Arhive pe categorii: artistice

Netflix: Atypical (2017)

Standard

 

atypical

Acest serial de un singur sezon are in centru o familie cu doi copii adolescenti care incep sa fie capabili sa se descurce pe cont propriu, ceea ce le da timp parintilor sa se intrebe cine mai sunt ei si care e relatia lor.

Fiica primeste o bursa la un liceu de prestigiu, dar nu stie daca poate sa-si permita sa plece, avand in vedere ca, la scoala, ea e principalul sprijin al fratelui ei. Fiul s-a nascut cu o forma de autism si asta a reorganizat prioritatile intregii familii vreme de mai multi ani. Dar acum se pare ca baiatul incepe sa poata sa functioneze destul de bine pe cont propriu, cu ajutorul terapeutei Julia.

Este un serial de doar opt episoade pe care l-am vazut in cateva ore; amuzant, corect din punct de vedere medical si uman, care surprinde frumos complexitatea relatiilor interumane, indiferent ca esti neurotipic sau nu.

Reclame

Marius Manole si „Verbs describe us”

Standard

Am terminat anul cu nou-descoperitul vlog al lui Marius Manole, mi-am luat bilete sa merg sa-l vad la teatru in vacanta de iarna, dar nu mi-as fi inchipuit ca voi avea ocazia sa-l si cunosc, intr-o intalnire frumoasa si foarte prieteneasca si sa-l ascult povestind cate in luna si-n stele, cu vocea lui inconfundabila si cu multa sinceritate.

Ocazia a fost sarbatoarea a 3 ani de Verbs describe us –   platforma culturala (initiata si inimos gestionata de Judy Florescu) care si-a inceput existenta in 2015 cu un interviu cu Marius Manole. M-am bucurat mult cand Judy m-a invitat la intalnirea de la Carturesti si ma bucur ca a aparut si acest video, ca sa vedeti si voi si, mai ales, ca sa-l auziti pe Marius Manole povestind.

Verbele lui Marius Manole: a face, a realiza, a munci, a alerga, a reusi, a depasi.

Verbele mele: a fi, a zambi, a iubi, a asculta, a invata, a povesti.

Loving Vincent (2017)

Standard

Am vazut Loving Vincent, primul film de animatie pictat manual de peste 100 de artisti. Povestea e usor politista: fiul postasului Roulin (celebra pictura a lui van Gogh) devine un fel de detectiv care investigheaza moartea misterioasa a pictorului Vincent van Gogh. Apar in film 120 de tablouri pictate de artist, repictate si animate intr-un fel cu totul superb si ametitor.

E ciudat sa vezi un film pictat si pentru ochii mei a fost si obositor. Totul se misca intruna: cerul, soseaua, campul, rochia, omul. Atunci iti dai seama cum intr-un film sau o animatie normala lucrurile sunt mult mai calme: se misca gura, flutura rochia sau parul, dar ochiul stie sa isi selecteze centrul atentiei si nu e distras de rest. Aici nu am reusit sa ma concentrez pe un singur lucru. Impresia creata e de vis, de fantezie. Povestea e slabuta, dar realizarea artistica e uluitoare.

Le-am aratat elevilor mei trailerul si li s-a parut mult mai normal decat mie sa vada picturi animate. In lumea lor colorata, fragmentata si zgomotoasa, picturile deja erau elemente prea plictisitor de statice. Era momentul ca cineva sa le dea si lor putina viata!

Loving Vincent a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film de animatie.

Cititi si: Loving Vincent, primul film pictat

O poza pe zi/ 5

Standard

Am tradus prima carte nici nu mai stiu din ce intamplare, demult, prin 2003. A fost o experienta traumatizanta, s-a dovedit ca mestesugul talmacirii limbilor era ceva cu totul diferit fata de usurinta cu care invatam si vorbeam limbi straine si s-a mai dovedit ca trebuie sa citesti mult ca sa traduci bine si ca trebuie sa fii foarte foarte bine organizat, cu timpul si cu capul ca sa iasa o treaba buna.

Eu nu am fost; am intarziat mult predarea traducerii pentru ca nu m-am apucat la timp de ea; m-am chinuit enorm cu cuvintele – era o carte despre… nici nu mai stiu despre ce… oricum, spre marele meu noroc, nu s-a publicat niciodata si toata munca mea a fost degeaba. Nu am primit nici bani pe ea, fireste, sau nu mai mi-aduc aminte.

Oricum, foarte optimista si, cu siguranta, destul de saraca incat sa ma arunc in orice mi-ar fi adus un plus de venit, am acceptat, in 2007, sa traduc alta carte. Asta era deja de alt nivel: urma sa apara la editura RAO, era o traducere din catalana, un autor pe care nu-l citisem inca, Josep Pla. Bun, m-am apucat sa citesc; mi-a placut cartea, asa lenta si sacadata cum era si m-am apucat de tradus. Numai ca, ce sa vezi, parandu-mi-se mie cartea prea lenta si prea sacadata, eu in traducere il infloream pe Josep Pla de nici el nu se mai putea recunoaste. Spre marele meu noroc, dupa ce-am tradus vreo 4-5 capitole, fiindca eram la prima traducere din catalana, editura mi-a cerut sa trimit cartea unui profesor si traducator catalan, care stia perfect romaneste (este si un foarte apreciat traducator din limba romana), ca sa mi-o verifice.

Sincer, acela a fost un moment esential, in care Xavier mi-a schimbat pe veci felul in care ma raportam la traduceri si a facut-o intr-un mod bland si prietenesc, pentru care ii multumesc enorm! M-a invatat sa analizez, sa inteleg si sa respect stilul autorului si, totodata, sa apreciez bogatia limbii romane. Sa fiu coerenta in alegerile lingvistice si stilistice si sa nu recontextualizez textul. Desi sunt sigura ca s-a luat cu mainile de cap si usor putea sa stearga cu mine pe jos si sa-mi spuna, bunaoara, sa ma apuc de clatite in loc de traduceri (asa cum mi-a spus, demult, un instructor de la scoala de soferi, dar asta e alta poveste), Xavier a avut rabdare si mi-a explicat cum sa citesc, cum sa inteleg si cum sa aleg cele mai potrivite cuvinte in limba romana, astfel incat sa nu tradez nici textul original, nici limba mea materna. Si toate astea prin e-mail: el fiind la Barcelona, iar eu la Bucuresti!

Cartea a aparut, banii s-au lasat asteptati vreo doi ani, ceea ce iar m-a dezamagit, fiindca pana la sfarsit depusesem o munca dubla, enorma, intr-un timp cand lucram la scoala, alergam la meditatii si timpul pentru traducere era, de fapt, timpul meu liber. Mi-am jurat atunci sa nu mai traduc decat carti usoare, care sa nu ma lase stoarsa de vlaga pentru doi euro pe pagina. Asa s-a facut ca am acceptat o serie Roald Dahl, la editura Art si am tradus „Charlie si fabrica de ciocolata”, „Charlie si marele lift de sticla”, „Matilda” si alte carti, tot pentru copii.

Eram deja in India, nu mai alergam la meditatii, aveam mai mult timp liber si mai putini prieteni cu care sa ies si eram insetata dupa limba romana. Am tradus aceste carti in cu totul alta stare de spirit, cu mult mai mare usurinta (fiindca erau alt gen si erau traduceri din limba engleza, cu care am douazeci de ani de experienta) si cu multa bucurie. Am lucrat enorm, migalos, am avut momente cand ma obsedau anumite fraze sau cuvinte, am exploatat-o pe mama sau anumiti prieteni sa citeasca si sa imi dea feedback, pentru ca erau carti pentru copii si copiii sunt cei mai sinceri critici.

Apoi, multi ani dupa Josep Pla, a mai aparut o traducere din catalana si am facut-o cu multa munca si suferinta, la editura Meteor Press. Apoi a aparut „Cer de plumb”, tot din catalana tradusa, in colaborare cu Oana Balas (de la care am invatat iarasi foarte mult despre organizare si profesionalism in mestesugul traducerii. Multumesc, Oana!).

Doamna Neus Català a implinit in octombrie 102 ani si este singura supravietuitoare de origine catalana a lagarului de concentrare de la Ravensbruck. Povestea ei („Cer de plumb”) este povestea secolului XX european in aspectele lui cele mai crude si cele mai inaltatoare. Nu este un jurnal, asadar un mare merit ii revine autoarei Carme Martí.

Dascalia si traducerile sunt meseria mea de-o viata si inca imi plac si invat lucruri noi.

M-am bucurat cand mi-au scris prieteni ca le-au citit copiilor lor „Matilda” sau ca unii copii mai mari au citit „Tabara” si le-a placut si i-a prins povestea. Dealtfel „Tabara” e o carte pe care elevii nostri o citesc la scoala si o citeau si elevii mei in Romania si in India („Holes”, in original – autor: Louis Sachar); o poveste minunata despre depasirea limitelor, un exemplu de „growth mindset” la lucru, pe care chiar si eu am recitit-o asta vara, in traducerea mea.

Ma bucur cand imi intalnesc traducerile in librarii sau pe tarabe. „Ivan cel fara de seaman” e o alta poveste minunata, pe care am iubit-o si am recitit-o odata. Intotdeauna recitesc critic, gasesc stangacii si prostioare, dar na, atat s-a putut, insa ceea ce s-a putut s-a facut cu munca, cu efort, cu respect fata de autor, fata de carte si fata de limba romana.

Poza de azi: Matilda, traducere de Christina Anghelina, fotografiata de mine in vara lui 2017 la un targ de carte de la Brasov.

IMG_8348

iyi bir komşu/ un bun vecin

Standard

A inceput Bienala de Arta din Istanbul, iar tema anului este ce inseamna sa fii un bun vecin. Expozitiile sunt gazduite de spatii diverse: cateva muzee, doua gari, o scoala primara abandonata, un hamam din secolul 14 si diverse galerii, dar si de cateva baruri si restaurante unde parola „un bun vecin” iti aduce o bautura gratis. Conceptul de vecinatate este abordat din perspectiva sociala, politica si personala. Se discuta vecinatatile intre state si culturi, la fel de mult ca spionatul pe vizor sau pe dupa perdea. Expozitiile cuprind pictura, sculptura, film, dans, diverse instalatii multimedia si performance-uri. E interesant sa explorezi orasul cu scopul bienalei; pentru a ajunge la expozitii treci prin diverse cartiere si patrunzi in spatii de la foarte vechi, la ultramoderne. Bienala se imbina cu orasul si preia din farmecul lui, sau ii adauga un nivel de culoare, de „joaca” cu elemente altfel banale si chiar invizibile.

In gara Haydarpasa, din partea asiatica, un grup de artisti expune Taste of Tea. Ceaiul, cum stim, e o bautura preferata a turcilor. Gustul ceaiului e gustul Turciei si, prin extensie, al Orientului la a carui poarta strajuia odinioara gara Haydarpasa. La nivel personal, gustul ceaiului e gustul copilariei, al vizitelor obligatorii si plicticoase la rude, sau al mai recentelor si placutelor intalniri cu prietenii. E gustul traditiei si al prieteniei.

Expozitia se intinde pe un peron intreg – in fiecare vagon din cele doua trenuri gasesti alta poveste, alta idee – care mai ciudate, care mai dragute, dar toate interesante.

In scoala primara Rum İlkokulu din cartierul Beyoğlu m-a impresionat instalatia de mai jos. Este expusa intr-o sala care are balcon si consta din platforme care se imbina ca un puzzle, pe care sunt montate mobile tipice dintr-o casa. Platformele sunt pe roti, asa ca tot la cateva minute o data aranjamentul se schimba imperceptibil, construind, in timp, toate casele in care ai locuit. Se poate vizita si partea de jos, unde vezi artistii la lucru, in costumele lor negre, impingand insesizabil de incet platformele, dar si de sus, din balcon, unde vezi casa care, sub ochii tai, se dezmembreaza si rearanjeaza incontinuu.

IMG_1495

In muzeul de arta contemporana am vazut si cel mai dureros exponat: documentarul Wonderland (2016) al artistului vizual turc Erkan Özgen, care prezinta povestea unui episod al razboiului din Siria vazuta si povestita de Mohammed, un baiat surdomut. Sunt cele mai intense 3 minute si 54 de secunde! Mohammed nu are cuvinte, dar are gesturi, icnete, expresii faciale pe care nu le poti uita si privindu-l nu doar auzi si afli ce s-a intamplat, ci simti ca traiesti experienta razboiului alaturi de el.

O buna parte din instalatii au mesaje politice si sociale; ecologice, anti-razboi etc. Exista si cateva tampenii, prost realizate si cu o idee extrem de subtire dedesubt, dar in cea mai mare parte sunt lucrari destepte care te pun pe ganduri.

Intrarea la toate evenimentele si muzeele e gratuita si se face pe baza unui QR code pe care-l primesti atunci cand te inregistrezi la intrare.

In incheiere, o „vedere” din Istanbul.

IMG_1529

Povestea crocodilului care tușea

Standard

Povestea asta isi asteapta sfarsitul din 2011. Are cineva vreo idee?

 

A fost odată ca niciodată un crocodil cu patru capete și un singur gât. Crocodilul tușea de mama focului și niciun vraci nu știa cum să-l lecuiască. În disperare de cauza, s-a dus la floarea de cireș. Era o floare rară, extrem de apreciata și, prin urmare, cam cu nasul pe sus, dar se spunea despre ea că are soluții la toate problemele.

Floarea de cireș înflorea înr-o grădină japoneză din apropiere și era așa o raritate, încât oamenii făceau coadă cu orele s-o vadă. Crocodilul știa că mulțimea aceea va fi speriată de apariția lui, mai ales că avea și patru capete și, de unde suferea de o banală tuse (chiar daca nevindecabilă, totuși banală) se putea trezi numaidecât expus la Zoo sau vedeta emisiunilor TV, chestie de care chiar n-avea niciun chef.

Se sfătui așadar cu amicul lui broscoiul verde (care se credea prinț și-avea tot iazul la picioare).

  • Orice grădină japoneză are un pârâu care curge pe la picioarele cireșului înflorit. Totul e sa gasești o cale să înoți și să ajungi cumva în acel pârâu. Cred că dacă te duci noaptea grădina o să fie închisă și nu riști să te ia oamenii la ochi.

Zis și făcut – crocodilul n-avea patru capete doar ca să nu-i plouă în gât, ci era un crocodil deștept și bine orientat în spațiu, așa că se descurcă destul de ușor să ajungă la pârâul care dădea în grădină. Dar să vezi problemă: gura pârâului era prea îngustă ca să îi încapă toate cele patru capete, așa că se văzu nevoit să-și plieze două. Nici nu știuse că se poate. Cu două capete arăta diferit și se gândi că i-ar plăcea să apară așa în fața crocodiloaicei Dila, pe care o curta demult și care nici nu se uita la el, în speranța c-o va impresiona.  Dar cu Dila nu era chestie de capete, ci de profunzime. Deși era o tipă cu multe resurse sufletești, Dila prefera să plutească doar pe la suprafața lucrurilor și să se prefacă neatentă la ceea ce putea s-o solicite mai mult.

Cu gândul la instabilitatea Dilei, Croc (da, se numea Crocodil și i se zicea Croc, cam lipsit de imaginație, dar foarte descriptiv) ajunse în zona unde înflorea măreț cireșul. Florile de cireș dormeau pe crengi.

  • Psst, Floare de Cireș, făcu Croc, apoi se răzgândi. Încercând să-și stăpânească tusea, începu să intoneze un cântecel.

 

Guten Tag

Standard

Ieri mi-a placut poezia Ghimpii, de Lucian Blaga, citita pe Romanian Voice.com din cauza ca ma gandeam, absolut random, „eu nu-mi am inima-n cap, nici creieri n-am in inima” asteptand 301 la statia Caranfil:

Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam
odată trandafiri sălbatici.
Aveau atâţia ghimpi,
dar n-am vrut să-i rup.
credeam că-s muguri-
şi-au să înflorească.

Te-am întâlnit apoi pe tine.
O, câţi ghimpi, câţi ghimpi aveai!
dar n-am voit să te despoi –
credeam c-o să-nflorească.

Azi toate astea-mi trec
pe dinainte şi zâmbesc.
Zâmbesc şi hoinăresc prin văi
Zburdalnic în bătaia vântului.
Eram copil.