Arhive pe categorii: artistice

iyi bir komşu/ un bun vecin

Standard

A inceput Bienala de Arta din Istanbul, iar tema anului este ce inseamna sa fii un bun vecin. Expozitiile sunt gazduite de spatii diverse: cateva muzee, doua gari, o scoala primara abandonata, un hamam din secolul 14 si diverse galerii, dar si de cateva baruri si restaurante unde parola „un bun vecin” iti aduce o bautura gratis. Conceptul de vecinatate este abordat din perspectiva sociala, politica si personala. Se discuta vecinatatile intre state si culturi, la fel de mult ca spionatul pe vizor sau pe dupa perdea. Expozitiile cuprind pictura, sculptura, film, dans, diverse instalatii multimedia si performance-uri. E interesant sa explorezi orasul cu scopul bienalei; pentru a ajunge la expozitii treci prin diverse cartiere si patrunzi in spatii de la foarte vechi, la ultramoderne. Bienala se imbina cu orasul si preia din farmecul lui, sau ii adauga un nivel de culoare, de „joaca” cu elemente altfel banale si chiar invizibile.

In gara Haydarpasa, din partea asiatica, un grup de artisti expune Taste of Tea. Ceaiul, cum stim, e o bautura preferata a turcilor. Gustul ceaiului e gustul Turciei si, prin extensie, al Orientului la a carui poarta strajuia odinioara gara Haydarpasa. La nivel personal, gustul ceaiului e gustul copilariei, al vizitelor obligatorii si plicticoase la rude, sau al mai recentelor si placutelor intalniri cu prietenii. E gustul traditiei si al prieteniei.

Expozitia se intinde pe un peron intreg – in fiecare vagon din cele doua trenuri gasesti alta poveste, alta idee – care mai ciudate, care mai dragute, dar toate interesante.

In scoala primara Rum İlkokulu din cartierul Beyoğlu m-a impresionat instalatia de mai jos. Este expusa intr-o sala care are balcon si consta din platforme care se imbina ca un puzzle, pe care sunt montate mobile tipice dintr-o casa. Platformele sunt pe roti, asa ca tot la cateva minute o data aranjamentul se schimba imperceptibil, construind, in timp, toate casele in care ai locuit. Se poate vizita si partea de jos, unde vezi artistii la lucru, in costumele lor negre, impingand insesizabil de incet platformele, dar si de sus, din balcon, unde vezi casa care, sub ochii tai, se dezmembreaza si rearanjeaza incontinuu.

IMG_1495

In muzeul de arta contemporana am vazut si cel mai dureros exponat: documentarul Wonderland (2016) al artistului vizual turc Erkan Özgen, care prezinta povestea unui episod al razboiului din Siria vazuta si povestita de Mohammed, un baiat surdomut. Sunt cele mai intense 3 minute si 54 de secunde! Mohammed nu are cuvinte, dar are gesturi, icnete, expresii faciale pe care nu le poti uita si privindu-l nu doar auzi si afli ce s-a intamplat, ci simti ca traiesti experienta razboiului alaturi de el.

O buna parte din instalatii au mesaje politice si sociale; ecologice, anti-razboi etc. Exista si cateva tampenii, prost realizate si cu o idee extrem de subtire dedesubt, dar in cea mai mare parte sunt lucrari destepte care te pun pe ganduri.

Intrarea la toate evenimentele si muzeele e gratuita si se face pe baza unui QR code pe care-l primesti atunci cand te inregistrezi la intrare.

In incheiere, o „vedere” din Istanbul.

IMG_1529

Anunțuri

Povestea crocodilului care tușea

Standard

Povestea asta isi asteapta sfarsitul din 2011. Are cineva vreo idee?

 

A fost odată ca niciodată un crocodil cu patru capete și un singur gât. Crocodilul tușea de mama focului și niciun vraci nu știa cum să-l lecuiască. În disperare de cauza, s-a dus la floarea de cireș. Era o floare rară, extrem de apreciata și, prin urmare, cam cu nasul pe sus, dar se spunea despre ea că are soluții la toate problemele.

Floarea de cireș înflorea înr-o grădină japoneză din apropiere și era așa o raritate, încât oamenii făceau coadă cu orele s-o vadă. Crocodilul știa că mulțimea aceea va fi speriată de apariția lui, mai ales că avea și patru capete și, de unde suferea de o banală tuse (chiar daca nevindecabilă, totuși banală) se putea trezi numaidecât expus la Zoo sau vedeta emisiunilor TV, chestie de care chiar n-avea niciun chef.

Se sfătui așadar cu amicul lui broscoiul verde (care se credea prinț și-avea tot iazul la picioare).

  • Orice grădină japoneză are un pârâu care curge pe la picioarele cireșului înflorit. Totul e sa gasești o cale să înoți și să ajungi cumva în acel pârâu. Cred că dacă te duci noaptea grădina o să fie închisă și nu riști să te ia oamenii la ochi.

Zis și făcut – crocodilul n-avea patru capete doar ca să nu-i plouă în gât, ci era un crocodil deștept și bine orientat în spațiu, așa că se descurcă destul de ușor să ajungă la pârâul care dădea în grădină. Dar să vezi problemă: gura pârâului era prea îngustă ca să îi încapă toate cele patru capete, așa că se văzu nevoit să-și plieze două. Nici nu știuse că se poate. Cu două capete arăta diferit și se gândi că i-ar plăcea să apară așa în fața crocodiloaicei Dila, pe care o curta demult și care nici nu se uita la el, în speranța c-o va impresiona.  Dar cu Dila nu era chestie de capete, ci de profunzime. Deși era o tipă cu multe resurse sufletești, Dila prefera să plutească doar pe la suprafața lucrurilor și să se prefacă neatentă la ceea ce putea s-o solicite mai mult.

Cu gândul la instabilitatea Dilei, Croc (da, se numea Crocodil și i se zicea Croc, cam lipsit de imaginație, dar foarte descriptiv) ajunse în zona unde înflorea măreț cireșul. Florile de cireș dormeau pe crengi.

  • Psst, Floare de Cireș, făcu Croc, apoi se răzgândi. Încercând să-și stăpânească tusea, începu să intoneze un cântecel.

 

Guten Tag

Standard

Ieri mi-a placut poezia Ghimpii, de Lucian Blaga, citita pe Romanian Voice.com din cauza ca ma gandeam, absolut random, „eu nu-mi am inima-n cap, nici creieri n-am in inima” asteptand 301 la statia Caranfil:

Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam
odată trandafiri sălbatici.
Aveau atâţia ghimpi,
dar n-am vrut să-i rup.
credeam că-s muguri-
şi-au să înflorească.

Te-am întâlnit apoi pe tine.
O, câţi ghimpi, câţi ghimpi aveai!
dar n-am voit să te despoi –
credeam c-o să-nflorească.

Azi toate astea-mi trec
pe dinainte şi zâmbesc.
Zâmbesc şi hoinăresc prin văi
Zburdalnic în bătaia vântului.
Eram copil.

cu mic, cu mare

Standard

uneori am cinci ani ca Lisa
alteori am cinci sute de ani
am trait toate vietile, am visat toate visele
am cunoscut desertaciunea si goana dupa vant

azi m-am nascut.

cand era mica ii spuneau c-o lasa in padure
cand era mica o dadeau la tigani
cand era mica manca tot la masa de frica injectiei
cand era mica statea cuminte, ca sa nu ajunga la casa de copii
cand era mica se reincarna in altcineva

a iesit soarele, s-au aprins lumanarile, straluceste pe cer o stea
cand va veni vremea, ne va fi calauza

uneori am cinci ani, alteori cincisprezece
alunec printre varste si-mi repet greselile
ca una cu minte putina
ca una care-si cauta mintile

„capitalul inactiv nu aduce posesorului sau profit.”

si-apoi am incalecat pe-o sa
mi-a placut intotdeauna sa spun povesti
acum le spun sacadat si fara rima
sub forma de poezie

iar asta se opreste aici

Lumina

Standard

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te vad,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
„Să fie lumină!”

O mare
şi-un vifor nebun de lumină
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci – cine ştie?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te vad – minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.

(Lucian Blaga)

Oameni si zambete

Standard

Orice legătură cu realitatea a poveştii de mai jos este întâmplătoare, bineînţeles.

B.S. era genul de personaj cu care nu vrei să ai de-a face prea des. Veşnic agitat, singur împotriva unei lumi ostile, veşnic în criză de bani. Chiar în dimineaţa asta o sunase pe Ana cu o cerere de bani, a şasea sau a şaptea pe care trebuia să i-o refuze, să-i zică îmi pare rău, dar nu am de unde să te împrumut. Însă ca să ajungă să zică asta trebuia mai întâi ca B.S. să se oprească din văicăreală:

– … şi atunci le-am spus, voi sunteţi tâmpiţi, nu l-am lovit intenţionat, el mi-a ieşit în faţă, ce dracu era să fac, ce idioţi, închipuie-ţi! M-am dus acolo, am vorbit cu şeful lor… douăjdoo de milioane… penalizare… îi dau în judecată, mama lor de nemernici…

Ana îl asculta închipuindu-şi că asistă la un monolog de teatru radiofonic. Abia se sculase din pat, părul îi era zburlit şi aspru, se gândi că trebuie să şi-l vopsească, apoi îşi turnă un pahar de apă ca să înghită pastila zilnică de calciu şi magneziu. B.S. îi amintea de Sandu, un fost coleg de serviciu care şi el avea obiceiul să intre în tot felul de belele şi să se vaiete cui voia să-l asculte, dar nu pe un ton plângăreţ , ci eficient şi bătăios, de parcă „sistemul” îi punea piedici dinadins, iar el trebuia să dea zilnic dovadă de vitejie ca să le înlăture. Ana era convinsă că în propriii lor ochi aceşti bărbaţi erau nişte eroi, mândri de felul în care se descurcau să iasă din încurcături pe care singuri şi le provocaseră. Pentru că tipul nu mai termina de vorbit, aplică strategia compătimirii, care nu dădea greş niciodată cu astfel de oameni:

–          Băi, ce ghinionul naibii! Acuma, sincer, mi se pare un abuz. Douăzeci de milioane amendă? Şi dacă-i faci rost, cum îi dai înapoi? Eu zic neapărat să-i dai în judecată pe nemernici, ai toate şansele să câştigi.

Prins pe nepregătite, B.S. se fâstâci:

–          Măi, acum au şi ei dreptate, că nici eu nu m-am asigurat, vizibilitate zero, na, omul nu prea avea cum să vadă că sunt acolo, adică, oricum, văd eu, important e acum să strâng milioanele alea să mă duc să plătesc amenda, că altfel îmi pun ăştia penalizări, nişte nemernici…

–          Cât vrei?

Pentru că, deşi nu o suna decât ca să-i ceară bani, B.S. devenea foarte delicat când era vorba să spună suma şi putea să se învârtă în jurul cozii la nefsârşit, însăilând poveşti după poveşti.

De ce i-am dat o sută de euro? avea să se întrebe ea retoric o oră mai târziu, după ce B.S. apăruse cu un taxi în parcarea blocului ei şi încercase s-o mai ţină de vorbă, dar ea îi întinsese scurt cele două hârtii galben-maronii şi se scuzase că are treburi acasă. Dar ştia de ce: omul avea nevoie, ea avea suta pusă deoparte pentru zile negre. Măcar să se folosească cineva de banii ăia. Până la urmă, nu e neapărat ca zilele negre să fie ale tale proprii.

Opt ore mai târziu însă, pe strada Plugarilor, când contempla alături de mecanicul auto propria ei maşină zdrelită într-o parte de impactul cu un X5, Ana nu se aştepta la ceea ce avea să urmeze.

– Cu totul, aşa, să zicem vreo doişpe milioane, socotea mecanicul cu voce tare. Înlocuim aripa, vopsim, chituim, facem şi o geometrie să vedem de ce scârţâie roata, să nu fie capul de bară… Săptămâna viitoare mă duc după piese.

– Haideţi mai bine peste două săptămâni, să iau şi eu banii. Altfel n-am să vă dau de piese. Şi-n gândul ei: mai bine-mi ţineam suta de euro…

– Da, asta e o problemă, că nici eu n-am, altfel luam eu, vă daţi seama şi îmi dădeaţi dumneavoastră. Aa, dar staţi. Are ăsta mic în puşculiţă. Cât ai, tată?

Cel mic nu mai era aşa de mic – un puştan de paisprezece ani frumuşel şi foc de isteţ.

– Am cinşpe milioane, şi să ştiţi că nu am nevoie de ei acum, vi-i dau pe toţi. Ia tata piese cu ei şi ce mai e nevoie şi mi-i daţi când aveţi. Vorbesc serios.

– Dragul meu, eşti tare drăguţ, dar n-am înnebunit să atentez la puşculiţa ta. Nici nu mă gândesc!

– Vă rog, e posibil aşa ceva? Ne ştim de atâta vreme, dumneavoastră aveţi nevoie, eu am bani puşi deoparte. Măcar să se folosească cineva de ei.

Şi la asta Ana nu mai spuse nimic, pentru că-şi recunoscuse propriile-i gânduri de mai devreme. Zâmbi şi-l ciufuli prieteneşte pe puştiul cel inimos.

– Mulţumesc, ai un suflet mare tu.

Iar chipul puştiului strălucea de bucurie.

Cea mai buna saorma din Bucuresti

Standard

Il asteapta sa iasa de la metrou si de data asta apare la timp. Casca de-i trosnesc falcile. De la o vreme e mereu obosit si somnoros; il chinuie la serviciu peste masura, desi zice ca nu sunt mai aglomerati decat in alte perioade. O prinde de mana, distrat, si pornesc spre casa. Trecand prin statia autobuzului 301, ea remarca un copil vagabond aproape dezbracat, care se joaca fericit cu ecranul touch screen incastrat in peretii statiei. Apasa pe toate butoanele si tipa de placere atunci cand imaginea se schimba.

Pe drumul spre casa abia daca schimba doua vorbe. El nu spune nimic, iar ei nu-i vine nimic in cap. Uneori se sperie si ea de incapacitatea asta a ei de a lega doua cuvinte cu un om pe care-l cunoaste de opt ani. Un dialog e ca un dans. Vorbele se leaga numai daca amandoi fac pasii corespunzatori. Altfel fiecare cuvant cade in gol sau poate ricoseaza, se intoarce inapoi la ea ca o ghiulea si-i suna strain si altfel. Ce faci? Cum a fost ziua de azi? Mergem undeva sa mancam? Uite ce frumos a inflorit liliacul.

Aproape de casa e o saormerie. Ca intotdeauna, e atrasa de mirosul de carne si condimente si simte cum stomacul ii face un salt. Mereu isi spune ca va veni intr-o zi acolo sa-si comande cea mai mare saorma sandvis din meniu, aceea „cu de toate”, dar nu ajunge niciodata. Decat cu el, cand il asteapta sa vina de la serviciu, dar cu el e un chin, pentru ca a citit de curand undeva ca saorma prezinta o combinatie de ingrediente toxice pentru ficat si de atunci nici pe ea n-o mai lasa sa manance.

– Iar ai inceput sa adulmeci mirosul de hepatita? o ia el peste picior. Gandeste-te numai in ce conditii frig astia carnea, uite cum iti ia cu mana ceapa si castravetii, bleah. Si manusa aia mai bine n-ar mai tine-o. Cu ea sterge tejgheaua si tot cu ea imi face mie senvisul. Ce sa zic, igiena de te baga in spital. Vrei sa-ti iei una? Daca vrei, ia-ti. Eu nu pot sa-ti interzic.

Nu-i vine sa creada ce aude. E momentul sa zica da.

– Da, hai ca-mi iau, ca nu mai pot de pofta. Tu nu vrei?

– Scarbosenie din asta? Nu cred. Vreau sa mor sanatos. Ia-mi o apa.

Apa ii lasa ei gura cand se vede cu monstrul in brate. E un monstru de sandvis. Ca intotdeauna ochii au fost mai mari decat gura si saorma cu de toate abureste punguta in care e grijuliu infasurata. Ar vrea sa muste mai repede, sa ajunga la miezul de carne (vita si pui, va rog), cartofi, castraveciori si sos de usturoi, dar intai trebuie sa treci de marginea lipiei. Si ce bine miroase!

– Hai, doar nu vrei acum s-o mananci in strada, sa curga zoaiele pe tine? o admonesteaza el inveselit de pofta cu care o vede muscand din lipie. Hai sa stam aici la masa. Imi iau si eu o placinta de-aia.

Mananca impreuna, iar ea se simte binebinebine. Placinta arata excelent, saorma e perfecta. A ajuns deja la miez, mmm. Oare sa-i ceara sa guste o gurita din placinta lui? A, care placinta, ca a si terminat-o. Haplea mai e!

– Auzi, e buna saorma aia?

– Mmmhmmm, mormaie ea cu gura plina.

– Ia, da si mie sa gust.

– Mhmmmm?! il privestea ea, scandalizata. Se sterge cu servetelul. Pai nu e esenta de hepatita? Vrei sa te imbolnavesti? il necajeste.

– Ce mi-e placinta aia, ce mi-e saorma, tot un drac. Din ceva trebuie sa murim. Miroase bine. Da-mi sa musc.

– Lasa-ma, ca doua guri mai iau si-ti dau tie restul.

– Da’ ce te doare sa-mi dai acum? Oricum ai gura plina. Sau vrei sa musti si de rezerva, sa-ti bagi printr-o masea, hahaha, rade el cam tare, dar cu pofta.

– Imediat, uite, mestec si mai iau o gura [mmm, ce buna eeee!], stai…

Dar el s-a ridicat si si-a infipt deja dintii in sulul carnos de lipie, pe care ea il tine in mana ca pe un microfon. Cand ii vede mustata mustind de zeama si limba iesind sa stearga ultimele resturi de cartof de pe buze, intelege ca i-a trecut pofta de saorma. Ca nu mai poate sa ia nici o muscatura fara sa aiba in fata ochilor o gura cu dinti lungi si neregulati umbrita de-o mustata in care atarna firimituri de placinta umede.

– Ia-o.

– Mersi, nu voiam decat o muscatura.

– Ia-o, te rog. Eu nu mai pot.

– Esti sigura?

– Foarte, incearca ea sa zambeasca.

– Poftim, bine ca dai banii si pe urma arunci jumate. Da-o-ncoa!

Si cea mai buna saorma din Bucuresti se mistuie cat ai clipi sub mustata cafenie.