O intalnire cu Marina Abramovic in Istanbul

Zi frumoasa pe Bosfor cu prieteni dragi din India, plimbare, soare, apa albastra, cer albastru, bucurie. Voiam sa merg la muzeul Sabancisa vad expozitia Marina Abramovic si am mers. Bilet redus, doar 25 de lire, pret de profesor. Expozitia era in subsol, unde au ei expozitiile temporare. Inainte sa intru, chiar cand incercam sa ma orientez prin muzeul in care n-am mai fost de vreo doi ani, m-a apucat o groaznica durere de spate.

Marina Abramovic face performance art („It can be any situation that involves four basic elements: time, space, the performer’s body or presence in a medium, and a relationship between performer and audience” (Wikipedia) – nu stiu cum se zice in romana?).

In subsol am vazut video-urile Marinei:

• Aici se piaptana cu o perie intr-o mana si un piepten de metal in mana cealalta. Se piaptana intr-o nestire, pana se raneste, pana isi rupe parul din cap, repetand mereu „arta trebuie sa fie frumoasa.”
• Aici atarna cumva cu capul in jos si racneste pana ramane fara voce.
• Aici sta spate in spate cu Ulay, amandoi legati de par.
• Aici Ulay si ea se palmuiesc incet si tresar pe rand de durere.
• Aici Ulay o atinteste cu un arc cu sageata, din care ea tine un capat.
• Aici danseaza si cand ea iese din cadru, danseaza umbra.
• Aici mananca o ceapa necojita, musca din ea ca dintr-un mar, plange si zice ca nu mai vrea durere pe lume, in timp ce continua sa manance.
• Aici spala cu clabuc oasele unui schelet.
• Aici priveste in ochi un cal.
• Aici sta intinsa intr-o stea in flacari.
• Aici canta in nestire cantece populare sarbesti.
• Aici e masa cu obiecte din expozitia Rythm 0 din 1974. Unele dintre ele au fost folosite pentru a o rani.
• Aici e video-ul cu cele trei luni din 2010, „The Artist is Present” la MoMA.

Apoi alte performances, de data asta in direct, cu artisti turci sau straini care lucreaza cu Marina Abramovic Institute:

• Aici o fata care-si construieste in jur un labirint, legata la ochi. Pune caramida peste caramida. Le pipaie incet muchiile. Le stropeste cu apa. Caramizile se lipesc. Lumea face poze, filmeaza. E liniste deplina. Munceste in liniste, laborios, pe pipaite. Pe masura ce labirintul se inalta, ea dispare.
• Aici un cuplu intr-un spatiu cu caramida rosie: ea e suspendata si face acrobatii pe o franghie sau doar spanzura in gol, ca o papusa. El o misca uneori, de capatul celalalt al franghiei. Un al treilea participant scoate caramizi dintr-un zid, ca intr-un joc de Jenga. Din cand in cand totul innebuneste: fata se contorsioneaza, tipul alearga in nestire cu capatul franghiei in mana, celalalt arunca in stanga si-n dreapta cu caramizile. Apoi totul revine la nemiscare.

Ideea de baza: depasirea limitelor corpului.

Dar ce e dincolo de aceste limite? Neputinta, nebunia, boala. Libertatea?

Marina are peste 70 de ani. Ulay a murit de curand. Ultima limita nu o poate nimeni incalca. Asta face ca totul sa fie inutil, desertaciune, goana dupa vant?

Arta trebuie sa fie frumoasa, pentru ca viata nu este.

Netflix: Atypical (2017)

 

Acest serial de un singur sezon are in centru o familie cu doi copii adolescenti care incep sa fie capabili sa se descurce pe cont propriu, ceea ce le da timp parintilor sa se intrebe cine mai sunt ei si care e relatia lor.

Fiica primeste o bursa la un liceu de prestigiu, dar nu stie daca poate sa-si permita sa plece, avand in vedere ca, la scoala, ea e principalul sprijin al fratelui ei. Fiul s-a nascut cu o forma de autism si asta a reorganizat prioritatile intregii familii vreme de mai multi ani. Dar acum se pare ca baiatul incepe sa poata sa functioneze destul de bine pe cont propriu, cu ajutorul terapeutei Julia.

Este un serial de doar opt episoade pe care l-am vazut in cateva ore; amuzant, corect din punct de vedere medical si uman, care surprinde frumos complexitatea relatiilor interumane, indiferent ca esti neurotipic sau nu.

Marius Manole si „Verbs describe us”

Am terminat anul cu nou-descoperitul vlog al lui Marius Manole, mi-am luat bilete sa merg sa-l vad la teatru in vacanta de iarna, dar nu mi-as fi inchipuit ca voi avea ocazia sa-l si cunosc, intr-o intalnire frumoasa si foarte prieteneasca si sa-l ascult povestind cate in luna si-n stele, cu vocea lui inconfundabila si cu multa sinceritate.

Ocazia a fost sarbatoarea a 3 ani de Verbs describe us –   platforma culturala (initiata si inimos gestionata de Judy Florescu) care si-a inceput existenta in 2015 cu un interviu cu Marius Manole. M-am bucurat mult cand Judy m-a invitat la intalnirea de la Carturesti si ma bucur ca a aparut si acest video, ca sa vedeti si voi si, mai ales, ca sa-l auziti pe Marius Manole povestind.

Verbele lui Marius Manole: a face, a realiza, a munci, a alerga, a reusi, a depasi.

Verbele mele: a fi, a zambi, a iubi, a asculta, a invata, a povesti.

Loving Vincent (2017)

Am vazut Loving Vincent, primul film de animatie pictat manual de peste 100 de artisti. Povestea e usor politista: fiul postasului Roulin (celebra pictura a lui van Gogh) devine un fel de detectiv care investigheaza moartea misterioasa a pictorului Vincent van Gogh. Apar in film 120 de tablouri pictate de artist, repictate si animate intr-un fel cu totul superb si ametitor.

E ciudat sa vezi un film pictat si pentru ochii mei a fost si obositor. Totul se misca intruna: cerul, soseaua, campul, rochia, omul. Atunci iti dai seama cum intr-un film sau o animatie normala lucrurile sunt mult mai calme: se misca gura, flutura rochia sau parul, dar ochiul stie sa isi selecteze centrul atentiei si nu e distras de rest. Aici nu am reusit sa ma concentrez pe un singur lucru. Impresia creata e de vis, de fantezie. Povestea e slabuta, dar realizarea artistica e uluitoare.

Le-am aratat elevilor mei trailerul si li s-a parut mult mai normal decat mie sa vada picturi animate. In lumea lor colorata, fragmentata si zgomotoasa, picturile deja erau elemente prea plictisitor de statice. Era momentul ca cineva sa le dea si lor putina viata!

Loving Vincent a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film de animatie.

Cititi si: Loving Vincent, primul film pictat

O poza pe zi/ 5

Am tradus prima carte nici nu mai stiu din ce intamplare, demult, prin 2003. A fost o experienta traumatizanta, s-a dovedit ca mestesugul talmacirii limbilor era ceva cu totul diferit fata de usurinta cu care invatam si vorbeam limbi straine si s-a mai dovedit ca trebuie sa citesti mult ca sa traduci bine si ca trebuie sa fii foarte foarte bine organizat, cu timpul si cu capul ca sa iasa o treaba buna.

Eu nu am fost; am intarziat mult predarea traducerii pentru ca nu m-am apucat la timp de ea; m-am chinuit enorm cu cuvintele – era o carte despre… nici nu mai stiu despre ce… oricum, spre marele meu noroc, nu s-a publicat niciodata si toata munca mea a fost degeaba. Nu am primit nici bani pe ea, fireste, sau nu mai mi-aduc aminte.

Oricum, foarte optimista si, cu siguranta, destul de saraca incat sa ma arunc in orice mi-ar fi adus un plus de venit, am acceptat, in 2007, sa traduc alta carte. Asta era deja de alt nivel: urma sa apara la editura RAO, era o traducere din catalana, un autor pe care nu-l citisem inca, Josep Pla. Bun, m-am apucat sa citesc; mi-a placut cartea, asa lenta si sacadata cum era si m-am apucat de tradus. Numai ca, ce sa vezi, parandu-mi-se mie cartea prea lenta si prea sacadata, eu in traducere il infloream pe Josep Pla de nici el nu se mai putea recunoaste. Spre marele meu noroc, dupa ce-am tradus vreo 4-5 capitole, fiindca eram la prima traducere din catalana, editura mi-a cerut sa trimit cartea unui profesor si traducator catalan, care stia perfect romaneste (este si un foarte apreciat traducator din limba romana), ca sa mi-o verifice.

Sincer, acela a fost un moment esential, in care Xavier mi-a schimbat pe veci felul in care ma raportam la traduceri si a facut-o intr-un mod bland si prietenesc, pentru care ii multumesc enorm! M-a invatat sa analizez, sa inteleg si sa respect stilul autorului si, totodata, sa apreciez bogatia limbii romane. Sa fiu coerenta in alegerile lingvistice si stilistice si sa nu recontextualizez textul. Desi sunt sigura ca s-a luat cu mainile de cap si usor putea sa stearga cu mine pe jos si sa-mi spuna, bunaoara, sa ma apuc de clatite in loc de traduceri (asa cum mi-a spus, demult, un instructor de la scoala de soferi, dar asta e alta poveste), Xavier a avut rabdare si mi-a explicat cum sa citesc, cum sa inteleg si cum sa aleg cele mai potrivite cuvinte in limba romana, astfel incat sa nu tradez nici textul original, nici limba mea materna. Si toate astea prin e-mail: el fiind la Barcelona, iar eu la Bucuresti!

Cartea a aparut, banii s-au lasat asteptati vreo doi ani, ceea ce iar m-a dezamagit, fiindca pana la sfarsit depusesem o munca dubla, enorma, intr-un timp cand lucram la scoala, alergam la meditatii si timpul pentru traducere era, de fapt, timpul meu liber. Mi-am jurat atunci sa nu mai traduc decat carti usoare, care sa nu ma lase stoarsa de vlaga pentru doi euro pe pagina. Asa s-a facut ca am acceptat o serie Roald Dahl, la editura Art si am tradus „Charlie si fabrica de ciocolata”, „Charlie si marele lift de sticla”, „Matilda” si alte carti, tot pentru copii.

Eram deja in India, nu mai alergam la meditatii, aveam mai mult timp liber si mai putini prieteni cu care sa ies si eram insetata dupa limba romana. Am tradus aceste carti in cu totul alta stare de spirit, cu mult mai mare usurinta (fiindca erau alt gen si erau traduceri din limba engleza, cu care am douazeci de ani de experienta) si cu multa bucurie. Am lucrat enorm, migalos, am avut momente cand ma obsedau anumite fraze sau cuvinte, am exploatat-o pe mama sau anumiti prieteni sa citeasca si sa imi dea feedback, pentru ca erau carti pentru copii si copiii sunt cei mai sinceri critici.

Apoi, multi ani dupa Josep Pla, a mai aparut o traducere din catalana si am facut-o cu multa munca si suferinta, la editura Meteor Press. Apoi a aparut „Cer de plumb”, tot din catalana tradusa, in colaborare cu Oana Balas (de la care am invatat iarasi foarte mult despre organizare si profesionalism in mestesugul traducerii. Multumesc, Oana!).

Doamna Neus Català a implinit in octombrie 102 ani si este singura supravietuitoare de origine catalana a lagarului de concentrare de la Ravensbruck. Povestea ei („Cer de plumb”) este povestea secolului XX european in aspectele lui cele mai crude si cele mai inaltatoare. Nu este un jurnal, asadar un mare merit ii revine autoarei Carme Martí.

Dascalia si traducerile sunt meseria mea de-o viata si inca imi plac si invat lucruri noi.

M-am bucurat cand mi-au scris prieteni ca le-au citit copiilor lor „Matilda” sau ca unii copii mai mari au citit „Tabara” si le-a placut si i-a prins povestea. Dealtfel „Tabara” e o carte pe care elevii nostri o citesc la scoala si o citeau si elevii mei in Romania si in India („Holes”, in original – autor: Louis Sachar); o poveste minunata despre depasirea limitelor, un exemplu de „growth mindset” la lucru, pe care chiar si eu am recitit-o asta vara, in traducerea mea.

Ma bucur cand imi intalnesc traducerile in librarii sau pe tarabe. „Ivan cel fara de seaman” e o alta poveste minunata, pe care am iubit-o si am recitit-o odata. Intotdeauna recitesc critic, gasesc stangacii si prostioare, dar na, atat s-a putut, insa ceea ce s-a putut s-a facut cu munca, cu efort, cu respect fata de autor, fata de carte si fata de limba romana.

Poza de azi: Matilda, traducere de Christina Anghelina, fotografiata de mine in vara lui 2017 la un targ de carte de la Brasov.

iyi bir komşu/ un bun vecin

A inceput Bienala de Arta din Istanbul, iar tema anului este ce inseamna sa fii un bun vecin. Expozitiile sunt gazduite de spatii diverse: cateva muzee, doua gari, o scoala primara abandonata, un hamam din secolul 14 si diverse galerii, dar si de cateva baruri si restaurante unde parola „un bun vecin” iti aduce o bautura gratis. Conceptul de vecinatate este abordat din perspectiva sociala, politica si personala. Se discuta vecinatatile intre state si culturi, la fel de mult ca spionatul pe vizor sau pe dupa perdea. Expozitiile cuprind pictura, sculptura, film, dans, diverse instalatii multimedia si performance-uri. E interesant sa explorezi orasul cu scopul bienalei; pentru a ajunge la expozitii treci prin diverse cartiere si patrunzi in spatii de la foarte vechi, la ultramoderne. Bienala se imbina cu orasul si preia din farmecul lui, sau ii adauga un nivel de culoare, de „joaca” cu elemente altfel banale si chiar invizibile.

In gara Haydarpasa, din partea asiatica, un grup de artisti expune Taste of Tea. Ceaiul, cum stim, e o bautura preferata a turcilor. Gustul ceaiului e gustul Turciei si, prin extensie, al Orientului la a carui poarta strajuia odinioara gara Haydarpasa. La nivel personal, gustul ceaiului e gustul copilariei, al vizitelor obligatorii si plicticoase la rude, sau al mai recentelor si placutelor intalniri cu prietenii. E gustul traditiei si al prieteniei.

Expozitia se intinde pe un peron intreg – in fiecare vagon din cele doua trenuri gasesti alta poveste, alta idee – care mai ciudate, care mai dragute, dar toate interesante.

In scoala primara Rum İlkokulu din cartierul Beyoğlu m-a impresionat instalatia de mai jos. Este expusa intr-o sala care are balcon si consta din platforme care se imbina ca un puzzle, pe care sunt montate mobile tipice dintr-o casa. Platformele sunt pe roti, asa ca tot la cateva minute o data aranjamentul se schimba imperceptibil, construind, in timp, toate casele in care ai locuit. Se poate vizita si partea de jos, unde vezi artistii la lucru, in costumele lor negre, impingand insesizabil de incet platformele, dar si de sus, din balcon, unde vezi casa care, sub ochii tai, se dezmembreaza si rearanjeaza incontinuu.

In muzeul de arta contemporana am vazut si cel mai dureros exponat: documentarul Wonderland (2016) al artistului vizual turc Erkan Özgen, care prezinta povestea unui episod al razboiului din Siria vazuta si povestita de Mohammed, un baiat surdomut. Sunt cele mai intense 3 minute si 54 de secunde! Mohammed nu are cuvinte, dar are gesturi, icnete, expresii faciale pe care nu le poti uita si privindu-l nu doar auzi si afli ce s-a intamplat, ci simti ca traiesti experienta razboiului alaturi de el.

O buna parte din instalatii au mesaje politice si sociale; ecologice, anti-razboi etc. Exista si cateva tampenii, prost realizate si cu o idee extrem de subtire dedesubt, dar in cea mai mare parte sunt lucrari destepte care te pun pe ganduri.

Intrarea la toate evenimentele si muzeele e gratuita si se face pe baza unui QR code pe care-l primesti atunci cand te inregistrezi la intrare.

In incheiere, o „vedere” din Istanbul.

Povestea crocodilului care tușea

Povestea asta isi asteapta sfarsitul din 2011. Are cineva vreo idee?

 

A fost odată ca niciodată un crocodil cu patru capete și un singur gât. Crocodilul tușea de mama focului și niciun vraci nu știa cum să-l lecuiască. În disperare de cauza, s-a dus la floarea de cireș. Era o floare rară, extrem de apreciata și, prin urmare, cam cu nasul pe sus, dar se spunea despre ea că are soluții la toate problemele.

Floarea de cireș înflorea înr-o grădină japoneză din apropiere și era așa o raritate, încât oamenii făceau coadă cu orele s-o vadă. Crocodilul știa că mulțimea aceea va fi speriată de apariția lui, mai ales că avea și patru capete și, de unde suferea de o banală tuse (chiar daca nevindecabilă, totuși banală) se putea trezi numaidecât expus la Zoo sau vedeta emisiunilor TV, chestie de care chiar n-avea niciun chef.

Se sfătui așadar cu amicul lui broscoiul verde (care se credea prinț și-avea tot iazul la picioare).

• Orice grădină japoneză are un pârâu care curge pe la picioarele cireșului înflorit. Totul e sa gasești o cale să înoți și să ajungi cumva în acel pârâu. Cred că dacă te duci noaptea grădina o să fie închisă și nu riști să te ia oamenii la ochi.

Zis și făcut – crocodilul n-avea patru capete doar ca să nu-i plouă în gât, ci era un crocodil deștept și bine orientat în spațiu, așa că se descurcă destul de ușor să ajungă la pârâul care dădea în grădină. Dar să vezi problemă: gura pârâului era prea îngustă ca să îi încapă toate cele patru capete, așa că se văzu nevoit să-și plieze două. Nici nu știuse că se poate. Cu două capete arăta diferit și se gândi că i-ar plăcea să apară așa în fața crocodiloaicei Dila, pe care o curta demult și care nici nu se uita la el, în speranța c-o va impresiona.  Dar cu Dila nu era chestie de capete, ci de profunzime. Deși era o tipă cu multe resurse sufletești, Dila prefera să plutească doar pe la suprafața lucrurilor și să se prefacă neatentă la ceea ce putea s-o solicite mai mult.

Cu gândul la instabilitatea Dilei, Croc (da, se numea Crocodil și i se zicea Croc, cam lipsit de imaginație, dar foarte descriptiv) ajunse în zona unde înflorea măreț cireșul. Florile de cireș dormeau pe crengi.

• Psst, Floare de Cireș, făcu Croc, apoi se răzgândi. Încercând să-și stăpânească tusea, începu să intoneze un cântecel.

 

Guten Tag

Ieri mi-a placut poezia Ghimpii, de Lucian Blaga, citita pe Romanian Voice.com din cauza ca ma gandeam, absolut random, „eu nu-mi am inima-n cap, nici creieri n-am in inima” asteptand 301 la statia Caranfil:

Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam
odată trandafiri sălbatici.
Aveau atâţia ghimpi,
dar n-am vrut să-i rup.
credeam că-s muguri-
şi-au să înflorească.

Te-am întâlnit apoi pe tine.
O, câţi ghimpi, câţi ghimpi aveai!
dar n-am voit să te despoi –
credeam c-o să-nflorească.

Azi toate astea-mi trec
pe dinainte şi zâmbesc.
Zâmbesc şi hoinăresc prin văi
Zburdalnic în bătaia vântului.
Eram copil.

cu mic, cu mare

uneori am cinci ani ca Lisa
alteori am cinci sute de ani
am trait toate vietile, am visat toate visele
am cunoscut desertaciunea si goana dupa vant

azi m-am nascut.

cand era mica ii spuneau c-o lasa in padure
cand era mica o dadeau la tigani
cand era mica manca tot la masa de frica injectiei
cand era mica statea cuminte, ca sa nu ajunga la casa de copii
cand era mica se reincarna in altcineva

a iesit soarele, s-au aprins lumanarile, straluceste pe cer o stea
cand va veni vremea, ne va fi calauza

uneori am cinci ani, alteori cincisprezece
alunec printre varste si-mi repet greselile
ca una cu minte putina
ca una care-si cauta mintile

„capitalul inactiv nu aduce posesorului sau profit.”

si-apoi am incalecat pe-o sa
mi-a placut intotdeauna sa spun povesti
acum le spun sacadat si fara rima
sub forma de poezie

iar asta se opreste aici

Lumina

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te vad,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
„Să fie lumină!”

O mare
şi-un vifor nebun de lumină
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci – cine ştie?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te vad – minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.

(Lucian Blaga)

Oameni si zambete

Orice legătură cu realitatea a poveştii de mai jos este întâmplătoare, bineînţeles.

B.S. era genul de personaj cu care nu vrei să ai de-a face prea des. Veşnic agitat, singur împotriva unei lumi ostile, veşnic în criză de bani. Chiar în dimineaţa asta o sunase pe Ana cu o cerere de bani, a şasea sau a şaptea pe care trebuia să i-o refuze, să-i zică îmi pare rău, dar nu am de unde să te împrumut. Însă ca să ajungă să zică asta trebuia mai întâi ca B.S. să se oprească din văicăreală:

– … şi atunci le-am spus, voi sunteţi tâmpiţi, nu l-am lovit intenţionat, el mi-a ieşit în faţă, ce dracu era să fac, ce idioţi, închipuie-ţi! M-am dus acolo, am vorbit cu şeful lor… douăjdoo de milioane… penalizare… îi dau în judecată, mama lor de nemernici…

Ana îl asculta închipuindu-şi că asistă la un monolog de teatru radiofonic. Abia se sculase din pat, părul îi era zburlit şi aspru, se gândi că trebuie să şi-l vopsească, apoi îşi turnă un pahar de apă ca să înghită pastila zilnică de calciu şi magneziu. B.S. îi amintea de Sandu, un fost coleg de serviciu care şi el avea obiceiul să intre în tot felul de belele şi să se vaiete cui voia să-l asculte, dar nu pe un ton plângăreţ , ci eficient şi bătăios, de parcă „sistemul” îi punea piedici dinadins, iar el trebuia să dea zilnic dovadă de vitejie ca să le înlăture. Ana era convinsă că în propriii lor ochi aceşti bărbaţi erau nişte eroi, mândri de felul în care se descurcau să iasă din încurcături pe care singuri şi le provocaseră. Pentru că tipul nu mai termina de vorbit, aplică strategia compătimirii, care nu dădea greş niciodată cu astfel de oameni:

–          Băi, ce ghinionul naibii! Acuma, sincer, mi se pare un abuz. Douăzeci de milioane amendă? Şi dacă-i faci rost, cum îi dai înapoi? Eu zic neapărat să-i dai în judecată pe nemernici, ai toate şansele să câştigi.

Prins pe nepregătite, B.S. se fâstâci:

–          Măi, acum au şi ei dreptate, că nici eu nu m-am asigurat, vizibilitate zero, na, omul nu prea avea cum să vadă că sunt acolo, adică, oricum, văd eu, important e acum să strâng milioanele alea să mă duc să plătesc amenda, că altfel îmi pun ăştia penalizări, nişte nemernici…

–          Cât vrei?

Pentru că, deşi nu o suna decât ca să-i ceară bani, B.S. devenea foarte delicat când era vorba să spună suma şi putea să se învârtă în jurul cozii la nefsârşit, însăilând poveşti după poveşti.

De ce i-am dat o sută de euro? avea să se întrebe ea retoric o oră mai târziu, după ce B.S. apăruse cu un taxi în parcarea blocului ei şi încercase s-o mai ţină de vorbă, dar ea îi întinsese scurt cele două hârtii galben-maronii şi se scuzase că are treburi acasă. Dar ştia de ce: omul avea nevoie, ea avea suta pusă deoparte pentru zile negre. Măcar să se folosească cineva de banii ăia. Până la urmă, nu e neapărat ca zilele negre să fie ale tale proprii.

Opt ore mai târziu însă, pe strada Plugarilor, când contempla alături de mecanicul auto propria ei maşină zdrelită într-o parte de impactul cu un X5, Ana nu se aştepta la ceea ce avea să urmeze.

– Cu totul, aşa, să zicem vreo doişpe milioane, socotea mecanicul cu voce tare. Înlocuim aripa, vopsim, chituim, facem şi o geometrie să vedem de ce scârţâie roata, să nu fie capul de bară… Săptămâna viitoare mă duc după piese.

– Haideţi mai bine peste două săptămâni, să iau şi eu banii. Altfel n-am să vă dau de piese. Şi-n gândul ei: mai bine-mi ţineam suta de euro…

– Da, asta e o problemă, că nici eu n-am, altfel luam eu, vă daţi seama şi îmi dădeaţi dumneavoastră. Aa, dar staţi. Are ăsta mic în puşculiţă. Cât ai, tată?

Cel mic nu mai era aşa de mic – un puştan de paisprezece ani frumuşel şi foc de isteţ.

– Am cinşpe milioane, şi să ştiţi că nu am nevoie de ei acum, vi-i dau pe toţi. Ia tata piese cu ei şi ce mai e nevoie şi mi-i daţi când aveţi. Vorbesc serios.

– Dragul meu, eşti tare drăguţ, dar n-am înnebunit să atentez la puşculiţa ta. Nici nu mă gândesc!

– Vă rog, e posibil aşa ceva? Ne ştim de atâta vreme, dumneavoastră aveţi nevoie, eu am bani puşi deoparte. Măcar să se folosească cineva de ei.

Şi la asta Ana nu mai spuse nimic, pentru că-şi recunoscuse propriile-i gânduri de mai devreme. Zâmbi şi-l ciufuli prieteneşte pe puştiul cel inimos.

– Mulţumesc, ai un suflet mare tu.

Iar chipul puştiului strălucea de bucurie.

Cea mai buna saorma din Bucuresti

Il asteapta sa iasa de la metrou si de data asta apare la timp. Casca de-i trosnesc falcile. De la o vreme e mereu obosit si somnoros; il chinuie la serviciu peste masura, desi zice ca nu sunt mai aglomerati decat in alte perioade. O prinde de mana, distrat, si pornesc spre casa. Trecand prin statia autobuzului 301, ea remarca un copil vagabond aproape dezbracat, care se joaca fericit cu ecranul touch screen incastrat in peretii statiei. Apasa pe toate butoanele si tipa de placere atunci cand imaginea se schimba.

Pe drumul spre casa abia daca schimba doua vorbe. El nu spune nimic, iar ei nu-i vine nimic in cap. Uneori se sperie si ea de incapacitatea asta a ei de a lega doua cuvinte cu un om pe care-l cunoaste de opt ani. Un dialog e ca un dans. Vorbele se leaga numai daca amandoi fac pasii corespunzatori. Altfel fiecare cuvant cade in gol sau poate ricoseaza, se intoarce inapoi la ea ca o ghiulea si-i suna strain si altfel. Ce faci? Cum a fost ziua de azi? Mergem undeva sa mancam? Uite ce frumos a inflorit liliacul.

Aproape de casa e o saormerie. Ca intotdeauna, e atrasa de mirosul de carne si condimente si simte cum stomacul ii face un salt. Mereu isi spune ca va veni intr-o zi acolo sa-si comande cea mai mare saorma sandvis din meniu, aceea „cu de toate”, dar nu ajunge niciodata. Decat cu el, cand il asteapta sa vina de la serviciu, dar cu el e un chin, pentru ca a citit de curand undeva ca saorma prezinta o combinatie de ingrediente toxice pentru ficat si de atunci nici pe ea n-o mai lasa sa manance.

– Iar ai inceput sa adulmeci mirosul de hepatita? o ia el peste picior. Gandeste-te numai in ce conditii frig astia carnea, uite cum iti ia cu mana ceapa si castravetii, bleah. Si manusa aia mai bine n-ar mai tine-o. Cu ea sterge tejgheaua si tot cu ea imi face mie senvisul. Ce sa zic, igiena de te baga in spital. Vrei sa-ti iei una? Daca vrei, ia-ti. Eu nu pot sa-ti interzic.

Nu-i vine sa creada ce aude. E momentul sa zica da.

– Da, hai ca-mi iau, ca nu mai pot de pofta. Tu nu vrei?

– Scarbosenie din asta? Nu cred. Vreau sa mor sanatos. Ia-mi o apa.

Apa ii lasa ei gura cand se vede cu monstrul in brate. E un monstru de sandvis. Ca intotdeauna ochii au fost mai mari decat gura si saorma cu de toate abureste punguta in care e grijuliu infasurata. Ar vrea sa muste mai repede, sa ajunga la miezul de carne (vita si pui, va rog), cartofi, castraveciori si sos de usturoi, dar intai trebuie sa treci de marginea lipiei. Si ce bine miroase!

– Hai, doar nu vrei acum s-o mananci in strada, sa curga zoaiele pe tine? o admonesteaza el inveselit de pofta cu care o vede muscand din lipie. Hai sa stam aici la masa. Imi iau si eu o placinta de-aia.

Mananca impreuna, iar ea se simte binebinebine. Placinta arata excelent, saorma e perfecta. A ajuns deja la miez, mmm. Oare sa-i ceara sa guste o gurita din placinta lui? A, care placinta, ca a si terminat-o. Haplea mai e!

– Auzi, e buna saorma aia?

– Mmmhmmm, mormaie ea cu gura plina.

– Ia, da si mie sa gust.

– Mhmmmm?! il privestea ea, scandalizata. Se sterge cu servetelul. Pai nu e esenta de hepatita? Vrei sa te imbolnavesti? il necajeste.

– Ce mi-e placinta aia, ce mi-e saorma, tot un drac. Din ceva trebuie sa murim. Miroase bine. Da-mi sa musc.

– Lasa-ma, ca doua guri mai iau si-ti dau tie restul.

– Da’ ce te doare sa-mi dai acum? Oricum ai gura plina. Sau vrei sa musti si de rezerva, sa-ti bagi printr-o masea, hahaha, rade el cam tare, dar cu pofta.

– Imediat, uite, mestec si mai iau o gura [mmm, ce buna eeee!], stai…

Dar el s-a ridicat si si-a infipt deja dintii in sulul carnos de lipie, pe care ea il tine in mana ca pe un microfon. Cand ii vede mustata mustind de zeama si limba iesind sa stearga ultimele resturi de cartof de pe buze, intelege ca i-a trecut pofta de saorma. Ca nu mai poate sa ia nici o muscatura fara sa aiba in fata ochilor o gura cu dinti lungi si neregulati umbrita de-o mustata in care atarna firimituri de placinta umede.

– Ia-o.

– Mersi, nu voiam decat o muscatura.

– Ia-o, te rog. Eu nu mai pot.

– Esti sigura?

– Foarte, incearca ea sa zambeasca.

– Poftim, bine ca dai banii si pe urma arunci jumate. Da-o-ncoa!

Si cea mai buna saorma din Bucuresti se mistuie cat ai clipi sub mustata cafenie.

si em demanau lo greu turment que pas

– La 6 jumate ne vedem la metrou, da? Dar sa fii acolo, nu ma face sa te astept.

– La 6 jumate sunt acolo.

Vocea care nu vrea sa fie facuta sa astepte ii apartine lui. Vocea care promite sa fie punctuala e a ei. El lucreaza, ea nu, prilej de permanente intepaturi din partea lui; oricum n-ai altceva de facut toata ziua a devenit deja un leitmotiv. Rabdatoare, sau poate resemnata, ea lasa sa treaca aceste vorbe ca si cand nu s-ar fi spus niciodata, desi se spun – si-nca des – si spera ca asa cum se spun se si duc, ca nu ramane nimic in urma lor, nicio durere, niciun resentiment.

La ora 6 si douazecisicinci coboara treptele metroului si binecuvanteaza scarile rulante care-i alina pentru o clipa durerea de picioare. Nu s-a oprit de-azi de dimineata; a batut orasul in lat si-n lung, mai cu autobuzul, dar mai mult la pas si-si simte talpile umflate si dureroase, spatele o inteapa, iar intr-un colt al mintii ei se tese deja imaginea unui fotoliu confortabil, asezata alaturi de el in fata unei cafele aburinde, mmm.

Statia de metrou n-a fost prevazuta cu bancute pentru cei ce asteapta; nu sunt nici macar trepte pe care sa-si aseze fundul pentru a muta in alta parte greutatea de pe picioare. E bine, totusi, ca nu trebuie sa taxezi un bilet doar ca sa intri sa astepti pe cineva. In fata turnichetelor se inalta doua randuri de scari rulante care urca. La capatul lor e o balustrada, ca un balcon. Acolo asteapta ea, in balcon, rezemata de balustrada incomoda de inox. Tocmai a sosit un tren. Statia se umple de oameni si e 6 jumate fix. Uite-l! Zambeste: e punctual. Sau nu e el?

Barbatul cu servieta cafenie cu siguranta nu era el; cand a urcat pe scara rulanta ei i s-a facut rusine ca l-a putut confunda chiar asa grav. Asa de putin il cunoaste incat i-e greu sa-l recunoasca? Mai ales ca el are o geaca bleumarin, nu sacou. Si uite-l! Ah, nu e el. Ce prostie, cum de-l tot confunda? Oare si el pateste la fel? Iesind de la metrou se uita dupa ea si i se pare ca o recunoaste, apoi observa ca s-a inselat? Ce-i face pe oameni sa semene de la departare asa de bine? Parul, barba, ochelarii, mersul specific pot fi inselatoare. Cat de des nu se deghizeaza spionii din filme folosind exact aceste elemente exterioare pe care oricine le remarca si de care asa de usor se poate scapa. Ce-l face pe el sa fie el? Poate o anumita expresie mirata a fetei, care nu-l paraseste niciodata. Poate felul in care isi tine umerii, sau cum isi misca mainile cand merge. Uite-l! Nu, nu e el.

Si timpul trece, ea se rezema cand pe un picior cand pe altul, scoate telefonul, priveste: niciun mesaj, niciun apel. O sa vina. Oricum n-a intarziat decat 10 minute si-apoi cine stie daca n-o fi pierdut metroul. In fond, el lucreaza. E posibil sa-l fi retinut la serviciu peste program. Pentru o clipa ii trece prin cap sa-i scrie un mesaj, sa-l astepte in primul local cu fotolii si cafea care-i va iesi in cale, dar ce treaba-i asta? A avut toata ziua sa bea cafele si sa se plimbe, acum e timpul lui, seara e a lui, el lucreaza si atata poate si ea sa faca pentru el. Sa se mute de pe un picior pe altul, sa scaneze calatorii care urca pe scara rulanta si sa astepte.

Zicem „timpul trece”, dar ce trece de fapt? Au trecut anii si-am ajuns maicuta batrana cu dintii de lana. De ce varsta se masoara in ani? Incearca sa-si imagineze cum va arata ca bunica, dar pentru asta ar trebui sa fie mai intai mama. De ce se schimba fiintele si lucrurile sub efectul trecerii timpului? Probabil exista o explicatie stiintifica foarte simpla pe care el ar sti cu siguranta sa i-o dea. Dar nu explicatia stiintifica simpla o intereseaza pe ea acum, ci altceva. Asteptarea. Timpul care trece intr-un singur sens. Timpul care o strabate in vreme ce ea sta pe loc si se dezintegreaza. Daca nu mai vine? Dar asta e o prostie, pentru ca n-a intarziat decat un sfert de ora si un sfert de ora e o nimica toata. Acum e mai mult ca sigura ca a fost retinut la serviciu. Nu mult, fiindca i-ar fi scris un mesaj. Cinci minute peste program, poate. Tu, ala care se pregateste sa stranga, ia vino la mine in birou. Si-acum probabil alearga spre ea, schimband doua metrouri, cale de 45 de minute.

Un nou val de calatori isi face aparitia din spatele turnichetelor. Si daca acum pe scara ar urca altcineva, o faptura din alt timp si loc, cineva care – dupa toate probabilitatile, calculele si semnele – nu are ce sa caute acolo? Daca s-ar amesteca printre oamenii de pe scara rulanta, daca, urcand, ar privi-o in ochi parca spunand „Da, sunt chiar eu si sunt aici. Nu e posibil, dar s-a intamplat.”, daca ar ajunge sus, daca? S-au vazut si miracole mai mari, conchide ea. Si-apoi, s-ar bucura de revedere.

Cum el nu apare nici de data asta, au trecut deja douazeci si cinci de minute iar ea aproape ca nu-si mai simte picioarele, decide sa caute totusi cafeneaua cu fotolii moi si sa-i trimita mesaj sa vina acolo. Tocmai atunci aude o voce, se intoarce si de data asta e chiar el, cu figura mirata, mersul inconfundabil, mainile care-i atarna greu de-o parte si de alta a corpului. Cara o geanta de laptop cu care sigur n-a plecat de acasa dimineata.

– Buna! zice ea zambind usurata.

– Hai, ca ne grabim, zice el apucand-o de umar. Trebuie sa-mi cumpar un incarcator de laptop nou si deja uite si tu cat e ceasul. Hai, fuga, ce-ai incremenit aici?

– Auzi, ce-ai zice daca mergi doar tu si eu te astept intr-o cafenea pe-aproape? Ma cam dor picioarele.

– Stii ceva, nu faci nimic toata ziua. Eu sunt mort de oboseala. Atata poti face si tu pentru mine: sa ma ajuti sa-mi iau un incarcator care sa nu mi se mai arda. Ei, poftim. Si dupa ce ca azi am avut o zi de tot rahatul in vreme ce tu probabil te-ai plimbat prin librarii, acum tot tu te bosumfli. Zau daca te inteleg!

Si ea nu stie cum sa-i spuna ca cele douazeci si cinci de minute au ros in ea ceva care nu mai poate creste la loc.

Por los pelos

„Shear madness” ( tradusa in spaniola „Por los pelos„) e o comedie interactiva bazata pe un text scris in 1963 de un psiholog neamt. Ideea lui era ca jocul actorilor – toti posibili suspecti, implicati in aflarea faptasului unei crime –  sa se imbine cu reactiile publicului ajungand la un final diferit in fiecare reprezentatie. Nu stiu cum se intampla lucrurile la Boston si Washington D.C., unde piesa se joaca din 1980, dar la Teatro Arenal din Madrid montarea e buna, cu actori de comedie talentati si un public care deja stie la ce sa se astepte si intervine cu mare dezinvoltura in desfasurarea piesei. „Tu ce cautai cu salopeta aia si pe urma ai aparut fara ea?” a sarit o femeie cu gura la comisarul care investiga crima. „Minte!” striga copiii cand suspectul X povesteste pe ce usa a intrat el in salonul de coafura care constituie singurul decor al piesei.

Pe scurt, povestea e asa: in salonul de frumusete al lui Tony intra, pe rand, patru clienti: comisarul Romero, secundul lui Nicky, anticarul López si bogata doamna De la Mar Serena. In salon lucreaza alaturi de Tony asistenta lui, Alicia. Acestea sunt personajele care se vad. Cine nu se vede e batrana Isabel Cernuda, o pianista foarte celebra acum scapatata, care locuieste deasupra salonului si-i mananca zilele lui Tony cu interminabilele ei repetitii la pian. Ea este, dealtfel, si victima crimei pe care suntem chemati s-o deslusim, o crima pentru care toate personajele au un mobil: Tony e innebunit de muzica, Alicia ii ravneste batranei averea, anticarul López a pus ochii pe niste piese de mobilier pretioase, iar doamna De la Mar Serena are un amant implicat in niste combinatii dubioase.

Si uite-asa, doua ore de teatru – toata lumea minte, toata lumea vorbeste prea mult, se improvizeaza in functie de raspunsurile publicului in asa masura incat, ca la Divertis, uneori ii pufneste rasul pe actorii insisi (asta e o chestie care mie-mi place mult la show-urile Divertis – cand incepe sa rada Toni Grecu), nu exista cortina, suntem toti in salonul ala, señores clientes, povestea se tese si se destrama sub ochii nostri si fiecare intrebare construieste o alta posibilitate.

In spectacolul de aseara criminalul a fost, conform voturilor publicului, anticarul López, care si-a marturisit crima intr-un monolog patetic. Insa un astfel de monolog are in maneca fiecare personaj, pentru ca niciodata nu se stie daca publicul il va vota pe el data viitoare.

Si mi-a placut ca la iesire ne astepta o fetita care impartea ziare si striga: „Ultima ora! Anticarul López a fost arestat pentru crima!” si, intr-adevar, in ziar primeai stiri despre ceea ce tocmai vazusesi in sala – o noua confirmare ca nu exista sala si scena, ca esti parte din iluzie.

Mi-a placut. E un spectacol la care trebuie sa te duci dorindu-ti sa te joci si sa te lasi purtat de poveste, altfel – doar ca spectator – devine destul de lung si plictisitor sa-i vezi pe toti cum se agita pentru ceva ce, in fond, n-are nici o importanta.

Dar pana la urma nu asa e si-n viata?

Un inmenso aplauso

Nu ma pricep la muzica clasica si nici nu par sa fi inceput macar sa ma pricep mai bine de cand merg cu oarecare regularitate la Ateneu, vinerea. Am avut in clasele 5-8 diriga de muzica cu care am facut o gramada de teorie muzicala si istoria muzicii, insa fara auditii, deoarece era complicat sa tot care pick-up-ul la ore. Astfel incat am o vaga cultura muzicala, am auzit de X, Y si Z, dar foaaarte greu ii deosebesc doar auzind muzica. Imi place ce-mi place si nu-mi place ce nu-mi place. Dar cata incredere pot sa am in gusturile mele needucate? Si, pe de alta parte, cata incredere in gusturile, altora, mai educate, dar personale?

La Ateneu se aplauda indelung de la o vreme. Uneori in picioare, aplauze interminabile, strigate de bra-vo! Uneori aplaud si eu, alteori nu-mi vine. Pur si simplu nu mi-a spus nimic interpretarea respectiva, am reusit eventual sa-mi fac in cap lista de cumparaturi pentru maine si sa mi-aduc aminte ca n-am platit telefonul, dar muzica mi-a trecut pe langa ureche. In jurul meu insa se aplauda frenetic si ma gandesc o clipa ca poate oamenii aia stiu ceva ce eu nu stiu. Ca sunt, totusi, ignoranta. Dar ma duc la sala radio si e la fel – aplauze nesfarsite pentru niste interpretari deloc iesite din comun. Sa fie un obicei nou? Le place oamenilor sa aplaude? Exista ascunsi in sala „aplaudacii” care dau tonul iar si iar cand vad ca furtuna risca sa se stinga? Sau cei din sala nu mai stiu cand sa se opreasca?

Azi, in timpul concertului de Chopin dirijat de nepotul lui Josep Carreras, m-am gandit la oamenii din sala. Vedeam o multime de capete, unele se miscau in ritmul muzicii, capete de oameni care venisera sa sada o ora jumate intr-un loc unde alti oameni scoteau din niste instrumente numite muzicale sunete adunate intr-o forma care se numea concert de Chopin, apoi intr-o alta numita suita Tricornul de Manuel de Falla. Care era diferenta dintre cele doua insiruiri de sunete? De ce mai asculta lumea muzica clasica? Si cum se numea muzica clasica inainte sa devina clasica? Cred ca se numea muzica, pur si simplu.

Habar n-am; m-am intrebat ce caut acolo, caut in cel mai propriu sens al cuvantului. Ce sper sa gasesc: o distractie, un moment de liniste in care sa-mi fac in cap lista de cumparaturi (liniste, vorba vine, poate linistire), o gadilatura de orgoliu ca iaca-ma-s la Ateneu? Si probabil ca toate aceste lucruri si inca ceva: caut sa inteleg ce are sa-mi spuna muzica, insa esuez adeseori in lista de cumparaturi. Apoi aplauze, aplauze, interminabile, bra-vo. Ce-am pierdut?

Ce inseamna sa asculti „superbul concert” intr-o „interpretare de exceptie”? Cine stie acel concert altfel decat intr-o interpretare sau alta? Daca stii sa citesti note, ceea ce eu nu stiu, probabil ca ti-l interpretezi in cap. Daca nu, asculti orchestrele care-l interpreteaza. Daca te tin urechile, le si distingi. „Exceptia” de care vorbeam imi inchipui ca se coreleaza cu emotia transmisa, pentru ca tehnica, fie ea si de exceptie, tot tehnica ramane. „Exceptia” cred eu ca e diferenta intre oameni care-si fac treaba si oameni care pun suflet in a-si face treaba. Si mi se pare nepotrivit sa tratam fiecare concert ca si cum ar fi o exceptie.

Sunt ignoranta si mi-e greu s-o recunosc, identificata cum sunt cu masca mea de stie-tot. As vrea sa stiu sa ascult muzica fara sa ma duc cu gandul la lista de cumparaturi. Daca aveti vreun sfat, please share. Iar daca aveti vreo idee de ce de la o vreme se aplauda enorm la muzici obisnuite, astept comentariile voastre.

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.

Lucian Blaga – Încheiere

Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte.
Dar cel ce ţi-a vorbit e în pământ.
E în apă. E în vânt.
Sau mai departe.

Cu foaia această închid porţile şi trag cheile.
Sunt undeva jos sau undeva sus.
Tu stinge-ţi lumânarea şi-ntreabă-te:
taina trăită unde s-a dus?

Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?
De la basmul sângelui spus
întoarce-ţi sufletul către perete
şi lacrima către apus.

Lucian Blaga – În marea trecere

Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.
Cerul se dăruieşte apelor de jos.
Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere
îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagă poveste.

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.

Poate a pierit subt stânci.
Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aştept veştile,
numai peşteri răsună,
pâraie se cer în adânc.

Sânge fără răspuns,
o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.

Tot mai departe sovăi pe drum –
şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframă
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.

Marin Sorescu – Actorii

Cei mai dezinvolti – actorii!
Cu manecile suflecate
Cum stiu ei sa ne traiasca!
N-am vazut niciodata un sarut mai perfect
Ca al actorilor in actul trei,
Cind incep sentimentele sa se clarifice

Moartea lor pe scena e atat de naturala,
Incat, pe langa perfectiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Mortii adevarati,
Morti tragic, odata pentru totdeauna,
Parca misca!

Iar noi, cei tepeni intr-o singura viata!
Nici macar pe-asta n-o stim trai.
Vorbim anapoda sau tacem ani in sir,
Penibil si inestetic
Si nu stim unde dracu sa ne tinem mainile.

Nichita Stanescu – Necuvintele

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

Tudor Arghezi – Inviere

De cand mi-ai pus capul pe genunchi, mi-e bine.
Nu stiam ca ma voi vindeca de mine, cu tine.
Vorbele, gandurile, impletirile crezusem ca-mi ajung.
Nu stiam. Mi-au zvacnit umerii, mi-au crescut bratele:
fusesem ciung.

Mi-am simtit coapsele, gleznele, spinarea, tari ca un luptator.
M-am vindecat si m-am nascut, sarutandu-ti talpa unui picior.
Fusesem slabanog, fusesem orb, ratacit
Intre uragane, miazanoapte si rasarit.

Mana-ti atarna-n nisip si pietris,
Linsa de valul curmezis
Care vine-mblinzit sa-ti pupe unghiile, inelele si-o bratara,
Zale rupte, firimituri de coifuri si de scuturi,
O poala de odajdii argintii si fluturi.

Pentru leacurile din macesii sanului tau
Am infruntat mania lui Dumnezeu.

Vezi? Corabia din zare pluteste lin, plecata pe sfert,
Plumbuita ca intrun namol de cositor fiert.
Merge marea, merge cerul impovarat de stele.

Numai corabia si noi ne-am oprit intre ele

Ionel Teodoreanu – Joc de iarnă

Oraşul era acelaşi
Exact
Halucinant de intact
Vitrinele toate,
Gălbui luminate,
La fel desuete şi decolorate
Pe străzile goale
Aceleaşi! cu umbră în ele şi şoaptă ferită perechi provinciale
Alene ningea,
Dar cădea cu vechimi noua nea,
Turbure, sură, deasă,
Ninsoarea sporea îmbulzită, lânoasă
Din ea.
Iarna în alb  mătăsos ca o raclă-o mireasă.
Copii
Clădeau un om de omăt cu vrăbii în pumni şi în glasuri zurlii.
Lunar
Omul creştea bulbucat şi cu ochi ca de zar.
De ce
Îmi vine deodată atâta pustiu de melancolie?
Ai cui sunt? Ai mei?
Genunchii aceştia grei?
Iată-mă alb ca o navă în ceaţă,
Ivit în oglindă, faţă în faţă.
Cine e omul acesta nins?
M-am scuturat de omăt,
Dar nimic nu cădea fumuriu
De pe fiinţa nălucă, pe pragul pustiu
Eram eu – nu nins –
Singur, bătrân, învins.

Neauzit de încet,
Moartea clădise din mine un om de omăt.

Mircea Dinescu – Jupânu’

Intr-o vineri, pe la prinzul mare,
rapita se-mbolnavi de galbinare,
câinele se scoroji sub masa
si-ncepu să ploua din mireasa.

Nu mai chiuiti ca nu-i a bine,
vine cineva dar nu stiu cine,
merge undeva dar nu stiu unde,
stati si voi prin santuri ca va tunde.

Biv-vel-Vierme-i, chiar Jupinu’ nostru,
ne-a tocit în miini la popa-prostu
si acum prin aerul de-amiaza
ca ne-o chinta sparta ne fileaza.

Mircea Cartarescu – Mica elegie

iubeste-ma, pentru ca si eu te iubesc,
tine la mine, pentru ca si eu tin la tine,
soarele e galben, cerul e albastru, norii sint albastru deschis,
deci, draga, sa ne bucuram de viata

…pina nu se rupe funia de argint,
pina nu se sfarima vasul de aur…

cimpiile sint verzi, soselele sint prafuite
dealurile sint aurii, viaductele de caramida respira,
tu esti o fata buna la sfirsit de concediu
mama ta e o femeie de treaba.

incearca sa te porti frumos cu mine, sa nu ma chinuiesti,
sa nu dai friu liber agresivitatii din tine;
nu te gindi neaparat la maritis, lasa lucrurile sa curga,
iar cind faci dragoste, nu te gindi ca faci dragoste.

m-am saturat de amoruri cu pandalii–
cred ca si tu ai avut experiente din astea: muscatul pernei, ore si
ore de tenis doar ca sa uiti
telefoane la care tremuri ca pus in priza – s-au dus dracului
zilele alea, s-a dus psihi-mu, coritaki-mu…

deci iubeste-ma, pentru ca si eu te iubesc,
tine la mine, pentru ca si eu tin la tine,
si chiar daca n-avem bani deocamdata, sa ne bucuram de placerea
de a iubi, si sa ne grabim sa traim,

…pina nu se rupe funia de argint,
pina nu se sfarima vasul de aur…

George Bacovia – Ninge

Când iar începe-a ninge
Mă simt de-un dor cuprins.
Mă văd, pe-un drum, departe,
Mergând, încet, şi nins.

Sub streşină, cerdacul
Se-ntunecă mâhnit;
Stă rezemată-o fată
De stâlpu-nzăpădit.

Nichita Stanescu – Cantec de dor

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

Marin Sorescu – Simetrie

Mergeam asa,
Cand deodata in fata mea,
S-au desfacut doua drumuri :
Unul la dreapta,
Si altul la stanga,
Dupa toate regulile simetriei.
Am stat,
Am facut ochii mici,
Mi-am tuguiat buzele,
Am tusit,
Si-am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
Dupa cum s-a dovedit dupa aceea).

Am mers pe el cum am mers,
De prisos sa mai dau amanunte.
Si dupa aceea in fata mea s-au cascat doua
Prapastii :
Una la dreapta
Alta la stanga.
M-am aruncat in cea din stanga,
Fara macar sa clipesc, fara macar sa-mi fac vant,
Gramada cu mine in cea din stanga,
Care, vai, nu era cea captusita cu puf!
Taras, m-am urnit mai departe.
M-am tarat ce m-am tarat,
Si deodata in fata mea
S-au deschis larg doua drumuri.
„V-arat eu voua !” – mi-am zis –
Si-am apucat-o tot pe cel din stanga,
In vrajmasie.
Gresit, foarte gresit, cel din dreapta era
Adevaratul, adevaratul, marele drum, cica.
Si la prima rascruce
M-am daruit cu toata fiinta
Celui din dreapta. Tot asa,
Celalalt trebuia acum, celalalt…
Acum merindea imi e pe sfarsite,
Toiagul din mana mi-a-mbatranit,
Nu mai dau din el muguri,
Sa stau la umbra lor
Cand m-apuca disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scartaie si maraie impotriva-mi,
C-am tinut-o tot intr-o greseala…

Si iata in fata mea iar se casca
Doua ceruri :
Unul in dreapta.
Altul la stanga.

my inspiration

the protest song

mi-am amintit de el zilele trecute si mi s-a facut dor

Roses are red, violets are blue

Poezia pe care-am scris-o pentru concursul de Valentine’s day pe pagina de fb a scolii si nimic mai mult fiindca fug sa ma intalnesc … cu iubita mea :)

te iubesc.
cam atat am avut de spus.
nu stiu de cand si nici pana cand
nu stiu de ce si nici ce conteaza
valentine’s day e o sarbatoare artificiala
…americana
importata
de ce tocmai azi ar trebui sa ne spunem toti teiubesc, la comanda?

dar te iubesc
asta e tot ce vreau sa-ti spun
buna, ce faci? mi-a fost dor de tine. te iubesc
multumesc pentru mesaj, te iubesc
multumesc pentru multumesc, te iubesc
ma gandesc la tine, te iubesc
te gandesti la mine, te iubesc
iesim in oras, te iubesc
vorbim pe mess, te iubesc
nu vorbim, te iubesc
imi zambesti, te iubesc
n-ai timp de mine, te iubesc

unsprezece teiubescuri si mai am si altele
le simt cum infloresc ca pomii primavara
inima mi-e plina de parfumul lor

fiecare lucru isi are vremea lui
dar eu
demult nu ma mai uit in calendar sa vad daca azi e ziua cand se spune teiubesc

Sat de fete mari

Să nu mor și eu până nu te văd mireasă, ofta la răstimpuri bunica, pe care Irinei îi plăcea să o tachineze pe această temă, acesta fiind, dealtfel, și singurul punct oarecum sensibil pe care ea îl putuse identifica în scurta ei viață de numai opt ani la bunica cea dârză și aprigă.

Eu n-o să mă mărit niciodată, răspundea invariabil Irina.

Da, sigur, țipa bunica scoasă din minți, tu o să faci sat de fete mari.

Și așa la opt ani, ca și la paisprezece și douăzeci. Uneori Irina simțea nevoia să-și nuanțeze răspunsul cu precizarea că la treizeci de ani intenționează, totuși, să facă un copil ”fără tată”, ca să nu zică bunica ei că nu și-a adus contribuția la perpetuarea speciei. Alteori bunica nu țipa, ci îi arunca vorba ironic, din vârful buzelor ori peste umăr, aproape în silă. Sat de fete mari o să faci tu. Iar Irinei îi suna ca o imposibilitate și-i evoca vag imaginea unor fete filiforme fără chip, aliniate în costum național una lângă alta pe un câmp.

Timpul a trecut, la fel și relațiile mai bune sau mai proaste, mai lungi sau mai scurte ale Irinei. După ultima poveste de dragoste – intensă, tulburătoare, consumată de propria-i flacără – Irina a rămas pentru prima dată singură pe lume. Dusă era iubirea perfectă, demult plecată dintre cei vii bunica cea aprigă, iar cu o inimă făcută țăndări greu de crezut că mai poți avea ceva de oferit într-o nouă relație. Însuși cuvântul i se părea frivol, de consistența unei sfori care se destramă și ascuțit ca cioburile care rămân când sufletul se fărâmă în atâtea bucățele că niciodată nu le vei mai putea regăsi – necum lipi la loc – pe toate. Spre norocul ei, avea o prietenă bună căreia să i se destăinuie și mult timp la dispoziție ca să cultive și alte relații de amiciție abandonate în trecut, când pasiunea mistuitoare îi fusese de ajuns.

Când și-a dat seama că urma să împlinească treizeci de ani a avut o mică tresărire. Promisiunea copilului ”fără tată” i se părea acum nerealistă și crudă. Viața ei nu era rostuită să primească un copil, iar profesia ei care-i cerea să-și petreacă zilele între copii îi dovedise importanța rolului jucat de tată, încât i se părea egoist să-și priveze fiica (sigur că urma să aibă o fiică; un băiat ar fi fost de neconceput) de această experiență. Lasă, i-a spus în gând bunicii, nu mai țipa la mine. Aici ai avut dreptate, e o tâmpenie chestia cu copilul fără tată. Și până la urmă care e zorul să fac un copil? Am destui la grădiniță.

Irina, te-ai mai gândit? o tachina la răstimpuri colegul ei Gelu, care, de când îi împărtășise dilema ei privind copilul fără tată, se oferea săptămânal să joace rolul tatălui inexistent. Hai, știm amândoi ce-avem de făcut. Plus că e clar că fac copii frumoși, doar l-ai văzut pe Ionuț. Și-mi ies din prima, că nevastă-mea e iar gravidă.

În ciuda situației oarecum nepotrivite, pe Irina o amuzau avansurile lui Gelu și nu o dată a acceptat să iasă cu el la o bere după serviciu, ori să fie condusă acasă în mașina lui argintie. N-a rezistat decât de formă când Gelu s-a întins într-o seară să o sărute, chiar înainte ca ea să-și fi decuplat centura de siguranță și să fi deschis gura pentru a-i oferi cuvinte ca multumesc și la revedere. Săruta bine, Gelu, nimic de zis. Era puternic și blând în același timp și avea acea hotărâre ușor ironică a bărbaților despre care nu știi niciodată dacă sunt siguri de sine, ori, dimpotrivă, atât de nesiguri încât afișează o siguranță absolută. Nu putea să spună că nu-l place pe acest coleg de care fetele râdeau, pentru că mergea prea des la sala de fitness și-și îngrijea unghiile ca o femeie. Era amuzant, inteligent, tată de familie responsabil și-și adora feciorul, care avea abia un an. Nevastă-sa era o femeie frumoasă, cu vreo trei ani mai tânără decât Irina. Își revenise remarcabil după sarcină și nu întreba niciodată nimic despre lungile ședințe și deplasări în interes de serviciu ale lui Gelu, deși îi trecuse probabil vreodată prin cap că o grădiniță n-are nevoie să trimită oamenii chiar lunar la cursuri și formări de câte 2-3 zile. Gelu pretindea că pentru ea e suficient să-l știe că se întoarce acasă. Uneori povestea cu o anume duioșie prima lor vacanță la Barcelona împreună. Alteori o judeca aspru pentru pasivitate și lipsa de imaginație în exercitarea îndatoririlor conjugale. E ca o momâie în pat, cum o pui așa stă. Plus că bot, nimica. Și clipea cu subînțeles. Bot? întrebase Olimpia, educatoarea grasuță de la grupa mică, despre care toată lumea știa că e îndrăgostită în taină de Gelu. Atunci Gelu o privise pe Irina și amândoi izbucniseră într-un râs complice.

Bot.

Que tengo experiencia en asuntos de amor

cand eram foarte tanara imi placea acest cantec, pe care-l ascultam cu jose la castile din corte ingles din santiago

si-mi mai placea de la papa levante „mala lengua”, pe care insa nu l-am mai gasit niciodata

Las amigas, Liliana Heker

Traducerea povestirii „Las amigas” de Liliana Heker.

Cele două prietene

Trebuia să fii foarte puternic ca să nu te-apuce plânsul văzând cum Laura își aranja pixurile, se oprea și se muta pentru totdeauna din banca unde fuseseră amândouă așa de fericite; ele care râdeau din aceleași lucruri, aveau jocuri secrete pe care nimeni altcineva nu le cunoștea și găseau în fiecare clipă ceva nou să-și împărtășească. Să vedem dacă așa vă trece cheful de vorbă, spusese învățătoarea și probabil se gândea ca vreuna dintre ele va plânge sau ceva, dar Analía nu avea de gând să-i facă pe plac, cine se credea, ei nu-i era frică de doamna, cu toate țipetele ei și să sperăm că nici Laurei nu-i era frică, las’ să crape de ciudă scorpia.

Numai așa o să învățați și voi ceva, spusese, și credea, cu siguranță, că două prietene pot fi despărțite doar fiindcă le muți din banca unde stau împreună (de parcă știa afurisita aia ce înseamnă prietenia), dar nu remarcase privirea pe care ea și cu Laura și-o aruncaseră înainte de a fi separate. N-o să-i facem pe plac, înțelese Analía mesajul rostit din ochi și nu avu nevoie de alte vorbe, pentru că ele se înțeleseseră mereu așa, doar privindu-se, iar atunci când Analía s-a uitat încă o dată la ea, căci avea unele îndoieli, a văzut că nici Laura nu plângea.

Printre bănci venea acum Teresa Sotelo cu ghiozdanul plin și fața ei de proastă. Tocmai ea. Special o alesese doamna. De fapt pe amândouă le alesese special, fiindcă și María Inés Barreiro, noua colegă de bancă a Laurei, oricât de isteață s-ar fi prefăcut ea că este, rămânea una dintre fetele care lor nu le plăceau: le alesese cu intenție pe amândouă, ca să nu mai aibă ele cu cine chicoti, de parcă de chicotit le ardea în aceste momente.

—Vai, ce nasol —fură primele cuvinte rostite de Teresa Sotelo după ce se așeză în bancă—; de aici din spate nu se vede nimic la tablă.

Din partea Analiei, cu atât mai bine dacă nu vedea nimica – și să n-o întrebe din două-n două minute ce scrie, că nici prin cap nu-i trecea să-i răspundă.

—Ai auzit ce mi-a zis doamna, da? Așa că nu vorbi cu mine.

Și era ultima dată când îi adresa cuvântul acestei ființe, chiar de-ar fi trebuit să-și petreacă restul vieții în tăcere. Oricum avea să se vadă cu Laura în recreație, și câte n-aveau să-și mai spună! Dă Doamne să nu fie prea tristă Laura; dar nu, din fericire nu-i cursese nici o lacrimă. Oricum n-avea rost să-i dai satisfacție scorpiei nici de ți-ar fi sărit inima din piept. Ofrandă, spuse scorpia. Le cerea să scrie o propoziție cu substantivul ofrandă și nu era prima oară că dădea cuvinte din astea ciudate, de nici nu știai de unde să le apuci. Laura da, Laura făcea cele mai frumoase propoziții din clasă și toată lumea știa asta; învățătoarea le zicea poetice.

—Valiza se scrie cu v sau cu b? —întrebă Teresa Sotelo.

—Habar n-am și nici nu mă interesează. Plus că n-am voie să vorbesc.

Idioata naibii n-o lăsa să se concentreze și-n felul ăsta n-avea să scrie niciodată propoziția aia. Măcar de-ar fi avut idei, cum avea înainte, când stătea cu Laura, că dacă avea chef ea îi scria Laurei și-o propoziție întreagă… dar, Dumnezeule! Știa toată clasa că așa se va întâmpla și chiar și Analía se așteptase la ceea ce se petrecea acum: proasta aia de María Inés Barreiro îi șoptea Laurei la ureche, de parcă ea n-ar fi știut ce-i spune; ce chestie, auzi, să aibă ea pretenția să-i facă Laura propoziția, Laura care nu era prietenă cu ea și nu fusese niciodată.

Sărmana Laura, nici pe ea n-o lăsau în pace și trebuia mereu să-i spună căcăcioasei ăleia s-o lase-n plata ei, să n-o mai deranjeze atâta – sau credea cumva María Inés Barreiro că ea le face propoziții tuturor? Cel mai bine ar fi fost să țipe Laura o dată la María Inés Barreiro și gata. Dar era așa bună la suflet proasta asta că toți trăgeau de ea și până la urmă n-o să-și facă nimeni propoziția.

Analía văzu cu coada ochiului că Teresa Sotelo scrisese valiză cu v și se gândi că până la urmă nu e așa greu să faci o propoziție și nu contează dacă nu-ți iese prea frumos, dar când doamna începu să le asculte, iar fetele citiră despre minunate ofrande, ofrande oferite sau dăruite, ofrande extraordinare, știu că, dacă o ascultă pe ea, are să moară acolo, pe loc.

—María Inés Barreiro —zise învățătoarea.

—Minunatele ofrande ale ciobănașilor zugrăviră un dulce surâs pe chipul prințișorului bolnav – citi María Inés Barreiro.

—Foarte bine —spuse învățătoarea—; te felicit.

Și intenționat o spuse ca să le frângă inimile Laurei și ei, pentru că nimeni pe lumea asta n-ar fi putut crede că María Inés Barreiro ar fi fost capabilă să scrie ceva așa de frumos singură. Analía nu pricepea cum de Laura nu reușise să-i explice blestematei ăleia că n-o putea ajuta, pentru că nu ajuți așa, pe oricine. Îți ajuți doar prietenii, or aia nu-i putea fi vreodată prietenă! Lasă c-o prind ele în pauză și-o învață minte să mai scoată lucruri cu forța de la oameni, dar chiar și așa era teribil ceea ce se întâmplase și cine știe dacă Laura putea suporta.

Analía avea un nod în gât, dar Laura nu plângea, deși probabil că și ei îi venea să plângă, biata Laura. Măcar de-ar fi privit spre Analía, ea ar fi putut s-o consoleze, fiindcă ele două se înțeleseseră întotdeauna din priviri.

Doar o clipă, Doamne, doar o clipă să se întoarcă spre ea. Nu; acum se găsise ea  să fie atentă la malurile râului Paraná, numai învățătoarea asta putea să treacă din senin la o lecție de istorie și biata Laura se plictisea probabil acum așa de tare că nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să înghită fără comentarii tot ce spunea profesoara. Înainte era mai bine când nu reușeau să se concentreze, fiindcă își treceau una alteia foi cu desene și-aveau semnele lor, pe care nimeni din lume nu le-ar fi putut descifra vreodată, dar acum? Nimic altceva decât Teresa Sotelo ascultând-o pe doamna, cu o față de proastă, cum le vorbea despre o expediție plină de primejdii.

Ce s-o mai fi plictisind biata Laura! Acum scria ceva. Dumnezeule! Cum de nu-i dăduse prin cap? Laura, minunata Laura, îi trimitea un bilețel. Analía scoase și ea o foaie, ca să-i poată răspunde imediat, însă nenorocita aia, mizerabila, ticăloasa aia de María Inés Barreiro interceptase mesajul Laurei și acum îl citea. De ce Laura n-o împiedica? De ce nu-i făcea nimic? Scârț, își zise Analía, să-l citească, oricum n-avea să priceapă nimic.

—Spre uimirea Conducerii —spuse învățătoarea—, Belgrano se dovedi nesa-nes-nesupus…

Analía privi spre Laura, fiindcă era comic, iar ele râdeau ca nebunele la bâlbâielile astea. Măcar de Laura s-ar întoarce (doar știau foarte bine când să-și caute privirea), măcar de s-ar întoarce ca să poată râde împreună, ori scorpia credea cumva că dacă desparți doi oameni nu mai au ochi să se privească?

Și-atunci ce era ciudat? Că Laura nu se întorcea? Nu, asta nu era ciudat. Cine știe dacă nu era cumva așa de tristă că nici nu auzise nimic. Uimitor era – și simțea că-i îngheață sângele-n vine și că inima i se strânge – uimitor era că Laura avea curajul să râdă.

Laura râdea. Râdea și María Inés Barreiro cu ea. Se priveau și se prăpădeau amândouă de râs, și puteai să crezi că nu reușeau să se abțină, pe moment, dar momentul trecuse și ele nu se mai opreau: erau nebune? Tocmai azi le apucase? Și ce voiau: să se enerveze iar învățătoarea? Parcă nu mai auziseră oameni bâlbâindu-se până atunci.

Analía se așeză mai dreaptă în bancă; oricum, ce-i păsa ei? Copiii veneau la școală să învețe, nu să facă haz; guvernul de la Buenos Aires trimisese o depeșă urgentă către regiunea Alto Paraná și Laura îi spunea ceva la ureche Mariei Inés. Cine știe ce? Nici la oră nu știau să se poarte cuviincios, dar ce conta: aveau să suporte consecințele. Analía avea de gând să fie atentă, ca să știe dacă o întreabă cumva doamna; armata o pornise spre nord fără să comunice cu guvernul din Buenos Aires care, uimit de comportamentul lui Belgrano, încerca să controleze situația. Cele două râdeau și nu era clar de ce naiba mai râdeau acum, dar se vede că nu erau în stare să ia nimic în serios, de parcă povestea lui Belgrano ar fi fost o glumă.

Prefăcuta aia de Laura, mereu se poartă așa. Ia să vină ea în pauză să-i ceară Analiei să se joace împreună, sau să o roage cu lacrimi în ochi pe doamna să le mute la loc în bancă. O să vadă ea cum Analía va zice pe loc că nu, ea cu Laura nu se poate concentra, doamnă, Laura găsește ceva de râs în orice. Și cu oricine.

Expediția avansa către Corrientes. Ia uite-o: iar trăncănește, are secrete, mereu au ceva să-și spună astea două, nici pe Belgrano nu-l respectă, deși Belgrano e bun și viteaz, creatorul drapelului Patriei noastre – era sigură că la asta nici nu se gândiseră, ele și gânditul! Știi ceva, să facă ce-or vrea, ce-i păsa ei? Se credeau așa amuzante, de parcă numai ele două pe lume ar fi descoperit râsul. Adică ce, ea nu avea ochi, sau ce? Oricine putea să vadă. Ce amuzant, ha, ha, ce comic agită doamna rigla, parcă vrea să omoare pe cineva. Oricine vedea cât e de comic, dar nu era cazul să râzi din asta o zi întreagă. Ce, parcă ea nu vedea? Sau cumva tu nu vezi?

—Ce? —spuse Teresa Sotelo.

—Cum ține doamna rigla —zise Analía—; spune-mi, tu nu vezi?

—Ce? —spuse Teresa Sotelo—. ¡Ah!

—Zici că stă să spintece pe cineva, nu? —zise Analía—. Zi că nu e așa.

—Ah. Da —spuse Teresa Sotelo.

—Doamne sfinte! Fii atentă, o să omoare tabla!

Vai, doamnă, tabla e bună. Ce exemplu dați elevilor, doamnă?

Uite tu la ea, zici că e un spadasin. Dar uită-te o dată! Ți-am zis să te uiți la ea. Nu te-apucă râsul? Râzi, tâmpito! Nu vezi ce comic e totul?

Viata de familie

Stela a descoperit zilele trecute o autoare argentiniana pe nume Liliana Heker. Azi mi-am petrecut ziua citind toate povestirile Lilianei pe care le-am putut gasi pe internet, apoi m-am apucat sa-i povestesc si Inei de ele si ea mi-a sugerat sa le traduc si-n romaneste.

Aici este prima, se numeste „Vida de familia„, am luat-o de pe www.lamaquinadeltiempo.com („La maquina del tiempo” e o revista literara) si sper sa va placa.

Urmeaza preferata mea, „Las amigas” si poate si altele.

In engleza puteti citi „The Stolen Party”.

Viață de familie

de Liliana Heker

 

Există oameni nu prea emotivi. Nicolás Broda aparținea acestei specii. E mai mult ca sigur că, dacă într-o noapte ar fi văzut pe cer două stele călătorind în sensuri opuse și gata-gata să se ciocnească, în loc să se aștepte la un cataclism s-ar fi apucat să adune informații, iar în dimineața următoare, după ce-ar fi aplicat în repetate rânduri ecuațiile lui Lagrange la mecanica a trei corpuri, ar fi putut să confirme că, într-adevăr, un satelit lansat în urmă cu treizeci și opt de zile și un altul lansat abia de patru zile dădeau impresia că s-ar fi putut ciocni, priviți din punctul și în momentul exact în care el își aruncase ochii spre cer.

În dimineața zilei de 7 iulie se deșteptă în zgomotul produs de căderea unei oale sau a altui obiect metalic în odaia de alături. Fiecare casă sună diferit. Și, pentru o clipă, vru să afle de ce îi venise in minte cuvântul „diferit”. Trebuie să mă scol, se gândi, dar nu deschise nici măcar ochii, fiindcă în sinea lui știa că nu trebuie. Nu trebuia să se trezească deoarece era sâmbătă sau (operatorul lui Boole) fiindcă deșteptătorul încă nu sunase. E drept că trebuia să meargă până la Centrul de Calcul să verifice desfășurarea unei rutine (era programator în Fortran și, totodată, student la Matematici Superioare), dar era tot una dacă mergea acum sau mai târziu. Se întinse cu voluptate și să gândi că asta era partea frumoasă a zilelor de sâmbătă: începeau ca orice zi și brusc – libertate. Libertate?, dar imediat își impuse să nu se mai gândească la asta, pentru că i se părea o tâmpenie să te trezești de dimineață atât de pedant.

Cu un mic efort, deschise ochii. Al doilea efort îi luă mai mult timp și necesită multă voință: întoarse capul să vadă cât e ceasul. Era ora opt și douăzeci; deșteptătorul nu sunase.

Pentru al treilea efort (acela de a scoate brațul din plapumă ca să apuce ceasul) nu mai avu nevoie de voință, mișcările lui fiind acum motivate de o curiozitate autentică: voia să știe dacă clopoțelul era stricat ori uitase el de cu seară dă-l potrivească să sune. Observă imediat că uitase să întoarcă ceasul. Mai băgă de seamă și faptul că limba deșteptătorului, fixată în mod normal la ora opt, era acum potrivită pentru ora șapte și jumătate. Ce-am făcut azi-noapte? se chinui el să-și aducă aminte. Deja se trezise de tot.

Gozamos todos, gozamos juntos

Mare serbare mare azi la Palatul Copiilor si ghiciti care era singura scoala cu trupa de butoaie si profi pe scena cantand in cor cu elevii? :))

Unidos!

Rosu si alb au fost culorile craciunesti dominante, am ascultat mai multe Campana sobre campana, Los peces en el rio si Dime ninno [NB. colinde spaniole] decat as fi vrut, dar am si invatat unul nou tare frumos si-am cantat o multime de colinde romanesti cu Vaio din public pana la 8 seara cand festivalul de muzica „Alianta civilizatiilor” s-a incheiat, in aplauzele furtunoase ale femeilor de serviciu care trecusera deja la matura si-ale celor 3 ametiti care mai ramaseseram in sala. Hai, sapte ametiti. Oricum, a fost frumos. In felul ala comunist, dar noi ne-am distrat. Si-am mancat si bine la gustarea de la ora 5.

Asa ca multumim Rodi pentru aceasta zi minunata si, desigur, pentru afterparty. Pacat ca n-a mai stat ambasadorul, ca zau ca te duceam sa te prezint si sigur s-ar fi bucurat.

Eu queria ser a pedra que não pensa

Cand se trezi proiectata afara din camera cu patrate de sah, Regina simti ca ceva s-a rupt. Era timpul sa se rupa, dar totusi o durea. Si-a dat seama intr-o strafulgerare ca tare-i mai placuse sa se simta speciala in suferinta ei, asa cum sedea ea in camera cu patrare si isi contempla singuratatea. Dupa o vreme si-a dat seama ca altceva nici nu mai putea sa faca.

Nu este bine ca Reginele sa fie singure, mai ales cand numai asta au facut ani de zile.

Deci era asa de simplu: tragi o linie cu varful botinei si hop! Te trezesti aruncata pe alt nivel.

Ei bine, aici sunt oameni multi si cam indiferenti la aparitia unei Regine medievale cu guler incretit. Daca vrei sa intri cu unul in vorba trebuie sa-l opresti din drum si sa-i adresezi cuvantul. Poti avea si surpriza sa-ti raspunda cald si prietenos. Lumea nu e asa ostila cum crede Regina mea. Lumea e cum este.

Pe nivelul asta, Regina nu mai este Regina, dar nu simte c-ar fi pierdut ceva, ba dimpotriva. Oamenii din jur s-au animat si nu ii mai par umbre sau fantome. Fiecare e o inima, fiecare e o persoana. Si fosta Regina e acum o inima noua si o persoana intreaga. Parca nici nu stie cand s-a schimbat. E atenta. E atenta la gesturi, la vorbe, la atitudini, la suferinta din spatele cuvintelor grele pe care si le arunca uneori oamenii, inevitabil. Nu e deloc usor, dar are o misiune. Asta inseamna intotdeauna mai mult decat o meserie.

Pentru fosta regina a inceput o noua viata. Si e fericita si recunoscatoare.

Meteorologia de afara si psihologia dinauntru

Acum doua zile scriam despre ceata, acum scriu despre soare. Cam des scriu despre vreme… de la o vreme, dar ce sa fac daca meteorologia si psihologia merg asa de strans legate?

De doua zile ma trezesc vesela si plina de energie, fluierand un cantecel vesel, ca-n desenele animate. Sar din pat, deschid geamul: e soare! Ziua mi se intinde in fata plina de promisiuni; pot sa fac orice, sa merg oriunde, sa citesc sau sa nu citesc, sa ies sau sa stau in casa, sa ma duc la banca sa-mi fac refinantare daca asa am chef, ori sa gatesc. E vacanta! E soare!

Mda, da-mi o raza de soare si ma entuziasmez garantat. Nu stiu sa fiu altfel. Pe urma, sigur, cand vine frigul si se lasa ceata si e ploaie, sau burnita, sau cer noros, vreme inchisa si urata, s-ar schimba si starea mea de spirit in consecinta, dar atunci e momentul cand nu vreau sa fiu dependenta de vremea de-afara si trebuie sa ma conving ca „macar e bine ca nu ploua” (daca e frig), sau „bine ca nu-i frig, macar” (daca ploua).

Se termina vacanta si vine iar ora 6, impreuna cu acolitii ei: frigul, cafeaua, metroul de pipera si ghiozdanele grele de carti.

Dar ma bucur ca am vazut-o pe Rodi la Neatza: click s-o vedeti si voi!

„Sfarsit de partida”

Probabil ca n-am mers la teatru pana acum pentru ca n-a avut cine sa ma duca. Acum am [*insert grateful face*] si-am vazut deja la National „Comedia norilor”, la Bulandra „Scaunele”, iar azi la teatrul Metropolis „Sfarsit de partida” – o piesa de Samuel Beckett, regizata de Alexandru Tocilescu. Dintre toate, asta de azi a fost cea mai grea si posibil si cea mai bine pusa in scena, cu decoruri foarte reusite si un Mihai Constantin (Clov) convingator si autentic.

Cum n-am avut niciodata de-a face cu Beckett dincolo de „Asteptandu-l pe Godot” (si chiar si Godot multa vreme a fost un titlu intre multele carti care se aliniau in biblioteca alor mei, apoi a devenit o vorba comuna, de spus la coada sau in statie, cand nu vine 70), universul lui mi-e complet strain si am despre el doar notiunea vaga ca ar fi un dramaturg postmodern, un autor de teatru absurd, deci greu, dar si inteligent si cu un simt al limbii cu totul aparte. As vrea acum sa citesc ceva mai mult de el; absurdul merita explorat pentru ca data viitoare sa nu mai ies de la spectacol franta de oboseala, dupa ce o ora jumate am incercat sa caut sensul a ceea ce (nu) se intampla.

 

West meets East

O expozitie de carti-obiect – foarte multe si de diverse feluri – la UNAgaleria din Bucuresti.

Mie mi-a placut carticica din bilete de metrou si cartea din ambalaje si coduri de bare reciclate. Mai erau carti de teracota, de tabla, batute-n cuie sau lipite pe perete, carti cu cele mai frumoase poezii despre moarte, carti-jurnal-caiet de schite si carti-mostrare de material textil si cate si mai cate.

Daca aveti drum pe strada G-ral Budisteanu nr. 10, opriti-va si aruncati un ochi si poate va place ceva, cine stie?

Eu ii multumesc Stelei ca ma scoate din casa si-mi spune povesti frumoase.

Cam ploua

La teatru, la Palatul Copiilor, „Tango final„, o piesa cu Maia Morgenstern si Tudor Aaron Istodor. Sunt frumosi mama si fiul, impreuna, ea dramatica in rolul ei de fosta stea de cinema, el – un ziarist impiedicat, intimidat de marea doamna. Piesa se joaca de multa vreme, dar abia acum am auzit de ea si-am ajuns – printr-o intamplare – s-o si vad. Mi-a fost greu s-o urmaresc, fiindca in capul meu se teseau tot felul de povesti; ma gandeam la filme vechi si la scene dramatice, la o piesa de teatru pe care-am citit-o cand eram copil si din care nu-mi amintesc decat felul in care eroina principala confunda viata cu scena si la Don Quijote. Am admirat-o pe Maia M. pentru eleganta ei si gratia cu care se misca si pentru volumul vocii, care trecea de la soapta la bubuit de tunet in fractiuni de secunda. Impresia mea e ca cei doi au facut un spectacol bun dintr-o piesa slaba.

Iluzia scenei ne-a fost spulberata in repetate randuri de cate un „Nokia tune” insistent (probabil ca nu acelasi). Nu-mi pare rau ca am mers – mi-a placut sa-i vad pe cei doi pe aceeasi scena si sa-mi amintesc povesti. Dar, cumva, ma gandeam azi, parca tot mai mult imi place sa citesc dramaturgie decat sa merg la teatru. De ce oare?

La film si la teatru

Azi am fost la ikea, la film si la teatru.

Am vazut „Uncle Boonmee who can recall his past lives” la Studio, in cadrul festivalului de filme premiate la Cannes, apoi, la Teatrul National, „Comedia norilor„, dupa Aristofan.

Era aglomeratie si la ikea, si la film, si la teatru.

Si in drum spre ikea mi s-a stricat masina si m-am intors cu autobuzul. Ploua (sporadic).

S-a ivit pe culme toamna

Probabil ca ar fi trebuit sa fie un spectacol vesel, dar lacrimile mi se innodau in barba inca de la primul cantec. Pentru ca azi a fost acel spectacol, la scoala, spectacolul trupei de studenti la actorie indrumata de Dna Rodica Mandache, spectacolul care ar fi trebuit sa aiba loc pe 11 martie…

Foarte frumoasa combinatia de muzica, recitari si dans… de poezii de cei mai diversi autori si mici scenete, frumoase costumele si impresionante vocile menestrelului si a uneia dintre artiste – o fata frumoasa, cu doua cozi blonde si voce de music-hall. Copiilor le-a placut si i-a amuzat si s-au mirat probabil sa vada cum profii lor ieseau rand pe rand din sala sa-si stearga lacrimile, dar gandul ca azi, acum, sub ochii mei se incheie cumva ziua de 11 martie mi-aducea iar si iar lacrimi pe obraji. Nu-mi da pace deloc dorul de Dana…

S-a ivit pe culme toamna, cineva a pictat iarasi copacii (cum zice Vio), a mai trecut un an si deja o luna de scoala.

 

Ars poetica

Nu-mi amintesc un timp in care sa NU-mi fi dorit sa scriu. Prima data voiam sa scriu un roman. Apoi carti politiste. Pe urma m-am gandit ca, lipsita de experienta cum ma aflam, ar fi poate mai bine sa incep cu povesti scurte.

Nu-mi era greu sa-mi imaginez povesti despre toate lucrurile pe care nu le intelegeam sau nu le cunosteam bine. Ce se intampla in casele oamenilor la care mergem in vizita dupa ce plecam noi. Unde a disparut pisica din vecini. De ce vecina de la colt nu deschide niciodata geamurile. Ce face doamna Vladescu in casa toata ziua si cine-a fost ea inainte sa fie o batrana de 90 de ani chiriasa intr-o camaruta minuscula, cu resou si pat si radio. Cum face doamna de la paine de la Foisor de are mereu cocul ala impresionant. Cum era mamaie cand era mica. Genul asta de povesti.

Dar cand venea vorba de scris, ma incurcam in propriile mele cuvinte. Povestirea pe care cu o clipa inainte o avusesem atat de limpede in minte lua turnuri inimaginabile. Vorbele capatau viata proprie si fugeau in directii din care eu nu mai stiam sa le aduc inapoi. Incepeam povestea unei familii cu trei fete si pierdeam zile intregi cu descrierea mamei si a fetelor, cu rochiile si pantofii lor, incat in cele din urma povestea trecea pe planul doi, daca nu cumva se transforma intr-o combinatie insuportabila de descriere si dialog care nu ducea nicaieri.

Si-au trecut ani de-atunci si-am reluat aceleasi etape de nenumarate ori: “ce-ar fi sa scriu un roman, mai bine o povestire scurta etc.”, doar ca acum ecuatia se complicase cu elemente de marketing: vreau sa scriu sau sa vand o carte? Sa urmez o reteta, sa studiez piata, sa vad ce e pe val, ce se cumpara si sa vin cu oferta in ton cu cererea, sau sa scriu romanul ala al meu, bun, rau, cum o fi, ala care ma chinuie de cand aveam 8 ani; sa mi-l iau de pe suflet si sa vedem pe urma ce se mai intampla? Si, pana la urma, de ce e asa de important? N-am stiut, insa, niciodata sa manuiesc arme cu doua taisuri, iar dac-am facut-o, tot eu am fost cea ranita. In perioada aia tulbure a vietii in care cresti, inveti anumite lectii, iar pe unele le inveti asa de bine incat orice dezvat  devine dureros, fiindca te destabilizeaza.

“Romanul” asta e o obsesie din copilarie cu care-s inca identificata. Este, totodata, si o dorinta si un vis de atins. Iar visul este cartea, nu receptia ei. O carte careia-i dau atatea tarcoale, ca deja ma simt ca-n bancul cu Itic si zidul plangerii. Sa zicem ca postarea asta e vocea bubuitoare care se-aude a mia oara cand Itic se jeluieste ca nu castiga si el niciodata la loterie: „Da-mi o sansa, Itic! Joaca!”

Inauntru, ca si afara

Rutina te pocnește pe neașteptate. Azi ești decis să-ți schimbi viața, s-o iei de la capăt în Honolulu și să te reinventezi și cât ai clipi constați cu groază, după doi ani de Hawaii, că ai ajuns să faci același lucru în fiecare zi; ești sclavul rutinei. Firește că la tropice e mișto de tot și poate 99% dintre semenii tăi ar da orice să aibă o rutină ca a ta de sculat la prânz, înotat în ocean și câteva ore de engleză la o școală privată plină de fițe după-amiaza – doar atât cât să nu uiți că totuși nu ești în paradis – dar chiar și așa, tot rutină se cheama că este și tot nostalgie simți când te gândești la bursa de acum 6 ani de la Salonic (mamă! ce petreceri! și grecii, ce simpatici!), la orele de la școala din București, la libertatea fără opreliști din facultate, sau chiar la tabăra cu doamna învățătoare dintr-a IV-a, când te-ai spălat cu apă rrrrece din izvor (ceea ce acum, iaca, alergia nu ne lasa).

Nostalgia te învăluie pe nesimțite. Norii se aleargă pe cer ca-n ziua când ai aflat că ai intrat la facultate. Cu ceva imaginație poți să închizi ochii și să te închipui în Vamă, sperând, când îi deschizi, c-ai să vezi și câțiva tâmpiți poștind o bere, veseli nevoie-mare că s-a terminat sexiunea. Afară e cald ca-n vara aia când ai descoperit Madridul prin moteluri, la braț de gât cu un el pe care-l părăsise iubita cam pe când te certai tu cu fostul.

Furia te cuprinde ca o durere de măsele. Întâi dai cu limba și ceva nu e-n regulă. Apeși, sugi, muști: e de rău. Cu fiecare explorare durerea se întețește, până vine momentul să recunoști că ai, într-adevăr, o durere de măsele. Prima reacție e să te superi, dar probabil că e mai înțelept să mergi la medic. Nu rezolvi nimic dacă te superi pe o măsea. Nu repari trecutul fiind furios pe tine pentru eșecul relațiilor pe care le credeai „serioase”. Pur și simplu s-au terminat și până la urmă prea puțin contează dacă le jelești acasă la mama, în patul tău de copil, sau pe șezlongul din Kailua Kona. Principiul e același: pierzi complet legătura cu momentul prezent și dai roată unui stârv care-a fost deja transformat în albe oase de un vultur mai nemilos ca tine: timpul.

Șoptesc valurile ca-n versurile pe care le-ai învățat ani de zile pe derost la școală. Uneori bubuie și împroașcă stropi mari. Pe plajă toți oamenii devin trupuri, iar tu te-ai făcut deja demult una cu șezlongul. Cartea a rămas în geantă, alungată fiind de paginile de literatură care se scriu permanent în mintea ta. Cu greu te-ai putea urni să le pui vreodată pe hârtie, dar îți place să le știi acolo, in nuce, în potențialul ăla de care ți-e așa de frică mereu că nu se va materializa. E mai bine să știi că ai ceva acolo care colcăie (oare e un roman? pagini după pagini de fir narativ bine întins, care vibrează?), decât să privești cu atenție, să aprinzi lumina în tine, să ridici capacul și să constați că e un vierme mic, o tenie albă încolăcită, un limbric nesuferit de care mai bine te scapi. Curățenia e întotdeauna bună. Oare e chiar un limbric? Relativitatea asta!

Pe plajă încep să apară copiii de la școală.

– Hi, teacher!

– Hello.

Sau nu mai suntem pe plajă?

– am scris chestia asta la sfarsitul anului scolar trecut, acum o public, pentru ca ceea ce am scris acum nu se poate afisa pe blog (va aparea, oare la sf anului asta scolar?) Tin sa precizez ca orice asemanare cu realitatea e ireala.

Heilige Christina

Azi e sfanta Christina in calendarul catolic si undeva, la 8 km de granita cu Olanda, frau Tina, o nemtoaica de 86 de ani, s-a pregatit de musafiri. Are prajituri cat sa hraneasca o armata, are cafea, inghetata, apa rece si sucuri. De o saptamana se tot framanta daca sa-i primeasca pe multasteptatii oaspeti in casa sau afara, in gradina pe care ea n-o pronunta „Garten”, ci „jarten”. Pentru orice eventualitate, a curatat temeinic si casa si gradina; a aspirat fiecare coltisor, a schimbat fetele de masa si florile din vaze si-a facut gradina luna. Musafirilor nu li se va parea totusi neobisnuit sa vada copacii de tuia taiati in diferite forme: iepuri, pisicute si alte aratari: probabil au si ei la fel acasa fiind o moda a zonei.

E foarte cald si frau Tina s-a asezat pe terasa sa se odihneasca. Bazaie o musca peste a treia cana de cafea a zilei. Frau Tina are o mica problema cu tinerea de minte si, fiindca uita daca a baut sau nu cafea, are mereu dinainte o cana plina.

Orele trec, dar musafirii nu par sa-si faca aparitia. Oare a uitat sa-i invite? Sau ei au uitat ca au fost invitati?

Suna telefonul!

– Mutti, sa nu iesi in soare, se aude vocea lui Henrik. Te rog macar azi sa lasi gradina in pace. Sunt aproape 40 de grade afara. Ma auzi, Mutti?

– Azi e ziua mea, vorbeste frau Tina parca fara sa auda ce i s-a spus. E ziua mea si n-a venit nimeni!

– Mutti, iar ai uitat? Ziua ta a fost acum doua saptamani si am avut o mare petrecere. Ti-am spus ca facem petrecerea si-n contul lui Namenstag atunci. Cine vrei sa vina? Lumea e in Urlaub deja.

– Am facut prajituri si cafea, am pregatit masa pe terasa si n-a venit nimeni, repeta frau Tina. Cine o sa manance tortul si Kuchen si napolitanele?

– Nu cred ca ai facut iar tort! Mutti, draga mea, doar ti-am spus ca de Christina nu facem nimic, ca am avut deja petrecerea. Of, trebuia sa ma gandesc ca o sa uiti. Ai sunat-o pe frau Klara?

– Da, nu vrea sa vina. Zice ca e prea cald. Cine o sa manance tortul? Am pus nuca, piscoturi si marzipan.

– Pune-l in frigider, ofteaza Henrik. O sa trecem noi diseara pe la tine, cu copiii.

Convorbirea telefonica s-a terminat. Pe terasa bazaie o musca deasupra canii de cafea. Vine miros de iarba tunsa si de caldura. Pisicutele si iepurasii din tuia stau nemiscati.

Frau Tina asteapta musafirii si se mira ca intarzie atata. „Mai bine as duce tortul in frigider”, isi spune ea. Din neatentie, insa, deschide usa congelatorului, unde troneaza un tort urias, cu piscoturi si martipan.

– Schau mal, ce zapacita sunt! exclama ea. Am pus deja tortul in frigider.

Si, inarmata cu foarfeca de gradina, iese sa-si aranjeze animalutele din tuia in vreme ce pe terasa se pleosteste incet un tort cu nuca, piscoturi si martipan deasupra caruia bazaie, curioasa, o musca.

Nichita Stanescu, „Fiziologia poeziei” (Ed. Eminescu, 1990)

Orice scriitor incepe prin a-si spune propria sa viata prin cuvinte. La un moment dat, prin maturizare, un scriitor autentic isi va da seama, intr-un fel sau altul, ca scopul scrisului nu este perfectionarea cuvantului, ci mesajul pe care il poarta cuvantul. Biografia sa personala trebuie sa devina impersonala si cat mai larg coincidenta cu biografia cititoului.

Ce orgoliu! Noi ne-am nascut in timp ce mamele noastre racneau de durere.

Viitorul este singurul timp care nu exista. Viitorul nu se cunoaste in stare pura in natura. Indraznesc sa spun ca viitorul este un element cu totul si cu totul artificial. Omul isi prepara singur viitorul.

Dupa aceea, spalandu-mi mainile la o pompa, mi s-a parut absurd de curios nu atat ca aveam cinci degete, ci pentru ca puteam sa le spun ele, iar nu eu.

Eu cred ca un om este ceea ce isi aduce aminte despre sine insusi. De aceea oamenii sunt schimbatori.

Ochii mei sunt destinati vederii, nu lacrimilor.

A citi poezie este pentru constiinta la fel de important ca alergarea pentru picioare.

Numele cifrei sapte reprezentand sapte copaci este mai mare decat numele cifrei sapte reprezentand sapte furnici.

Eu sunt pentru orice fel de deconspirare. Mai deconspirati decat arborii, iepurii si cainii si caii si stelele nu stiu. Ce ne-am face daca copacii si-ar pune masca? Sa fim cum suntem daca vrem sa mai fim.

Fara furtuna nu exista curcubee

Ne e mai ușor sa iubim oamenii după ce nu mai sunt. Atunci se șterge orice ură, orice invidie, orice competiție, iar lucrurile bune ies în evidență. Atunci oamenii răi devin doar nefericiți, iar cei buni – sublimi. Suntem mult mai dispuși sa-i iertăm pe cei care nu mai au cum să se bucure de sentimentele noastre bune. Regretăm vorbele nespuse și, uneori, și pe cele spuse în clipele oarbe ale mâniei, sau în cele reci, ale indiferenței. Ne jurăm că vom fi de-acum înainte buni și iubitori cu toată lumea, dar realitatea se încăpățânează să ne demonstreze ca nu se poate, că trăim într-o lume în care bunătatea și iertarea se dau cu măsură și, adesea, trebuie câștigate.

Pentru că oamenii vii fac greșeli. Au gânduri nebunești, ascunzișuri, răutăți, invidii, temeri și dureri ascunse pe care și le compensează așa cum pot. Judecă și sunt judecați. Oamenii vii se schimbă, se transformă, au zile proaste și momente neinspirate, te rănesc cu voie sau fără de voie și își atrag uneori binemeritate fulgere. E bine să plouă din când în când; se mai duce praful și atmosfera se reîmprospătează. Dar ce rău e să nu mai apuci să respiri acest aer curat, după o scurtă (dar tunătoare) ploaie de vară!

(mai 2010)

My guy

Ironic sau nu, amfiteatrul in care am avut cursuri in prima zi s-a numit Mark Twain. Drept care, in semn de vibrant omagiu, am copiat portretul lui MT de pe perete :) Acuma sa nu credeti ca ma plictiseam la curs (literatura victoriana), dar am profitat de un expozeu al profei pe o tema deja acoperita ca sa copiez minunatul desen pe o foaie alba. Retineti: nu era o poza. Era un desen. Ceea ce nu am reusit este sa redau expresia ochilor. Sa ma invete un artist cum se face asta!

(maine pozez si desenul din sala de curs pt comparatie. pana una-alta, o poza de pe net)

Din lumea basmelor

In castel e liniste. Printesa il asteapta pe Printul Fara Nume, destinat s-o ia de sotie si sa-i faca o liota de copii. Doi Printi locali s-au batut pentru mana ei, doi tineri Printi pe care ii cunoaste prea bine fiindca au crescut impreuna toti trei inca de la gradinita. Doi caraghiosi, surade ea cu indulgenta cand isi aminteste apriga lor infruntare. Nici unul dintre ei nu are farmecul irezistibil al lui Fara Nume cel de nimeni cunoscut, cu al carui chip niciodata zarit Printesa adoarme in gand in fiecare seara.

– Ce-ai sa-i spui cand iti va cere mana? intreaba plina de emotie o domnisoara de companie.

Printesa isi azvarle pletele pe spate cu un gest regal, iar ochii verzi ii scanteiaza. Are in ea o vana romantica, dar fata secolului 21 invinge. Se intoarce spre cea care i-a pus intrebarea si raspunde cu un suras ghidus:

– Ummm, can we wait? I don t think I m ready.

Noaptea Institutelor Culturale

In spiritul Gura-Casca ce ma caracterizeaza, nu puteam sa lipsesc de la concertul lui Tomescu din parcul Herastrau, asa ca-mi propusesem ca chiulesc de la noaptea institutelor. Doar am fost si anul trecut. Dar s-a pus ploaia, si toate planurile s-au spulberat: Tomescu s-a reprogramat pe luni la sala radio, in parul Herastrau era intalnirea fanilor Michael Jackson, cu lumanari aprinse si poze (alaturi un mosnegut vindea BIBELOURI cu MJ, sub numele de „trofee MJ”, pe al caror soclu scria: „Michael Jackson, 1958 – FOREVER”, la pretul de 50 de lei, sau pe-acolo – nu cumpara nimeni).

Dupa un popas la Rendez-vous in Floreasca, am pornit spre Institut Francais, unde era mare targ de handmade, dar si filme, surprize, enigme si lume draguta. Am mai bagat nasul si pe la ICR, Cervantes si Institutul Maghiar, deoarece Italianul inchisese. Mi-a placut la ICR concertul de muzica greceasca si faptul ca am primit o bufnita-abtibild in schimbul completarii unui mic chestionar.

Am ajuns acasa la 2 si cand era sa ma bag in pat, fericita, mi-am dat seama ca-mi uitasem telefonul in masina.

A mai fost cineva la noaptea institutelor? Ce-ati vazut interesant? Eu am facut greseala de a porni tarziu in tur, pe la 12 noaptea, asa ca totul se cam inchidea.

Aplauze!

Pe scena: printi si printese; in sala: copii si parinti, sau, daca preferati, oameni si copii . Cu totii ne dorim sa mergem un pic pe poante, cu mersul acela maruntel al balerinelor, sa facem un salt si inca unul, sa ne rotim cu gratie mainile deasupra capului cand iesim de la spectacol. Holul e plin de printese mari si mici, care se rotesc in piruete infinite, fiecare rapita de-un print imaginar, in propriul vis cu ochii deschisi. Afara, in parc, printesele continua sa salte, ba chiar si acum cand scriu aceste randuri printesa din mine se roteste pe poante si face plecaciuni, imbracata in cel mai frumos tutu galben!

Vorbesc despre baletul „Frumoasa din padurea adormita”, de la Sala Palatului (multumesc, Edith, pentru invitatie!), dar la fel de bine as putea sa vorbesc si despre spectacolele de teatru, muzica si dans realizate de elevii nostri, la care am asistat azi.

A fost o zi artistica, fara doar si poate, luminile rampei s-au stins abia de curand si palmele mi s-au inrosit de atatea aplauze, toate meritate.

Mi-as dori sa mergem din cand in cand prin oras pe poante, cu pasi maruntei si sa ne rotim cu gratie mainile deasupra capului in acordurile unui Ceaikovski imaginar.

Si abia astept s-o revad maine pe Evike! <3

Pontice la Muzeul Literaturii Romane

Noaptea Muzeelor 2010 nu m-a mai atras. Dupa 2007, 2008 si 2009 nu prea mi-au mai ramas muzee nevazute si, in plus, am devenit mai reticenta sa ma alatur multimilor ude sau transpirate (dupa caz) care boncaluiesc pe strazi si umplu pana la refuz salile si scarile muzeelor.

Un singur muzeu insa parea interesant, totusi: muzeul literaturii romane, de pe bd Dacia. Care oferea si un concert de muzica medievala si proiectia filmului „Eu cand vreau sa fluier, fluier”.

Pisique parcata la loc sigur pe Iorga, am purces la vizitarea muzeului.

Deceptie! Intalnirea cu literatura romana e una dezlanata, fara sens, cap si coada, uneori chiar si fara o minima eticheta pe exponatul #223 foaie de manuscris olograf. Cine a scris pe foaia aia?!

Muzeul are patru camere si o sala de conferinte. In camere sunt expuse cu zgarcenie manuscrise de la coresi pana la cartarescu, dar si o presa de tiparit, papionul lui Rebreanu, fotoliul si pianul lui Sadoveanu si alte memorabilia ale marilor scriitori… fara niciun context, fara explicatii si absolut sterp. Probabil explicatiile zac ascunse in plasmele care impodobesc peretii, unde, daca ai rabdare, poti citi toata istoria literaturii romane. Dar eu sunt un viztator din ala care trebuie sa poata intelege povestea dintr-o singura privire, fara sa apeleze la mijloace multimedia altfel decat ca distractie, sau pentru a obtine informatii suplimentare. Eu sunt un vizitator care vrea panouri mari cu explicatii pe pereti, vrea birouri de scriitori reconstruite, vrea manuscrise intregi xeroxate si puse la rasfoit intr-o „biblioteca”, vrea the insides of literary creation, vrea publicatii literare, cronologie si o camera unde sa poata scrie si el daca are chef, propria sa contributie la istoria literaturii :) Nu-mi plac muzeele moarte, or muzeele noastre sunt sefe peste dinozauri!

Dar sa nu mai criticam le musee de la litterature roumaine, pentru ca acolo am asistat la concertul de muzica medievala si-am devenit fan formatia Pontice. Cei sase canta muzica de trubaduri, piese mai lente sau mai saltarete intr-o orchestratie foarte originala, cu castaniete, rainstick, vioara, tobe, tamburina si o gramada de alte instrumente populare din toata lumea. Muzica este europeana. In seara asta ne-au cantat din Rusia, Spania, Italia, Ungaria, Serbia si Bulgaria, dar si piesa care mi-a placut cel mail mult: Moreninha linda, din Brazilia. A fost pur si simplu minunat: fiecare cantec mi s-a parut ca tine o vesnicie si nu ma puteam satura de ritmurile saltarete. M-am gandit de-a valma si la Tri Yann si la Savina Yannatou si la Manolo Rico si la Galicia si la Sighisoara… si-mi doream sa nu se mai termine. Trebuie sa fac rost de CD. Si, de-acum inainte, sa urmaresc concertele lor din Bucuresti. Merita.

Asta a fost Noaptea Muzeelor 2010. O deceptie si-o noua iluzie. C-asa-i in tenis.

Revanche (2008)

La Festivalul de Film European de la cinema Studio am vazut ieri Revanche (2008). A fost din seria „film european lalait, cadre prea lungi (aproape interminabile) si inutile, ce-ma-intereseaza-pe-mine-cum-isi-leaga-nenea-sireturile”, dar suficient de haios ca sa stau pana la sfarsit.

Si totusi poate n-as fi scris despre el, daca n-am fi avut parte la film de niste patanii demne de filmele cu prosti.

– Vezi ca s-ar putea sa fie fara subtitrare, m-a avertizat Madek de cum ne-am decis sa megem. Ieri am fost la unul frantuzesc si n-a fost subtitrare deloc.

Oho, film austriac fara subtitrare. Sounds like fun.

10 lei pe bilet, locuri in sala destule, filmul a inceput imediat si amandoua tremuram de nerabdare sa vedem daca e subtitrat sau nu. Surpriza! Filmul nu avea sonor deloc. Ciulim urechile. Nada. Hmmmmm…

un iaz auriu, in iaz cade o piatra, se produc cercuri… generic… un tip tunde iarba pe peluza, din bucatarie il priveste o femeie… titlu… un alt tip asezat pe pat priveste cum trece un tren. deodata sare din pat si se duce sa deschida usa; la usa e o femeie si sigur isi vorbesc… tacere

Heeeei! striga sala catre camera de proiectie. Sonorul! Aplauze, huiduieli… si se taie filmul. Apare un ecran de windows cu playerul cu filmul pe desktop, iar alaturi alte documente, subtitrari, un .xls pentru Cristina si reluam!

un iaz auriu, in iaz cade o piatra – pleosc -, se produc cercuri – cirip-cirip -… generic… un tip tunde iarba pe peluza – bruuummmmm, face masina de tuns – din bucatarie il priveste o femeie care spala vase – poc, poc, se lovesc farfuriile, cling-cling -… titlu… un alt tip asezat pe pat priveste cum trece un tren -sunet de tren. suna la usa. tipul sare din pat si se duce sa deschida usa; la usa e o femeie si femeia zice ceva si… NU E SUBTITRARE!

Alte urlete, alta distractie. Bagai subtitrareaaaaa! Avem iar parte de frame-ul de la player si apare pe ecran un mouse care se chinuia sa insert subtitles. Victorie!

Si-o luam de la inceput… Ba nu; reia doar de unde suna femeia la usa.

Filmul trece cand greu cand usor, cand cu somnolenta, cand in alerta pentru ca e amuzant, sau se intampla ceva. Politistul se intoarce acasa, deprimat, pune capu-n palme si zice, parca pentru a se auto-convinge:

– Stii ca tintesc bine. Tot timpul tintesc bine.

– Ja, natuerlich, Schatzi, raspunde nevasta… dar subtitrarea nu mai tine pasul. Tot timpul tintesc bine s-a  lipit de ecran. Filmul continua; e un moment important, hotul si vardistul au dat nas in nas… pe ecran se lafaie acelasi Tot timpul tintesc bine.

Of, si mai erau zece minute pana la final! Iar rumoare, strigate, „Alo! bai, zombi! vezi ba ca s-a blocat!”, usi trantite, lume pleaca… in timpul asta filmul curge si politzaiul tot timpul tinteste bine.

Dar „zombi” se prinde de eroare, sare iar la butoane, iar mouse-ul, iar incarca subtitrarea, iar traage nitel sa dea filmul de unde s-a blocat [„nuuuuuuuuuuu! in ritmul asta dormim aici!”] si vedem in sfarsit finalul in coada de peste, cu tot cu traducere.

Multumim cinema Studio, multumim festivalul de film european, multumim casa de bilete care incaseaza 10 lei pe asa niste dume jalnice. Nu ne mai asteptati; va dura ceva pana sa revenim :)

la vida es sueño

como djio aquel genio, fireste

Azi a fost ca un vis. Am strans lucrari ca prin vis, am dat lucrari ca prin vis, am capsat, semnat, completat formulare ca prin vis, am visat written tasks si rationale times 16, am visat 9 eseuri la tok si le-am si citit, printat, capsat, indosariat, xeroxat, cantarit si bagat in plic. In plicul care va ajunge la Abu Dabi. 313 grame de materie cenusie. Prima mea generatie de ToK essays.

Cu cata emotie am facut cursul la Atena! Sau poate ar trebui sa incep cu inceputul: intr-o zi m-am dus la un interviu, iar acolo mi s-a pus in fata o carte. Era un manual verde, l-am frunzarit si am cascat ochii mari. Zicea acolo despre simturi, emotii, ratiune, limbaj ca moduri de a ne raporta la lume, ca porti spre cunoastere. Mai zicea si ca limita cunoasterii noastre e limita nu doar interioara, subiectiva, a propriei noastre minti, ci si cea exterioara, a instrumentelor care ne faciliteaza accesul la cunoastere. Ca poate nu lumea e in ceatza, ci ochelarii mei s-au aburit si nu mi-am dat seama. Ca exista cunoastere independent de ceea ce pompos numim „filtrul gandirii”; ca arta e in primul rand emotie, dar totusi si ceea ce nu-mi place mie e arta… pentru ca nu sunt eu in centru, sau depinde despre al cui centru vorbim?

Eram fascinata, uitasem de interviu, citeam pe carte si mi se parea incredibil ca exista asa o materie la scoala, ca aceste discutii (Andrei Gheorghe le numea „cranieri” si mi se pare bun cuvantul) se pot purta la o ora de curs, ca exista o autoritate care nu considera o pierdere de vreme reflectia asupra propriei persoane si, in final, asupra propriei evolutii. Colegii de la birou mi-au pus ulterior la punct entuziasmul spunandu-mi ca asa faceau si ei in liceu la filosofie, o materie care noua ni s-a predat de la catedra si din care in clasa a 12-a nu am inteles mare lucru. Ce puteai intelege dintr-o cronologie de nume si idei, nume si idei? Dar ToK este si trebuie sa fie altceva!

Fascinata am ramas de cartea verde si dupa ce am acceptat postul si-am plecat la Atena la cursul ce avea sa-mi deschida mintea spre receptionarea perspectivelor cu totul noi cuprinse in ea. „Theory of knowledge” se numea cursul, pe scurt „tok” sau „ti-oh-kei” si urma a se  finaliza cu un eseu scris pe o tema la alegere dintr-o lista de  zece si cu o prezentare orala avand ca subiect o asa-zisa grey area, sau problema de cunoastere. Elevii mei anul asta au vorbit despre celulele stem, pandemia H1N1, increderea in ONG-uri, automutilarea impusa copiilor in anumite culturi si alte subiecte despre care se pot spune multe lucruri atunci cand te apropii de ele cu curiozitate si cu mintea deschisa de IB-ist internationalist, holistic si principled/ balanced/ caring – dar si risk-taker dornic de cunoastere.

La eseu au predominat raspunsurile la intrebarea 7, dar am avut si 9, 10, 4 si 1. Dealtfel cred ca 7 va fi un hit al verii 2010 in materie de tok essay si probabil cenusareasa listei este numarul 6 cel abstract. Sunt curioasa sa citesc raportul si sper la note mari pentru toti elevii mei! BRAVO TUTUROR!

P.S. De la Atena m-am intors naucita in 2008. Morti erau Calinescu, Manolescu si toate figurile de autoritate masculine, dead white males, sau feminine care-mi chinuisera viata de liceeanca rebela. In Tok totul trece prin filtrul gandirii tale si ce libertate iti da acest lucru! Si ce enorma, enorma responsabilitate… Pentru ca numai atunci cand cunoasterea ta e foarte vasta te poti aseza in centrul ei, ca teoreticianul despre care vorbeam azi cu Doru si Irina, si inchide ochii si gandi pentru ca din gandurile tale sa se nasca viitorul ca un izvor de lumina. ToK ma invata in fiecare zi sa fiu sincera cu mine. E nevoie de mult curaj pentru asta. Dar rezultatul e pozitiv, cum am zis: beng! si murdaria dispare :)

Azi la scoala am dormit si-am visat o lume frumoasa, unde oamenii zboara in inaltul cerului, scriu dumnezeieste de frumos si-si indeplinesc visele. Acum intelegeti?

lampadarele/ geamparalele (in the middle of Stieg L)

la smilla in ograda e dezordine si veselie. martisoarele bat la usa, cu noroi pe jos si nori pe cer (intre nori si noroi e doar o litera rotunda, vedeti?). cafeaua s-a racit in cana, facebook a fost trecut prin sita si cernut, iar din el au cazut cateva videoclipuri (intre care favoritul lui rodi, „Nu ne-am nascut in locul potrivit”, care arata ce mentalitate eleganta de victime avem) si vreo doua-trei posturi de blog, pe care nu mai am timp sa le citesc.

dupa mai bine de o mie de pagini de lisbeth salander si mikael blomkvist, m-am obisnuit cu amandoi. au inceput sa-mi placa manevrele lor hackeristice incredibile, si felul in care cu un simplu telefon afla cele mai importante secrete de stat. imi place si stockholmul, atat de prezent in carte incat e aproape un personaj in sine… sundbyberg (unde era si sediul ipsos :), lundagatan, nustiucare-gatan, „cocoasa”, cafenele, dealuri, piete, totul „joaca” in carte cot la cot cu blomkvist, lisbeth si erika berger. foarte mult talent de a ridica o lume din cuvinte, ca un madurodam, ca un furnicar in care cititorul invata repede sa recunoasca fiecare furnica.

ieri am fost la concert grimus si toulouse lautrec. mi-a placut tuluz, nu mi-a placut grimus. eram si obosita si era foarte fum. will not repeat.

@mtis, nu uitat pana miercuri sa-mi trimiteti poze de la proiecte! vor urma lucruri frumoasa, pentru ca meritam :)

Metafore

Nu e o leapsa, dar ar putea fi. Daca va place. Trebuie doar sa copiati „copilaria este” „serviciul este” etc. si sa completati cu propriile voaste metafore. Nu trebuie sa fiti poeti, doar sa ascultati putin soapta gandului atunci cand scrieti. Eu cred ca avem deja metafore pentru toate aceste lucruri, de aceea am incercat sa raspund cat mai mecanic, fara sa gandesc, cu „inima”, nu cu „mintea”.

Poate Sandra, Inozza, Ciupercutza, Ada, Mara, Suzi, Vio, Dana, Viorel, Alina, Rita au chef sa se joace? :) Va invit cu drag! Si puteti sa dati mai departe aceasta „leapsa a sufletului”.

Si, fireste, astept cu drag comentarii cu metafore!

P.S. Functioneaza mai bine cand se consuma o portie zdravana de Nichita Stanescu cu cca 3-4 ore inainte de a raspunde :)

metaforele mele:

Copilaria este o tumba pe campia inverzita a verii.

Serviciul este o cale catre un alt tu.

Scoala este o calimara cu cerneala de toate culorile!

Condusul este un joc pe calculator cu nivele in realitate.

Scrisul pe blog este o ploaie de intelesuri.

Gatitul este poarta catre simturi.

Slabitul este un drum ingust prin burta unei clepsidre.

Viata mea este coada unei comete.

Tristetea este noaptea sufletului.

Placerea este pajistea verde a sufletului.

Prietenii sunt izvoarele de lumina ale lumii.

Saptamana este roata carului care ne poarta prin viata.

Eu sunt corabia care nu-ndrazneste sa se avante in larg.

Prietenii mei sunt luminile din port.

Intelepciunea este o parere de bine.

Munca este scranciobul maturitatii.

Scrisul este libertatea pasarii in zbor.

Plansul este izvorul adanc al nicaierului.

Trecutul este paradis tesut din fire de paianjen.

Viitorul este o panza minunata tesuta din fir de frica.

Prezentul este acul care ne coase zilele.

Parintii sunt cetatea pe care-o lasi in urma cand pleci din tara ta.

Bunicii sunt armuri otelite captusite cu ciocolata.

Copilaria este farul unui port din care trebuie sa pleci.

Femininul este arcuirea unghiilor rosii.

Masculinul este ferecarea trupului in muschi si-a sufletului in poezie.

Sufletul este licoarea vietii vesnice.

Mintea este pavaza lucrurilor asa cum sunt.

Inima este zborul spre ceea ce va fi.

Amintirile sunt comori de naluciri cu arome imbietoare.

Muzica este cheita care intoarce ceasornicul universului.

Noi

A venit primavara si trec din nou prin faza de regenerare a naturii si emotie irepresibila in fata fiecarui colt de iarba, in fata florilor, martisoarelor, soarelui si poeziei. Soy de lágrima fácil, cum se zice, adica plang de emotie in fata unui rasarit de soare (ceea ce cred ca se cheama in limbaj medical ca sunt cu hormonii la pamant :))) si zambesc trecatorilor pe strada, viata mi se pare mai frumoasa, iar viitorul suna minunat!

In acest context feeric, ma chinuie o poezie. Se numeste Noi, de Nichita Stanescu. O stiu din liceu. Zice asa:

Noi

Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru,
ştim cel mai bine locul şi patima şi rostul,
ştim cel mai bine legea şi mersul înainte,
suntem după nevoie şi lacrimă şi dinte.

Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine
dacă el vrea-l numim şi prieten şi vecine.
Aici şi pâinea, sarea, noi o avem la masă,
căci ne-am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă.

Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ
Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt.
De-aceea poate-n libertate să lucească,
deasupra noastră, universala boltă albastră.

Ma obsedeaza, ma tortureaza, mi se invarte in cap, pleaca si revine si aproape in fiecare dimineata ies cu ea pe buze din casa si traversez cu ea la semafor si o murmur trecand pe langa ghereta paznicului de la ambasada si-mi iese din minte cand ajung pe trotuarul de unde ma ia busul.

Cum sa nu te miri cand o poezie la care nu te-ai mai gandit de 15 ani incepe sa-ti framante cortexul cerebral mai ceva ca o gospodina cozonacii de Paste? Intai saltaret, cu hop din rima-n rima (pamantul i-al nostru/ stim patima si rostul/ legea si mersul inainte/ si lacrima si dinte [dinteee?!?!]// sarea noi o avem la masa/ singuri zidindu-ne o casa), pe urma aprins, cu accent pe cuvintele-cheie (seminte, pamantul, legea si patima si rostul, lacrima si dinte), apoi obsedant, repetitiv, rasunator, bolnav?

Imi place sa citesc poezie, probabil de la Melinda incoace. Mi-a displacut adanc in scoala generala, cand doamna Stancu ne punea sa memoram sute de strofe si m-a enervat pana la lacrimi in liceu, cand doamna Alboteanu ne cerea sa comentam versuri la prima vedere, iar eu ma simteam incompetenta, sau poate nu indeajuns de calificata sa inteleg „ce-a vrut sa spuna poetul”. [Ca sa nu mai vorbim de identificat figuri de stil, fiindca aici Melinda intr-adevar a jucat un rol esential. ] Acum insa imi place, e un acquired taste de care sunt bucuroasa si mi-e drag sa citesc poezii la prima sau la a o mia vedere. La fel ca si muzica, poezia transmite o stare de spirit, iar asta si faptul ca poezia e un joc, un „cifru” de deschis, un cod de spart, ma atrage.

Imi place Nichita Stanescu, iar poezia „Noi”  mi s-a parut mereu nepotrivita cu celelalte, mai degraba in linia lui Goga decat in stilul lui. „Universala bolta albastra”, ma scuzati, suna a cliseu comunist din copilaria mea. Traiasca lupta pentru pace!

Noi suntem seminte si pamantul e-al nostru. Multa vreme am avut impresia ca e scrisa de Goga, din cauza aparentului samanatorism (sunt insamantarile de primavara samantorism? I wonder). Imi rasareau in cap, in acelasi context cu arat si semanat, poeziile lui Arghezi invatate in pararel: Plugule, cin’ te-a nascocit ca sa framanti a sesurilor coaja … El singuratic, duce catre cer brazda pornita-n tara de la vatra si mi se invartejea in minte toata literatura romana, de la Ion si Rascoala, pana la Morometii si Cosbuc.

Dar daca azi m-am hotarat sa scot din mine aceasta poezie si s-o azvarl pe blog este pentru ca nu cred ca Nichita Stanescu a scris despre insamantarile de primavara, nici nu cred ca poezia „se constituie ca o definitie lirica a destinului poporului nostru”, sau ca vorbeste despre legatura romanului cu glia inca din cele mai vechi timpuri. Iar acest comentariu e clasic, as zice, pentru vremea cand eram eu eleva – azi sper ca nu se mai scriu asa niste aberatii.

Cand o citesc impreuna cu „A unsprezecea elegie”, poezia incepe sa capete alt sens [l.e. desi poate e interzis sa fac asta, dat fiind ca vorbim de volume diferite etc. Si totusi se spune ca Nichita si-ar fi avut toata opera in minte mult inainte s-o puna pe hartie…].

Pentru mine „Noi” e o poezie despre autocunoastere (d’oh! numai asta am in cap!) si despre cum sa traiesti impacat cu tine. Eu citesc acolo „noi, oamenii”, nu „noi, romanii”. Iar pamantul e al nostru si totusi noi inca n-am aflat asta, inca parem sa credem ca e al cuiva care-l regenereaza pentru noi, la fel cum copiii rasfatati iau de bun faptul ca parintii vor fi mereu acolo sa stranga dupa ei.

Poate mi se invarte in cap pur si simplu pentru ca iarna a trecut, iar eu stiu deep down inside, desi nu mi-a spus-o nimeni, ca

.. mai înainte de toate,
noi suntem seminţele şi ne pregătim
din noi înşine să ne azvîrlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva
care poartă numele primăverii…

Nu am un cos pe nas

Nasul meu este un cos! Ceea ce nu mi s-a mai intamplat de… hmmm, cred ca de fapt e prima oara cand mi se intampla. Si nu e amuzant, pentru ca doare. Desi trebuie sa recunosc ca nu se vede din avion, cum credeam mai demult. Doar fiindca eu stiu ca e acolo nu inseamna ca il vede si calatorul care survoleaza spatiul aerian al Romaniei in drum spre Singapore.

Ieri am vazut poze din Bali si-am ascultat povesti de la carnavalul din Venetia. Si tot ieri am vazut pentru prima oara un rain stick, de care m-am indragostit forever inainte chiar de a sti ca este un instrument muzical. Uneori ma necajesc pentru ca pierd atata vreme intalnindu-ma cu oameni si stand la povesti, in loc sa fac lucruri importante. Dar vezi mata, pentru mine astea sunt lucrurile importante si e cazul s-o recunosc si sa nu ma mai decupez si pliez pe valorile altora, care nu-mi vin bine si ma strang la umeri. Zau.

Azi am fost la Giurgiu, unde am cunoscut niste oameni foarte simpatici si prietenosi si m-am simtit minunat.

Tot azi Pisique a avut pana si-am schimbat prima roata (vorba vine, traiasca tata!), apoi am mers la vulcanizare – chestii enorm de barbatesti care ma amuza.

Astept primavara si martisoarele.

Si „Castelul din nori s-a daramat”, de la Dana.

Deunazi am aflat ca Gogo si Afane au murit amandoi si ultimul Teodoreanu, daca o mai trai, e un var de-al lui Ionel.

For some reason, intotdeauna m-am intrebat cum ii chema de fapt pe cei doi gemeni (Osvald si Stefan) si ce au devenit ei. Intr-o vreme am fost fascinata de cartile lui Teodoreanu si de „Ursitul”, cartea scrisa de sotia lui.

Si acum ceva la care ma gandeam aseara :)

Un joc nou?

De la o vreme ma gandesc la povestea reginei din castelul pustiu – cupele goale, frigul, alb-negru, prizoniera intr-o sala prin care intra totusi soarele. Cine o tine pe ea captiva acolo? Cine a inchis-o, condamnand-o sa caute cheia care va aprinde patratele de iesire? Cine i-a zis ca lumea e facuta din patrate albe si negre?

Eu cred  acum ca regina e o copila speriata care s-a inchis singura intr-o camera pentru a se contine si a-si contine durerea atunci cand lumea (concentrata intr-o persoana, nu asa se intampla?) a respins-o ca inutila. Cred ca i s-a parut mai normal sa adopte atitudinea nemuritor si rece, you don’t fire me i quit, decat sa accepte ca usa e deschisa, dar iesirea intre oameni presupune pericol si, uneori, respingere.

Nu, regina nu e lasa, doar copila neobisnuita cu gandirea adulta, responsabila. Asteapta ca altcineva sa dea tonul ospatului, in vreme ce ea se ofileste admirand curgerea timpului in reflexiile cupelor de pret de pe masa rece de piatra. O masa ca o piatra funerara. Regina s-a ingropat de vie.

Intr-o zi o Exploratoare in pantaloni scurti, parlita de soare si foarte curioasa a patruns in Castel. Toate usile erau deschise, iar intr-o camera se afla o femeie mai singura decat oricine altcineva, pentru ca fugise din timpul ei si se ascunsese de lumea ei, lasand viata sa se scurga doar ca o reflexie intr-o cupa goala. Auzindu-i povestea de durere si fuga, Exploratoarea a vrut s-o ia in brate, s-o mangaie, sa-i spuna ca lumea prafuita si luminata de soare merita, ca inimile frante au vindecare si ca in momentul in care accepti ca esti un fir dintr-o tesatura cresti…

– Intareste-te! i-a zis Exploratoarea, intinzandu-i mana. Dupa atatia ani de recluziune, lumea poate fi un loc periculos. Lumina soarelui te poate orbi, galagia oamenilor te va asurzi. Si cat de greu e sa renunti la orgoliul rece care zice “vino tu la mine, sparge trei ziduri, descuie sapte lacate”… si vei gasi golul meu interior, in care m-am ferecat. Ai fost singura aici atatia ani. Atatia ani te-ai tinut departe de lume, captiva in poveste, inchisa in metafora castelului. Iesi la lumina, Regina mea! Soarele iti va topi inima de gheatza.

Si atunci Regina…

dar mai bine continuati voi!

Metaforele mele

De la o lectie despre metafore porneste acest post. O lectie despre o figura de stil pe care n-am inteles-o niciodata la scoala, am considerat-o greoaie si inutila si care abia saptamana aceasta mi s-a revelat in toata frumusetea ei, cand copiii si-au creat sau poate doar si-au exprimat propriile metafore despre invatatura, fericire, viata, dragoste si multe alte teme.

Am inceput prin a ne intreba cum reusea Micul Print sa vada cu inima si-am sfarsit intr-o efervescenta de metafore si comparatii, care mai de care mai spumoase si mai surprinzatoare, cum ar fi antologica falling in love is hoping someone will catch you, sau happiness is antigravitation :) Sa nu uit de sadness is a food lover with no mouth!! Pentru ca „seeing with your heart” e doar o metafora pentru „feeling”, nu inseamna ca avem ochi pe inima, sau putem chiar vedea cu acest organ vital – asa cum au tinut sa-mi precizeze copiii.

Dar metaforele copiilor m-au dus cu gandul la multe lucruri si mai ales la faptul ca felul in care privim poate fi constientizat si schimbat, iar viata se poate transforma dintr-un labyrinth with two exits: heaven or hell intr-o garden of roses foarte usor, prin schimbarea perceptiei si, implicit, a metaforei prin care privim lucrurile. Dealtfel sunt convinsa ca metaforele se schimba pe masura ce crestem si ca azi metaforele mele nu mai sunt cele din adolescenta sau copilarie. Azi vad viata ca pe-o mare de lumina, jobul meu ca pe o cutie cu surprize colorate, viitorul ca pe o gradina plina de miresme si flori. Mai ieri jobul meu era invartit la rotita de hamster, viata era un tunel intunecos, iar viitorul nici macar nu aparea in perspectiva.

Acum ma intreb ce este dragostea. Poate fiindca s-au uzat atatea, pentru ea nu am nici o metafora. Poate ma ajutati.

Vreau sa va invit sa va jucati cu metaforele; e foarte frumos!

Si Jarabe de Palo se joaca, in acest cantec.

Quien soy yo… solo… un rio sin agua

Revista si Revelioanele de demult

Dupa 15 ani, am ajuns aseara la Teatrul de Revista, la sala Rapsodia, spectacolul „Dai un ban, da’ face”. Am ajuns dintr-o mare intamplare; nu stiam nici la ce spectacol ma duc (desi stiam ca-i voi vedea pe Stela si Arsinel si aveam o strangere de inima, fiindca sunt constienta ca nici eu nu mai am 11 ani, nici ei nu mai sunt tineri…). Cand am mai vazut si numele de pe afis in cap mi s-au aprins becurile tuturor revelioanelor din tinerete: Nae Lazarescu si Vasile Muraru, Cristina Stamate, Adrian Enache, Stela si Arsinel, clowni si trupa de balet. Cumva ma pregatisem sa fiu dezamagita, dar n-am fost.

In ciuda dansatoarelor cam intepenite, care aratau ca niste vanzatoare de la alimentara, in ciuda micilor kitschuri si a unui ton de amaraciune si pesimism care se facea simtit in anumite texte de prezentare si monologuri, Revista aseara s-a ridicat aproape de nivelul ei de odinioara: a facut antren (publicul a fost, e drept, minunat!), am ras aproape incontinuu 2 ore la bancuri mai noi sau mai vechi, am admirat „fosile” si „prospaturi” deopotriva si am ramas tablou la numarul de acrobatie „Papusa de carpa” ( Duo Tatiana si Bebe Lascu).

Revista inseamna lumina, culoare, muzica, stralucire care-ti ia ochii, umor (dar si satira) si voie buna. Am primit toate astea aseara la „Tanase”, iar Stela si Arsinel la 75, respectiv 71 de ani inca fac un spectacol extraordinar si au succes la un public format 90% din liceeni care aplaudau ca apucatii, radeau si bateau din palme in ritmul muzicii. Ceea ce mi-a placut insa, a fost ca printre actorii consacrati s-au strecurat si fetze noi, talentate, si numere muzicale cu cantareti talentati si multa spontaneitate (discutii cu sala, dans cu spectatorii etc.), spre deliciul liceenilor prezenti.

Nu doar ca m-am bucurat ca „revelioanele copilariei mele” rezista si azi, dar nici n-am simtit cum a trecut timpul si-am fost fericita sa vad ca au succes la pusti de 14-20 de ani, care n-au crescut cu genul asta de entertainment si care, prin reactia lor frumoasa, ii dau cumva girul pe mai departe.

Ma dusesem cu jumatate de inima sa asist la un spectacol penibilut, cu buget mic si glume rasuflate; ma dusesem sa vad o agonie cu public, dar am primit un show corect spre bun, pe care entuziasmul publicului si reactia extrem de pozitiva a celor de pe scena l-a transformat intr-o super seara si pentru noi si pentru ei!

Bravo doamnei profe de romana Lili Damascan, care-si duce copiii la teatru de ani de zile si-i educa sa aprecieze diverse subgenuri ale genului dramatic si bravo Revistei, ca supravietuieste cu glorie in vremurile noastre lipsite de stralucire.

Ca o reflectie asupra „vremurilor actuale”, va recomand sa cititi articolul lui Razvan Exarhu din EvZ de azi, „Sunt neuropozitiv.”

Tots vosaltres i jo

*toti voi si eu

Azi m-am jucat cu Lisa papusi pe degete (de la Ikea). Aveam mirele si mireasa [deveniti direct mamica si taticul], bebelusul, pompierul, scafandrul, bucatarul, fantoma si pe Mos Craciun. Papusile au vorbit cu Lisa, iar ea le-a raspuns. A fost atat de patrunsa de poveste, incat papusile au trebuit sa-i spuna sa il salute pe tati, altfel nu se indura sa se desprinda. In scurta vreme insa, papusile au fost puse in banca lor [„stati asa! nu asa! asa!”] si ea ne-a spus ca este „profesoara mamica lor” si a adaugat: „acum mi-am dat seama!” Apoi profesoara-mamica-lor ne-a citit povestea Frumoasei Adormite si a identificat fiecare personaj:

– Tu esti Fauna, pentru ca esti rosu, i-a zis pompierului. Si tu la fel, i-a spus lui Mos Craciun. Tu esti albastru si esti Vremea Buna. Ia sa vedem, cine e verde pe aici?

Dar verde nu era nimeni, asa ca am gasit un elicopter sa joace in rolul zanei Flora.

E nevoie de un copil ca sa inteleg ce inseamna credinta de copil. Sincera si autentica si magica.

Maine luam vacanta. Maine ne ia vacanta.

Ma intreb unde ne va duce :)

Lisa la petrecerea de 3 ani :)