am ajuns la un filmulet haios cu un musical improvizat intr-un supermarket pe care m-am gandit daca sa dau click sau nu, fiindca nu-s mare amatoare de iutuburi pe blog. Si am dat click. Un minut mai tarziu, plangeam si radeam toata de puterea pe care o au muzica si dansul de a deschide oamenii, de a-i aduce impreuna, de a-i face sa zambeasca. De a transforma o multime indiferenta de clienti intr-un public. Minunat!

Fireste ca m-am dus pe youtube si am urmarit si alte idei traznite marca Improv Everywhere: can I get a napkin please – un musical traznit la mall, oamenii-oglinda din metrou, metroul transformat in muzeu de arta, petrecerea-surpriza pentru un cuplu necunoscut care tocmai se casatorise, I love lunch, plimbarea in lesa a cainilor invizibili, 1200 de oameni plimbandu-se cu metroul numai in chiloti! Ce nebunie! Dar pe urma am citit, tot la oompa, de unde aflase ea de traznaile astea si era iar un link pe care a trebuit sa decid daca sa dau click sau nu: colormekatie, un blog al unei fotografe din NY.

In acest moment sun fan Katie pe viata, cel putin pentru urmatoarele doua idei incredibil de minunate:

• umbra care-si face de cap pe la spatele tau
• silhouette portraits

Sa nu mai vorbim de fluturasii imprastiati prin cartier intr-o zi ploioasa, de ochisorii lipiti te-miri-unde, de toate minunile pe care le face prin casa si de cele mai colorate poze pe care le-am vazut vreodata!

Si, bine, trebuie sa marturisesc de ce o iubesc pe Katie definitiv, iremediabil si mult mai mult decat pot exprima in cuvinte: Katie are liliputani!!!!!!!! Katie stie sa faca liliputani si da liliputani la tot cartierul! Katie vorbeste direct cu Christina aia mica, careia acum mai mult de 20 de ani i se promiteau liliputani adusi de tata de la serviciu si care citea „The Carpet People” si visa sa se trezeasca intr-o dimineata inzestrata cu vedere microscopica. Multumesc, Katie :x

And, just in case any of these links brings you to my blog, dear Katie, I want to tell you that by creating the adorable tiny people you fulfilled one of my childhood dreams: that of playing with Liliputians, just like Gulliver :) Thank you from the bottom of my heart!

In timp ce scriam acest post mi-am rascolit/rasfoit/recitit blogul si-am bagat de seama ca la unele comentarii n-am raspuns niciodata. Nu stiu de ce.

P.S. Acum ca se termina vacanta porcina, eu racesc.

P.S. 2. Vreau de doua ori mai tare sa merg la New York!!!!

Dimineata, frig

Al meu país la pluja no sap ploure:
o plou poc o plou massa;
si plou poc és la sequera,
si plou massa és la catàstrofe.
Qui portarà la pluja a escola?
Qui li dirà com s’ha de ploure?
Al meu país la pluja no sap ploure.

(Raimon)

In mod miraculos mi s-au reparat iar boxele (e un contact care cand se pune, cand se ia) si ascult, ca de obicei, Raimon. Azi am citit un blog care scrie ca mine al unei fete careia ii e dor de trecutul ei asa cum imi (era? este?) si mie. Cand ascult Raimon, de exemplu, mi-e dor de Gironella si de orele de catalana cu Joan si cu Alfred. Cand aud „por el imperio hacia Dios” mi-e dor de Madrid si de Jose si de cartile pe care le citeam impreuna acum foarte foarte multi ani, cand eu eram inca blonda, iar el avea o claie de par in cap :) Pentru ca tempers fuggit si numai deunazi am vazut la Carturesti ca s-a publicat in traducere romaneasca Witches Abroad la RAO, Prin cele strainatati. Si  traducerea ok, din ce mi-am putut da seama citind in librarie. Pentru cei care nu stiu, WA e prima carte tradusa de mine, la 19 ani, in anul 1 de facultate, cand eram iremediabil indragostita de Andrei Gheorghe, iar el vorbise la MK de Terry Pratchett. Am tradus cartea cap coada, intai pe masina de scris, apoi pe un computer. Mi-a luat cam 1 an si nu am publicat-o niciodata. Anul trecut cand am vrut s-o dau la RAO era deja cineva angajat sa o traduca si mi-au zis ca e prea tarziu [oricum banii pe Josep Pla nu mi i-au platit inca…].

Nu stiu daca inteleg bine conceptul de mentor, dar daca un mentor e cineva care-ti schimba viata macar un pic si ireversibil, atunci AG mi-a fost mentor si datorita lui am supravietuit in primii doi ani de facultate [hell, si datorita lui am dat la limbi straine in the first place! bine, sa n-o uitam pe Andreea…]. Iar mai de curand, Raluca a jucat acelasi rol si adesea ma gandesc cat de mult mi-a influentat modul de a gandi.

Dar trecutului ii sade bine acolo la stanga pe axa timpului, pentru ca momentul nostru e prezentul. Today is yesterday’s tomorrow. Iar in prezent e rece, vine nitel iarna, iar dimineata cand ma duc la bus pe jumatate adormita alergia ma pisca nitel de urechi, dar mult mai delicat ca in alti ani, aproape imperceptibil.

Imi plac diminetile mele uber-matinale (6 – 6:15) cu cafea cu lapte, paine cu gem si 5 minute de mers alert pe jos (sau de sarit in primul taxi, daca vremea o cere, iar portofelul ne-o permite). Imi place sa ma trezesc, uneori fara ceas, si sa ma gandesc cu drag la noua zi ce incepe. Am trecut printr-un proces de adaptare, iar acum am ajuns la concluzia ca am un orar chiar misto! Merci, Alina :)

Mi se pare ca Raimon merge cu diminetile mele…

P.S. O veste mare: nu mai am lamai! Dupa 7 ani de carnet, lamaile erau mai mult o stare de spirit :)

Depanarea!

Cand eram mici venea Depanarea, care era o masina mare care nu intelegeam la ce foloseste. Nici acum nu stiu la ce folosea Depanarea. Dar stiam cand trecea pe strada ca trece Depanarea.

Se mai depanau televizoare (si masini aflate in pana), ba chiar si troleul se ducea uneori de depanat.

Acum depanarea s-a mutat online si anul trecut un elev m-a intrebat daca se pot „depana amintiri”. Internetul nu are diacritice uneori.

Declar „depanarea” cuvantul zilei de azi.

Dupa o aventura haioasa in care am reusit sa raman cu buza umflata afara din masina, cu cheia incuiata inauntru, motorul pe contact si stergatoarele mergand (m-au „depanat” ai mei, care au sosit – inseparabili as usual :xxx – cu cheia de rezerva), laptopul care innebunise pe 11 octombrie si nu mai scotea un sunet (era Mutulica, iar eu Morocanosul) si-a revenit ca prin farmec, adica s-a „depanat” printr-o miscare de scuturare a firimiturilor din tastatura!!!! Sunt atat de fericita, incat l-am dat la maxim si urla „Al vent, la cara al vent, el cor al vent, les mans al vent…” si ii multumesc Artistului ca a pus joculete pe site si ca joculetele alea canta si astfel mi-am putut da seama ca Mutulica vorbeste! >:D<

Azi a fost frumos la ToK; am facut un mic experiment din care am invatat sa ne raportam la lume printr-un alt simt decat vazul si sa vedem cat de mult conteaza o schimbare asa de mica cum e legarea la ochi cand vine vorba de lucruri pe care practic nici nu le observi, gen praguri sau tocul usii! Irina, Miruna, Ana, Carlos (si Ben din galerie), ati fost super!

Am citit o carte extraordinara azi la Diverta (da, citesc carti intregi la Diverta… din motive de pret, dar si pentru ca uneori ma prinde cate o carte si uit sa mai plec si pe urma n-o mai cumpar ca am citit-o :D). Se numeste Vrajitoarea trebuie sa moara (Sheldon Cashdan) si a aparut la editura 3. Ca sa vorbesc ca Gramo, „3 sa mi-o iau si eu!”

Am ramas insa cu o obsesie in urma citirii acestei carti: cum il cheama in romaneste pe Rumpelstiltskin (Rumpelstilzchen), piticul ce rau care toarce lana in aur? [alte obsesii: flanelograful, thanks to Cristiana ;))]

Si-mi raspund! [depanare e cuvantul!] Il cheama Tom Tic Tot. As vrea sa le spun si celor de pe proz.com, dar n-am cont acolo. Madalina, poate le zici tu?

Stiti de buna seama,

Tom Tic Tot ma cheama

canta el singur in padure, nestiind ca servitoarea il aude si astfel stapana afla care-i era adevaratul nume.

De ce sunt piticii rai in povesti? De ce cand eram mica mi-era frica de Tom Tic Tot si de Piticut zis si Cinabru?

Am aflat ca a murit Gheorghe Dinica si imi pare rau. Rau pentru ca n-o sa-l mai pot vedea la teatru („Take, Ianke si Cadar” a fost minunat!), pentru ca n-o sa mai faca alta „Filantropica”, pentru ca s-a terminat si locul lui ramane gol… in viata si pe scena si cu siguranta in familie. Dumnezeu sa-l odihneasca. Pentru mine e gone too soon.

Doamna Tudoran

Invatatoarea mea a fost doamna Tudoran Alexandrina, careia i-am spus patru ani „tovarasa” si pe urma – cu oarece eforturi de adaptare la noua realitate care aducea cu sine un nou vocabular – „doamna”.

Doamna Tudoran ne-a invatat sa scriem, sa cititm, sa socotim, ne-a dat primele notiuni de istorie si geografie si ne-a supravegheat intr-a opta la simularea examenului de admitere la romana, unde ne-a suflat locutiuni substantivale in care aparea cuvantul „inima” :)

Mi-aduc aminte din prima zi de scoala faptul ca am vomitat chiar inainte sa ajung in curtea mare unde se facea „careul” de inceput de an, apoi am stat cuminte in careu, cu mama alaturi, pe urma am intrat in clasa si mama n-a venit cu mine, pentru ca trebuia sa mearga la scoala. Era imbracata intr-o haina verde. In clasa era lume multa, erau prea multe flori, doamna Tudoran parea rea si eu stateam in banca cu inca doua fetite. „Ce sa le fac, doamna? Sunt 42 in clasa, n-am atatea banci”, spunea doamna Tudoran. Peste tot erau insirate cartoane cu literele alfabetului si mici poezii cu fiecare litera. Scria pe undeva si Bine ati venit, la usa se inghesuiau mamici in haine de blana sau pardesiu (dar a mea nu, pentru ca plecase la scoala), pe tabla erau trase linii de dictando si de matematica si nu mi se parea nimic nou, pentru ca oricum crescusem la scoala la Cernica si eram obisnuita cu bancile si cu tabla si cu pixurile si cu caietele si cu catalogul. Stiam deja sa citesc, asa ca nici asta nu era o noutate si nu asteptam nimic de la doamna Tudoran, nici de la cei 12 ani de scoala care aveau sa urmeze, ma gandeam doar „Oare o sa ma imprietenesc cu vreuna din fetitele astea? Care mi-ar placea sa fie prietena mea?”

Din clasele 1-4 imi amintesc serbarea abecedarului, unde am fost litera X in alfabet am locul fix, si toate serbarile unde trebuia sa cantam si sa spunem poezii si sa jucam teatru si unde eu nu aveam niciodata rolul principal pe care mi l-as fi dorit (mi se pare haios ca pe atunci inca nu stiam ca sunt raraita!) si pe domnisoara Catalina, invatatoarea de la A, bufleie si rujata cu rosu aprins. Orele mele preferate erau cele de „Dezvoltarea vorbirii”, cand doamna Tudoran ne citea povesti dintr-o carte care mi se parea magica si pe care am gasit-o si eu mai tarziu la biblioteca si-am devorat-o din scoarta in scoarta.

Aici suntem in clasa a II-a, 1986. Nu e chiar ziua cand ne-a facut pionieri, mie-mi cam iese camasa din pantaloni si cu greu nimerisem sa-mi prind centura aia la fusta, dar e o poza cu toti colegii mei si cu doamna Tudoran :)

Recuperat: B-21-2006

Recuperez posturi de pe yahoo 360, care s-a inchis.

Bucuresti. Caldura mare, monser. Aer conditionat, apa plata si cirese.

Si amintiri.

Poeziile pe care ma puneau sa le invat in copilarie, Mama lui Stefan cel Mare si Visul Maicii Domnului. Repetabila povara si Mistretul cu colti de argint. Si poeziile lui tata, despre care multa vreme am crezut ca-s scrise de Adrian Paunescu!! Azi am in cap:

„pe o mare de-ntuneric cu sclipiri de ani-lumina
navighez in spatiul cosmic pe-o corabie de tina
navighez sub steagul mortii pe cel mai inalt catarg
vreau sa depasesc lumina si al lumii vechi standard

… si pe velele de tina scrisa e cu ape lucii
o inscriptie senina despre vise si iluzii

„visam sa ating o stea cu o lume fara moarte
fara vis si-nchinaciune
fara zi
si fara noapte
Dar priviti nemarginirea de lumina si de moarte!
Cate vieti trebui-mi-vor pan’ la steaua fara moarte?”

Moartea vazuta la 5-6 ani pe peretii caselor din Cetate de Dolj, satul natal al lui mamaie si tata. Ce mult ma speriau fundele negre (cu sau fara poza raposatului alaturi) care se pun pe case in Oltenia in semn de doliu! Unele raman acolo si cate 20 -30 de ani, cum e cazul fundei lui Mirel, varul lui tata care s-a inecat la 18 ani. Mamaie nu mi-a dat voie niciodata sa ma uit in fantana; „n-ai voie”, zicea, „cine e nascut in februarie n-are voie sa se uite in fantana!”. Nu m-am intrebat decat foarte tarziu cum de tata, nascut si el in februarie, nu avea nici o problema sa se uite sau sa scoata apa.

Acest Mirel care a murit cu multi ani inainte sa ma nasc mi-a bantuit multa vreme imaginatia. Poza lui de pe casa era prea sus ca s-o pot vedea bine cand eram mica si prea stearsa ca sa se mai poata distinge bine chipul atunci cand am mai crescut. Funda devenise gri, decolorata de soare si de ploi.

Mamaie a avut o sora: maica Lena, pe care mi-o amintesc vag ca pe o batrana mititica pe care o auzeam uneori strigandu-ma printre ulucile gardului ca sa-mi dea smochine. Maica Lena a avut multi copii, poate 10, poate 12, unii morti de timpuriu, altii inca in viata, certandu-se neincetat pentru casa parinteasca sau vreun hectar de pamant la marginea satului. Georgea lu’ Brânzan era fiica ei la care trageam cu mamaie cand mergeam in vizita. Fitzu e mama lui Mirel. Vastela e icoana familiei, pentru ca era cea mai frumoasa dintre fete si a murit foarte tanara. Dintre baieti nu mi-l amintesc decat pe Nelus, pe care il stiu din povestile cu cearta pentru pamant.

E o lume cu care am avut contact tangential, in copilarie si spre adolescenta, cand inca mai puteam fi obligata sa merg la tara. E o lume despre care mamaie nu obosea sa povesteasca, iar eu, colega ei de camera vreme de 10-12 ani, i-am fost de multe ori singurul ascultator.

Cand a murit mi-a parut rau ca n-am notat uneori franturi din ceea ce-mi zicea, ca n-am fost mai atenta, ca n-am ascultat cu amandoua urechile in loc sa dau frau liber plictiselii, pentru ca mi s-a parut – brusc – ca o data cu ea am pierdut legatura cu aceasta lume total. N-am tinut in mod deosebit la oamenii astia, pe multi prea putin am apucat sa-i cunosc, casele cu funde negre ma ingrozeau, iar satul mi se parea mereu murdar si intepenit intr-o viata trista si rudimentara. Dar au fost parte din imaginatia mea de copil si poate au contribuit intr-un fel insesizabil la ceea ce sunt azi.

Intr-o seara cand mamaie avea chef de vorba iar eu voiam sa fiu lasata in pace sa-mi scriu „memoriile”, am notat la spatele caietului cateva nume: Florea (strabunicul), Stefana (strabunica moarta la scurt timp dupa ce s-a nascut mamaie), Nastasia (stra-strabunica oarba pronuntata Nastasâia), Minodora/ Minadora („mama de-al doilea” care a crescut-o pe mamaie cu o mare asprime maritand-o la 16 ani). Urmau apoi chestii care mi se parusera haioase, cum ar fi o familie despre care se stia ca „sunt ai de arsera pisica-n cuptor” si orbi fiind amandoi nu si-au dat seama decat prea tarziu, cand casa s-a umplut de un miros insuportabil.

Pleaca… dar stai sa vezi cum ma zdrobesc de stanci

Pleaca… dar stai sa vezi cum mi se casca rani adanci (*)

Azi avem petrecere de jaloguin la scoala (outdoors party) si s-a lasat asa un frig, incat nu mai stiu cu ce sa ma imbrac. Costumul pe care mi-l pregatisem nu presupunea nici palton, nici pufoaica, dar cred ca pana la urma o sa ma imbrac bine si renunt la costum in favoarea unui face-painting la fata locului.

Cu cat se apropie vacanta, depresia incepe sa dea inapoi. Cred ca era doar o mare oboseala, dupa un inceput de semestru intens, cu ore noi, myp coordinator si engleza high level si examene care bat la usa si uichenduri pierdute prin excursii (minunate, ce-i drept, dar obositoare si ele!).

Ieri, la ziua lui Alex, mi-am dat seama cat imi e de dor de colegii de la Ipsos! Imprastiati care incotro, poate ca nu ne vom mai aduna niciodata toti in fata unei mese de la Picadili sau in Becker, sa dansam si sa bem si sa radem si sa spunem, la nesfarsit, aceleasi povesti si in-jokes, in care eu acum ma simt tot mai out :) Mi-e dor de Raluca, de Diana, de Simo si Corina, de Giani… Mi-e dor de Marius (in noiembrie ne vedem, da?), de Ciprian, de Jimmy, de echipele de la productie, de Andra si departamentul ei, de serile cand impachetam cadouri si stateam pana la miezul noptii sa le punem fiecarui coleg pe scaun, ca sa aiba o surpriza frumoasa cand va veni dimineata la birou… de party-uri. Poate anul asta ma duc la party, ca anul trecut am dormit :)

Si mi-e dor si de timpurile alea mai mult ca perfecte (adica trecute si terminate inaintea altor timpuri trecute si terminate ;)) din Poterasi, cu masa de pranz, balaurica si ore intregi la taclale pe mess cu Mihai, cu Silviu-Smurf Dad, cu mexicanul sau Alberto. Era frumos tare!

Nuff said. Ma duc sa ma pregatesc pentru Halloween. Have a spooky one! ;)

Din nou despre toamna si ceaiul-spectacol

Azi am baut un ceai-spectacol. Venea sub forma unei bilute verzi (legata cu fire verzi, ca o tumoare :)) pe care o aruncai in ceainicul transparent, plin cu apa fierbinte. Biluta incepea incet-incet sa se desfaca intr-o minunata floare, care ocupa la finalul serii tot fundul ceainicului. Like, wow!

Ieri cand conduceam Tico spre Drumul Taberei am vazut toamna. Era in Cotroceni – lunga, slaba si zaluda, invartejind frunzele de pe jos. Am urmarit-o pana la Academia Militara, apoi a disparut, sau a ramas in urma si n-am mai regasit-o decat azi, cand imprastia frunze uscate, galbene si rosii, pe Nicolae Caranfil.

– Ia te uita, am exclamat, a venit toamna, iar Pisicutza a incuviintat. Ii scartaie franele de la o vreme, ca unei batranici genunchii si mi-e mila si sunt recunoscatoare ca exista in viata mea.

Maine as vrea sa merg sa caut toamna la munte, dar muntele e departe si Mahomed singur nu se poate duce acolo. As mai vrea sa ma duc la castelul lui Hasdeu de la Campina (si poate ma voi duce, candva). Printre amintirile mele de toamna, se numara o excursie pe care a facut-o Iulius in clasa a 5-a cu diriginta si cu clasa lui de la scoala 71. Am mers la Targoviste – eu intr-a noua si fiica dirigintei cu un an mai mica – fete mari intre puriceii de-a 5-a care umpleau autocarul. I-am urmarit alergand printre ruinele curtii domnesti si era un cer plumburiu strapuns rareori de cate o raza de soare, iar toamna era roscata si calda, la fel ca parul celei mai frumoase dintre fetitele de la a 5-a – o pustoaica creatza si pistruiata in pulover verde de la care cu greu imi mai puteam lua ochii. Pluteau in aer frunze, iar eu visam la aventurile Ciresarilor.

Intr-o alta viata fusesem si eu la randul meu puricel de autocar si mersesem cu doamna invatatoare in excursie la Targoviste, iar doamna (inca Tovarasa la vreme aceea) ne povestise despre turnul chindiei si mircea cel batran.

Orice s-ar spune, e ceva in noi care rezoneaza profund cu caderea frunzelor. Poate povestea aia din abecedar: s-a desfacut din mugur intr-o dimineata calda a inceputului de primavara. Cea dintai raza de soare s-a impletit pe dansa ca o sarma de aur, facand-o sa tremure de fericirea unei asemenea atingeri… In mine toamna si scoala nu vor sa se separe. Nici toamna si bancile, manualele, doamna Tudoran, cojile tepoase de castane, doamna Sofian si „cacata” ei de rusa, tabla liniata si halatul de la chimie.

Prin aceste randuri vreau sa iau tot acest trecut in brate, sa-i spun ca-l iubesc si ca nu e din alta viata, ci chiar din viata mea, mi-l asum si sunt fericita ca mi-a ramas invalatucit in circumvolutiuni si ca din cand in cand ma mai viziteaza. Am citit la Octavian ca narațiunea continuă a existenței e o minciună. E o iluzie fara de care am fi ciopartiti, amputati, incompleti. Sa luam, asadar trecutul cu noi, lasandu-l totusi unde-i este locul: in trecut.

Viitorul ne aduce/ ne duce tot (la) Targoviste: maine, in cautarea noilor toamne :)

Poema toamnei

Mi-e dor de Paris. Si nu doar pentru ca am ascultat La Oreja de Van Gogh [ven, acercate. ven, abrazame. vuelve a sonreir, a recordar Paris… si iar ma cearta Jose ca scriu fara accente… :)], ci si pentru ca am vazut o poza postata de Daniel pe fb, si pentru ca am vazut la televizor turnul Eiffel si pentru ca moda vine de la Paris si azi am comentat manechinele de pe fashion tv la petrecerea Andreei (ce frumos a fost! >:D<) si pentru ca am pe desktop o poza de la muzeul Rodin si pentru ca Parisul a fost vacanta mea.

Mi-e dor de vacanta. Daca ar putea sa inceapa de luni, as fi mult mai pregatita sa-i fac fata fara depresii. Dar luni incepe scoala si pentru ea nu ma simt niciodata pregatita… pentru ca asa e la scoala. Inveti in fiecare zi. Si te trezesti la 6, si ziua e tot mai scurta, iar noaptea se lasa tot mai devreme.

La mine in masina miroase a branza buna, de la Maramu. Am cumparat un cas de la muzeul satului (targ de toamna ongoing this we, e foarte frumos) si mi-a curs in portbagaj. Cum o fi mirosit masina cu care caram de la Cetate saci de faina, gaini si rate, legume, zarzavaturi, nuci, porumb, oua, branza? Talbotul rosu cu transmisie automata, in care stateam aproape cocotati pe bancheta, ca sa mai incapa la picioare o galetusa de lapte, un sac de ardei „de raci”, iuti ca focul, niste malai? In care mamaie isi intindea toate „franelele” si „propoadele”, pentru ca o tragea curentul de peste tot, iar tata se plangea ca are dealuri de urcat si masina abia se taraste, de incarcata ce este? Acum imi dau seama ce insemna sa intri cu Talbotul pe ulitele prafuite si nepavate, sa-l bagi in curte, in spatele carului cu boi al lui Tata Burta si sa pleci cu el aproape lovind pamantul de greu ce era pana la Bucuresti.

A fost o zi tihnita. Expresia nu-mi apartine, dar mi-a placut mult. Cu Vio si Dana la musee du village, am studiat operele mesterilor populari (lingurile alea de 2 milioane sunt ceva….), am cumparat cadou pentru Andreea, am aplaudat la pantomima si dansurile celor de la teatrul Masca si ne-am bucurat de ziua asta frumoasa de toamna plina. E o toamna pe care anul asta am simtit-o si-am vazut-o venind ca niciodata: era la Paris cand am ajuns acolo si am vazut-o pas cu pas ocupandu-si locul si in Bucuresti. Poate ca vine cu live consciuously, nu stiu, dar anul asta chiar am simtit/vazut/experimentat altfel trecerea dintre anotimpuri.

Cerceii pe care mi i-am luat de la muzeu mi s-au rupt cand i-am scos din urechi. Maine ii duc doamnei sa mi-i lipeasca.

Ca de obicei, toamna mi-e dor. Azi mi-a dat add pe linkedin colegul meu de banca din scoala primara si mi s-a parut de bun augur. Toamna ma bantuie scoala, mirosul de petrosin, castanele si frunzele galbene, intersectia caii victoriei cu biserica amzei si Ada Milea. Frunzele toamnei sunt smulsele frunze. Mi-e dor si totodata sunt fericita si impacata cum n-am fost niciodata; mi se pare ca am tot ce imi trebuie, ca sunt ceea ce vreau sa fiu si ca tot ce va veni pe deasupra e un premiu pentru care sunt recunoscatoare.

Cine stie? Poate intr-o zi chiar vom bea cafeaua pe terasa casei mele din Elvetia ;)

Mi-e dor de Paris. Si nu doar fiindca am ascultat La Oreja.

Domnul vorbea romaneste

In Marsilia (despre care n-am scris niciodata cartea promisa, dar am povestit fragmente de multe ori) locuiam la hotel si primeam diversi panelisti la inregistrari. Faceam o baza de date pentru un soft de voice recognition. Inregistrarea dura vreo 15 minute, aveam o norma de oameni pe zi si cu toti trebuia sa faci si conversatie, sa le dai o apa, un suc, sa-i organizezi cand se incalecau programarile si ne trezeam cu mai multi la aceeasi ora [aceia carora eu le spuneam sentez-vous in loc de asseyez-vous si ei imi ziceau ah, vous etes espagnole :))] si sa te asiguri in acelasi timp ca microfoanele erau pozitionate corect, ca MONA era bagata in priza si ca pe ecran frazele apareau la timp si stateau cat era nevoie ca sa fie citite in microfon. Damme-jeane-gnouf.

Domnul a venit prin ultimele zile. In varsta, cam rapanos si raspandind oarece mirosuri grele. S-a asezat, a citit, eu am avut ceva eroare la aparat si l-am rugat pe Ciprian sa ma ajute si-am vorbit in romaneste. La finalul celor 15 minute, domnul s-a ridicat, mi-a pupat mana si-a intrebat daca suntem din Romania. Putin mirati, am raspuns da. Surpriza! Domnul era profesor, liceul lui era infratit cu un liceu romanesc, domnul fusese de multe ori in Romania cu ajutoare si era sa nu mai plece de bucurie ca a gasit cu cine sa vorbeasca in romaneste. Si chiar vorbea binisor!! Ultima oara fusese in Romania chiar in vara acelui celebru an 2003. Am schimbat adrese de mail, numere de telefon, toata dragostea noastra, vive la France, traiasca Romania, sa auzim de bine si s-a dus.

Cand am inchis usa dupa el, Ciprian a oftat usurat: „Doamne, bine ca m-am abtinut, ca de cateva ori mi-a venit sa-ti zic ca omul asta pute de-ti muta nasul!”

Asta de la o patanie similara povestita de Vio pe blogul lui :)

Pyce

– Alo, sefu, si-acuma incotro?

– Spre Ruse, fratele meu, spre Ruse. Uita-te pe indicatoare – Pice scrie, Pyce cu igrec.

Din Bucuresti pana la Pyce nu faci decat o ora jumate; e mai aproape ca marea si ca muntele si mai exotic decat Ploiestiul. La podul de la Giurgiu (1952-1954) platesti o taxa de 6 euro (5 eur fara chitanta) sau 25,22 lei (adica 26, dati-mi un leu sa va dau cinci), de vigneta n-ai nevoie pentru ca nu folosesti drumurile publice bulgaresti, iar Ruse, cu 130 000 locuitori, e mai mare decat Giurgiu. In piata centrala, cu restaurante, terase si magazine, cu primarie si monument, se mananca bine si ieftin. Si inghetata arata foarte bine, dar n-am incercat-o.  In magazine se cumpara genti, pantofi si haine la fel de ieftine, doar ca duminica nu prea sunt multe magazine deschise. Casele sunt un amestec de stiluri, e toamna cu frunze galbene pe jos si se pare ca rusenilor nu li se pare degradant sa conduca masini vechi, patratoase, de pe vremea copilariei noastre: Skoda si Lada vechi, Dacia papuc si Peugeot, Renault, Opel Ascona cum numai in vederile din fostele tari comuniste mai vezi. Am vazut blocuri dragute, cu 4 etaje si gradinita in fata. Am vazut case imbracate in iedera, ulite si bulevarde, un supermarket si multe banci. Am descifrat cu greu literele ca sa compun nume de strazi b-o-r-i-s-o-v-a, de directii tz-e-n-t-r, de banci r-ai-fai-zan, pro cre-dit-bul-bank, sau de chestii care ma amuzau z-a-c-u-s-c-a!

All in all, la Ruse e curat si liniste, arata ca un orasel din Oltenia copilariei mele, se vorbeste bulgareste (tot ca in copilaria mea), se ajunge usor acolo si e o promenada placuta duminica si, probabil, un loc bun de-un mini-shopping abroad in alte zile. Chelnerita de la restaurant vorbea romaneste :)

First time

Leapsa de la Jane, despre prima oara :)

Care a fost primul/prima:

maşină pe care am condus-o: Dacia 1300 de la scoala de soferi, in toamna-iarna lui 2002. Era o Dacie galbena, mergea foarte bine (comparativ cu Dacia celui de-al doilea instructor, care avea o acceleratie si-o frana de sareai prin parbriz). Si, la 7 ani de la asta, prima masina pe care am invatat de-adevaratelea sa conduc e Tico :)

călătorie în perimetrul ţării: am poze in carucior (cam pe la 1 an, asa) de la Anina, in Caras-Severin, unde locuiau bunica si strabunica. Am o poza cu mine mica de tot si cu strabunica. Acolo, mi se spune, aveam 1 an jumate. Mergeam foarte des la Anina, stiu ca prima mea calatorie a fost acolo, dar totusi prima de care mi-aduc aminte a fost la mare! Cand aveam vreo 5 ani am mers cu ai mei la mare si am stat la adresa pe care o repetam zilnic, ca pe-o mantra, in caz ca ma pierd: Hotel Delta, camera 3, Jupiter.

călătorie în afara ţării: in ’91, cu mama si frate-meu am mers in Germania (RFG), tara unde si iarba era mai verde. In gara din Muenchen mama a coborat sa ne ia ceva de mancare, pentru ca proviziile ni se terminasera dupa 2 zile de tren (am mers prin Praga, unde-a trebuit sa schimbam si gara si-a venit sa ne astepte prietena mamei Jindra, care ne-a dus de la o gara la alta cu masina… mi s-a parut o aventura ca-n filme!). S-a intors cu 2 hotdogi. Iulius si cu mine am ramas cu gura cascata: „Mama! Cand ai fiert crenvurstii?” Si mama, inca buimacita de abundenta de produse si de multitudinea de culori, ne-a raspuns: „Aici ii vinde gata fierti, cine-a mai pomenit asa ceva?” N-am sa uit niciodata calatoria aia!

amintire: am mai povestit-o… nu stiu daca e prima, dar e veche rau. Dormeam intr-un fotoliu tapitat cu dungi mari negre, albe, portocalii si dungute mici negre si portocalii. Iar jocul meu preferat inainte de a adormi era sa urmaresc dungile cu degetul si sa le dau personalitate: „asta-i mama” (dunga alba :”>), „asta-i tata” (dunga neagra), „asta-i mamaie” (dunga portocalie). La tataie era o problema, ca se terminau dungile groase Asa ca tataie saracu’ mereu se ivea ca o combinatie de dungi subtiri, portocalii si negre.

animal de casă: pisica Mitzi (sau Mitza-Pisa), alba cu negru, care imi rupea cartile cand citeam si se juca ore intregi cu sfoara cu motocei. A murit otravita, la fel ca multe alte pisici pe care le-am avut pe urma… O gasise mamaie in curtea bisericii.

îndrăgosteală: la gradinita eram profund si definitiv indragostita de colegul Radu, dintr-o grupa mai mare, caruia ii puneam nisip in cap si care ma alerga prin toata curtea sa-mi ia lopatica galbena ;)) Am si azi o poza de final de an cu toti colegii de gradinita, in care apare si Radu.

descoperire: tot la gradinita am descoperit ca fundul se increteste cand stai pe WC (aveam o sala mare si ne puneau pe toti la comun si ma amuza sa vad ce creturi facea funduletul colegei de langa mine). Mi-aduc aminte ca asta m-a surprins tare. Eram foarte curioasa si imi placea la gradi, pentru ca aflam tot felul de lucruri.

job: Prin liceu dadeam meditatii la engleza si franceza. Primul job la negru a fost la un francez care avea o firma de dezvoltare web. Era prin 99-2000, deci totul era enorm de chineza pentru mine si nu pricepeam nimic din traducerile care-mi soseau pe banda rulanta: portabilitatea pe backbone, servere, sisteme de operare si muuulti termeni de retelistica. A dat faliment in acelasi an si m-a lasat fara primul meu telefon mobil: un Ericsson numit Thomas, mare, albastru, cu antena. Primul job cu carte de munca a fost la scoala, profa de engleza si spaniola.

idol: fara indoiala primul meu idol a fost Stefan Banica Junior, pe care il adoram inca din scoala primara si, fiind vecin cu mine, il urmaream adesea cand mergea la facultate, pe Matei Voievod.

creaţie: un roman politist al carui erou-detectiv se numea, ghiciti! – Stefan :) L-am scris pe foi de dictando si l-am legat ca pe-o carte, adica i-am cusut cotorul cu sfoara si-am facut si pagina de coperta fata si spate. Ca sa-mi scrie tata pe el ca e dezlanat si fara logica, cuvinte care m-au facut sa ma las de scris pentru urmatorii 20 de ani.

Trimit leapsa la Madelin, Ciupercutza, Octavian si Mara.

Ice Age 3D si Pandavision 6D

Noile tehnologii ruleaza. Watching movies has come a long way, de la filmele alb-negru cu Raj Kapoor din copilaria mea pana la Ice Age 3D, unde genele veveritei par de matase si mamutii sunt atat de fluffy ca-ti vine sa-i mangai pe trompa :x

Am fost la Liberty Center – Rahova azi ca-n excursie. De cand sunt in vacanta urla totul in mine sa plec din Bucuresti (si n-au trecut decat doo zile de vacanta! Pur si simplu nu concep vacanta de stat acasa si mi-e dor de Spania in fiecare clipa… I am weird, o spune si Melissa). Mda. Deci ca-n excursie, ca prin zona aia nu ajung decat o data pe an si atunci doar in trecere. Foarte tari mi s-au parut scarile rulante: abrupte si inalte, cam ca la catedrala din Sibiu, doar ca nu asa de scary. Foarte tari restaurantele, am mancat azi de-am spart; enorm cheltui pe mancare… dar de maineeee… MOROCOVI, FRATE!

Meli zice ca e psihologic motivant sa-ti iei angajamente in fata unui grup de oameni. Pentru mine e fix frectie, pentru ca daca azi promit ca nu mai fumez si maine ma apuc la loc, asta e, oameni suntem. Deci sa zicem ca azi promit ca nu mai mananc decat lucruri sanatoase. Macar maine :-))

In fine, nu despre mancare era vorba, ci despre filmele 3D. Sunt fan 3D. La 6D recunosc ca mi-a fost frica si mi-am scos okelarii cand a venit spre mine un ditamai sarpele. Dar a fost tare ca se miscau scaunele si te stropea si sufla aer pe la picioare si tot felul de efecte. Insa 3D… superb! Peisajele, animalutele, turturii si lava, totul foarte frumos si foarte viu, asa, te implica mult mai mult decat un film 2D si e mult mai frumos. Si mi-a placut de Buck :X:X:X mi s-a parut asa un fel de Capitan Ahab, care nu stie sa existe fara Moby Dick-ul lui. Plus ca accentul britanic e cel mai sexy din univers.

Dap, filmul la cinema has come a long way. Prin cate gradini de vara nu m-a carat tata in copilarie, sa vad filme pe care nu le intelegeam, cu titluri bizare gen „Transamericaexpres”, la cate amfiteatre de la mare n-am fost sa vad aceiasi 7 Samurai si intoarcerea cocorilor… si acum asta! Cand am ajuns acasa mi s-a parut fad televizorul de atata 3D ce aveam in cap.Si nu, nu m-am uitat la inmormantarea lui Michael Jackson, nici la clipurile omagiale de pe toate canalele, nu mai vreau sa ascult Michael din toate radiourile si difuzoarele, imi pare rau ca a murit, dar imi repugna isteria si circul.

Faza nasoala la Liberty Mall – la casa de bilete era un pliant care glasuia cum ca Martea orice Film costa doar 15 lei. Ei bine, Ice age a costat 22 de lei, pentru ca acolo cu litere mici zicea ca directiunea isi rezerva dreptul sa aleaga filmele pe care le baga in promotia asta. Deci nu e chiar orice film, nu? :-S

CREAZA-TI PROPRIA PIZZA scria mare pe o firma din food court. Creaza cine-o vrea ca-mi creez eu pizza la ei, cand ei nu stiu sa scrie! Si ce-are una cu alta? Sunt buni la pizza, nu la gramatica. Doar ca eu sunt definitiv deformata profesional si am parerea asta ciudata ca ortografia spune ceva despre om.

Maine voi fi optimista si voi manca MORCOVI!

Financiare

Am un credit, pentru prima data in viata. Am un sentiment ca datorez bani si am de gand sa fiu mai responsabila cu cheltuielile. Probabil primele pe care trebuie sa le tai sunt cartile si mancatul in oras. Apoi ma gandesc sa incep sa-mi fac pe bune liste de cumparaturi (de care sa ma tin!). Cifrele imi dau o stare de stres si nervozitate; cand citesc texte cu cifre intercalate mai mari de ordinul sutelor pur si simplu le sar. Creierul meu nu a invatat inca sa descifreze dintr-o privire cifre peste 1000. Iar daca-mi vorbesti de bani e si mai greu, pentru ca tot mai calculez in lei vechi si am sentimentul ala prostesc ca lucrurile in lei noi sunt mult mai ieftine.

Ieri la diverta am dat peste o carte, „Tu si banii” sau ceva de genul asta. Pe coperta scria ca o sa ma invete sa-mi gestionez banii. Probabil prima dovada ca nu-i gestionez bine a fost ca am cumparat imediat cartea aia :))) [era doar 10 lei, dar merita]

Incet-incet pe drumul responsabilitatii financiare, ma straduiesc pentru inceput sa nu mai platesc nimic cu cardul, sa nu mai cheltui zilnic toti banii pe care-i am la mine si sa ma las de impulse buying. E foarte greu: am obiceiul ca ori de cate ori vad ceva ce-mi place sa imi iau fara sa stau pe ganduri, chiar daca dupa aia trebuie sa ma imprumut. Fac greu diferenta intre nevoi si dorinte si ma supar cand nu pot sa-mi iau pe loc ceva ce-mi doresc. Am sentimentul ca muncesc degeaba daca in loc sa ma rasfat stau sa socotesc fiecare leu.

Cand eram mica nu-mi aduc aminte sa fi primit bani de buzunar. Din banii pe care-i primeam mergand cu sorcova sau la ziua mea, de la nasa sau de la diverse rude mi se percepea un impozit maricel. Ce sa mai incoace si incolo, ai mei mi-i luau (era un lucru de la sine inteles ca un copil n-are nevoie de bani) si-mi lasau 5 lei de o inghetata, sau de-un caiet. Mi-aduc aminte cu multa durere de un plic de la tanti Flori in care am gasit 100 de lei. Era mult inainte de revolutie si vederea hartiei albastre ne-a paralizat. Cred ca ai mei chiar au sunat la tanti Flori sa o intrebe daca e sigura ca-mi da atatia bani de ziua mea.

Michael Jackson, foc la Armeneasca, furtuna si institute culturale

„A murit Michael Jackson,” mi-a zis tata de dimineata. Se barbierea si era tot plin de spuma, semana cu Mos Craciun. N-am gasit altceva de spus decat sa ma laud cu o stire pe care o citisem pe twitter: „A murit si Farrah Fawcett.” In momentul ala, sincer, nici nu mai stiam cine e – stiam doar vag ca e blonda.

Cand a venit Michael (prima oara?) in Romania aveam 13 ani si nici pomeneala sa ma lase sa ma duc singura la concert. Cu toate astea nebunia creata de venirea lui a fost de o asemenea amploare incat am devenit si eu fana, inainte macar sa-i fi ascultat melodiile. Apoi roaga-te de tata sa cumpere casete. Prima caseta, „Dangerous” (piratata) mi-am luat-o din pasaj de la universitate. Au urmat Thriller si Bad si una cu best of si pe urma multe melodii de la Jose, caruia ii placea Michael si care a ajuns pana la History (eu n-am trecut de Dangerous). Analizam cu Alina pana la cel mai mic detaliu versurile de la Billie Jean; n-o suportam pe Cora Popescu, fata care la concert prinsese palaria aruncata de Michael de pe scena si urcase sa danseze cu el. Am stat saptamani intregi la coada sa imprumut de la cineva autobiografia lui si copiam cu frenezie desenul de pe prima pagina.

Nu mai am demult sentimente pentru Michael Jackson, dar am toate aceste amintiri si – desi nu e un prieten, cum mi-a subliniat Livia – e cumva parte din „tineretea” mea. Si mi se pare bizar ca Alain Delon traieste si Michael a murit, de exemplu. Imi pare rau ca n-o sa mai tina concertele – aveam mari indoieli ca ar fi putut s-o faca, oricum, avand in vedere ca era o fantoma vie. Dumnezeu sa-l odihneasca!

E ora 3:36 si voiam sa spun doar ca, in plimbarea-quest pe la institutele culturale bucurestene, am dat nas in nas cu incendiul de la Armeneasca. Blocul ardea ca o torta, in ciuda furtunelor de apa si-a masinilor de pompieri. Fatada e acum doar un plastic topit; sinistru. Pe trotuar am intalnit un baiat care iesise din cladire si ne zicea ca focul a inceput la ora 23 si da, mai erau oameni la munca si au fost evacuati.

Institutele s-au prezentat bine: filme, dans, mancare, animatie. Doar Inst. Polonez e la mama naibii si pe o strada facuta praf, de zici ca mergi la Jolie Ville pe jos de la scoala. Foarte urat, dar aveam nevoie de al optulea cartonas, ca sa-mi completez adresa de mail.

Cam asta. Mi se inchid ochii.

Lumea vazuta de sus

Am crescut la casa si mi-am dorit intotdeauna sa locuiesc la bloc. Visam la o casa cu balcon si lift. Nu stiu de ce balconul mi s-a parut intotdeauna mai misto decat curtea cu verdeata si flori in care ne jucam noi acasa. Cand era de mers intr-o vizita la bloc, abia asteptam momentul sa ma strecor in balcon. Intr-o zi, la tanti Vali, la etajul 8, am descoperit ca pot sa ma cocot pe grilajul balconului si sa ajung pana la margine, peste care se vedea strada. Cand eram mica adoram sa stau spanzurata cu capul in jos pe gard, pe sarma, in copaci sau oriunde. Cu atat mai mult peste balcon, de unde oamenii se vedeau ca niste liliputani si masinile ca niste jucarii. Formidabil sentiment! Nu stiu insa cum s-o fi vazut din usa balconului o ploada de 4-5 ani aplecata pe burta peste balustrada de la etajul opt, jumate in strada, cert e ca odata am auzit strigate, a aparut tanti Vali cu mama, amandoua tremurau ca varga, iar restul e istorie.

Foarte tare a fost ca, dupa ani de zile in care am fost maimutica din copaci, „ba in banca, ba sub banca”, sus pe gard cand ma cautai si fascinata de inaltimi, am avut prin facultate o perioada cand mi-era frica rau de lifturi. Dar rau de tot. Mergeam la meditatii si urcam mereu pe jos; nici prin cap nu mi-ar fi trecut sa iau liftul singura, desi ma mai urcam daca mergea cineva cu mine. Pe urma mi-a trecut treaba cu lifturile si m-a cuprins o frica de-aia rea de inaltime. Ma ingrasasem si ma simteam eu mai masiva, mai greoaie si mereu in pericol sa cada ceva cu mine. Apogeul aici a fost cand m-am urcat in roata mare de la balci din Landshut (Mihai stie! :))). Groaznic, groaznic a fost. Eram terorizata. Eram la 10 metri inaltime intr-o farfurie rotunda, impreuna cu niste oameni nebuni care insistau sa invarteasca farfuria aia in jurul stalpului de care era prinsa. Vedeam apa-turla bisericii-lumea din balci-apa-turla-lumea-turla-apa… Doamneeeeee, nu se mai termina. Ma vedeam doar cazuta jos, farfuria desprinsa din tatani… si totul pentru ca eram o balena uriasa care nu avea sa caute acolo!! Era un fel de pedeapsa pentru ca m-am ingrasat. A fost horror. Anul urmator in turla bisericii Sf. Stefan din Budapesta a fost la fel de nasol, chiar daca usor atenuat de faptul ca stateam pe un loc fix si tonele alea de piatra imi dadeau o anumita siguranta. Peste doi ani, la Sibiu, in turnul catedralei (observati ca perseveram, in ciuda fricii, hranita de amintirea vremurilor in care inaltimile erau ale mele) m-am pomenit dinaintea unor scari suspendate in gol. Am vrut sa ma intorc, dar Jose m-a convins sa continui. Cu ochii tinta pe ceafa lui am urcat scarile, fara sa ma uit stanga-dreapta si-am ajuns sus. 

Nu stiu daca am mai slabit de-atunci, dar intr-o zi mi-a trecut frica.In Santiago nu m-as mai fi dat jos din roata care ma ingrozise in Landshut. Abia astept sa urc in turnul Eiffel. Si-mi amintesc un moment cu liftul de la Ipsos, din Unirii, absolut genial. Veneam de la chinezi, din Mall, cu mancare pentru Mih. Orez cu curry. Galben. Fierbinte. Am luat liftul, am pornit si pe la etajul 5 cabina s-a zgaltait deodata rau de tot, s-a stins lumina si m-am oprit intre etaje. Sigur ca n-a fost nimica, am apasat butonul de alarma, s-au auzit niste voci si totul a pornit la loc, dar imi amintesc extrem de precis cum in secundele alea in care mi-am dat seama ca ceva nu e in regula nu ma puteam gandi decat la cat de ridicol as arata cand m-ar gasi echipele de salvare prabusita pe podea, plina de orez galben.  :)

Eu cine sunt?

Leapsa furata de la Eliza Rogalski, al carei blog imi place mult.

“Dacă ar fi să fac un muzeu al propriilor mele accesorii sociale*, ce exponate aş vedea pe raftul meu?”

(*Accesorii sociale = Lucruri, relaţii, oamenii, atitudini care nu mă definesc şi de care m-am înconjurat pentru că „aşa trebuie”. Sau, într-un cuvânt, „etc-uri”.)

Pantofi cu toc, farduri si haine de ocazie, pe care ma simt obligata sa le port la zile mari, ca sa fiu cine nu sunt. Astea ar fi cele mai numeroase exponate din muzeul meu. Ar urma discutii de complezenta pe messenger, la telefon si live. Urasc sa raspund cand nu vreau sa raspund, dar uneori… trebuie.

As mai avea acolo multe hartii, scrisori, colectii de reviste si o multime de alte prostii pastrate pe principiul ca lucrurile nu se arunca, ca cine stie cand ai nevoie de ele. Sincer? Niciodata. Mai ales ca imediat uiti ca le ai.

“De ce le mai ţin încă în viaţa mea?”

Pentru ca mi se pare ca oarecum tin de educatie si vreau sa fiu/par educata. Pentru ca mi-e greu sa spun nu. Pentru ca cuvantul meu e ascultatoare. Si, paradoxal, sunt surda :)

“Care ar fi acele experienţe, oameni, relaţii, obiecte pe care le-aş lua într-o carte despre mine?”

Copilaria mea, cu toate personajele ei: mama, tata, pe Iulius, bunicile, vecinii, florareasa, frizeritele, scoala de la Cernica, delegatiile lui tata, „comunismul” in care am crescut, toate scolile mele si pe unii colegi si profesori, Spania si Catalunya, Germania, laptopul la care scriu, iesirile la bere cu Ipsosul, busul lui nae si colegii de la scoala (pentru ca fiecare e un personaj), blogul meu, Tico si pe Livia si cine mai stie?

Edit: Am uitat sa dau leapsa mai departe. Fireste ca oricine poate s-o preia :) si mai ales Suzi (fireste!), femeia simpla, Ciupercutza si Gramo.

1 iunie si multa inghetata

Desi nu am amintiri cu masina de inghetata care urca pe strada Dealul Frumos strangand in urma o ceata de copii (asa cum are mama, care mi-a povestit de nenumarate ori ce eveniment era in Steierdorf sosirea Omului cu Inghetata), nu cred ca sentimentul pe care-l avea cel care conducea masina trebuie sa fi fost prea diferit de ce-am simtit noi azi. Pentru ca azi am mers cu Masina cu Inghetata si lucrul asta e nemaipomenit oricand, iar de ziua copilului cu atat mai mult.

Fara sa fi planuit asta (de fapt inca nu stiu cum s-a nimerit), m-am trezit de dimineata nu in bus-ul de Herastrau, care ducea copiii in parc la joaca, ci in cel care mergea cu ajutoare la Fundeni-Frunzanesti, in judetul Calarasi. Impreuna cu Meli si cu Vio, ajutati de doi copii inimosi, am pornit in aventura de 1 iunie cu un bus plin cu Panetone, rechizite si inghetata. Destinatia: scoala primara din sat, o cladire mititica de la 1890. In drum am trecut intai pe Fundeni, apoi prin Pantelimon si Cernica… parca-mi retraiam viata de la coada la cap… a fost un sentiment straniu. Copiii erau foarte simpatici, Meli vorbea mereu la telefon, Viorel facea poze, iar mie mi-era ciuda ca nu prea vedeam mare lucru pe geam.

Foarte tare se schimba peisajul cand iesi putin din Bucuresti. Paralel cu autostrada soarelui se intind campii uscate si sate prafuite, cu drumuri pe care-ti sar Panetonele in cap de nu stii cum sa le mai tii. Oamenii stau la poarta sau la carciuma. In curti se vad ciresi in parg si carpete turcesti intinse la soare. Casele sunt mici, inghesuite toate dupa gard, care mai inaltate cu cate un etaj, dupa posibilitati. Scoala la care-am fost e si ea o fosta casa – are cancelaria intr-o fosta bucatarie, clasa I/ III-a in sala de clasa si clasa a II-a /IV-a in fosta odaie a invatatorului. WC-ul, fireste, in curte. In spate, lipita de scoala, o camaruta mica in care copiii de gradinita nu mai au inde sa se imparta pe grupe si se joaca toti laolalta cu Doamna, care-i invata sa joace „Randunica muta-ti cuibul”, „Gastele si vulpea”. Cam ca din carti, asa.

Prichindeii aveau serbare si venisera in costume care mai de care mai dragute – tigancusa, romanasi, o mica indianca, o fetita dulce cu coronita pe cap. Au cantat (imi placea cum le dadea Doamna tonul, cantand intai primul vers si apoi numarand: „unu, doi, trei”), ne-au spus poezii si au fost foarte dragalasi. Venisera la serbare si parintii lor si, impreuna, au intins pe urma un picnic in curte, cu prajituri si bomboane si sucuri. Le-am impartit si noi darurile noastre, am facut poze, i-am felicitat pentru serbare si-am pornit mai departe. Aveam cu noi un frigider de inghetata si, desi am dat la toti copiii, la educatoare si invatatoare, la copiii si bunicii de pe gard, la parinti si gura-casca de pe strada, tot ne mai ramasese o gramada cand am plecat. Pana si catelul mancase! Ce sa mai zic de copii, care deja se laudau/vaietau cate unii ca au devorat sase inghetate si au nevoie urgent la baie :))) Au fost si foarte cumintei si, la indemnul Ioanei, au strans intr-o cutie toate ambalajele aruncate prin curte.

La intoarcere, trecand prin sate, ne opream pe unde vedeam copii si le ofeream inghetata. O fetita care n-a vrut cu niciun chip sa ia mi-a amintit de tata, care-mi zicea cand eram mica:

– Nici Stefan Banica Junior dac-ar cobori dintr-o masina si ti-ar oferi o inghetata tu n-ai voie sa vorbesti cu el!

Si de mamaie care ma speria cu strainii care ma opresc sa-mi fure cerceii din urechi!

Cine stie, poate inca se mai practica metodele astea si-n ziua de azi si de-aia n-a vrut fetita sa ia. Sau poate credea ca-i oferim marul otravit.

Vio a intins la una dintre opriri cutia cu inghetata spre doua batranici.

-Asa, maica, si cu cine sa votam? a intrebat una din ele, dupa ce si-a facut plinul. [sau ceva de genul, din care ne-am dat seama ca erau familiarizate cu pomenile electorale]

In fata manastirii Cernica, oamenii care stateau in statie s-au repezit ca ulii pe bietul Poiana, mai-mai sa-i smulga din mana inghetatele. Acolo le-am si dat, dealtfel, pe ultimele si, eliberati, am bagat un nas prin domeniile manastirii si-am baut o gura de apa salcie de Cernica, sa imi mai treaca de dor de copilarie. Ca doar era si ziua mea :-)

Intr-o zi, foarte de curand, mi-am dat seama ca baietii de la constructie au varuit gangul de la intrarea in curte si nu se mai vede demult inscriptia mea 1 iunie 1989, pe care am scrijelit-o cu Ramona venind de la scoala in acea memorabila zi. Nu se mai vede nici „Titi” – scris cu litere rusesti ca sa nu afle nimeni focul ce-mi ardea la inimioara. S-au sters. Si-au trecut de-atunci 20 de ani. Dar mi-aduc aminte de parca ar fi fost azi ziua aceea cu desene pe asfalt si jocuri, cand am venit de la scoala si-am mazgalit tot gangul cu creta, secondata de Ramona, care scria si ea: „Ma cheama Ramona.”

La manastire la Cernica mi-a placut linistea. Era foarte ingrijita biserica, si pajistile de langa, si chiliile. Am aprins o lumanare pentru Ate si una pentru omama. Vantul gonea norii de pe cer si m-am bucurat ca-n ziua asta frumoasa am luat bus-ul de Frunzanesti in locul celui de Herastrau.

Doamna invatatoare mi-a spus ca din ce in ce mai putini parinti mai fac teme cu copiii (la clasa I!!) si ca copiii nu mai stiu sa se joace decat de-a bataia.

Si cu toate astea imi doresc mult de tot copii! :)

Happy 1 iunie!

***

Related: Maine e ziua copilului, azi ce zi e?

La Ramona es la más gorda de las mozas de mi pueblo

Pe urmele lui Albanosirominapauer pe youtube, am găsit această bijuterie, minunăție de cântec, despre care abia acum îmi dau seama cât e de haios. Needless to say, cântecul lui Fernando Esteso era și el înregistrat pe acea fabuloasă casetă audio din copilărie pe care aveam și cântecele lui Al Bano.

Multă vreme am crezut că e în portugheză, fiindcă tot ce-mi aminteam era partea asta (firește, reconstitutită și despărțită – relativ – în cuvinte doar ulterior și nici atunci prea clar):

Va dando zarpazos pensando en su salvamento
Pero no hay cristiano que pueda con tanto peso
A lo lejos viene un barco de balleneros
Han tirao las redes, la remolcan por los pelos

(de aici)

Vă las cu Ramona, despre care când eram mică credeam, desigur, că este chiar vecina mea Ramona, cu care mă jucam zi de zi:

In care Smilla ii da flori Stelei Popescu

Eheeei, dragii mosului, pot sa spun ca am crescut cu Ion Dolanescu si Maria Ciobanu. Mamaie era big fan, groupie daca pot sa spun asa, iar tataie canta toate cantecele, plus multa muzica lautareasca super-tare. Asa ca zic si eu Dumnezeu sa-l odihneasca pe Dolanescu si s-o tina sanatoasa pe Maria Ciobanu, pentru ca vine din copilaria mea.

Dar am crescut si cu Corina Chiriac, Anda Calugareanu, Stela si Arsinel si Madalina Manole – vedetele momentului.Si tocmai despre vedete vreau sa va vorbesc azi – vedetele de pe timpuri, desigur – si nu oricare, ci doar cele cu care am avut onoarea sa dau ochii face-to-face.

Probabil ca prima a fost Stela Popescu, prin ’88-’89. La Rapsodia Romana se juca un spectacol intitulat „Daca e marti, e spectacol”. Titlul parafraza un celebru film, la moda in epoca, iar capul de afis il tineau Stela si Arsinel, Anda Calugareanu, Radu Gheorghe si Pasarea Colibri. Mergeam cu tata in fiecare marti (!), atat de arid era peisajul entertainment-ului romanesc din acea vreme. Stiam spectacolul pe dinafara (asa cum am stiut pe urma My Fair Lady, pe care il vedeam tot saptamanal in liceu); cantam toate cantecele, stiam poeziile lui Radu Gheorghe si daca fac un efort de memorie va spun si acum in ce ordine intrau artistii pe scena si cum se aseza Anda Calugareanu pe treptele spre public, ca sa ne spuna „Un ce? Un Lastuuun!” (ca vantul si ca gandul zboara pe sosea – aaa/ te apara de ploaie si de vreme rea/ nu pare fioros/ e ca un zmeu frumos/ porneste ca din tun/ asa e un – un ce? – un Lastuuun!), adica masinuta caraghioasa care n-a avut o viata prea lunga si care tocmai ce aparuse.

Pe scurt: saptamana exista doar ca sa ma duca spre marti (am o obsesie a parantezelor azi, dar mi se leaga chestii in minte – voiam sa zic ca saptamana a existat pe urma ca sa ma duca spre sambata la Brad Thorp, sau spre weekend) si nimic nu era mai frumos decat sa ma vad asezata in sala, asteptand sa inceapa spectacolul. Iar cand ii vedeam venind pe cei de la Pasarea Colibri care incheiau seara, as fi facut orice ca sa nu cante „spune-mi cine te-a mai purtat prin nori/ si spune-mi cine te-a mai visat in culori”, pentru ca de obicei era ultimul cantec, peste care se lasa cortina, vraja se rupea si trebuia sa plecam acasa… pana martea urmatoare. Visatul in culori ma ducea, inevitabil, cu gandul la ravnitele televizoare color (noi n-am avut decat prin ’92, deci era chiar un vis).

Devenise o rutina placuta acest „Daca e marti, e spectacol”. Nu mai stiu de cate ori am fost, dar mi-amintesc cum se radea la Stela si Arsinel, care gaseau mereu metode sa strecoare „soparle” la adresa sistemului, pe care eu le depistam dupa felul in care se schimbau rasetele din sala si dupa cum chicotea tata a satisfactie langa mine. Daca mergea si mama, comentau pe scurt aluzia si uneori mai prindeam si eu cate ceva.

La sfarsitul unui astfel de numar Stela si Arsinel erau indelung aplaudati si uneori se intorceau si mai ziceau cate o poanta, dupa care dispareau in culise. Ei bine, in seara despre care voiam sa va spun, nici bine nu plecasera cei doi actori de pe scena, ca vine la mine un domn cu un buchet de flori, mi-l infige in mana si zice repede: „Du-i-l lu’ Stela Popescu, du-i-l tu, ca te lasa sa intri, hai, fugi!” Eram dezorientata – mai intai de panica ce ma cuprinsese la gandul de a intra in culise, apoi de emotie ca o sa vorbesc cu Stela Popescu si in al treilea rand de teama ca tata n-o sa accepte, dar el m-a incurajat:  „Du-te”.

In culise era foarte mare. Mai mult spatiu decat as fi crezut, cativa oameni si multe funii care atarnau din tavan. Un om m-a trimis sa urc pe o scara, pana la cabina Stelei Popescu. Am dat florile, am primit un pupic cu ruj pe amandoi obrajii si n-as vrea sa va mint, sincer nu-mi mai aduc aminte, dar brutally honest cum eram e posibil sa-i fi zis ca florile nu sunt de la mine, ci de la un domn pe care nu-l cunosc, pentru ca mi-o amintesc pe Stela (ce familiar, nu? dar am crescut cu ea!) razand in hohote de ceva ce zisesem eu.

Asta a fost tot. Am iesit triumfatoare si m-am intors la tata.

In episoadele urmatoare vor aparea: Stefan Banica senior si junior, Anca Sigartau, Corina Chiriac.

Pana atunci, astept povesti despre vedete de la voi!

Το Παράπονο

M-am trezit de  dimineata. Like, really early. Vreo 7 jumate sa fi fost. Neobisnuit pentru o zi de uichend. Neobisnuit pentru Christina pe care o cunosteam. M-am chinuit sa adorm la loc, ceea ce a provocat niste vise bizare, cu scoala, teste la engleza (doar ca dadeam la tot liceul si ocupau un amfiteatru intreg), Cristiana care imi cerea s-o duc la Bucuresti cu masina si eu care raspundeam ca numai daca conduce ea, pentru ca numai ideea de a ma sui la volan in vis imi produce groaza. Cele mai dese cosmare pe care le am (in afara de lifturi) implica condus masina pe care n-o pot controla.

M-am trezit in cap cu Meno ektos, care-mi aduce aminte de Marsilia, ca intotdeauna. Cred ca il ascultasem prima data cu vreo doua zile inainte sa plec si-l aveam adanc infipt in creier. Cu o noapte inainte de plecare cautasem versurile pe net si descifrasem – impreuna cu Mihai – literele grecesti, ca sa pot „canta cu cuvinte”. De aceea pe aeroportul din Milano, in vreme ce Ciprian isi petrecea orele de asteptare la internet cafe, eu priveam pista si avioanele, iar in cap imi rasuna: Τα βράδια μου τα εργένικα τραγούδια λέω αρμένικα
Θέλω να μιλήσω, μα είν’ ο τόπος μου σβηστός
Ceea ce si in ziua de azi imi aduce in minte de-a valma aeroportul din Milano, avionasul cu elice cu care am mers spre Marseille, portul, ploaia, arabii, zoaiele de pe strazi, hotelul si tapetul de pe pereti, panelistii, rue de Rome, Matrix 3, stadionul OM, biserica Notre Dame de la Garde, insula lui Monte Cristo, lavanda, magazinele, telefonul de unde-l sunam pe Jose, oboseala, dorul de casa, pardesiul gri, biserica de pe rue Cannebiere, obloanele, dame-jeanne-gnouf, franceza cu accent arab si franceza corsicanilor, „sentez-vous” in loc de „asseyez-vous” si la „bombille” in loc de „ampoule”, „j’ai besoin d’un chair… ermm… d’une chaise” si alte prostii care-mi ieseau pe gura, prin contaminare cu spaniola si engleza. Nu-i de mirare ca intrebarea care mi se punea cel mai des era „Vous êtes espagnole?”

Era 2003; au trecut de-atunci 6 ani. Azi mi se cere sa scriu o carte si experienta marseilleza va avea si ea loc acolo.

Όσο κι αν κανείς προσέχει
όσο κι αν το κυνηγά,
πάντα πάντα θα ‘ναι αργά
δεύτερη ζωή δεν έχει.

Comoara din insula

Ceasul arata 4:20 azi dimineata cand m-am trezit. Sa se noteze ca m-am trezit din proprie initiativa, pentru ca desteptatorul era programat sa sune abia la 5. Ce fericire a fost sa vad ca inca nu e ora de sculare!

Si iar ma mir in ce lucruri mici sta fericirea. In norii de pe cer, intr-o vorba, intr-o carte, intr-un kil de cremvursti. Prozaic, dar nu stiu cine a mai trait – ca mine si ca Livia – momente de nemasurata fericire in fata unei oale de cremvursti fierti. Cremvursti subtiri „care fac poc” – deliciul copilariei. Tanti Eli ne fierbea la Anina si ne punea pe masa o farfurie adanca, plina varf. Mi se parea culmea abundentei, a luxului, a fericirii. Azi la Carfur, cand cremvurstii Meda zburau din fata mea si ma temeam ca nu mai apuc, mi-am adus aminte de momentele de extaz de la Anina, din copilarie.

Fac niste lucruri frumoase si le fac cu drag. Ma uit la un filtru de cafea nou, pe care il voi duce maine la scoala ca sa scapam de insuportabilul picurat al cafetierei stricate care ne omoara neuronii dimineata. Sper ca asta sa faca repede cafeaua – si bunnna! Maine vom vedea.

Proba de foc: domnul de la garantie mi l-a ridicat in slavi; e cel mai marfa filtru de cafea din parcare pentru ca din asta are si el acasa si e foarte multumit. Bun argument.

Ultimele obsesii sunt Orson Scott Card si musicalul Les Miserables [disponibil pe iutub]. Ii invidiez pe toti oamenii care au voce si pot sa cante corect o melodie! Eu uit de la mana pana la gura si – pana la urma – sunt si oleaca tone deaf [shh]. Dar cantecul e bestial:

Do you hear the people sing?
Singing a song of angry men?
It is the music of a people
Who will not be slaves again!
When the beating of your heart
Echoes the beating of the drums
There is a life about to start
When tomorrow comes!

Will you join in our crusade?
Who will be strong and stand with me?
Beyond the barricade
Is there a world you long to see?
Courfeyrac:
Then join in the fight
That will give you the right to be free!

Do you hear the people sing?
Singing a song of angry men?
It is the music of a people
Who will not be slaves again!
When the beating of your heart
Echoes the beating of the drums
There is a life about to start
When tomorrow comes!

Janeta – Atenaj – Ate

Christina a avut doua bunici. Ele se numeau mamaie si omama. Mamaie, din partea lui tata, a fost o olteanca plina de nerv, pe numele ei Janeta (desi intotdeauna i-a placut sa se prezinte Janeta – Elisabeta), care s-a luptat cu moartea pana in ultima clipa si a inchis ochii la 82 de ani fara sa-si fi dorit vreodata sa paraseasca viata.

Omama, din partea mamei, era cea mai blanda si cu simtul umorului banateanca. De origine svaba, avea parinti unguri si nemti si un neam pestrit de nemti, austrieci si cehi – o parte din ei emigrati in State, toti vorbind de acasa o alta limba decat romana. La 70 de ani si-a pus in gand sa emigreze si dusa a fost… in Germania, unde a trait inca 15 ani. La 85 de ani impliniti, in vara lui 2006, se plangea: „m-a uitat Dumnezeu pe pamant… toti prietenii mei au murit si eu nu stiu ce mai caut aici”. A murit in acelasi an, in Romania, parca dorindu-si sa moara aproape de casa si inconjurata de toti cei dragi.

Intotdeauna ma frapeaza diferenta asta intre mortile celor doua bunici. Imi amintesc cate luni grele a luptat mamaie cu boala, cu moartea, feroce, pana la ultima suflare. Cum plangea, cum isi dorea sa-si recapete uneori cunostinta – pentru ca in ultimele luni nu ne mai recunostea decat rareori – si cum, de fiecare data, insista sa-i punem in ordine „hainele de moarte”. Pana cand a murit, hainele pregatite din timp – adica de vreo 15 ani – se facusera ferfenita.

Mamaie a fost bunica mea care m-a crescut. Omama a fost bunica cea buna de la Anina, care-mi cumpara absolut orice imi poftea inima. Mamaie a fost bunica de la care am invatat sa ma rog, cu care am mers la biserica, pentru care am scris pomelnice, my roomie vreme de peste 10 ani. Asculta cu mare rabdare povestile mele (intotdeauna mi-a placut sa vorbesc): ii citeam, ii povesteam filme, stia tot ce se intampla la scoala si – cu intrebari iscusite – scotea de la mine cam tot ce faceam prin excursii, tabere, vizite si alte iesiri. Imi doream enorm ca ea sa fie bunica din „Copilaria” lui Maxim Gorki, dar nu stiu de ce imi semana mai mult cu bunicul cel iute la manie…

De mamaie mi-aduc aminte – si poate este cea mai veche amintire – in camera unde dormeam cand eram inca mica si Iulius nu se nascuse. Eram langa soba, intr-o dimineata foarte devreme, inainte de a merge la gradinita. In soba ardea focul, pentru ca usita cu ingerasi „pripea” de nu te puteai apropia. Mamaie imi intindea o felie groasa de parizer cu paine, in chip de mic-dejun. Eu plangeam ca nu vreau. „Miroase uraaat”. Mamaie incerca sa ma oblige sa-l mananc. Nu stiu daca l-am mancat. E probabil ca nu, pentru ca de mica eram foarte „ra” si numai cu bataia faceam ceva ce nu doream sa fac.

De mamaie imi aduc aminte in camera unde deja dormeam amandoua, tipand la mine ca-i „drigui” macatul cel rosu. Mi-aduc aminte de ea trantita in pat langa mine, la somnul de amiaza (odios!), povestindu-mi despre „Gheorghita cu papornita-n nas”, o istorie inventata de ea. Mi-aduc aminte de rugaciunile ei de fiecare seara, „miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta si dupa multimea indurarilor Tale sterge faradelegile mele. Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea sta pururea. Ca Tie, Unuia, am gresit si rau inaintea ta am facut…” si cruci si plecaciuni la icoane.

O data cu mamaie au „murit” toate „babele” care devenisera musafiri obisnuiti la noi in casa: doamna Rada, doamna Victoria, coana Preoteasa, doamna Viorica, Maria de la lumanari, Aurica de la biserica si cate altele, ale caror nume nu mi le amintesc, pe care le vad uneori pe strada si ma cuprinde un dor teribil de Ate!

Pentru ca mamaie se numea Ate. La varsta ghidusiilor am descoperit cu frate-meu magia numelor citite invers si de la Atenaj la Ate a fost un pas atat de scurt, incat l-am facut fara sa ne dam seama. Numai dupa multi ani, cand deja si tata ii zicea Ate, a venit mamaie intr-o zi cam suparata de la biserica:

– Ai, Christino, ce inseamna asta… ate? Ca venisi tu si ma strigasi Ate si ma intreba doamna Victoria de la ce vine.

– Adica de la Janeta, Atenaj, Ate.

Pauza. Apoi revelatia:

– Adica voi imi ziceti pe nume?!

Cand eram mici, Ate ne scotea „la strada, la banga”. Adica pe banca din fata casei. Unde petreceam ore in sir privind strada. Mamaie tricota, intra in vorba cu trecatorii.

La moartea lui tataie am carat galeti de apa la pomisorul din curte, numarate cu grija de Ate. O traditie de care a tinut cont, la fel cum stia toate sarbatorile, posturile, dezlegarile la peste, sambetele mortilor si parastasele. Ii scriam pomelnice – intai viii, apoi mortii. La morti mi se parea asa poetic sa recit Florea, Stefana, Nastasia… strabunicii pe care nu i-am cunoscut.

Imi povestea despre viata ei la Cetate si prea putin o ascultam pe-atunci. Mi se parea ca se plange foarte mult si poate de-aia in timp am incercat sa nu ma vaiet si sa nu ma victimizez in nici o situatie. Scuza ei era ca e bolnava de nervi. Imi inchipuiam nervii ca pe niste vinisoare verzi, care i se incolaceau prin tot corpul si n-o lasau sa fie buna si dulce, cum era omama. Adesea criza de nervi venea „pentru ca o iubim mai mult pe oma’ma”. Uneori pentru ca nu mancam tot din farfurie. Alteori pentru ca „nu eram cuminti”. Sunt momente de mare oboseala in care ma surprind iritata, pe punctul de a reactiona la fel ca ea in fata neastamparului copiilor. Atunci imi zambesc si-mi inchipui cum o fi fost pentru profii mei sa ma fi avut pe mine eleva. Copila „ba in banca, ba sub banca”. Violenta, bataioasa, rea de gura. In ultima vreme imi dau din ce in ce mai mult seama cand prin gura mea vorbeste Ate.

Am iubit-o enorm, cu o iubire cu care stiam ca-i sunt datoare (pentru ca nu obosea sa-mi reaminteasca), apoi cu o iubire care-a incoltit intr-o seara, cand deja nu mai imparteam camera si ea m-a chemat s-o ajut sa faca baie. Mamaie cea puternica, mamaie cea bataioasa, mamaie care juca cu picioarele pe noi daca-i ieseam din cuvant mi s-a parut deodata putintica si fragila, iar asta m-a speriat, pentru ca am inteles ca sunt aproape s-o pierd.

Cand a murit – in noaptea de 3/4 martie 2004 – dormeam. Mama ii veghea ultimele suflari, jos, in sufragerie. M-am trezit si, desi n-aveam cum sa aud de sus daca mai respira sau nu, am stiut ca e liniste. Prea liniste. Mi-au tasnit lacrimile si atunci la scara s-a auzit vocea mamei: „Christina… coboara… a murit.”

Am visat-o neincetat toata saptamana urmatoare. Am visat-o des in timpul anului ce a urmat. Si in visele mele refuza sa moara. Venea de la biserica, cu bascuta ei alba crosetata de mana ei, cu picioarele ca niste fuse, putin cracanate, asa cum o vazusem de atatea ori. Doar ca in vis ajungea acasa si, cand lepada rochita galbena, vedeam ca pe spinare are numai sange inchegat, de la atata zacut. „Mamaie, ai murit”, ziceam. „Lasa, mama, ca nu ma grabesc.”

Cu trecerea anilor am inceput sa pun deoparte vorbe de-ale ei pe care nu vreau sa le uit. Citez adesea din Ate. Ii zic mamaie mai mult decat i-am zis cand era in viata. Povestesc de ea pe blog. E prezenta oriunde sunt eu. Uneori mi-e dor de ea. Stiu ca n-am apucat s-o cunosc. Stiu ca n-o voi cunoaste niciodata. Si-as vrea sa am cu ea o relatie de adulti egali. Si-as vrea sa-i spun ca o iubesc si ca niciodata n-a existat o competitie intre ea si omama. Si-as vrea sa-i spun ca am scris de ea pe blog. Si pe urma sa-i explic ce inseamna „blog” si ce ‘ma bantuie’ de stau la 12 noaptea, „cu selele goale” la calculator si scriu despre ea, cu lacrimile innodandu-mi-se in barba.

Ate, in noaptea asta se fac 5 ani de cand nu mai esti. Aprind o lumanare pentru tine si astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa vie… Amin.

De 1 Martie a plouat cu martisoare!

Deci da. Oficial a venit primavara. Un frig azi de m-am facut verde-albastra cu buline rosii (ziceai ca-s al 103-lea dalmatian cand am venit de afara), scoala plina de flori, de martisoare, de strigate si urmariri ca-n filme… cu final fericit („doamna, doamna, de cand va caut sa va dau asta!”). Domnii colegi ne-au surprins extrem de placut cu prajituri, flori si sucuri – ne-am simtit rasfatate si le multumim inca o data! Ziceam eu ca de cand cu primavara asta zambim mai mult si [consequently] suntem mai fericiti.

Am primit o floare mare ca o gradina – se numeste azalee si e atat de frumoasa incat mi-era frica sa pun mana pe ea, sa nu se scuture sau sa se ofileasca. Acum priveste afara pe geamul camerei mele – inca e minunat de frumoasa, ca un mic copacel asa, si sper sa tina cat mai mult inflorita.

Azi am facut o trecere prin bloguri si mi-am adaugat o noua categorie in Blogroll, MTIS (Mark Twain International School), unde am trecut blogurile elevilor mei (de care stiu). Super tare! Tot aici e si blogul Bark Radio – postul nostru de radio din scoala care ne incanta (sau ne asurzeste) in pauza mare! Aveam si noi radio in Cosbuc, cand eram eu in liceu, si mi-aduc aminte de niste pauze absolut nebune, in care dansam ca bezmeticii pe coridoare pe Zombie si alte muzici la moda pe-atunci. Mai ales cand invatam in tura de seara (adica de la 2 la 7 jumate) era nebunie – ultimele ore aproape ca erau acoperite de radio… ca sa nu mai zic cat de usor se chiulea de la romana pe pretextul ca „au nevoie de mine la radio” (sau la ziar… o mai exista Excalibur?).

In continuare citesc „Vorbitor in numele mortilor”, care ma fascineaza si ascult Madredeus. Si presimt ca in curand ma voi apuca din nou de Saramago.

P.S. Neaparat sa va zic, apropo de carti, despre:

1. Bibliobuz – biblioteca ta online [in curand!]
2. Carti de la Polirom cu 9,99 RON [daca le cumperi online de aici]

Ianuarie 2009 – lista de carti

Dissabte, 31 de gener de 2009

Jurnale de lectura in multiplele mele agende nu am sanse sa tin inca, asa ca blogul ramane ultima reduta si am de gand sa-mi notez la sfarsitul fiecarei luni „realizarili”, „to-do-list-urili” si cartile citite. Iac-asa, fiindca imi plac listele! :)

In ianuarie 2009 am citit:

John Boyne – Baiatul cu pijamale in dungi (RAO) – Traducerea e ok si l-am gasit cu 15 lei la o librarie de cartier. Azi am terminat de citit ultima pagina si sunt asa, usor melancolica, usor invidioasa pe Boyne ca a avut talentul si inspiratia sa scrie cartea asta, usor trista ca astfel de lucruri au avut loc, convinsa ca Boyne a gasit intocmai tonul si modul de a privi lumea al unui copil de 9 ani. „Ostranenie” se numea la scoala, sau „instrainare”, aceasta tehnica de a privi cu ochi straini o lume prea bine cunoscuta, de a descrie cu cuvinte neobisnuite o realitate fata de care perceptia ni s-a tocit. Conducatorul tarii se numeste Fury, iar lagarul este Out-With – asa stie pustiul sa pronunte cuvintele nefamiliare pe care le tot aude in casa, iar pentru tine ca cititor e o permanenta revelatie (Fuehrer, Auschwitz), dar si o permanenta strangere de inima, pentru ca copilul e atat de mic si de prostut si de inocent oarecum (dar si insensibil intr-o anumita masura – ca toti copiii?) si tu vezi in ce se baga, dar nu stii cum sa-l avertizezi si stii ca soarta lui si rasuflarea ta sunt in mana autorului pana la ultima pagina. O carte deosebita – si iarasi una de care m-am ferit din 2007 incoace, pentru ca era in toate librariile.

Lucia Etxebarria – Beatriz si corpurile ceresti. Demult a aparut aceasta carte in biblioteca mea; vine de la o zi de nastere de prin 2005 si am citit-o dintr-o rasuflare pe 1 sau 2 ianuarie, cand m-am pus sa-mi caut o alta carte si am dat de asta. Am citit-o asa cum se citesc cartile dintr-o suflare: asezata pe juma’ de fesa pe canapea, cu biblioteca vraiste si carti intinse peste tot in jur, intr-o stare de provizorat care s-a prelungit cateva ore. Mi-a placut, dar am avut un sentiment ca ar fi trebuit s-o citesc mai demult, poate in 2001 cand o citea Mari si mie mi se parea un titlu ca de tablou de Sabin Balasa.

Copilarie

„Je viens de mon enfance comme d’un pays” (Antoine de Saint-Exupery)

De ce cand mergem la bunici trebuie sa mancam asa de mult, chiar si cand nu ne e foame? (10 ani)

Nu e drept ca parintii mei sa-mi plaseze mie toti copiii prietenilor lor sa ma joc cu ei, indiferent daca sunt mai mari sau mai mici decat mine, fara sa ma consulte. Poate am planuri. (11 ani)

Chiar e adevarat ca profesorii ghicesc ganduri? (10 ani)

Cel mai frumos lucru din lume e o pisica, mai ales daca e roscata. (11 ani)

La ce folosesc fratii mai mici? (11 ani)

E posibil sa ai 29 de ani si sa n-ai inca copii? (11 ani)

Apoi am mancat, desi nu-mi era foame. (10 ani)

Ne-am urcat in masina si am stat putin, pana am ajuns la Brasov./ Pe urma am stat putin in autocar pana la Salzburg. / A trebuit sa stam cateva ore in masina pana la Constanta. (10, 11 ani)

Inspirata de aici, via Irene.