Arhive pe categorii: artistice

Povestea crocodilului care tușea

Standard

Povestea asta isi asteapta sfarsitul din 2011. Are cineva vreo idee?

 

A fost odată ca niciodată un crocodil cu patru capete și un singur gât. Crocodilul tușea de mama focului și niciun vraci nu știa cum să-l lecuiască. În disperare de cauza, s-a dus la floarea de cireș. Era o floare rară, extrem de apreciata și, prin urmare, cam cu nasul pe sus, dar se spunea despre ea că are soluții la toate problemele.

Floarea de cireș înflorea înr-o grădină japoneză din apropiere și era așa o raritate, încât oamenii făceau coadă cu orele s-o vadă. Crocodilul știa că mulțimea aceea va fi speriată de apariția lui, mai ales că avea și patru capete și, de unde suferea de o banală tuse (chiar daca nevindecabilă, totuși banală) se putea trezi numaidecât expus la Zoo sau vedeta emisiunilor TV, chestie de care chiar n-avea niciun chef.

Se sfătui așadar cu amicul lui broscoiul verde (care se credea prinț și-avea tot iazul la picioare).

  • Orice grădină japoneză are un pârâu care curge pe la picioarele cireșului înflorit. Totul e sa gasești o cale să înoți și să ajungi cumva în acel pârâu. Cred că dacă te duci noaptea grădina o să fie închisă și nu riști să te ia oamenii la ochi.

Zis și făcut – crocodilul n-avea patru capete doar ca să nu-i plouă în gât, ci era un crocodil deștept și bine orientat în spațiu, așa că se descurcă destul de ușor să ajungă la pârâul care dădea în grădină. Dar să vezi problemă: gura pârâului era prea îngustă ca să îi încapă toate cele patru capete, așa că se văzu nevoit să-și plieze două. Nici nu știuse că se poate. Cu două capete arăta diferit și se gândi că i-ar plăcea să apară așa în fața crocodiloaicei Dila, pe care o curta demult și care nici nu se uita la el, în speranța c-o va impresiona.  Dar cu Dila nu era chestie de capete, ci de profunzime. Deși era o tipă cu multe resurse sufletești, Dila prefera să plutească doar pe la suprafața lucrurilor și să se prefacă neatentă la ceea ce putea s-o solicite mai mult.

Cu gândul la instabilitatea Dilei, Croc (da, se numea Crocodil și i se zicea Croc, cam lipsit de imaginație, dar foarte descriptiv) ajunse în zona unde înflorea măreț cireșul. Florile de cireș dormeau pe crengi.

  • Psst, Floare de Cireș, făcu Croc, apoi se răzgândi. Încercând să-și stăpânească tusea, începu să intoneze un cântecel.

 

Guten Tag

Standard

Ieri mi-a placut poezia Ghimpii, de Lucian Blaga, citita pe Romanian Voice.com din cauza ca ma gandeam, absolut random, „eu nu-mi am inima-n cap, nici creieri n-am in inima” asteptand 301 la statia Caranfil:

Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam
odată trandafiri sălbatici.
Aveau atâţia ghimpi,
dar n-am vrut să-i rup.
credeam că-s muguri-
şi-au să înflorească.

Te-am întâlnit apoi pe tine.
O, câţi ghimpi, câţi ghimpi aveai!
dar n-am voit să te despoi –
credeam c-o să-nflorească.

Azi toate astea-mi trec
pe dinainte şi zâmbesc.
Zâmbesc şi hoinăresc prin văi
Zburdalnic în bătaia vântului.
Eram copil.

cu mic, cu mare

Standard

uneori am cinci ani ca Lisa
alteori am cinci sute de ani
am trait toate vietile, am visat toate visele
am cunoscut desertaciunea si goana dupa vant

azi m-am nascut.

cand era mica ii spuneau c-o lasa in padure
cand era mica o dadeau la tigani
cand era mica manca tot la masa de frica injectiei
cand era mica statea cuminte, ca sa nu ajunga la casa de copii
cand era mica se reincarna in altcineva

a iesit soarele, s-au aprins lumanarile, straluceste pe cer o stea
cand va veni vremea, ne va fi calauza

uneori am cinci ani, alteori cincisprezece
alunec printre varste si-mi repet greselile
ca una cu minte putina
ca una care-si cauta mintile

„capitalul inactiv nu aduce posesorului sau profit.”

si-apoi am incalecat pe-o sa
mi-a placut intotdeauna sa spun povesti
acum le spun sacadat si fara rima
sub forma de poezie

iar asta se opreste aici

Lumina

Standard

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te vad,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
„Să fie lumină!”

O mare
şi-un vifor nebun de lumină
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci – cine ştie?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te vad – minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.

(Lucian Blaga)

Oameni si zambete

Standard

Orice legătură cu realitatea a poveştii de mai jos este întâmplătoare, bineînţeles.

B.S. era genul de personaj cu care nu vrei să ai de-a face prea des. Veşnic agitat, singur împotriva unei lumi ostile, veşnic în criză de bani. Chiar în dimineaţa asta o sunase pe Ana cu o cerere de bani, a şasea sau a şaptea pe care trebuia să i-o refuze, să-i zică îmi pare rău, dar nu am de unde să te împrumut. Însă ca să ajungă să zică asta trebuia mai întâi ca B.S. să se oprească din văicăreală:

– … şi atunci le-am spus, voi sunteţi tâmpiţi, nu l-am lovit intenţionat, el mi-a ieşit în faţă, ce dracu era să fac, ce idioţi, închipuie-ţi! M-am dus acolo, am vorbit cu şeful lor… douăjdoo de milioane… penalizare… îi dau în judecată, mama lor de nemernici…

Ana îl asculta închipuindu-şi că asistă la un monolog de teatru radiofonic. Abia se sculase din pat, părul îi era zburlit şi aspru, se gândi că trebuie să şi-l vopsească, apoi îşi turnă un pahar de apă ca să înghită pastila zilnică de calciu şi magneziu. B.S. îi amintea de Sandu, un fost coleg de serviciu care şi el avea obiceiul să intre în tot felul de belele şi să se vaiete cui voia să-l asculte, dar nu pe un ton plângăreţ , ci eficient şi bătăios, de parcă „sistemul” îi punea piedici dinadins, iar el trebuia să dea zilnic dovadă de vitejie ca să le înlăture. Ana era convinsă că în propriii lor ochi aceşti bărbaţi erau nişte eroi, mândri de felul în care se descurcau să iasă din încurcături pe care singuri şi le provocaseră. Pentru că tipul nu mai termina de vorbit, aplică strategia compătimirii, care nu dădea greş niciodată cu astfel de oameni:

–          Băi, ce ghinionul naibii! Acuma, sincer, mi se pare un abuz. Douăzeci de milioane amendă? Şi dacă-i faci rost, cum îi dai înapoi? Eu zic neapărat să-i dai în judecată pe nemernici, ai toate şansele să câştigi.

Prins pe nepregătite, B.S. se fâstâci:

–          Măi, acum au şi ei dreptate, că nici eu nu m-am asigurat, vizibilitate zero, na, omul nu prea avea cum să vadă că sunt acolo, adică, oricum, văd eu, important e acum să strâng milioanele alea să mă duc să plătesc amenda, că altfel îmi pun ăştia penalizări, nişte nemernici…

–          Cât vrei?

Pentru că, deşi nu o suna decât ca să-i ceară bani, B.S. devenea foarte delicat când era vorba să spună suma şi putea să se învârtă în jurul cozii la nefsârşit, însăilând poveşti după poveşti.

De ce i-am dat o sută de euro? avea să se întrebe ea retoric o oră mai târziu, după ce B.S. apăruse cu un taxi în parcarea blocului ei şi încercase s-o mai ţină de vorbă, dar ea îi întinsese scurt cele două hârtii galben-maronii şi se scuzase că are treburi acasă. Dar ştia de ce: omul avea nevoie, ea avea suta pusă deoparte pentru zile negre. Măcar să se folosească cineva de banii ăia. Până la urmă, nu e neapărat ca zilele negre să fie ale tale proprii.

Opt ore mai târziu însă, pe strada Plugarilor, când contempla alături de mecanicul auto propria ei maşină zdrelită într-o parte de impactul cu un X5, Ana nu se aştepta la ceea ce avea să urmeze.

– Cu totul, aşa, să zicem vreo doişpe milioane, socotea mecanicul cu voce tare. Înlocuim aripa, vopsim, chituim, facem şi o geometrie să vedem de ce scârţâie roata, să nu fie capul de bară… Săptămâna viitoare mă duc după piese.

– Haideţi mai bine peste două săptămâni, să iau şi eu banii. Altfel n-am să vă dau de piese. Şi-n gândul ei: mai bine-mi ţineam suta de euro…

– Da, asta e o problemă, că nici eu n-am, altfel luam eu, vă daţi seama şi îmi dădeaţi dumneavoastră. Aa, dar staţi. Are ăsta mic în puşculiţă. Cât ai, tată?

Cel mic nu mai era aşa de mic – un puştan de paisprezece ani frumuşel şi foc de isteţ.

– Am cinşpe milioane, şi să ştiţi că nu am nevoie de ei acum, vi-i dau pe toţi. Ia tata piese cu ei şi ce mai e nevoie şi mi-i daţi când aveţi. Vorbesc serios.

– Dragul meu, eşti tare drăguţ, dar n-am înnebunit să atentez la puşculiţa ta. Nici nu mă gândesc!

– Vă rog, e posibil aşa ceva? Ne ştim de atâta vreme, dumneavoastră aveţi nevoie, eu am bani puşi deoparte. Măcar să se folosească cineva de ei.

Şi la asta Ana nu mai spuse nimic, pentru că-şi recunoscuse propriile-i gânduri de mai devreme. Zâmbi şi-l ciufuli prieteneşte pe puştiul cel inimos.

– Mulţumesc, ai un suflet mare tu.

Iar chipul puştiului strălucea de bucurie.

Cea mai buna saorma din Bucuresti

Standard

Il asteapta sa iasa de la metrou si de data asta apare la timp. Casca de-i trosnesc falcile. De la o vreme e mereu obosit si somnoros; il chinuie la serviciu peste masura, desi zice ca nu sunt mai aglomerati decat in alte perioade. O prinde de mana, distrat, si pornesc spre casa. Trecand prin statia autobuzului 301, ea remarca un copil vagabond aproape dezbracat, care se joaca fericit cu ecranul touch screen incastrat in peretii statiei. Apasa pe toate butoanele si tipa de placere atunci cand imaginea se schimba.

Pe drumul spre casa abia daca schimba doua vorbe. El nu spune nimic, iar ei nu-i vine nimic in cap. Uneori se sperie si ea de incapacitatea asta a ei de a lega doua cuvinte cu un om pe care-l cunoaste de opt ani. Un dialog e ca un dans. Vorbele se leaga numai daca amandoi fac pasii corespunzatori. Altfel fiecare cuvant cade in gol sau poate ricoseaza, se intoarce inapoi la ea ca o ghiulea si-i suna strain si altfel. Ce faci? Cum a fost ziua de azi? Mergem undeva sa mancam? Uite ce frumos a inflorit liliacul.

Aproape de casa e o saormerie. Ca intotdeauna, e atrasa de mirosul de carne si condimente si simte cum stomacul ii face un salt. Mereu isi spune ca va veni intr-o zi acolo sa-si comande cea mai mare saorma sandvis din meniu, aceea „cu de toate”, dar nu ajunge niciodata. Decat cu el, cand il asteapta sa vina de la serviciu, dar cu el e un chin, pentru ca a citit de curand undeva ca saorma prezinta o combinatie de ingrediente toxice pentru ficat si de atunci nici pe ea n-o mai lasa sa manance.

– Iar ai inceput sa adulmeci mirosul de hepatita? o ia el peste picior. Gandeste-te numai in ce conditii frig astia carnea, uite cum iti ia cu mana ceapa si castravetii, bleah. Si manusa aia mai bine n-ar mai tine-o. Cu ea sterge tejgheaua si tot cu ea imi face mie senvisul. Ce sa zic, igiena de te baga in spital. Vrei sa-ti iei una? Daca vrei, ia-ti. Eu nu pot sa-ti interzic.

Nu-i vine sa creada ce aude. E momentul sa zica da.

– Da, hai ca-mi iau, ca nu mai pot de pofta. Tu nu vrei?

– Scarbosenie din asta? Nu cred. Vreau sa mor sanatos. Ia-mi o apa.

Apa ii lasa ei gura cand se vede cu monstrul in brate. E un monstru de sandvis. Ca intotdeauna ochii au fost mai mari decat gura si saorma cu de toate abureste punguta in care e grijuliu infasurata. Ar vrea sa muste mai repede, sa ajunga la miezul de carne (vita si pui, va rog), cartofi, castraveciori si sos de usturoi, dar intai trebuie sa treci de marginea lipiei. Si ce bine miroase!

– Hai, doar nu vrei acum s-o mananci in strada, sa curga zoaiele pe tine? o admonesteaza el inveselit de pofta cu care o vede muscand din lipie. Hai sa stam aici la masa. Imi iau si eu o placinta de-aia.

Mananca impreuna, iar ea se simte binebinebine. Placinta arata excelent, saorma e perfecta. A ajuns deja la miez, mmm. Oare sa-i ceara sa guste o gurita din placinta lui? A, care placinta, ca a si terminat-o. Haplea mai e!

– Auzi, e buna saorma aia?

– Mmmhmmm, mormaie ea cu gura plina.

– Ia, da si mie sa gust.

– Mhmmmm?! il privestea ea, scandalizata. Se sterge cu servetelul. Pai nu e esenta de hepatita? Vrei sa te imbolnavesti? il necajeste.

– Ce mi-e placinta aia, ce mi-e saorma, tot un drac. Din ceva trebuie sa murim. Miroase bine. Da-mi sa musc.

– Lasa-ma, ca doua guri mai iau si-ti dau tie restul.

– Da’ ce te doare sa-mi dai acum? Oricum ai gura plina. Sau vrei sa musti si de rezerva, sa-ti bagi printr-o masea, hahaha, rade el cam tare, dar cu pofta.

– Imediat, uite, mestec si mai iau o gura [mmm, ce buna eeee!], stai…

Dar el s-a ridicat si si-a infipt deja dintii in sulul carnos de lipie, pe care ea il tine in mana ca pe un microfon. Cand ii vede mustata mustind de zeama si limba iesind sa stearga ultimele resturi de cartof de pe buze, intelege ca i-a trecut pofta de saorma. Ca nu mai poate sa ia nici o muscatura fara sa aiba in fata ochilor o gura cu dinti lungi si neregulati umbrita de-o mustata in care atarna firimituri de placinta umede.

– Ia-o.

– Mersi, nu voiam decat o muscatura.

– Ia-o, te rog. Eu nu mai pot.

– Esti sigura?

– Foarte, incearca ea sa zambeasca.

– Poftim, bine ca dai banii si pe urma arunci jumate. Da-o-ncoa!

Si cea mai buna saorma din Bucuresti se mistuie cat ai clipi sub mustata cafenie.

si em demanau lo greu turment que pas

Standard

– La 6 jumate ne vedem la metrou, da? Dar sa fii acolo, nu ma face sa te astept.

– La 6 jumate sunt acolo.

Vocea care nu vrea sa fie facuta sa astepte ii apartine lui. Vocea care promite sa fie punctuala e a ei. El lucreaza, ea nu, prilej de permanente intepaturi din partea lui; oricum n-ai altceva de facut toata ziua a devenit deja un leitmotiv. Rabdatoare, sau poate resemnata, ea lasa sa treaca aceste vorbe ca si cand nu s-ar fi spus niciodata, desi se spun – si-nca des – si spera ca asa cum se spun se si duc, ca nu ramane nimic in urma lor, nicio durere, niciun resentiment.

La ora 6 si douazecisicinci coboara treptele metroului si binecuvanteaza scarile rulante care-i alina pentru o clipa durerea de picioare. Nu s-a oprit de-azi de dimineata; a batut orasul in lat si-n lung, mai cu autobuzul, dar mai mult la pas si-si simte talpile umflate si dureroase, spatele o inteapa, iar intr-un colt al mintii ei se tese deja imaginea unui fotoliu confortabil, asezata alaturi de el in fata unei cafele aburinde, mmm.

Statia de metrou n-a fost prevazuta cu bancute pentru cei ce asteapta; nu sunt nici macar trepte pe care sa-si aseze fundul pentru a muta in alta parte greutatea de pe picioare. E bine, totusi, ca nu trebuie sa taxezi un bilet doar ca sa intri sa astepti pe cineva. In fata turnichetelor se inalta doua randuri de scari rulante care urca. La capatul lor e o balustrada, ca un balcon. Acolo asteapta ea, in balcon, rezemata de balustrada incomoda de inox. Tocmai a sosit un tren. Statia se umple de oameni si e 6 jumate fix. Uite-l! Zambeste: e punctual. Sau nu e el?

Barbatul cu servieta cafenie cu siguranta nu era el; cand a urcat pe scara rulanta ei i s-a facut rusine ca l-a putut confunda chiar asa grav. Asa de putin il cunoaste incat i-e greu sa-l recunoasca? Mai ales ca el are o geaca bleumarin, nu sacou. Si uite-l! Ah, nu e el. Ce prostie, cum de-l tot confunda? Oare si el pateste la fel? Iesind de la metrou se uita dupa ea si i se pare ca o recunoaste, apoi observa ca s-a inselat? Ce-i face pe oameni sa semene de la departare asa de bine? Parul, barba, ochelarii, mersul specific pot fi inselatoare. Cat de des nu se deghizeaza spionii din filme folosind exact aceste elemente exterioare pe care oricine le remarca si de care asa de usor se poate scapa. Ce-l face pe el sa fie el? Poate o anumita expresie mirata a fetei, care nu-l paraseste niciodata. Poate felul in care isi tine umerii, sau cum isi misca mainile cand merge. Uite-l! Nu, nu e el.

Si timpul trece, ea se rezema cand pe un picior cand pe altul, scoate telefonul, priveste: niciun mesaj, niciun apel. O sa vina. Oricum n-a intarziat decat 10 minute si-apoi cine stie daca n-o fi pierdut metroul. In fond, el lucreaza. E posibil sa-l fi retinut la serviciu peste program. Pentru o clipa ii trece prin cap sa-i scrie un mesaj, sa-l astepte in primul local cu fotolii si cafea care-i va iesi in cale, dar ce treaba-i asta? A avut toata ziua sa bea cafele si sa se plimbe, acum e timpul lui, seara e a lui, el lucreaza si atata poate si ea sa faca pentru el. Sa se mute de pe un picior pe altul, sa scaneze calatorii care urca pe scara rulanta si sa astepte.

Zicem „timpul trece”, dar ce trece de fapt? Au trecut anii si-am ajuns maicuta batrana cu dintii de lana. De ce varsta se masoara in ani? Incearca sa-si imagineze cum va arata ca bunica, dar pentru asta ar trebui sa fie mai intai mama. De ce se schimba fiintele si lucrurile sub efectul trecerii timpului? Probabil exista o explicatie stiintifica foarte simpla pe care el ar sti cu siguranta sa i-o dea. Dar nu explicatia stiintifica simpla o intereseaza pe ea acum, ci altceva. Asteptarea. Timpul care trece intr-un singur sens. Timpul care o strabate in vreme ce ea sta pe loc si se dezintegreaza. Daca nu mai vine? Dar asta e o prostie, pentru ca n-a intarziat decat un sfert de ora si un sfert de ora e o nimica toata. Acum e mai mult ca sigura ca a fost retinut la serviciu. Nu mult, fiindca i-ar fi scris un mesaj. Cinci minute peste program, poate. Tu, ala care se pregateste sa stranga, ia vino la mine in birou. Si-acum probabil alearga spre ea, schimband doua metrouri, cale de 45 de minute.

Un nou val de calatori isi face aparitia din spatele turnichetelor. Si daca acum pe scara ar urca altcineva, o faptura din alt timp si loc, cineva care – dupa toate probabilitatile, calculele si semnele – nu are ce sa caute acolo? Daca s-ar amesteca printre oamenii de pe scara rulanta, daca, urcand, ar privi-o in ochi parca spunand „Da, sunt chiar eu si sunt aici. Nu e posibil, dar s-a intamplat.”, daca ar ajunge sus, daca? S-au vazut si miracole mai mari, conchide ea. Si-apoi, s-ar bucura de revedere.

Cum el nu apare nici de data asta, au trecut deja douazeci si cinci de minute iar ea aproape ca nu-si mai simte picioarele, decide sa caute totusi cafeneaua cu fotolii moi si sa-i trimita mesaj sa vina acolo. Tocmai atunci aude o voce, se intoarce si de data asta e chiar el, cu figura mirata, mersul inconfundabil, mainile care-i atarna greu de-o parte si de alta a corpului. Cara o geanta de laptop cu care sigur n-a plecat de acasa dimineata.

– Buna! zice ea zambind usurata.

– Hai, ca ne grabim, zice el apucand-o de umar. Trebuie sa-mi cumpar un incarcator de laptop nou si deja uite si tu cat e ceasul. Hai, fuga, ce-ai incremenit aici?

– Auzi, ce-ai zice daca mergi doar tu si eu te astept intr-o cafenea pe-aproape? Ma cam dor picioarele.

– Stii ceva, nu faci nimic toata ziua. Eu sunt mort de oboseala. Atata poti face si tu pentru mine: sa ma ajuti sa-mi iau un incarcator care sa nu mi se mai arda. Ei, poftim. Si dupa ce ca azi am avut o zi de tot rahatul in vreme ce tu probabil te-ai plimbat prin librarii, acum tot tu te bosumfli. Zau daca te inteleg!

Si ea nu stie cum sa-i spuna ca cele douazeci si cinci de minute au ros in ea ceva care nu mai poate creste la loc.