Arhive pe categorii: artistice

Colinde. De ce nu mai stau pe mess.

Standard

Colindele sunt leapsa furata de la Sabina. De ce nu mai stau pe mess m-a intrebat Ana (careia imi place sa-i zic Anna, i se potriveste!) si e o intrebare buna.

Cu ce sa incep?

„A Christmas Memory”, de Truman Capote. O citeste Jose si imi scrie: Si puedes, léelo, salvo que ya lo hayas leído. En este caso lo puedes leer otra vez. N-am citit-o; asa ca m-am apucat de ea.

E ora opt, ascult La Oreja de Van Gogh, sunt racita, mi-e dor de Santiago, de Malu si de Papa Levante – o porcarie de trupa de andaluze lalaite, care nu se gaseste pe nicaieri si care era la mare moda in 2001 [aunque parezca mentira, me pongo colorada cuando me miras si no esta de moda prac-ti-car se-xo :)) si no hay razon para el corazon; dar preferata mea era para que me quisieras, o mega-lalaiala].

Nu mai stau pe mess pentru ca nu am cand, iar asta dureaza de asa de multa vreme incat daca cumva se intampla sa am o zi cand pot sa stau pe mess ma dau invisible, fiindca altfel sare pe mine o gramada de lume sa ma intrebe acelasi lucru: ce mai faci, ce mai e nou, te-ai maritat si alte informatii pe care foarte usor le pot afla de pe blog :)) Sau de pe facebook, unde pierd multa vreme; mai nou joc si icy tower, dar nu prea stiu inca sa sar si tot cad. Recordul e etajul 65, ceea ce nu inseamna mare lucru.

Despre colinde imi place mai mult sa vorbesc [ca tot radeam mai inainte de un status pe twitter care zicea ce face Hrusca din ianuarie pana in noiembrie? LOL], pentru ca am tot feluri de amintiri frumoase cu colinde… din copilarie, cand mama imi canta O, Tannenbaum si doamna de franceza ne canta Mon beau sapin si eu nu intelegeam de ce se canta la fel! Probabil ca primul colind pe care l-am invatat a fost „otanebau, otanebau, vitroizidaine pleeter”, din care eu intelegeam, nu stiu de ce, ca e ceva cu prajituri. Probabil pentru ca se canta cam in acelasi sezon in care mama si omama si, probabil, si Ana-omama (strabunica) la vremea ei, faceau munti de prajituri si biscuiti in toate formele si culorile. Mama le face si astazi; eu inca rezist acestei traditii.

Colinde. Multa vreme colindul meu preferat a fost Dom Dom sa-naltam, pentru ca se canta pe voci si tot ce se canta pe mai multe voci ma fascineaza. In afara de asta, imi placea ca au vanat un iepuras si ca n-au omorat caprioarele. Ca orice copil crescut cu Nicolae Labis, am oroare de moartea caprioarelor.

In anul 1 de facultate, Octavia mi-a cantat „La Viflaim colo-n jos”, mirata ca nu-l stiam, si m-am indragostit pe loc. De atunci a devenit colindul meu preferat, number one si-l ador.

„Colindita” iarasi imi place de cand eram mica si pana si eu reusesc s-o cant, ceea ce ii sporeste farmecul.

Din facultate imi plac:

Los peces en el río

El niño del tambor

Ya viene la vieja

Joy to the World

si my number one, pe care-l pot asculta pe repeat din ianuarie pana in noiembrie:

God rest ye, merry gentlemen

Bonus, ondiñas veñen e van (a Rianxeira) si éche un andar miudiño…porque boitamos de menos Galicia :)


Color me Katie

Standard

Via oompa am ajuns la un filmulet haios cu un musical improvizat intr-un supermarket pe care m-am gandit daca sa dau click sau nu, fiindca nu-s mare amatoare de iutuburi pe blog. Si am dat click. Un minut mai tarziu, plangeam si radeam toata de puterea pe care o au muzica si dansul de a deschide oamenii, de a-i aduce impreuna, de a-i face sa zambeasca. De a transforma o multime indiferenta de clienti intr-un public. Minunat!

Fireste ca m-am dus pe youtube si am urmarit si alte idei traznite marca Improv Everywhere: can I get a napkin please – un musical traznit la mall, oamenii-oglinda din metrou, metroul transformat in muzeu de arta, petrecerea-surpriza pentru un cuplu necunoscut care tocmai se casatorise, I love lunch, plimbarea in lesa a cainilor invizibili, 1200 de oameni plimbandu-se cu metroul numai in chiloti! Ce nebunie! Dar pe urma am citit, tot la oompa, de unde aflase ea de traznaile astea si era iar un link pe care a trebuit sa decid daca sa dau click sau nu: colormekatie, un blog al unei fotografe din NY.

In acest moment sun fan Katie pe viata, cel putin pentru urmatoarele doua idei incredibil de minunate:

Sa nu mai vorbim de fluturasii imprastiati prin cartier intr-o zi ploioasa, de ochisorii lipiti te-miri-unde, de toate minunile pe care le face prin casa si de cele mai colorate poze pe care le-am vazut vreodata!

Si, bine, trebuie sa marturisesc de ce o iubesc pe Katie definitiv, iremediabil si mult mai mult decat pot exprima in cuvinte: Katie are liliputani!!!!!!!! Katie stie sa faca liliputani si da liliputani la tot cartierul! Katie vorbeste direct cu Christina aia mica, careia acum mai mult de 20 de ani i se promiteau liliputani adusi de tata de la serviciu si care citea „The Carpet People” si visa sa se trezeasca intr-o dimineata inzestrata cu vedere microscopica. Multumesc, Katie :x

And, just in case any of these links brings you to my blog, dear Katie, I want to tell you that by creating the adorable tiny people you fulfilled one of my childhood dreams: that of playing with Liliputians, just like Gulliver :) Thank you from the bottom of my heart!

In timp ce scriam acest post mi-am rascolit/rasfoit/recitit blogul si-am bagat de seama ca la unele comentarii n-am raspuns niciodata. Nu stiu de ce.

P.S. Acum ca se termina vacanta porcina, eu racesc.

P.S. 2. Vreau de doua ori mai tare sa merg la New York!!!!

Povestile domnisoarei Firicel. Satya. The Amsterdams

Standard

Multe, multe intr-o singura zi, dar toate speciale, minunate si unele merita chiar un repetir.

Gaudeamus, de pilda. Doua variante posibile [si extreme]: ori ma duc acolo si stau toata ziua si-mi dau toti banii si innebunesc de placere, ori nu ies din casa de frica sa nu ajung acolo, sa stau toata ziua si sa-mi dau toti banii. Si innebunesc de frustrare, fireste.

Nu sunt omul care sa-si refuze o placere :D M-am dus! Nu puteam lipsi de la lansarea Povestirilor domnisoarei Firicel, nu dupa ce Ada mi-a zis sa vin si sa-i spun ca „eu sunt eu” :xx [Ada, zau, altfel n-as fi venit!! Sunt timida :”>]! A fost cea mai vesela lansare la care am asistat vreodata: zane, copii muuuulti si asa de frumosi, un urs galben (urs era?) care cred ca murea de cald in costumul ala, ciocolata, multe carti cu domnisoara Firicel minunat desenate de Oana Bucur si o veselie contagioasa! Cand sa cumpar cartea, se terminase. Am dat fuga la stand la Aramis, dar nici acolo n-o mai aveau. Dupa mine vin doua mamici, cu copii mici: o cautau pe Firicel. Apare un domn cu barba cu un brat de „firicele”. N-apuca sa le mai puna pe raft – i le luam direct din brate! La coada chiar zambeam cand mi-am dat seama ca doar o singura persoana statea sa cumpere altceva decat cartea cu Firicel!! :)) Abia astept sa le fac cadou fetitelor pentru care am cumparat-o si sa vedem cum li se pare! Multumim, Ada!

De la Firicel, fuga prin targ sa vedem cu ce se mai lauda. Era o inghesuiala si-o caldura de nesuportat. Cristianei ii era foame. Madalina se pierduse pe la Oxford. Mih bantuia prin sferele superioare. Livia si Ralu abia se pregateau sa vina. Mie-mi tot suna telefonul si nu-l auzeam. L-as fi luat pe Josep Pla (odiosul! adoratul!), dar nu aveam bani de el. L-as fi luat pe Orson Scott Card, dar nu pleaca nicaieri pana una-alta. Si desfasurandu-mi in cap acest pep talk am plecat dupa mici si carnati.

Numai dupa ce luasem un pranz campenesc Oktoberfest a urmat Satya. Asta e un restaurant sanatos, vegetarian, ayurvedic, pe Banu Manta. Fireste ca nu mai eram in stare sa mananc nimic sanatos, asa ca am baut o cafea si-am gustat o delicioasa clatita din faina integrala, impodobita cu mere coapte in sos de fructe de padure si bucatele de migdale. Ceva divin. E de mers cand or fi bani si foame! Pentru ca e scump, dar foarte placut.

La targul din parcul Kiseleff nu e mare lucru de vazut. La Gloria Jeans trebuie mers, pentru ca au wireless si se pot vota pozele din concurs :)) Si, ca de obicei, un mall cheama pe altul, asa ca am ajuns in Plaza.

Asta explica de ce intre Gaudeamus (12:30) si concertul The Amterdams (21:00) eu n-am reusit sa dau pe acasa. Ceea ce a fost probabil mai bine, pentru ca sigur ma pleosteam si nu mai aveam chef de concert. Si-ar fi fost pacat.

The Amsterdams in club Control. Pentru ca Cristiana are pe fb numai statusuri cu ei, de m-a innebunit, iar azi m-am apucat sa-i ascult pe myspace si sunau indie si punk ca muzicile pe care le ascultam eu in liceu. Good vibe. Solistul, Andrei Hategan, are genul ala de trup filiform pe care stau bine tricourile rupte si pantalonii cu talie joasa. Canta misto si se misca fenomenal! Imi facea impresia ca e sub apa uneori, alteori exploda de energie. Absolut hipnotic! Am tema de vacanta sa ascult Adolessons. Merci, Cristiana! >:D<

Maine urmeaza un drum la sala radio si hopefully unul la service, sa-mi iau stergator in spate, fiindca mi l-au furat pe cel pe care-l aveam. Uit constant ca marti e 1 decembrie si nu se lucreaza, de aceea pun intrebari inteligente gen „da’ tu ai liber marti?” „trec marti pe la firma sa te vad?” etc. Ce cuvant, „firma”!

Nuff said. Amsterdamsii mai jos. Eu ma duc sa ma culc.

 

Concurs foto – votati si voi?

Standard

Un prieten participa la un concurs foto unde nu stiu exact ce va castiga, dar vreau sa-l ajut sa castige!

Daca vreti sa ne-ajutati si voi, pozele se gasesc pe site-ul Fototalentos ’10 si ca sa le votati, intrati pe „Las mas valoradas” apoi in casuta de search („buscar”) introduceti urmatoarele titluri:

  1. Dos gotas de agua
  2. Invitado en los Pirineos
  3. Jugando a ser niño
  4. En la escuela con hambre
  5. Por una hamburguesa
  6. Naturaleza versus tecnología (recunoasteti locurile?)
  7. Cultura de los muñecos
  8. A solas en el agua

Sau puteti sa dati click pe linkurile de mai sus si mergeti la fiecare poza si votati ;)

¡Gracias!

P.S. Azi la 12:30 sunt la lansarea Domnisoarei Firicel la Gaudeamus :)

Dimineata, frig

Standard

Al meu país la pluja no sap ploure:
o plou poc o plou massa;
si plou poc és la sequera,
si plou massa és la catàstrofe.
Qui portarà la pluja a escola?
Qui li dirà com s’ha de ploure?
Al meu país la pluja no sap ploure.

(Raimon)

In mod miraculos mi s-au reparat iar boxele (e un contact care cand se pune, cand se ia) si ascult, ca de obicei, Raimon. Azi am citit un blog care scrie ca mine al unei fete careia ii e dor de trecutul ei asa cum imi (era? este?) si mie. Cand ascult Raimon, de exemplu, mi-e dor de Gironella si de orele de catalana cu Joan si cu Alfred. Cand aud „por el imperio hacia Dios” mi-e dor de Madrid si de Jose si de cartile pe care le citeam impreuna acum foarte foarte multi ani, cand eu eram inca blonda, iar el avea o claie de par in cap :) Pentru ca tempers fuggit si numai deunazi am vazut la Carturesti ca s-a publicat in traducere romaneasca Witches Abroad la RAO, Prin cele strainatati. Si  traducerea ok, din ce mi-am putut da seama citind in librarie. Pentru cei care nu stiu, WA e prima carte tradusa de mine, la 19 ani, in anul 1 de facultate, cand eram iremediabil indragostita de Andrei Gheorghe, iar el vorbise la MK de Terry Pratchett. Am tradus cartea cap coada, intai pe masina de scris, apoi pe un computer. Mi-a luat cam 1 an si nu am publicat-o niciodata. Anul trecut cand am vrut s-o dau la RAO era deja cineva angajat sa o traduca si mi-au zis ca e prea tarziu [oricum banii pe Josep Pla nu mi i-au platit inca…].

Nu stiu daca inteleg bine conceptul de mentor, dar daca un mentor e cineva care-ti schimba viata macar un pic si ireversibil, atunci AG mi-a fost mentor si datorita lui am supravietuit in primii doi ani de facultate [hell, si datorita lui am dat la limbi straine in the first place! bine, sa n-o uitam pe Andreea…]. Iar mai de curand, Raluca a jucat acelasi rol si adesea ma gandesc cat de mult mi-a influentat modul de a gandi.

Dar trecutului ii sade bine acolo la stanga pe axa timpului, pentru ca momentul nostru e prezentul. Today is yesterday’s tomorrow. Iar in prezent e rece, vine nitel iarna, iar dimineata cand ma duc la bus pe jumatate adormita alergia ma pisca nitel de urechi, dar mult mai delicat ca in alti ani, aproape imperceptibil.

Imi plac diminetile mele uber-matinale (6 – 6:15) cu cafea cu lapte, paine cu gem si 5 minute de mers alert pe jos (sau de sarit in primul taxi, daca vremea o cere, iar portofelul ne-o permite). Imi place sa ma trezesc, uneori fara ceas, si sa ma gandesc cu drag la noua zi ce incepe. Am trecut printr-un proces de adaptare, iar acum am ajuns la concluzia ca am un orar chiar misto! Merci, Alina :)

Mi se pare ca Raimon merge cu diminetile mele…

P.S. O veste mare: nu mai am lamai! Dupa 7 ani de carnet, lamaile erau mai mult o stare de spirit :)

Batman, Batman

Standard

Plimbare. Vinerea e de plimbare, dupa scoala. Cafele, povesti, stradute frumoase, toamna tarzie si calda, masini, frunze galbene, ganduri, zambete. Si, deodata, pleosc!

Acum vreo 7-8 ani cineva mi-a varsat de la un balcon o galeata cu apa fix in cap, pe Pantelimon. Noroc ca era vara, apa nu parea prea jegoasa si m-am uscat relativ repede. In alta zi mergeam cu Vio pe strada si ne-a cazut in fata, tot de la un balcon, o punga cu un rahatel. Suuuper! Sa ne mearga bine, probabil. Semn de noroc si de bani :)) Tot asa, am primit „din cer” (sau din senin, ca broasca testoasa), un faras de praf, oase de pui si multe alte mizerii, ca sa nu mai zic de chistoace de tigara. Asa ca ma veti intelege cand va zic ca nu mai intorc capul la zgomote ca acel pleosc! – ma bucur doar ca nu mi-au picat in fata, ci in spate.

Dar Octavia s-a intors si a strigat:

– Nu pot sa cred! Un liliac!

Dap. Era un liliac mort. Un sobolan cu aripi. Un animal care doarme ziua si umbla noaptea. Tata si mama lui Batman. Un liliac picase din cer pe trotuar in spatele nostru, pe strada General Berthelot, la doi pasi de liceul Sf. Sava.

Primul sentiment a fost de mila, dar vazand trupusorul prabusit pe caldaram am simtit o oarecare repulsie. N-am putut sa ma apropii de el, desi eram curioasa sa-l studiez de aproape (am mai vazut lilieci doar in zbor si niciodata in Bucuresti). Ridicand ochii spre „cerul” din care cazuse acest mic mesager sinucigas (sau poate impins!!), am bagat pentru prima oara de seama ca pasarile de la streasina casei erau lilieci, iar ciripitul prelung era de fapt un soi de chitcait. Brr! Si acum simt fiorul acela de teama si repulsie cand ma gandesc. Simt ghearele, il simt periculos, rece, umed, alunecos si asta fara sa fi pus vreodata mana pe un liliac.

Si,, in acelasi timp, incerc sa gandesc empatic chiar si despre aceasta creatura pentru mine misterioasa, sa „be the bat” si sa-l inteleg dinauntru, asa cum as intelege un caine care ma ataca, sau o pasare nebuna si nu pot. Nu mi-e destul de familiar ca sa gandesc empatic despre el. Liliacul e varelse.

[Orson Scott Card:] „Demosthenes’ History of Wutan in Trondheim: The Nordic language recognizes four orders of foreignness. The first is the otherlander, or utlanning, the stranger that we recognize as being a human of our world, but of another city or country. The second is the framling… This is the stranger that we recognize as human, but of another world. The third is the raman, the stranger that we recognize as human, but of another species. The fourth is the true alien, the varelse, which includes all the animals, for with them no conversation is possible. They live, but we cannot guess what purposes or causes make them act. They might be intelligent, they might be self-aware, but we cannot know it. ”

Imi place acest citat din Speaker for the dead:

“Since we are not yet fully comfortable with the idea that people from the next village are as human as ourselves, it is presumptuous in the extreme to suppose we could ever look at sociable, tool-making creatures who arose from other evolutionary paths and see not beasts but brothers, not rivals but fellow pilgrims journeying to the shrine of intelligence. Yet that is what I see, or yearn to see. The difference between raman and varelse is not in the creature judged, but in the creature judging. When we declare an alien species to be raman, it does not mean that they have passed a threshold of moral maturity. It means that we have.”

Mi se pare asa de frumos, incat nu mai pot sa spun nimic. Just bow to the mind that came up with that. I so want to write a book someday that’ll make people feel happy and smart when they read it! All this polyphony going on in my head has to lead to something :-)

Cred ca ma intorc la Saramago. Am citit azi in Dilemateca un articol frumos despre „Ensayo sobre la lucidez” [eseu despre luciditate, s-a tradus]. Saramago s-a apucat de scris la 54 de ani.

Am descoperit Dorobantiul si in special strada Putul lui Zamfir, care mi se pare ca are un aer de Bucuresti meets Paris meets Zurich care ma incanta.

Depanarea!

Standard

Cand eram mici venea Depanarea, care era o masina mare care nu intelegeam la ce foloseste. Nici acum nu stiu la ce folosea Depanarea. Dar stiam cand trecea pe strada ca trece Depanarea.

Se mai depanau televizoare (si masini aflate in pana), ba chiar si troleul se ducea uneori de depanat.

Acum depanarea s-a mutat online si anul trecut un elev m-a intrebat daca se pot „depana amintiri”. Internetul nu are diacritice uneori.

Declar „depanarea” cuvantul zilei de azi.

Dupa o aventura haioasa in care am reusit sa raman cu buza umflata afara din masina, cu cheia incuiata inauntru, motorul pe contact si stergatoarele mergand (m-au „depanat” ai mei, care au sosit – inseparabili as usual :xxx – cu cheia de rezerva), laptopul care innebunise pe 11 octombrie si nu mai scotea un sunet (era Mutulica, iar eu Morocanosul) si-a revenit ca prin farmec, adica s-a „depanat” printr-o miscare de scuturare a firimiturilor din tastatura!!!! Sunt atat de fericita, incat l-am dat la maxim si urla „Al vent, la cara al vent, el cor al vent, les mans al vent…” si ii multumesc Artistului ca a pus joculete pe site si ca joculetele alea canta si astfel mi-am putut da seama ca Mutulica vorbeste! >:D<

Azi a fost frumos la ToK; am facut un mic experiment din care am invatat sa ne raportam la lume printr-un alt simt decat vazul si sa vedem cat de mult conteaza o schimbare asa de mica cum e legarea la ochi cand vine vorba de lucruri pe care practic nici nu le observi, gen praguri sau tocul usii! Irina, Miruna, Ana, Carlos (si Ben din galerie), ati fost super!

Am citit o carte extraordinara azi la Diverta (da, citesc carti intregi la Diverta… din motive de pret, dar si pentru ca uneori ma prinde cate o carte si uit sa mai plec si pe urma n-o mai cumpar ca am citit-o :D). Se numeste Vrajitoarea trebuie sa moara (Sheldon Cashdan) si a aparut la editura 3. Ca sa vorbesc ca Gramo, „3 sa mi-o iau si eu!”

Am ramas insa cu o obsesie in urma citirii acestei carti: cum il cheama in romaneste pe Rumpelstiltskin (Rumpelstilzchen), piticul ce rau care toarce lana in aur? [alte obsesii: flanelograful, thanks to Cristiana ;))]

Si-mi raspund! [depanare e cuvantul!] Il cheama Tom Tic Tot. As vrea sa le spun si celor de pe proz.com, dar n-am cont acolo. Madalina, poate le zici tu?

Stiti de buna seama,

Tom Tic Tot ma cheama

canta el singur in padure, nestiind ca servitoarea il aude si astfel stapana afla care-i era adevaratul nume.

De ce sunt piticii rai in povesti? De ce cand eram mica mi-era frica de Tom Tic Tot si de Piticut zis si Cinabru?

Am aflat ca a murit Gheorghe Dinica si imi pare rau. Rau pentru ca n-o sa-l mai pot vedea la teatru („Take, Ianke si Cadar” a fost minunat!), pentru ca n-o sa mai faca alta „Filantropica”, pentru ca s-a terminat si locul lui ramane gol… in viata si pe scena si cu siguranta in familie. Dumnezeu sa-l odihneasca. Pentru mine e gone too soon.


The culture of the natural carries with it the fantasy of pedagogical institutions

Standard

Ikea si teatru. Teatru si Ikea.

Draga Cuine,

Imi pare rau ca n-ai venit la teatru, ca n-ai putut sa vii la teatru. Acum, cand scriu, e intuneric si bate din spate lumina chioara lampii celei noi de la Ikea (becul are doar 25 W, trebuie unul mai tare) si in firefox sunt deschise si alte taburi, despre Die kahle Sängerin (regia Alexandru Dabija, Teatrul German de Stat din Timisoara).

Ma gandesc ca ti-ar fi placut, pentru ca mie mi-a placut foarte mult.

Draga Mih,

Imi pare rau ca limba germana te-a respins, sau ti-a fost prea somn ca sa stai pana la sfarsit, cand dialogurile s-au transformat in monologuri, monologurile in Anekdote, anecdotele in fraze-sablon, sabloanele in vorbe, vorbele in vocale si consoane si totul a fost deconstruit pana la ultimul fonem, cam asa ca-n Page d’ecriture:

Mais tous les autres enfants écoutent la musique
et les murs de la classe s’écroulent tranquillement
Et les vitres redeviennent sable
l’encre redevient eau
les pupitres redeviennent arbres
la craie redevient falaise
le porte-plume redevient oiseau

Cantareata_cheala_000Ma bucur acum ca n-am citit „Cantareata cheala” asa cum imi propusesem si ca m-am dus la teatru tabula rasa, fara alte cunostinte despre Ionesco decat clasica eticheta cu teatrul absurdului si „Tabloul”, vazut asta-vara la festivalul de teatru al liceelor (intr-o montare Alex Nagy pe care o pot invidia linistiti multi regizori cu scoli inalte!)

Mi-a placut scenografia, mi-au placut costumele (mai ales culorile! din randul 17 se vedeau mai mult hainele decat chipurile actorilor de pe scena), mi-au placut jupoanele infoiate si frizurile de manechine. Nu doar cuvintele lor sarisera din Marea carte a cliseelor de limbaj (daca s-o fi scris), ci si hainele si tinuta lor pareau decupate din revistele Femeia ale anilor ’50, iar mimica si jocul actorilor amintea de niste papusi stricate, marionete de care papusarul a uitat si care continua sa functioneze pana ce li se sfarsesc bateriile, mecanismele se uzeaza  si-si pierd orice trasatura umana (sau umanizanta), devenind simple masinarii.

Este evident ca inspiratia pentru aceasta piesa i-a venit lui Ionesco pe cand incerca sa invete engleza, cu deja clasicele dialoguri intre Mr. Smith si Mr. Jones. Acum mi-e destul de clar insa ca si lui Juan Jose Millas inspiratia pentru a scrie „El orden alfabetico” i-a venit prin contact cu „Cantareata cheala” – coincidenta e prea mare. Comparatia e, fireste, in favoarea lui Ionesco, care a scos o opera cu cap si coada (desi se presupune ca trebuie sa mearga in loop, deci capul se cam confunda cu coada!) acolo unde Millas a reusit cu greu sa insaileze o poveste la fel de destramata ca si realitatea (?) pe care o creeaza.

Mi-a placut. Absurdul a devenit mult mai mult parte din viata noastra acum decat era acum 60 de ani, iar de la Seinfeld incoace am invatat sa radem de lucrurile pe care nu le intelegem sau care ne socheaza. Ne recunoastem in personajele incapabile sa iasa din clisee, care au uitat demult sa comunice autentic si reusesc, uneori, sa uite chiar si ca sunt sot si sotie. Ce ciudat! Ce surprinzator! Incredibil! Dormim in acelasi pat? Avem acelasi copil? Ce coincidenta! Dar zau ca nu-mi aduc aminte de nimic.

In timp ce radeam, ma gandeam cate slalomuri fac ca sa nu intru in acest cliseu de viata si cat de nefericita ma simt ca toti (generalizarile in „Cantareata cheala” sunt geniale, iar exceptiile foarte inspirat alese) si-au ocupat pana la varsta asta locul in cliseu si eu nu. Cand eram mica citeam adesea cele patru volume „Engleza fara profesor” (Dan Dutescu, anii 70) ale lui tata tocmai pentru aceste dialoguri creatoare de (i)realitate intre familia Smith si diverse alte personaje episodice. Scurte si simple, erau exact genul de texte pe care mintea mea le putea procesa usor la 7-8 ani si care ma amuzau extraordinar. Sa fie zilele noastre un timp al intoarcerii la acest mod simplist si copilaresc de gandire in propozitii scurte, cu multa actiune si putine idei? Cand ne e tot mai greu sa stim cine suntem, ocupati pana peste cap sa fim cine trebuie sa fim? A, e, i, o, u. B, c, d, f, g, h, j, k, l, m, n, p, r, s, t, v, x, z. Es ist nicht da, es ist hier.

De la Ikea la teatru e doar un pas, pe care Pisicutza il face cu mare maiestrie! Mi-as dori sa-l faca mai des; poate anul asta reusim ceea ce anul trecut doar ne-am propus, la modul neserios: sa mergem mai mult la teatru, sa vedem mai multe spectacole si sa ne bucuram mai mult de atingerea pasarii-lira!

Sauve-moi, joue avec moi, oiseau!

P.S. Fireste ca voi merge la Paris sa vad La cantatrice chauve la Theatre de la Huchette :-) Se joaca neintrerupt din 1957 si a ajuns la 16300 de reprezentatii! Asta zic si eu bucla si absurd.

Recuperat: B-21-2006

Standard

Recuperez posturi de pe yahoo 360, care s-a inchis.

Bucuresti. Caldura mare, monser. Aer conditionat, apa plata si cirese.

Si amintiri.

Poeziile pe care ma puneau sa le invat in copilarie, Mama lui Stefan cel Mare si Visul Maicii Domnului. Repetabila povara si Mistretul cu colti de argint. Si poeziile lui tata, despre care multa vreme am crezut ca-s scrise de Adrian Paunescu!! Azi am in cap:

„pe o mare de-ntuneric cu sclipiri de ani-lumina
navighez in spatiul cosmic pe-o corabie de tina
navighez sub steagul mortii pe cel mai inalt catarg
vreau sa depasesc lumina si al lumii vechi standard

… si pe velele de tina scrisa e cu ape lucii
o inscriptie senina despre vise si iluzii

„visam sa ating o stea cu o lume fara moarte
fara vis si-nchinaciune
fara zi
si fara noapte
Dar priviti nemarginirea de lumina si de moarte!
Cate vieti trebui-mi-vor pan’ la steaua fara moarte?”

Moartea vazuta la 5-6 ani pe peretii caselor din Cetate de Dolj, satul natal al lui mamaie si tata. Ce mult ma speriau fundele negre (cu sau fara poza raposatului alaturi) care se pun pe case in Oltenia in semn de doliu! Unele raman acolo si cate 20 -30 de ani, cum e cazul fundei lui Mirel, varul lui tata care s-a inecat la 18 ani. Mamaie nu mi-a dat voie niciodata sa ma uit in fantana; „n-ai voie”, zicea, „cine e nascut in februarie n-are voie sa se uite in fantana!”. Nu m-am intrebat decat foarte tarziu cum de tata, nascut si el in februarie, nu avea nici o problema sa se uite sau sa scoata apa.

Acest Mirel care a murit cu multi ani inainte sa ma nasc mi-a bantuit multa vreme imaginatia. Poza lui de pe casa era prea sus ca s-o pot vedea bine cand eram mica si prea stearsa ca sa se mai poata distinge bine chipul atunci cand am mai crescut. Funda devenise gri, decolorata de soare si de ploi.

Mamaie a avut o sora: maica Lena, pe care mi-o amintesc vag ca pe o batrana mititica pe care o auzeam uneori strigandu-ma printre ulucile gardului ca sa-mi dea smochine. Maica Lena a avut multi copii, poate 10, poate 12, unii morti de timpuriu, altii inca in viata, certandu-se neincetat pentru casa parinteasca sau vreun hectar de pamant la marginea satului. Georgea lu’ Brânzan era fiica ei la care trageam cu mamaie cand mergeam in vizita. Fitzu e mama lui Mirel. Vastela e icoana familiei, pentru ca era cea mai frumoasa dintre fete si a murit foarte tanara. Dintre baieti nu mi-l amintesc decat pe Nelus, pe care il stiu din povestile cu cearta pentru pamant.

E o lume cu care am avut contact tangential, in copilarie si spre adolescenta, cand inca mai puteam fi obligata sa merg la tara. E o lume despre care mamaie nu obosea sa povesteasca, iar eu, colega ei de camera vreme de 10-12 ani, i-am fost de multe ori singurul ascultator.

Cand a murit mi-a parut rau ca n-am notat uneori franturi din ceea ce-mi zicea, ca n-am fost mai atenta, ca n-am ascultat cu amandoua urechile in loc sa dau frau liber plictiselii, pentru ca mi s-a parut – brusc – ca o data cu ea am pierdut legatura cu aceasta lume total. N-am tinut in mod deosebit la oamenii astia, pe multi prea putin am apucat sa-i cunosc, casele cu funde negre ma ingrozeau, iar satul mi se parea mereu murdar si intepenit intr-o viata trista si rudimentara. Dar au fost parte din imaginatia mea de copil si poate au contribuit intr-un fel insesizabil la ceea ce sunt azi.

Intr-o seara cand mamaie avea chef de vorba iar eu voiam sa fiu lasata in pace sa-mi scriu „memoriile”, am notat la spatele caietului cateva nume: Florea (strabunicul), Stefana (strabunica moarta la scurt timp dupa ce s-a nascut mamaie), Nastasia (stra-strabunica oarba pronuntata Nastasâia), Minodora/ Minadora („mama de-al doilea” care a crescut-o pe mamaie cu o mare asprime maritand-o la 16 ani). Urmau apoi chestii care mi se parusera haioase, cum ar fi o familie despre care se stia ca „sunt ai de arsera pisica-n cuptor” si orbi fiind amandoi nu si-au dat seama decat prea tarziu, cand casa s-a umplut de un miros insuportabil.

S-ar putea sa fii trecutul

Standard

Vantul bate, frigul musca din picioarele fara sosete si din vene nu curge nicio picatura de sange.

Toamna cea aurie a devenit azi toamna cea intunecata, care aduce tristeti si melancolie.

De aceea imi recit poezii de Blaga, scriu blog si beau ceai.

Psalmul 150

Ai fost cândva prin primãveri, prin ierni, prin toamne,
al semintiilor si-al regelui David erai.
Ai fost cândva, dar unde esti acum ?
Te’ntreb, cãci s-ar putea sã fii trecutul, Doamne.
Unde-ai cãzut din lume rupt, Tu care câteodat’
Te alegeai si’n fata mea cu soarele din mare,
Tu care-ai fost cândva si-al meu prin toate.
În golul ce-l lãsasi cãzând, ceva mã doare,
aducere aminte, Tu, puternicã si mare.
Nu te mai vãd, dar te mai simt în noapte,
te simt Dumineca si toatã sãptãmâna
cum ciungul simte o durere-n mâna
pe care n-o mai are.

Lucian Blaga

Din nou despre toamna si ceaiul-spectacol

Standard

Azi am baut un ceai-spectacol. Venea sub forma unei bilute verzi (legata cu fire verzi, ca o tumoare :)) pe care o aruncai in ceainicul transparent, plin cu apa fierbinte. Biluta incepea incet-incet sa se desfaca intr-o minunata floare, care ocupa la finalul serii tot fundul ceainicului. Like, wow!

Ieri cand conduceam Tico spre Drumul Taberei am vazut toamna. Era in Cotroceni – lunga, slaba si zaluda, invartejind frunzele de pe jos. Am urmarit-o pana la Academia Militara, apoi a disparut, sau a ramas in urma si n-am mai regasit-o decat azi, cand imprastia frunze uscate, galbene si rosii, pe Nicolae Caranfil.

– Ia te uita, am exclamat, a venit toamna, iar Pisicutza a incuviintat. Ii scartaie franele de la o vreme, ca unei batranici genunchii si mi-e mila si sunt recunoscatoare ca exista in viata mea.

Maine as vrea sa merg sa caut toamna la munte, dar muntele e departe si Mahomed singur nu se poate duce acolo. As mai vrea sa ma duc la castelul lui Hasdeu de la Campina (si poate ma voi duce, candva). Printre amintirile mele de toamna, se numara o excursie pe care a facut-o Iulius in clasa a 5-a cu diriginta si cu clasa lui de la scoala 71. Am mers la Targoviste – eu intr-a noua si fiica dirigintei cu un an mai mica – fete mari intre puriceii de-a 5-a care umpleau autocarul. I-am urmarit alergand printre ruinele curtii domnesti si era un cer plumburiu strapuns rareori de cate o raza de soare, iar toamna era roscata si calda, la fel ca parul celei mai frumoase dintre fetitele de la a 5-a – o pustoaica creatza si pistruiata in pulover verde de la care cu greu imi mai puteam lua ochii. Pluteau in aer frunze, iar eu visam la aventurile Ciresarilor.

Intr-o alta viata fusesem si eu la randul meu puricel de autocar si mersesem cu doamna invatatoare in excursie la Targoviste, iar doamna (inca Tovarasa la vreme aceea) ne povestise despre turnul chindiei si mircea cel batran.

Orice s-ar spune, e ceva in noi care rezoneaza profund cu caderea frunzelor. Poate povestea aia din abecedar: s-a desfacut din mugur intr-o dimineata calda a inceputului de primavara. Cea dintai raza de soare s-a impletit pe dansa ca o sarma de aur, facand-o sa tremure de fericirea unei asemenea atingeri… In mine toamna si scoala nu vor sa se separe. Nici toamna si bancile, manualele, doamna Tudoran, cojile tepoase de castane, doamna Sofian si „cacata” ei de rusa, tabla liniata si halatul de la chimie.

Prin aceste randuri vreau sa iau tot acest trecut in brate, sa-i spun ca-l iubesc si ca nu e din alta viata, ci chiar din viata mea, mi-l asum si sunt fericita ca mi-a ramas invalatucit in circumvolutiuni si ca din cand in cand ma mai viziteaza. Am citit la Octavian ca narațiunea continuă a existenței e o minciună. E o iluzie fara de care am fi ciopartiti, amputati, incompleti. Sa luam, asadar trecutul cu noi, lasandu-l totusi unde-i este locul: in trecut.

Viitorul ne aduce/ ne duce tot (la) Targoviste: maine, in cautarea noilor toamne :)

Festivalul de Film Spaniol si bicicletzica Tico :)

Standard

Aseara am vazut la Gala de deschidere a Festivalului un film argentinian.

unanoviaerranteTitlul,„Una novia errante”, m-a dus prima data cu gandul la povesti de dragoste cu happy end, in care cei doi se cauta si se gasesc dupa multe peripetii, sau la filmele de Hollywood (din care am vazut de curand The Hangover) unde orice s-ar intampla la final se tine nunta si todos los errantes vin sa-si ocupe locurile/rolurile in viata de pe ecran.

Dar n-a fost asa. Ines si iubitul ei (de cuyo nombre no puedo acordarme) nu se cautau, pentru ca se gasisera deja – ba chiar plecau si-n vacanta impreuna, in frumoasa statiune Mar de las Pampas, langa Gesel. La inceputul filmului ii vedem pe-amandoi in omnibusul care-i duce la mare, iar putin mai incolo in film aflam si ca acolo urmau sa-si sarbatoreasca aniversarea. Doar ca Ines plange, iar iubitul ei cu barba (in continuare nu-mi amintesc numele lui) e tot mai incomodat de lacrimile ei amestecate cu rimel, de suspinele care fac capetele din autocar sa se intoarca si de vorbele soptite printre suspine: „Dar mi-ai promis… ne iubim… ce s-a intamplat… de ce… hai sa incercam…”. Lui i-ar fi bine daca ar putea cumva sa se faca nevazut, pentru ca n-o mai iubeste pe femeia asta care plange langa el, dar ii pare rau si s-o abandoneze (eu cred ca iubit-o candva), desi il face de ras cu smiorcaiala ei. Ocazia se iveste cand autobuzul opreste in Mar de las Pampas, Ines coboara, iar el profita de ocazie ca sa ramana si s-o stearga inapoi la Buenos Aires.

Pentru ca regizoarea e femeie (Ana Katz;  fratele ei, asistent de regie, Daniel Katz a fost cel care ne-a prezentat filmul aseara si-a raspuns la intrebari), camera nu-l urmeaza pe Miguel (nu mi-am adus aminte, ci m-am uitat pe imdb!!) in noua lui postura de barbat liber, ci ramane cu Ines-cea-parasita, care intai nu-si revine din soc, pe urma incearca sa-si carpeasca viata, se enerveaza, se razbuna copilareste pe Miguel stergandu-i mailurile, merge la petreceri, incearca fara succes sa agate un alt barbat, plange, spala rufe, i se face rau, incearca sa plece, se imprieteneste cu German, vede marea… totul in slow motion oarecum, cu multe taceri si pauze in care pui tu de la tine sentimente si interpretari pana te cam plictisesti :-)

M-am plictisit la filmul asta. Multe cadre prea de aproape, cu o camera care se misca de te lua ameteala; multe taceri in care nu stiai de ce se tace si ce urmeaza, toate vorbele sunau a gol si mi s-a parut ca Ines nu stia sa comunice si ca ceilalti nu stiau s-o inteleaga si m-am enervat. Si m-am gandit ca e cazul sa facem si filme cu oameni inteligenti emotional, care comunica eficient si isi rezolva problemele mai usor si mai rapid in felul acesta.

Filmul a primit la San Sebastian premiul „Cine en construccion”. Acum nu stiu daca asta inseama ceea ce cred eu, dar eu cred ca si-l merita, pentru ca e un film neterminat :)

Dar ce frumos suna spaniola argentiniana („Dale!” plasha, cabashos, uruguashos, vos pensas, plata, pibes…) si ce frumoasa este marea in Mar de las Pampas si cum imi doresc (iarasi) sa ajung si eu acolo! Simt Argentina ca pe o tara calda si prietenoasa, unde am trait candva, intr-o alta viata. E singurul loc de pe lume pentru care simt asa ceva… inca de cand am citit „Toate panzele sus” si mi-am dorit sa merg in Tara de Foc.

Si pentru ca Liviei i-a fost rau aseara, am condus eu Tico, cu urlete de surpriza fiindca mi s-a parut minuscul, foarte usurel, parca zbura, parca era o bicicletzica la care eu dadeam la pedale… pe langa fitzoasa mea de Pisicutza, care-i mare si are o frana de te-arunca prin parbriz. I love driving!

Leapsa pe cititelea (de furat)

Standard

Am furat o leapsa despre carti de la Moonlightblues. Si-am mai furat de -acolo si niste titluri de filme si carti pentru lista de vacanta. Si-am sa revin :)

1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecã?

Jose Saramago, cu aproape tot ce a scris. Milan Kundera, idem. Desi, daca stau sa ma gandesc, poate cel mai des apare Georges Simenon si-al sau Maigret.

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?

Saramago – Toate numele (am 2 exemplare in 2 limbi diferite). La fel am si Wuthering Heights, Razboi si pace (da, am „Война и мир” in rusa!), Lupul de stepa si inca cateva.

3) De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezată în secret?

De Heathcliff, enorm. De Rhett Butler. De Mirona („Cartea Mironei”, de Cella Serghi). De domnisoara Smilla, de la care mi-am luat numele. De Victor din „Ciresarii”.

4) Ce carte ai citit cel mai des?

„Mizerabilii”, de Victor Hugo. Ii recitesc in fiecare an de cand eram prin clasa a VI-a. Am acelasi obicei cu „Ciresarii”, „Cartea Mironei” si „Sfarsit de capitol”, de Galsworthy. Si cu „Xenocidul” si „Vorbitor in numele mortilor”, de Orson Scott Card.

5) Care era cartea ta preferată la 10 ani?

„Steaua KET”, o carte cu povesti SF scrisa de un rus, A. M. Beleaev. Imi mai placea „Scorpionul”, tot de un rus scrisa, cu comunisti si spionaj, foarte palpitanta. Eram fana rusi. Mi-aduc aminte din aceeasi perioada de Maxim Gorki, de Arkadi Gaidar si de cele 1001 de nopti.

6) Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?

Vreuna de self-help de 2 bani. Nu-mi aduc aminte de vreun roman prost.

7) Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?

Fara indoiala „Moab is my Washpot”, al lui Stephen Fry. Dar mai sunt si altele – aici le-am incondeiat pe toate.

8 ) Dacă ar trebui să obligi pe cineva să citească o carte, care ar fi aceea?

Am obligat multi oameni sa citeasca „Ignoranta” lui Milan Kundera. O ador. Acum n-as mai obliga pe nimeni sa citeasca nimic. Dar fac mereu recomandari si ce se prinde, bine.

9) Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru literatură?

Nu stiu dac-am citit vreun Nobel, in afara de Jose Saramago. Dar eu l-as premia pe Kundera.

10) Ce carte ti-ar plăcea să vezi ecranizată?

Cartea Mironei si Panza de paianjen.

11) Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?

N-am, dar am un vis straniu de cand eram fana Cranberries. Am visat ca ieseam in curte pentru ca se auzea o muzica ciudata si, ce sa vezi, de la poarta venea spre mine Dolores O’Riordan cantand la o vioara… si era un cantec asa sfasietor, incat eram convinsa ca prevesteste ceva rau… era imbracata in negru, iar eu ma facusem toata mica, devenisem transparenta, aveam pielea de gaina la auzul acelei muzici si o priveam trecand pe langa mine, pana a disparut. A fost bizar, pentru ca efectiv am simtit ca ne aflam in doua planuri paralele.

12) Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?

Ohoho, tone de self-helpuri de la Salome si Stephen Covey pana la cei mai de duzina adepti ai puterii subconstientului si tone de chick lit, de la Bridget Jones pana la Jodi Picoult. Si totusi inca imi place de Marian Keys.

Si mai citesc multa literatura politista – printre preferati Rodica Ojog-Brasoveanu, Agatha Christie, Georges Simenon, Maurice Leblanc (Arsene Lupin – iata alt erou de care am fost amorezata!), Conan Doyle (cine poate sa uite degetele lui Sherlock Holmes?).

13) Care e cartea cea mai dificilă pe care citit-o?

„Sotron”, de Cortazar (pe care nu l-am terminat). „Lupul de stepa” si „Jocul cu margelele de sticla”, pe care eu le numesc „cartile care ma refuza.” Orice de Rushdie, pe care n-am rabdare sa-l citesc. Iar din tinerete mi-aduc aminte ca m-am chinuit enorm cu „Moby Dick”, cu Dickens (pentru ca-l uram) si cu Borges (pentru ca mi-era greu sa-l patrund).

14) Preferi autorii francezi sau ruşi?

Dintre clasici adica? Prefer autorii buni.

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?

Milton. Am adorat „Paradisul pierdut”.

16) Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?

Faptul ca orice carte se termina si doar o data poti s-o citesti „prima oara” :-)

17) Care e romanul tău favorit?

Mizerabilii.

18) Joci ceva?

Fishdom :)

19) Povestiri scurte, schiţe?

Da, in special SF-uri. Sunt fan univers, stele si galaxii. Dar citesc cu mare placere povestirile lui Cortazar. Si pe Mircea Cartarescu.

20) Non-ficţiune?

Da! Stephen Hawking, multa psihologie, neurologie, cosmos si galaxii, cutting-edge science si religie. Si, uneori, un pic de arhitectura si vietile celebritatilor (Edith Piaf, Katharine Hepburn).

21) Scriitorul favorit?

O lista in crestere, care-i cuprinde pe Kundera, Saramago, Stephen Fry, Victor Hugo, Jennifer Johnston, Orson Scott Card, Theodore Sturgeon, Emily si Charlotte Bronte, Oliver Sacks si P.G. Wodehouse.

22) Ce scriitor crezi că este supraevaluat?

Hesse, dar spun asta de ciuda ca nu-l pot citi!

23) Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?

Trilogia lui Ender.

24) Şi…acum ce citeşti?

O carte senzationala despre stiinta si creationism de Edmond Constantinescu, „Dumnezeu nu joaca zaruri”, plus „Ghidul autostopistului galactic”.

Marele absent din raspunsurile mele e Terry Pratchett. Il rog sa ma ierte si-l asigur din nou de toata admiratia si dragostea mea.

Cine vrea sa preia leapsa?

Ice Age 3D si Pandavision 6D

Standard

Noile tehnologii ruleaza. Watching movies has come a long way, de la filmele alb-negru cu Raj Kapoor din copilaria mea pana la Ice Age 3D, unde genele veveritei par de matase si mamutii sunt atat de fluffy ca-ti vine sa-i mangai pe trompa :x

Am fost la Liberty Center – Rahova azi ca-n excursie. De cand sunt in vacanta urla totul in mine sa plec din Bucuresti (si n-au trecut decat doo zile de vacanta! Pur si simplu nu concep vacanta de stat acasa si mi-e dor de Spania in fiecare clipa… I am weird, o spune si Melissa). Mda. Deci ca-n excursie, ca prin zona aia nu ajung decat o data pe an si atunci doar in trecere. Foarte tari mi s-au parut scarile rulante: abrupte si inalte, cam ca la catedrala din Sibiu, doar ca nu asa de scary. Foarte tari restaurantele, am mancat azi de-am spart; enorm cheltui pe mancare… dar de maineeee… MOROCOVI, FRATE!

Meli zice ca e psihologic motivant sa-ti iei angajamente in fata unui grup de oameni. Pentru mine e fix frectie, pentru ca daca azi promit ca nu mai fumez si maine ma apuc la loc, asta e, oameni suntem. Deci sa zicem ca azi promit ca nu mai mananc decat lucruri sanatoase. Macar maine :-))

In fine, nu despre mancare era vorba, ci despre filmele 3D. Sunt fan 3D. La 6D recunosc ca mi-a fost frica si mi-am scos okelarii cand a venit spre mine un ditamai sarpele. Dar a fost tare ca se miscau scaunele si te stropea si sufla aer pe la picioare si tot felul de efecte. Insa 3D… superb! Peisajele, animalutele, turturii si lava, totul foarte frumos si foarte viu, asa, te implica mult mai mult decat un film 2D si e mult mai frumos. Si mi-a placut de Buck :X:X:X mi s-a parut asa un fel de Capitan Ahab, care nu stie sa existe fara Moby Dick-ul lui. Plus ca accentul britanic e cel mai sexy din univers.

Dap, filmul la cinema has come a long way. Prin cate gradini de vara nu m-a carat tata in copilarie, sa vad filme pe care nu le intelegeam, cu titluri bizare gen „Transamericaexpres”, la cate amfiteatre de la mare n-am fost sa vad aceiasi 7 Samurai si intoarcerea cocorilor… si acum asta! Cand am ajuns acasa mi s-a parut fad televizorul de atata 3D ce aveam in cap.Si nu, nu m-am uitat la inmormantarea lui Michael Jackson, nici la clipurile omagiale de pe toate canalele, nu mai vreau sa ascult Michael din toate radiourile si difuzoarele, imi pare rau ca a murit, dar imi repugna isteria si circul.

Faza nasoala la Liberty Mall – la casa de bilete era un pliant care glasuia cum ca Martea orice Film costa doar 15 lei. Ei bine, Ice age a costat 22 de lei, pentru ca acolo cu litere mici zicea ca directiunea isi rezerva dreptul sa aleaga filmele pe care le baga in promotia asta. Deci nu e chiar orice film, nu? :-S

CREAZA-TI PROPRIA PIZZA scria mare pe o firma din food court. Creaza cine-o vrea ca-mi creez eu pizza la ei, cand ei nu stiu sa scrie! Si ce-are una cu alta? Sunt buni la pizza, nu la gramatica. Doar ca eu sunt definitiv deformata profesional si am parerea asta ciudata ca ortografia spune ceva despre om.

Maine voi fi optimista si voi manca MORCOVI!

Puzzle mail

Standard

In noaptea institutelor culturale am adunat bucati de puzzle din care am facut o adresa de e-mail la care am scris un mesaj. Iata-l!

In noaptea de foc si apa

Eram convinsa ca nu ajung la Noaptea Institutelor din cauza ploii, dar pe miezul noptii ploaia statuse si m-am hotarat sa merg la ICR. In anumite momente m-a batut gandul sa-mi caut de lucru la ICR si m-am gandit ca e o ocazie buna sa vad pe dinauntru sediul potentialului meu viitor job. Jam sessionul cu Harry Tavitian abia se incingea. In curte l-am vazut pe Andrei Plesu in pantaloni scurti. Fetele de la poarta aveau tricouri rosii cu ICR si sacose ecologice pe umar, tot rosii, tot cu ICR. In Institut era cald si confortabil. Pe panourile mobile lumea lipise poze cu Bucurestiul. Mi-a placut ideea. As fi vrut s-o vad si la Muzeul de Istorie a Bucurestilor, care sufera mult la capitolul creativitate.

De streasina Institutului („istitutului”) Italian de peste drum atarna o semiluna. „I-or fi cucerit turcii!” radea prietena mea. Nici pomeneala! Era noaptea lunaticilor si sub clarul de luna se proiecta filmul „Luna e l’altra”, un joc de cuvinte simpatic. Nu stiu cata lume l-o fi vazut, pentru ca pe noi nu ne-a mai lasat sa intram in sala… filmul era oricum pe terminate. Am pornit spre British Council, Institutul Francez, Cervantes, Centrul maghiar si ceh… mancare peste tot (ce buna a fost tortilla de patatas! ce bun salamul unguresc!), sucuri, documentare, animatie, muzica, filme, lume mai multa sau mai putina, lumina mai multa sau mai putina si, deodata, in apropiere de Cervantes, foc! Ardea un bloc de birouri de la Armeneasca. Zborul din floare in floare dupa bobite de cultura s-a lovit brusc de realitate. Iar realitatea de flacari, fum si plastic topit parea un film – impresie accentuata si de multimea de operatori si cameramani adunati la fata locului, care mai de care incercand sa-si gaseasca o pozitie mai buna pentru a surprinde acele imagini senzationale pe care „le cere publicul.”

Ce nebunie! Nu ne venea sa credem ca arde o cladire noua. Stateam cu grija bisericiii Armenesti de alaturi. Ma amuza multimea de gura-casca curatei si tinerei de pe un trotuar (unii cu biciclete Cicloteque, semn ca erau si ei in turul Institutelor, altii angajati evacuati din cladirea in flacari), versus multimea de batranei, cupluri de varsta medie si pirande cu fustele infoiate de pe trotuarul de vis-a-vis. Erau doua lumi cu totul diferite, unite in contemplarea evenimentului noptii: focul!

…foc care era o vaga si indepartate amintire o data ajunse pe strada Popa Savu, hat-departe in nordul orasului, in transeele ce trebuiau strabatute pentru a accede la Institutul Polonez. Acolo era chiar racoare, lume in gradina cu varza calita si film la televizor. Prea frig ca sa ma opresc sa vad filmul, prea rece dupa emotia de adineauri. Dar ce cladire frumoasa!

In acest timp, la Institutul Francez se dansa pe ritmuri cubaneze si chiliene. Era lume multa in curte, veselie, agitatie, rumoare. Se vorbea in romana, franceza, spaniola, italiana. Se dansa cu foc! (!) Si vedeam in mintea mea, suprapuse, imaginea pompierilor care se zbateau sa infranga limbile de foc care ieseau pe geamurile cladirii de otel si sticla si pe cea a trupei de cubanezi cu instrumente populare si transpirati, care imprastiau in jur flacara pasiunii latinoamericane. Focul a fost eroul noptii.

Poate de aceea cel mai mult mi-a placut acest dans al vietii de la Institutul Francez, acele ritmuri care faceau inima sa-ti bata tare si picioarele sa se miste singure, zambetele solistului si-ale colegilor din trupa, placerea cu care cantau si pasiunea cu care se dansa in jurul lor.

Da’ si tortilla de patatas con cebolla de la Cervantes a fost suuuper-buna!

P.S. Ploua la Bestfest? Eu mi-am luat banii inapoi pe concertul Depeche si nici n-am sanse sa-i vad altundeva. Octavian, te invidiez!

Michael Jackson, foc la Armeneasca, furtuna si institute culturale

Standard

„A murit Michael Jackson,” mi-a zis tata de dimineata. Se barbierea si era tot plin de spuma, semana cu Mos Craciun. N-am gasit altceva de spus decat sa ma laud cu o stire pe care o citisem pe twitter: „A murit si Farrah Fawcett.” In momentul ala, sincer, nici nu mai stiam cine e – stiam doar vag ca e blonda.

Cand a venit Michael (prima oara?) in Romania aveam 13 ani si nici pomeneala sa ma lase sa ma duc singura la concert. Cu toate astea nebunia creata de venirea lui a fost de o asemenea amploare incat am devenit si eu fana, inainte macar sa-i fi ascultat melodiile. Apoi roaga-te de tata sa cumpere casete. Prima caseta, „Dangerous” (piratata) mi-am luat-o din pasaj de la universitate. Au urmat Thriller si Bad si una cu best of si pe urma multe melodii de la Jose, caruia ii placea Michael si care a ajuns pana la History (eu n-am trecut de Dangerous). Analizam cu Alina pana la cel mai mic detaliu versurile de la Billie Jean; n-o suportam pe Cora Popescu, fata care la concert prinsese palaria aruncata de Michael de pe scena si urcase sa danseze cu el. Am stat saptamani intregi la coada sa imprumut de la cineva autobiografia lui si copiam cu frenezie desenul de pe prima pagina.

Nu mai am demult sentimente pentru Michael Jackson, dar am toate aceste amintiri si – desi nu e un prieten, cum mi-a subliniat Livia – e cumva parte din „tineretea” mea. Si mi se pare bizar ca Alain Delon traieste si Michael a murit, de exemplu. Imi pare rau ca n-o sa mai tina concertele – aveam mari indoieli ca ar fi putut s-o faca, oricum, avand in vedere ca era o fantoma vie. Dumnezeu sa-l odihneasca!

E ora 3:36 si voiam sa spun doar ca, in plimbarea-quest pe la institutele culturale bucurestene, am dat nas in nas cu incendiul de la Armeneasca. Blocul ardea ca o torta, in ciuda furtunelor de apa si-a masinilor de pompieri. Fatada e acum doar un plastic topit; sinistru. Pe trotuar am intalnit un baiat care iesise din cladire si ne zicea ca focul a inceput la ora 23 si da, mai erau oameni la munca si au fost evacuati.

Institutele s-au prezentat bine: filme, dans, mancare, animatie. Doar Inst. Polonez e la mama naibii si pe o strada facuta praf, de zici ca mergi la Jolie Ville pe jos de la scoala. Foarte urat, dar aveam nevoie de al optulea cartonas, ca sa-mi completez adresa de mail.

Cam asta. Mi se inchid ochii.

smilla@googlepages

Standard

Google mi-a scris ca inchide google pages si dezvolta google sites si deodata m-a lovit amintirea: eu am scris pe google pages! Am rascolit, am gasit, am citit… nu e super-minunatia pe care mi-o aminteam (cand le-am scris mi s-au parut mai poetice, acuma mi se par niste texte fortate, dar mi-amintesc in ce stare de spirit eram cand le-am produs):

http://chrismilla.googlepages.com/home

Am o traducere de facut, de aceea fac orice altceva. :D

Day trips: Segovia si El Pardo

Standard

„Ce ma bucur ca vii,” mi-a zis Jose cand i-am anuntat intentia de a petrece o bucata de vacanta la Madrid. „Voiam de ceva vreme sa merg la Cuenca, sa vad casele atarnate (las casas colgadas) si asa putem merge impreuna.” Asa a ramas vorba si pana vineri seara eram ferm convinsi ca mergem la Cuenca sambata. Se anuntase ploaie, dar weather.com zicea ca nu va ploua decat sporadic si maxim vreo 3 ore.

Vineri a fost ziua cand eu mi-am dat seama ca nu vazusem inca Paseo del Prado si Cibeles. Nu vazusem nici La Mordida, barul mexican al lui Joaquin Sabina ascuns printre stradutele din Chueca. Nu vazusem Retiro, Neptuno, nimic din Goya, Colon, Atocha si tot nordul (exceptand las cuatro torres, care se vad de oriunde aproape!). Am purces sa reparam aceasta lacuna, strabatand la picior Chueca in cautarea barului lui Sabina, apoi restul strazilor din centru, cu la casa de las 7 chimeneas, el Congreso de los Diputados, statuia lui Cervantes, leii de bronz din tunuri topite, calle Huerta, Senatul si Jose povestindu-mi istoria Spaniei de la vizigoti si romani pana in zilele noastre. A fost o plimbare mai mult decat minunata, pe un cer senin si instelat, cu 20 de grade la 12 noaptea. Singura problema a fost insa ca o data ajunsi acasa, pe la 2 that is, autobuzul ala de Cuenca de la 8 dimineata ni se parea absolut odios.

Segovia – locul unde purcelusii sunt arta

Fara sa fi fost vreodata nici macar Plan B, Segovia a devenit „the new Cuenca”, cand am citit pe net orarul autobuzelor – din ora in ora, foarte lejer, statia aproape si biletul mai ieftin decat la Cuenca. Plus ca voiam de ceva vreme sa vad apeductul si Jose stia deja orasul.

Ce mi-a placut la Segovia:

– triada Catedrala – Apeductul – el Alcazar (castelul cu sant de apa cocotat pe un deal verde)

– orasul vechi si zidurile de aparare, cu turnuri si porti (mi-a amintit mult de Sibiu si mai ales de Sighisoara)

biserica Vera Cruz, in mijlocul unei campii granitice, izolata ca o casa bantuita. Se spune ca a fost construita de templieri si apartine acum ordinului de la Malta. Mai mult decat o biserica, e un templu inchinat la origini unei bucati de lignum crucis – o aschie presupusa a proveni din crucea lui Hristos si care acum se pastreaza in alta biserica, tot din zona. Are un aer spooky si pare foarte singura.

tabloul „El arbol de la vida” din Catedrala din Segovia. Foarte spooky si el: in arborele vietii oamenii beau si mananca si petrec. Ajutata de un drac, moartea taie copacul. In partea dreapta, Iisus incearca sa ii avertizeze pe oameni batand cu ciocanul intr-un clopot. E o pictura baroca a unui pictor zis de mana a doua, Ignacio de Ries, elev al lui Zurbaran.

– los almendrados, adica biscuitii cu migdale traditionali si super deliciosi.

– procesiunea de San Marcos, cu oameni veseli dansand pe strada in costume populare.

– piatra gaurita despre care presupuneam ca e calcar si care forma parti din zidul cetatii.

– casele cu flori (las casas florecidas), tipice din Segovia; bisericile (aproape identice toate, foste romanice sau romanico-gotice); statuile si pietele, portile din zid, turnurile si crenelurile, dealurile si Sierra de Guadarrama acoperita de zapada; raul Eresma, pomii, vegetatia, cantecul pasarilor, scara pe care am scurtat un drum enorm de ocolit si de lung. Galbenul alburiu care era culoarea dominanta si care facea un frumos contrast cu verdele dealurilor.

A fost frig rau, intre 10-12 grade, dar nu ne-a plouat. Nici n-am avut curiozitatea sa incerc celebrul cochinillo con judiones de la granja, un fel de mancare tipic ce consta in purcelus de lapte cu o ciorba de fasole cu boabe foarte mari. Vitrinele restaurantelor erau asa pline cu acesti purcelusi din ceara/ plastic, cu ochisorii inchisi si limbuta pe afara, de parca ar fi supt, sau gata transati si culcati pe burta in farfurie, incat mi se facea o mila teribila sa mananc asa ceva! Pana si magazinele de suveniruri erau intesate de purcelusi; mai ceva ca-n Xenocid :))

Nu uit frigul din catedrala (ingrozitor, mumificant, ti se lipea pielea de oase, iti patrundea in fiecare fibra), nu uit capela incalzita in care simteam ca l-am prins pe Dumnezeu de un picior, nu uit sentimentul combinat de durere si entuziasm pe care-l aveam cand urcam si coboram ceea ce parea a fi un infinit de dealuri pentru a vedea inca un loc si inca unul si inca unul… Intotdeauna merita drumul si oboseala si durerea de talpi locul pe care-l gaseam, fie biserica, turn, castel sau piata, sau pur si simplu un mirador de unde puteam sa admiram panorame care-ti luau piuitul.

Vorba tabloului cu Pomul vietii:

MIRA QVE TE AS DE MORIR/ MIRA QVE NO SABES QVANDO

MIRA QVE TE MIRA DIOS/ MIRA QVE TE ESTA MIRANDO


El Pardo merita o poveste separata, pentru ca e cu totul altceva: un satulet mic in jurul palatului unde locuia Franco si pe care acum familia regala il foloseste pentru receptii si evenimente oficiale. Multa armata, un raulet si o manastire de los Frailes Capuchinos cu cel mai trist Crist pe care l-am vazut vreodata.

To be continued.

La Ramona es la más gorda de las mozas de mi pueblo

Standard

Pe urmele lui Albanosirominapauer pe youtube, am găsit această bijuterie, minunăție de cântec, despre care abia acum îmi dau seama cât e de haios. Needless to say, cântecul lui Fernando Esteso era și el înregistrat pe acea fabuloasă casetă audio din copilărie pe care aveam și cântecele lui Al Bano.

Multă vreme am crezut că e în portugheză, fiindcă tot ce-mi aminteam era partea asta (firește, reconstitutită și despărțită – relativ – în cuvinte doar ulterior și nici atunci prea clar):

Va dando zarpazos pensando en su salvamento
Pero no hay cristiano que pueda con tanto peso
A lo lejos viene un barco de balleneros
Han tirao las redes, la remolcan por los pelos

(de aici)

Vă las cu Ramona, despre care când eram mică credeam, desigur, că este chiar vecina mea Ramona, cu care mă jucam zi de zi:

Al Bano și Montserrat Caballe… așa da!

Standard

Hristos a înviat!

Două lucruri:

1) concertul cu Al Bano și Montserrat Caballe a fost minunat!

2) Bucureștiul de Paște e delicios de pustiu…

Mi se șoptește în cască să nu mai fiu așa superficială pe blog. Se pare că de la o vreme am devenit mai superficială, am abandonat stilul personal și scriu rar și prost. Recunosc asta și pot să afirm în deplină cunoștință de cauză că e o fază în care mă aflu și din care nu știu când/cum voi ieși. Ca să compensez, iată o poveste:

La întâlnirea cu Mădălina, programată pentru ora 6, am mers pe jos, pe străduțe, fermecată de parfumul primăverii, cu Raimon în urechi (am reușit să scap ipodul pe jos și s-a crăpat. Acum am și ipodul și telefonul crăpate), cu o basma la gât pe care o tot desfăceam, fiindcă mi-era cald.

La Piața Constituției am ajuns pe la 6 jumate și aveam revelații peste revelații, gen: ce frumos e! uite, sunt tribune! sunt și scaune! ce mișto e scena! ce drăguțe flori! ce amabili badigarzii de la intrare! uite, sunt locuri aici în spate… putem să mergem și mai în față etc.

Într-adevăr, piața arăta bombonică – nu era scena aia pe care mi-o imaginasem eu, aruncată în mijloc, cu lume îngrămădindu-se pe lângă ea, ci era un mic aranjament de tribune și scaune albe de plastic, ca o sală de concert în aer liber, cu mochete verzi, plăntuțe, ecrane și o scenă elegantă. Se vindeau și sucuri, la intrare primeai o brățărică cu Primăria Municipiului București, frumos de tot. Lume drăguță, grad mare de bun-simț, foarte frumos totul. Până a început să plouă.

Mădălina avea umbrelă, dar la un moment dat ne servea drept duș, pentru că turna cu găleata și orice mișcare a umbrelei ne trimitea șiroaie reci pe spinare. Noroc cu Tosca și aria preferata a Mădălinei, care ne-au ținut pe loc când ne hotărâseram să fugim undeva la adăpost. Profitând de faptul că Mădălina era în extaz și nu mai simțea ploaia, am tras mai bine umbrela spre mine și mi-am mai acoperit nițel spinarea, care oricum era murată. Îmi inghețase și mâna stângă, iar pe picioare țineam geanta în chip de pătură. Noroc că, fiind de cârpă, ținea puțintel de cald.

Apoi a venit Al Bano. De aici încolo nimic n-a mai fost la fel și-am uitat cu totul de ploaie care, ignorată, s-a și oprit. Nu mai știu ce a cântat, pentru că a cântat de toate: Liberta, Felicita, Funiculi-funicula, Nessun dorma. Știu că la Liberta s-a ridicat toată lumea în picioare și până n-a cântat bis nu l-au lăsat. Acolo m-am simțit exact ca-n copilărie, când ascultam Al Bano și Romina Power la casetofon în cameră și cântam toți cu ei:

Libertà
Quanti hai fatto piangere
Senza te
Quanta solitudine
Fino a che
Avrà un senso vivere
Io vivrò
Per avere te
Libertà
Quando un coro s’alzerà
Canterà
Per avere teeeee

Dacă cu Al Bano am dansat,  bătrâna doamnă catalană, la Munsarrat, ne-a țintuit pe scaune cu vocea sa atât de plină și de melodioasă. Am aflat cu ocazia asta că există soprane lirice și soprane dramatice, ceea ce explică de ce unele soprane îmi plac, iar altele mă zgârie pe creier. La Munsarrat cântă divin – și asta de la un om nedus la operă și fără pretenții de muzică cultă.Și e simpatică, cu simțul umorului, divă și bunicuță.

Am plâns la concertul ăsta prima oară când Daniela Nane a citit o poezie despre umilință, a doua oară când Montserrat Caballe și-a început recitalul și i-am auzit vocea, apoi la final, când la bis cei doi au cântat Nabucco.

E greu să povestești un concert de muzică clasică. Am tremurat, am zâmbit, am râs, am plâns, am dansat, am cântat, am strigat, ne-am distrat când Al Bano i-a mulțumit președintelui Iliescu (??), ceea ce a făcut ceva valuri în public. Am uitat de ploaie, de oră, de vântul rece care ne usca apa din haine. A fost ca o vrajă. Dacă ar fi durat toată noaptea, cred că nu am fi simțit nici somnul, nici oboseala.

Așa da, domnule primar!

Ce-as fi dac-as fi

Standard

Am furat leapsa de la Leah Lusch: dacă aș putea, ce aș vrea să fiu?

O floare: frezie
Un anotimp: primavara-vara [as fi martie-mai]
O culoare:  alb cu roz ca la florile unor pomi, verde crud, portocaliu sau rosu
Un animal : foca
Un obiect vestimentar: cercei, ciorapi de matase, balerini pictati de la Zara
O piesă de mobilier: pat
O piesă muzicală: The Icicle Melts (Cranberries) sau Trade In (Lou Reed)
Un vers: „Si em mor/ que el cant siga ja realitat”
Un peisaj: o plaja de calcar din Sarti, Yorkshire Dales… orice are calcar
Un obiect: as vrea sa fiu o casa, sau un caiet
Un instrument muzical: vioara
Un copac: un mesteacan
Un oraș: Londra
Persoană publică: Angelina Jolie
O persoană apropiată: Livia
O carte: „Cum simte domnisoara Smilla zapada”
Un fel de mâncare: salata verde cu lamaie
Un supererou: Superman (as intoarce timpul)
Un fenomen al naturii: ceatza
O masina: Peugeot 107
Un fruct: gutuie
O parte a corpului: gura
Un film: „Pe aripile vantului”

Asta in continuarea nenumaratelor teste pe care le fac zilnic pe facebook: ce floare esti (orhidee), ce personaj de desene animate esti (Cinderella), ce incaltaminte esti (tenisi), ce muzica esti, ce IQ ai, ce animal esti, ce boala psihica esti, etc. etc. etc.

La Facultatea de Litere e ziua portilor deschise in uichendul asta. Sau cel putin asa a auzit mama la radio. Azi trec pe acolo si intru sa intreb exact cand si cum se desfasoara. Personaje: eu, portareasa (mananca un senvis), portarul (latit pe un scaun, aproape intins):

Eu: Buna ziua, in legatura cu ziua portilor deschise din weekendul asta – voiam sa va intreb daca stiti ceva, cand are loc, la ce ora?

Portareasa (iese din cusca): Ce sa fie? Ca nu te-am auzit…

Eu: Ziua portilor deschise, adica ziua cand se poate vizita facultatea… vin oameni s-o vada… elevi…

Portarul (in continuare latit pe scaun, vorbeste peste umar): Ce sa fie deschis?

Portareasa (catre el): Cica sa vina niste lume aici…

Portarul (scarbit): Ce sa mai vina, ca a venit si altii si n-a facut nimica!

Evident, in facultate nici un afis, peretii goi, la avizier reclame la Procter & Gamble si Coca Cola, care recuteaza tineri fara experienta pentru posturi entry level.

Azi am fost la Kilipirim si cu ocazia asta am remarcat ca s-a renovat frumos Sala Dalles si e mult mai spatioasa!

In care Smilla ii da flori Stelei Popescu

Standard

Eheeei, dragii mosului, pot sa spun ca am crescut cu Ion Dolanescu si Maria Ciobanu. Mamaie era big fan, groupie daca pot sa spun asa, iar tataie canta toate cantecele, plus multa muzica lautareasca super-tare. Asa ca zic si eu Dumnezeu sa-l odihneasca pe Dolanescu si s-o tina sanatoasa pe Maria Ciobanu, pentru ca vine din copilaria mea.

Dar am crescut si cu Corina Chiriac, Anda Calugareanu, Stela si Arsinel si Madalina Manole – vedetele momentului.Si tocmai despre vedete vreau sa va vorbesc azi – vedetele de pe timpuri, desigur – si nu oricare, ci doar cele cu care am avut onoarea sa dau ochii face-to-face.

Probabil ca prima a fost Stela Popescu, prin ’88-’89. La Rapsodia Romana se juca un spectacol intitulat „Daca e marti, e spectacol”. Titlul parafraza un celebru film, la moda in epoca, iar capul de afis il tineau Stela si Arsinel, Anda Calugareanu, Radu Gheorghe si Pasarea Colibri. Mergeam cu tata in fiecare marti (!), atat de arid era peisajul entertainment-ului romanesc din acea vreme. Stiam spectacolul pe dinafara (asa cum am stiut pe urma My Fair Lady, pe care il vedeam tot saptamanal in liceu); cantam toate cantecele, stiam poeziile lui Radu Gheorghe si daca fac un efort de memorie va spun si acum in ce ordine intrau artistii pe scena si cum se aseza Anda Calugareanu pe treptele spre public, ca sa ne spuna „Un ce? Un Lastuuun!” (ca vantul si ca gandul zboara pe sosea – aaa/ te apara de ploaie si de vreme rea/ nu pare fioros/ e ca un zmeu frumos/ porneste ca din tun/ asa e un – un ce? – un Lastuuun!), adica masinuta caraghioasa care n-a avut o viata prea lunga si care tocmai ce aparuse.

Pe scurt: saptamana exista doar ca sa ma duca spre marti (am o obsesie a parantezelor azi, dar mi se leaga chestii in minte – voiam sa zic ca saptamana a existat pe urma ca sa ma duca spre sambata la Brad Thorp, sau spre weekend) si nimic nu era mai frumos decat sa ma vad asezata in sala, asteptand sa inceapa spectacolul. Iar cand ii vedeam venind pe cei de la Pasarea Colibri care incheiau seara, as fi facut orice ca sa nu cante „spune-mi cine te-a mai purtat prin nori/ si spune-mi cine te-a mai visat in culori”, pentru ca de obicei era ultimul cantec, peste care se lasa cortina, vraja se rupea si trebuia sa plecam acasa… pana martea urmatoare. Visatul in culori ma ducea, inevitabil, cu gandul la ravnitele televizoare color (noi n-am avut decat prin ’92, deci era chiar un vis).

Devenise o rutina placuta acest „Daca e marti, e spectacol”. Nu mai stiu de cate ori am fost, dar mi-amintesc cum se radea la Stela si Arsinel, care gaseau mereu metode sa strecoare „soparle” la adresa sistemului, pe care eu le depistam dupa felul in care se schimbau rasetele din sala si dupa cum chicotea tata a satisfactie langa mine. Daca mergea si mama, comentau pe scurt aluzia si uneori mai prindeam si eu cate ceva.

La sfarsitul unui astfel de numar Stela si Arsinel erau indelung aplaudati si uneori se intorceau si mai ziceau cate o poanta, dupa care dispareau in culise. Ei bine, in seara despre care voiam sa va spun, nici bine nu plecasera cei doi actori de pe scena, ca vine la mine un domn cu un buchet de flori, mi-l infige in mana si zice repede: „Du-i-l lu’ Stela Popescu, du-i-l tu, ca te lasa sa intri, hai, fugi!” Eram dezorientata – mai intai de panica ce ma cuprinsese la gandul de a intra in culise, apoi de emotie ca o sa vorbesc cu Stela Popescu si in al treilea rand de teama ca tata n-o sa accepte, dar el m-a incurajat:  „Du-te”.

In culise era foarte mare. Mai mult spatiu decat as fi crezut, cativa oameni si multe funii care atarnau din tavan. Un om m-a trimis sa urc pe o scara, pana la cabina Stelei Popescu. Am dat florile, am primit un pupic cu ruj pe amandoi obrajii si n-as vrea sa va mint, sincer nu-mi mai aduc aminte, dar brutally honest cum eram e posibil sa-i fi zis ca florile nu sunt de la mine, ci de la un domn pe care nu-l cunosc, pentru ca mi-o amintesc pe Stela (ce familiar, nu? dar am crescut cu ea!) razand in hohote de ceva ce zisesem eu.

Asta a fost tot. Am iesit triumfatoare si m-am intors la tata.

In episoadele urmatoare vor aparea: Stefan Banica senior si junior, Anca Sigartau, Corina Chiriac.

Pana atunci, astept povesti despre vedete de la voi!

One sentence

Standard

Poti sa spui o poveste intr-o singura propozitie. Mie mi-a placut asta:

I suddenly felt more isolated than before when I realized that my husband and I were in the same house, communicating by Twitter.

si

For Christmas, my two year old son received two toy monster trucks which he promptly named Comfort and Joy.

Eu cred ca as scrie:

When I heard her story and I realized it was not new to me, I felt so old.

sau

The morning we found out my grandma had died I thought it was ironic that my last words to her the previous night had been: „Sleep tight, Oma!”

Can you write a story in one sentence?

Onesentence.org

Το Παράπονο

Standard

M-am trezit de  dimineata. Like, really early. Vreo 7 jumate sa fi fost. Neobisnuit pentru o zi de uichend. Neobisnuit pentru Christina pe care o cunosteam. M-am chinuit sa adorm la loc, ceea ce a provocat niste vise bizare, cu scoala, teste la engleza (doar ca dadeam la tot liceul si ocupau un amfiteatru intreg), Cristiana care imi cerea s-o duc la Bucuresti cu masina si eu care raspundeam ca numai daca conduce ea, pentru ca numai ideea de a ma sui la volan in vis imi produce groaza. Cele mai dese cosmare pe care le am (in afara de lifturi) implica condus masina pe care n-o pot controla.

M-am trezit in cap cu Meno ektos, care-mi aduce aminte de Marsilia, ca intotdeauna. Cred ca il ascultasem prima data cu vreo doua zile inainte sa plec si-l aveam adanc infipt in creier. Cu o noapte inainte de plecare cautasem versurile pe net si descifrasem – impreuna cu Mihai – literele grecesti, ca sa pot „canta cu cuvinte”. De aceea pe aeroportul din Milano, in vreme ce Ciprian isi petrecea orele de asteptare la internet cafe, eu priveam pista si avioanele, iar in cap imi rasuna: Τα βράδια μου τα εργένικα τραγούδια λέω αρμένικα
Θέλω να μιλήσω, μα είν’ ο τόπος μου σβηστός
Ceea ce si in ziua de azi imi aduce in minte de-a valma aeroportul din Milano, avionasul cu elice cu care am mers spre Marseille, portul, ploaia, arabii, zoaiele de pe strazi, hotelul si tapetul de pe pereti, panelistii, rue de Rome, Matrix 3, stadionul OM, biserica Notre Dame de la Garde, insula lui Monte Cristo, lavanda, magazinele, telefonul de unde-l sunam pe Jose, oboseala, dorul de casa, pardesiul gri, biserica de pe rue Cannebiere, obloanele, dame-jeanne-gnouf, franceza cu accent arab si franceza corsicanilor, „sentez-vous” in loc de „asseyez-vous” si la „bombille” in loc de „ampoule”, „j’ai besoin d’un chair… ermm… d’une chaise” si alte prostii care-mi ieseau pe gura, prin contaminare cu spaniola si engleza. Nu-i de mirare ca intrebarea care mi se punea cel mai des era „Vous êtes espagnole?”

Era 2003; au trecut de-atunci 6 ani. Azi mi se cere sa scriu o carte si experienta marseilleza va avea si ea loc acolo.

Όσο κι αν κανείς προσέχει
όσο κι αν το κυνηγά,
πάντα πάντα θα ‘ναι αργά
δεύτερη ζωή δεν έχει.


Hey diddle diddle

Standard

Umbla pe facebook – si mai nou si pe bloguri – o leapsa „random”. Eu am luat-o de la Ciupercuta.

– Go to Wikipedia. Hit “random” or click here. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.
– Go to “Random quotations” or click here. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.
– Go to Flickr and click on “explore the last seven days” or click here. The third picture, no matter what it is, will be your album cover.
– Use Photoshop or similar to put it all together.

Eu le-am pus cu Irfan View, dar imi place ce-a iesit. Poza imi place foarte tare, titlul la fel. Numele artistului l-am trisat; imi picase ceva cu information security si am zis skip, pentru ca mi-am amintit brusc de ISO 27001 si de odiosul „access denied.” Mi-a picat acest Al Wood, ceva jucator de fotbal american, sau de baseball.

Iaca:

my-album1

Comoara din insula

Standard

Ceasul arata 4:20 azi dimineata cand m-am trezit. Sa se noteze ca m-am trezit din proprie initiativa, pentru ca desteptatorul era programat sa sune abia la 5. Ce fericire a fost sa vad ca inca nu e ora de sculare!

Si iar ma mir in ce lucruri mici sta fericirea. In norii de pe cer, intr-o vorba, intr-o carte, intr-un kil de cremvursti. Prozaic, dar nu stiu cine a mai trait – ca mine si ca Livia – momente de nemasurata fericire in fata unei oale de cremvursti fierti. Cremvursti subtiri „care fac poc” – deliciul copilariei. Tanti Eli ne fierbea la Anina si ne punea pe masa o farfurie adanca, plina varf. Mi se parea culmea abundentei, a luxului, a fericirii. Azi la Carfur, cand cremvurstii Meda zburau din fata mea si ma temeam ca nu mai apuc, mi-am adus aminte de momentele de extaz de la Anina, din copilarie.

Fac niste lucruri frumoase si le fac cu drag. Ma uit la un filtru de cafea nou, pe care il voi duce maine la scoala ca sa scapam de insuportabilul picurat al cafetierei stricate care ne omoara neuronii dimineata. Sper ca asta sa faca repede cafeaua – si bunnna! Maine vom vedea.

Proba de foc: domnul de la garantie mi l-a ridicat in slavi; e cel mai marfa filtru de cafea din parcare pentru ca din asta are si el acasa si e foarte multumit. Bun argument.

Ultimele obsesii sunt Orson Scott Card si musicalul Les Miserables [disponibil pe iutub]. Ii invidiez pe toti oamenii care au voce si pot sa cante corect o melodie! Eu uit de la mana pana la gura si – pana la urma – sunt si oleaca tone deaf [shh]. Dar cantecul e bestial:

Do you hear the people sing?
Singing a song of angry men?
It is the music of a people
Who will not be slaves again!
When the beating of your heart
Echoes the beating of the drums
There is a life about to start
When tomorrow comes!

Will you join in our crusade?
Who will be strong and stand with me?
Beyond the barricade
Is there a world you long to see?
Courfeyrac:
Then join in the fight
That will give you the right to be free!

Do you hear the people sing?
Singing a song of angry men?
It is the music of a people
Who will not be slaves again!
When the beating of your heart
Echoes the beating of the drums
There is a life about to start
When tomorrow comes!

Cuvintele care conteaza

Standard

In afara de „te rog”, „multumesc”, „poftim”, „cu placere” si „te iubesc”, cuvintele care conteaza azi sunt urmatoarele:

Aprendre
que res no acaba si dintre meu abans no acaba,
que el sol no es pon sense tornada si en el teu cor esclata l´alba,
aprendre que l´esperança és mentida si no hi ha cada dia un esforç pel nou demà,
aprendre a estimar-se la vida quan la vida fa mal.

Aprendre
que, si un infant mata, la meva mà no és massa estranya,
que n´és de trist si un infant mata, enllà i aquí mor la tendresa,
aprendre que potser aquesta tristesa és nomès un refugi per no dir-se a un mateix
que és tant més trist, perquè és tan necessari, és tant més trist.

Aprendre
que en certesa res no tinc si no m´ho dones,
a fer que el cor sempre es commogui pel fràgil gest de la bellesa,
aprendre que sóc només si existeixes i és aquesta mesura la que vull i em defineix,
aprendre per saber-se desprendre, vet aquí el vell secret.

Aprendre…

(Lluis Llach i Feliu Ventura, de aici)

si

Que tothom diga prou,
que tothom siga lliure,
que tothom trobe el lloc
i el seu motiu de viure.

Del fons del fons del nucli del que sóc,
dels anys patits on tot ha estat perill,
del vell impuls, del clar bressol del crit
que ens ha fet junts i m’ha fet ser com sóc,
naix aquest cant que vol fer-se presagi
i anunciar com als pregons antics
els signes nous que ja veiem venir:
els pobles van sortint del dur naufragi.

Que tothom diga prou,
que tothom siga lliure,
que tothom trobe el lloc
i el seu motiu de viure.

Aquest serà, segons tots els indicis,
el darrer temps de por i de malson:
comença ja ben fort el gran inici,
anem posant les vides al seu lloc.

De bat a bat obrim totes les portes,
que entre el desig més gran de llibertats,
que les presons siguen contrades mortes
i que el silenci no ens siga imposat.

Que tothom diga prou,
que tothom siga lliure,
que tothom trobe el lloc
i el seu motiu de viure.

(1976)

(Raimon, de aici)

In comentarii gasiti traducerea.

Sunt reflexiva, obosita, depresiva.

Totul este de vanzare

Standard

Sunt de vanzare. La reduceri. Nu cost mult. O cafea vinerea. O invitatie la Il Calcio – restaurantul meu preferat. O carte. Un telefon. Un comentariu pe blog. Un zambet. O mana intinsa. Un plic cu numele meu pe el. O bucata de plastic albastru. O floare.

Mi se cumpara timpul, glasul, limba engleza, imaginatia, inteligenta, sentimentele, lecturile. Vand vorbe, ganduri, comentarii, traduceri, vorbe bune, zambete, imbratisari.

Nimic nu e gratis; totul se cumpara. Orele de somn costa ore de veghe. Buna-dispozitie costa zambete si sentimente pozitive. Frumusetea costa timp, bani si energie. Viata costa. Nu stiu ce. Atitudine. Flexibilitate in a-ti schimba perspectiva. Optimism. Incredere. Credinta.

Sunt angrenata intr-un schimb permanent. Vand si cumpar la randul meu. Cumpar intelepciune, dragoste, experienta, placere, literatura, mancare, muzica si somn. Sunt atat de adanc prinsa in circuitul asta, incat uneori uit unde se termina cumpararea si incepe vanzarea.

Totul e de vanzare. Pot sa va negociez un pret bun!

Post scris pentru concursul Hotcity. Votati-l aici.

De ce iubim agendele

Standard

N-am colectie de agende. Nu intentionat, in orice caz. N-am rabdare sa colectionez lucruri sistematic, dar observ ca in timp am adunat niste colectii involuntare (sunt foarte constanta cu lucrurile care-mi plac), gen:

1. pixuri din toate materialele, de toate lungimile si culorile (iar stocul mi-l reinnoiesc fie prin magazinele de papetarie, fie la targul de joburi de la Sala Palatului, sursa mea nesecata de „pixe” promotionale)

2. carti de Kundera, Murakami, Stephen Fry, Agatha Christie si colectia Cotidianul. Le consider o colectie pentru ca am multe cumparate si necitite, deci clar le-am luat ca sa dea bine in biblioteca :))

3. pliculete de zahar, pentru ca nu beau zahar la ceai/cafea si iau pliculetele in ideea ca „cine stie cand prind bine” (daca vreodata ne taie rusii zaharul, apelati la mine cu incredere!)

4.   agende si caiete de toate formele, marimile si culorile. Primele dateaza din 1992. Pentru 2009 am 5 (cinci) agende, ultima achizitionata azi, impreuna cu revista Esquire. La scoala scriu pe una cu Bucur Obor. Imi place sa fie liniata larg, sau cu foaie velina. Nu-mi plac agendele datate; am un stres de fiecare data cand trebuie sa scriu in dreptul altei date. Ma simt constransa, ca o gaina hipnotizata de linia trasa cu creta pe asfalt.

Nu am colectie de agende, si totusi am mult mai multe decat mi-ar trebui. Am si foarte multe caiete. Imi plac cele de mate, cu snopuri de foi de diferite culori si coperta cartonata. Imi plac si caietele cu spira, care se dau peste cap, cu foi galbene. Imi plac aproape toate caietele de la Diverta, in afara de cele roz, dar dintre agendele lor nu-mi place niciuna.

Am, pentru 2009:

– un caiet cu coperta cartonata si magnet, de la Real, cu foaie dictando liniata larg, pe care intentionam sa-l fac jurnal

– un caiet/ blocnotes Concord, cu foi de diferite culori, de la libraria Eminescu, pe care voiam sa scriu la scoala

– doua caiete de ToK, unul de mate cartonat (vechi, plin), unul velin de la Diverta (cel „nou”), pe care-mi fac planuri de lectii si notez absentii si temele

– o agenda superba, velina, cu reproduceri dupa Mucha, de la Caixaforum (cadou de la Jose). Pana la urma ea a devenit jurnal, pentru ca-mi place enorm

– agenda de la Bucur Obor pe care scriu la scoala

– o agenda de la o editura mai New Age, asa, cu tot felul de citate motivationale, care-mi place la nebunie pentru ca e liniata feng shui si tiparita pe hartie reciclata. Ma gandesc s-o fac jurnal de lectura.

[Oh, apropo, am vazut la Carturesti (extensia) cel mai adorabil jurnal de lectura: o agenduta mica cu coperta gen prima pagina dintr-o carte de la biblioteca (stiti voi, cea cu stampilele de returnare), iar inauntru pagini intitulate: despre carte, autor, synopsis, citate preferate. Costa vreo 50 de lei si-am suferit crancen in fata raftului incercand sa ma conving ca NU am nevoie de ea… :x]

De ce imi plac agendele? Pe scurt: pentru ca se poate scrie pe ele!

(si pentru ca sunt albe si se pot umple cu orice, pentru ca au linii si imi ordoneaza mintea, pentru ca poti sa inchizi acolo lucruri care or sa te amuze/plictiseasca/intereseze/jeneze/streseze/deprime/inveseleasca peste ani si ani si ani)

Maine e uichend, dar nu simt, pentru ca merg la Magurele, la olimpiada.

Leapsa pe muzica. Cornite de ren

Standard

Am primit o leapsa cu muzica de la hopsieu – 10 cantece ale mele, totally random si-mi place. Nu mai ascult muzica de prin octombrie cred, de cand mi-am pus ipodul la boxele de la calculator si l-am uitat conectat acolo. Asa ca o sa fie un exercitiu misto sa aleg zece muzici fara sa fiu biased de vreo latest addiction :D Ce romaneste am vorbit, ca la scoala internationala :)) Dar ma intelegeti.

Hai sa incepem:

Raimon – Al vent. Ma obsedeaza, imi suna mereu in cap. Pentru ca n-am stiut-o multa vreme si m-a frustrat treaba asta. Se pare ca e cea mai cunoscuta piesa a lui Raimon si toti spaniolii/catalanii/hispano-catalanofilii/etc. carora le spuneam ca-mi place Raimon incepeau inevitabil sa lalaie:

Al vent, la cara al vent, el cor al vent, les mans al vent, els ulls al vent, al vent del món. I tots, tots plens de nit, buscant la llum, buscant la pau, buscant a Déu, al vent del món…

…in vreme ce eu ma rugam, „o, nu, sa nu cante „Al vent”, e singura pe care n-o stiu!!” Acum o stiu :-)

Lluis Llach – L’estaca. Primul cantec in catalana pe care l-am invatat, in 1999 la Gironella. Indisolubil legat de Quimi Portet – la meva dona si de Sopa de Cabra – Tot queda igual. [Bona nit, malparits] Repetat de toti catalanii pe care i-am cunoscut vreodata, la toate cursurile de vara la care am participat vreodata. Auzit de Claudia in camin, in Grozavesti: „Mai, mi se pare ca Livia are tomba tomba, ca se auzea aseara de la ea din camera…”. Nu e printre cantecele mele preferate de la Lluisset, lo tengo muy visto. Dar e un cantec care a facut istorie.

Printre cantecele mele preferate, ca tot veni vorba de Lluis Llach, este No es aixo, companys. N-am accente, si arata ca naiba. Acest cantec imi ridica parul pe spinare si ma face sa plang. L-am descoperit in 2007, cand cu l’estafatut si il ascult foarte des de atunci. Tot apropo de revolta si politica si franquism si chestii pe care niciodata nu-mi fac timp sa le inteleg.

Lhasa – intre Desdeñosa si La Celestina, desi n-am mai ascultat poate de mai bine de un an. Mi-aduce aminte de ziua cand ne-am ratacit prin Muenchen cu Iulius, cu masina.

Edith Piaf – L’homme a la moto, Les amants d’un jour, Padam Padam. Noiembrie 2007, calle Buenavista si o casa ikea de 20 mp.

Si s-au facut 10 si nici n-am amintit de Ada Milea, Joaquin Sabina, Depeche Mode sau Eleftheria Arvanitaki :)

Dar am cornite de ren de la Penny Market pe care le apesi si canta (adica tziuie) Jingle Bells si We wish you a Merry Christmas. Asa m-am dus ieri la scoala, asa am intrat la clasa a 5-a (si i-am lasat pe toti sa apese pe buton pana mi-a tziuit si capul) si asa am luat vacanta!! „E o zi frumoasa sa iei vacanta”, a remarcat Cata, colega de desen, in bus, ieri, in drum spre Obor.

Intr-adevar, norii pufoseau un cer aproape albastru si era atata lumina ca pana si namoalele din Pipera (in gluma ii mai zicem Tekirghiol :))) straluceau.

Som un home felic, tenc deliris amb anis

Som un elefant tremolant i m’encanta Paris.

Ada Milea la Teatrul ACT

Standard

Azi la 4 am vazut un status: „Nasul” diseara, ora 19, Teatrul ACT. Imediat mana pe telefon si sunat la teatru sa fac rezervare. „Nu e nevoie de rezervare”, mi-a raspuns vocea de la celalalt capat al inexistentului fir. „Veniti asa, o sa fie bilete”.

La 6:10 eram in strada, rosie ca racul, toate alea ma mancau, ma frigeau… varza de varza dupa doua zile fara pastila magica de alergie. Prima farmacie era la Romana; deja ma infasurasem mai strans ca o mumie, cu fularul pe ochi, cu caciula pe frunte, cu gluga.Cu Xyzalul in vena m-am simtit deodata mai bine.

La teatru, alta patanie: „Nu avem bilete. De ce n-aveti rezervare?” Ei, asta e buna, m-am revoltat. „Pai cand v-am sunat la ora 4 si mi-ati zis…” „Aaaaa, dvs. ati sunat la 4?” Imediat a aparut si locul: B25. Eram enorm de fericita si in cap imi rasuna „Kovaliov nu putea trai fara nas, Kovaliov nu era o tata la piata, Kovaliov aspira la o functie in stat si avea mare nevoie sa aiba nasul pe fataaaaa”, alternativ cu „Kovaliov credea ca viseaza si s-a piscat. S-a piscat atat de tare, incat l-a durut si a tipat: Deci e-adevaraaaaaaaaaaaaaaaaaat!” Nu-mi inchipuiam ca poate fi si mai bine, dar in momentul ala intra pe usa Toapsa! In urma apare si Alex, ne salutam, ne pupam, incepe spectacolul.

S-a terminat intr-o clipita si a fost PERFECT. Acompaniat de proiectii, intens, amuzant, plin de miscare si de viata, o lume din cuvinte si gesturi, la fel ca si Quijote. Nu-l vazusem niciodata de la un cap la altul; la bis au cantat cateva fragmente la… nas, iar ca ultim bis, dupa ce-au chicotit si susotit nitel, ne-am trezit cu Dom Dom sa-naltam la 2 nari :)) Genial!

Acum am nimerit direct pe TVR la aniversarea a 80 de ani si ascult niste melodii pe care nu le-am mai auzit de doojde ani si-s asa fericita!

Ca sa nu mai spun c-am poposit cu Tops si Alex la Il Calcio si-am mancat un fritto di mozarella e zucchine, care intotdeauna ma incanta.

Si la sfarsitul saptamanii viitoare ma asteapta VACANTA! [sper sa ma astepte si salariul :))]

Sa aveti o saptamana minunata!

L’oiseau lyre

Standard

Azi, din pricina unor poezii in diverse… limbaje (mate, muzica, arta, psiho, business, environment), mi-am amintit de Jacques Prevert (copiii, fireste, i-au zis „pervert” :))) si a sa Page d’ecriture. Sa ma scuze dna Moldovan ca nu pun accente :) In spaniola mai treaca-mearga, dar in franceza ma simt groaznic cand sar vreun accent. Patru ani de liceu nu-s de colea.

Dap, deux et deux quatre, quatre et quatre huit, huit et huit… o stiti? Mais voila l’oiseau lyre qui passe dans le ciel. Si pe urma totul se duce de rapa, bancile redevin arbori, intr-o miscare aproape cinematografica. Iar copilul se joaca cu pasarea-lira, et l’oiseau joue avec lui.

Si „les enfants sages vont en voyage tous les jours dans les livres d’images” o stiti? Oare cine a scris-o?

Pentru ca despre „sous le Pont Mirabeau coule la Seine et nos amours” stiu ca e Apollinaire. Sau Mallarme? Hahaha. As putea sa caut pe google, dar a quoi bon?

Totul suna foarte tare a liceu (ultima oara cand am facut franceza; nu si ultima oara cand am avut nevoie de ea), deci a Bacovia, Alboteanu, Moldovan, sala 5, Florentina, Claudia, Georgiana, dna Carianopol, Roxana, Melinda et al. Si Shakespeare, aka Billy-Waggle-Your-Dagger. Si Andrew si Graham si Sarah si Thomasy si Allen si Wayne. Si Vicky, fosta Ellis.

Sous le Pont Mirabeau coule la Seine.

Intr-o zi o sa ajung si la Paris.

Smilla aduna bunatati pentru iarna

Standard

Adun diverse chestii din diverse motive. Adun carti pentru ca vreau sa le citesc. Adun linkuri pentru ca vreau sa le studiez in detaliu. Adun pietre pentru ca sunt frumoase. Adun gargarite pentru ca mi-a placut odata de Andrei Gheorghe (prietenii stie!). Adun pixuri pentru ca imi place sa scriu. Adun psihologie si self-help pentru ca vreau sa ma iubesc. Adun cercei pentru ca imi vin bine. Adun orase pentru ca nu stiu unde vreau sa fiu.  Adun magneti pentru ca sunt veseli si colorati si mutunachi de la Bamboo pentru ca sunt haiosi.

Azi adun asa, sa fie pentru zile negre si pentru voi, daca aveti timp si chef sa intrati:

Dupa ce am citit „Vedere din parfumerie”, am ramas foarte marcata de moartea pisicilor ingropate sub betoanele care au acoperit fosta Hala a Unirii. Mereu am sperat ca au reusit sa fuga prin tunelele care se spune ca ar serpui pe sub casa poporului. Oare in cartea despre subterane spune ceva de ele?

Mereu mi-au placut tunelele. Tunelurile? Nu-s sigura, dar tocmai mi-am amintit ca trebuia sa caut un cuvant in dex: strate geologice. Cica nu s-ar zice straturi. Cine mai stie? Sunt adormita; n-am mai dormit decent de luni. Asa ca incoerenta se explica prin conexiuni lente intre neuroni :)

Si inca o chestie: mai stiti cand spuneam ca la oficiul postal 1 am descoperit o atmosfera comunista care m-a facut sa-mi imaginez tot felul de scenarii? Ei bine, erau reale! Bukresh Blog prezinta aceeasi lume paralela (cooperativa Metalocasnica), unde exista inca chiar si cosuri de la Alimentara!!!!

O fi de la lipsa de somn, dar zau imi doresc acum ca lumea asta paralela sa ramana pastrata undeva intr-un muzeu! Apartamentul de bloc, paslarii, radioul, cosurile de la Alimentara, borcanele de iaurt si sticlele de lapte, firmele vechi, toate anunturile alea de protectia muncii din uzine, cartile copilariei, muzica, pick-upul si aparatul de diafilme – le vreau la muzeul de istorie; vreau sa-mi salvez copilaria intr-o vitrina, ca pe o piatra gasita in mare pe care se cristalizeaza sarea in ciudate pete albe. :)

Am visat lifturi, muzica si zgomot. La sala Dalles e o carte pe care o vreau: Up, down, across – Elevators, escalators and moving sidewalks. Si putem vizita oricand Elevator Museum.

Simt ca-mi plezneste capul daca mai introduc o tema, dar e necesara: culorile. Am avut o dezbatere la scoala ref la diferenta dintre crem si bej si m-am dus pe wikipedia sa citesc despre culori. Am descoperit lucruri minunate si nu stiu cum sa le folosesc :)

Recapituland, obsesiile/ pasiunile sunt: lifturi, pietre, Bucuresti, trecutul/copilaria in comunism, amintirile.

Despre lucrurile importante

Standard

Pierd vremea de la opt cu un rahat de curs online care mi-a mancat nervii!! E o platforma de e-learning mai ciudata, un wiki customizat vai steaua lui, ca sa-mi rup eu creierii incercand sa vad care e ordinea logica a modulelor si ce naiba de teme am de facut la fiecare modul si care-s deadline-urile si alte aberatii… Evident, am intarziat cu o tema si moderatorul m-a tras discret de maneca. Evident, mi-e ciuda cand intarzii, imi blestem ca intotdeauna time managementul aleatoriu si sistemul bizar de prioritati… si ma bucur pentru capacitatea de a cadea in picioare (fie si in ultimul moment), cu brio si glorie, pentru ca pot, pentru ca stiu, pentru ca ma duce capul, pentru ca m-am obisnuit asa.

Si totusi stress + efort maxim + randament maxim + epuizare maxima (dar si satisfactie, dar si nervi ca „iar am lasat-o pe ultima clipa) e un pattern de care va trebui sa ma scap. Da, da.

Ok, cu cursul asta a fost si bad timing ca s-a nimerit peste vacanta si platforma aia de 2 bani care mi-a taiat orice chef (repet, la mine ambalajul conteaza enorm… not good, si aici e de reprogramat).

Oricum, idee e iar de disciplina, fara de care uite unde sfarsim mereu. Noi, Christina, ofcors :)

Mi-am presarat acum deadline-urile pe calendar, ca sa imi joace mai frumos in fata ochilor. Mi-e drag de ele si vreau sa le dedic timpul pe care-l merita.

Ieri, de pilda, m-am dedicat bibilitului unui post despre 4, 3, 2, filmul lui Mungiu. Ce a iesit, cititi aici :)

Nu vreau sa ma imprastii, dar imi place sa fac ce-mi place :D Si nu e absolut minunat ca-n acest moment fac exact ce-mi place: scriu si predau?

Azi copiii mei dragi de la a 5-a m-au intrebat daca pot sa fiu profa lor „la toate materiile”! Le-am raspuns, mai in gluma mai in serios, ca mi-e imposibil sa predau mate, fie si matematica de a 5-a!

Sf. Dumitru reloaded

Standard

Azi e sf. Dumitru, maine e sf. Dimitrie, ora s-a dat inapoi si ma zapaceste, iar pe AXN e MARATONUL DOCTOR HOUSE – sezonul 2. Ce tare! Sa dai drumul la TV la orice ora si sa vezi un episod din House! Sa apara in pauzele de publicitate Robert Sean Leonard, Lisa Edelstein et co. care ureaza la multi ani postului AXN! Acuma tot ce-mi doresc e un maraton Hugh Laurie :”> … pentru ca Hugh inseamna mult mai mult decat House MD si mi-ar placea sa i se recunoasca asta. Sau sa stie mai multi fani House despre asta.

Oricum, la Muzeul Satului e targ de Sf. Dumitru si am sa merg sa caut un fluier, o basca pentru Jose si kurtos kalacs. E frig, mainile ma mananca, visez sa incep saptamana cu toate lucrarile corectate si un dosar organizat traznet… visez sa citesc, sa-mi termin/schimb planificarea la ToK, visez sa ascult Raimon pe malul lacului, la Village Museum, langa morile acelea vechi de apa, unde Si em mor rasuna cutremurator.

Si visez la un ceai verde, fierbinte, amarui, cu Joaquin Sabina pe fundal, intr-o sufragerie draguta din Madrid :-)

Compulsive eating

Standard

Azi mi-a fost foame incontinuu. Acum rod sticksuri si downloadez episodul doi din House [„It’s not cancer”]. Mai are 15 minute, prin bunavointa Andrei via Gabitza :) Gracias, chicas!

Azi cu clasa a 5-a am scris Diamond Poems, adica poezii cu forma fixa gen haiku. Am gasit modelul pe net si chiar a iesit foarte misto ora. Si la ToK mi-a placut azi. Singura chestie care e cumva bizara e ca incep sa ma obisnuiesc, adica nu ma mai mir de lucruri. Inca ma mai uit dupa avioane; sper sa nu vina niciodata ziua cand le voi ignora.

Poezia mea diamant de azi [suna ca amway :)))] e despre scoala.

Cuvintele sunt school si holiday.

School

faraway, new

welcoming, promising, fulfilling

planes, grass, clouds, buses

rolling, crawling, running

wild, neverending

Holiday

Dintre sute de catarge

Standard

Leapsa de la Suzi: ce-mi place si ce nu-mi place.

Imi place de mine. Frate-meu zice ca-s narcisista, pentru ca imi fac poze singura (pozez mai ales picioarele, asa am vazut io pe la altii si vreau sa fac o colectie cu picioarele mele pe diferite pamanturi). Imi place cum m-am tuns. Imi place ca luna asta am cheltuit mai putini bani decat de obicei (de fapt sunt chiar placut socata de treaba asta!).  Sper s-o tin tot asa.

Imi plac norii, cerul, vremea buna, pasarile migratoare, avioanele, tot ce inseamna libertate si zbor.

Imi place mirosul de ploaie, padurea, frunzele ude, plaja cu scoici si nisip, sa merg cu bicicleta, sa beau cafea sau cappuccino cu frisca; imi place ciocolata si Cola Zero.

Imi place sa citesc si, mai ales, sa recitesc.

Imi plac copiii si-mi place sa ma joc cu copii. Intr-o companie de adulti si copii, eu rareori voi fi in grupul adultilor. Ma imprietenesc imediat cu copiii, ii iubesc la prima vedere pe toti si nu mi s-a intamplat vreodata sa ma satur de joaca sau sa ma plictisesc.

Imi place de Hugh Laurie si mi-a placut episodul 1 din sezonul 5 din House („Death Changes Everything”). O, da, House a revenit si e la fel de misto cum ma asteptam! Plus ca a avut iar cateva replici la care am ramas masca. Scenaristii lor sunt mai destepti decat ai nostri.

Imi plac versurile care-mi spun ceva si muzica pe care o ascult cu sufletul. Ii iubesc pe Raimon, Joaquin, Ada Milea.

Imi plac oamenii destepti si cei care au acelasi simt al umorului ca mine.

Imi plac oamenii educati, plini de bunavointa si buna-cuviinta. Gentlemanii.

Nu-mi plac lucrurile pe care nu le inteleg, oamenii badarani, preturile la carti, frigul de afara, muncitorii care imi toarna camioane de nisip in fata portii, nesimtitii, vitezomanii, credulii. Nu-mi place „La mama” din Pta Alba Iulia, in care de fiecare daca cand intru imi jur sa nu mai calc. Nu-mi place traficul din Pipera.  Nu-mi plac emisiunile TV, nici presa de la noi. Nu-mi place PR-ul care presupune minciuna si gard vopsit pe afara. Nu-mi place sa ascult manele in 133. Nu-mi place ce si cat mananc. Nu-mi place ca stau cu parintii (desi sunt si parti bune, gen mama spala, calca si gateste… recunosc!).

Imi place sa dorm si sa visez. Nu-mi place sa traduc din Josep Pla si sa fac planificari. Imi place sa fac ore misto, la care participa toti si e o atmosfera deschisa si receptiva si nici nu-ti dai seama cand trece timpul. Nu-mi place sa sterg tabla. Imi place sa invat si sa predau ToK. Imi place sa cunosc alti profesori de ToK. Imi place cum ToK ajunge sa devina un mod de a gandi si de a preda.

Imi place „Glossa” lui Eminescu.

if I must, I see the dust

Standard

Ieri si azi, Ada Milea, Dorina Chiriac, Bogdan Burlacianu si Quijote/Quixote – intai la noaptea institutelor culturale, la British Council, apoi la Teatrul ACT. Unde am calcat azi pentru prima oara („O sa va mai intoarceti!”, m-a asigurat fata care ne-a vandut biletele, o bruneta frumoasa, cu parul incredibil de cret, ca un norisor).

Eu nu mai am altceva de spus; am fost foarte fericita ca la ACT am primit Quijote si in romana si in engleza :)

Va las cu pozele, iar daca va e dor de un fragment din spectacol, e pe youtube.

Pozele sunt facute cu telefonul, se vede. Unele cu blestematul zoom digital, ca altceva nu am pe telefon, iar la British Council era o mare de oameni intre mine si scena. Dar imi plac. Pastreaza un pic din frumusetea clipelor cand le-am facut :)

Ada Milea, British Council

Quijote, ACT

Quixote, ACT

Hugh Laurie in Street Kings

Standard

L-am urmarit pe bloguri inca de cand se numea „The Night Watchman”. Intre timp a aparut pe ecrane si si-a schimbat numele in Street Kings (in Romania „Stapanii strazilor”, la Hollywood Multiplex, Cinema PRO si poate si in alte locuri din Bucuresti).

IMDB ii da vreo 7.5 stele din 10. Zoso zice ca e un thriller excelent.

Eu l-am vazut numai si numai pentru ca e cu Hugh Laurie, intr-un rol destul de scurt, cu o camasa albastra care-i vine foarte bine, dragalas, barbierit si cu chelie. :)

E un film din seria „sange pe pereti”, serie pe care probabil o incununeaza. E foarte violent. Impuscaturi, morti, raniti, cadavre, urmariri cu masini, negri care vand droguri, coreeni care vand droguri, politisti corupti, probe falsificate, vaduve indoliate, patrunderi prin forta, amenintari cu arma, cartuse care sar in toate partile, rapiri, vorbe violente si momente de umor doar atat cat sa te destinda, ca sa mai rezisti la o tura de bum-bum.

Nu ma uit de obicei la genul asta de filme, am adormit la Training Day (care e de acelasi regizor), desi era cu iubirea vietii mele Ethan Hawke, asa ca probabil filmul asta e destul de misto din moment ce am rezistat treaza si chiar nu m-am plictisit.

Keanu Reeves [Tom Ludlow] a mai imbatranit si pare un justitiar cam obosit, mereu cu sticla de vodca la gura, niciodata clatinandu-se pe picioare, care imparte dreptatea cu pumnii si pistolul, fara sa mai piarda vremea la discutii. Il insoteste dragutul de Chris Evans, detectivul de birou care vrea sa fie si el pe strazi, in centrul actiunii. Forest Whitaker e seful „al mare”, care falsifica probe si ii acopera urmele lui Ludlow, ori de cate ori e nevoie. Hugh Laurie e Capitanul Biggs, care-l urmareste pe Ludlow ca un copoi, mirosind ceva ilegal. Nebunie, veselie, urmariri, rasturnari de situatie suficiente ca sa te tina in priza. Nimic fantastic sau ce nu s-a mai vazut in toate filmele de gen.

Nu stiu ce cauta Hugh Laurie acolo. Joaca si el intr-un blockbuster – cu ochii lui incredibil de albastri, cu accentul american de „House” si mimica de geniu comic. E cam out of place, dar credibil. Si, daca ma intrebati pe mine, cand apare el pe ecran, se lumineaza toata sala, din ecran tasnesc raze de soare si coruri de heruvimi intoneaza Aleluia!

Dar s-ar putea ca asta sa fie doar impresia mea :p

Hugh Laurie as cpt. Biggs

Exercitii de dictie?

Standard

creatza si isteatza,

zambitoare si glumeatza,

scandez cu dictie

fara interdictie

fel de fel de poezii – azurii – cu copii si faclii, pe hartii, mii si mii

apoi pe-un cal merg la bal

triumfal

[sau ma sui seara sus pe scandura scaritei asemenea sasului Sasha?]

duduind, dramuind, dadacind, lipaind, rand pe rand, link pe link

aromat

si stricat-reparat [sau schimbat]

innoit

insutit/inmiit

intregit

invechit? inzecit?

incalcit-descalcit

cu rabdare, fara sare, cu noroc, la soroc

ma cobor in pridvor, autor carnivor,

recitesc, retraiesc

remixez

restartez

reincep

cu viatza

creatza

si isteatza

zambitoare, glumeatza…

[continuati voi!]

Poze cu peisaje

Standard

Prima lucrare cat de cat documentata pe care am facut-o vreodata a fost lucrarea pentru atestatul de engleza de la sfarsitul liceului. Trebuia sa aiba cam 30 de pagini, daca mi-aduc bine aminte. Intotdeauna m-au frustrat teribil lucrarile cu limita de cuvinte, de caractere, de pagini. La limita de cuvinte depaseam intotdeauna, la limita de pagini ma chinuiam ingrozitor s-o ating.

Pentru atestat, o colega care revenise dupa un an de bursa in State mi-a dat niste pliante superbe cu muntii Apalasi. Am scris pana la urma despre muntii Smoky, un lant sudic al Apalasilor, cu peisaje tulburatoare si multa istorie. Am cautat in toate enciclopediile cu putinta (greu era fara google!), pentru ca pliantele alea abia daca-mi deschisesera apetitul. Am citit despre triburile de indieni Cherokee, despre arta si mestesugurile traditionale, despre geografie, flora, fauna, geologie, istorie, traditii. Am citit la British Council, la biblioteca americana, prin cartile prietenilor, la sala Dalles (in cartile alea minunate care abia aparusera si la care ma uitam cu jind).

Intr-o zi m-a invatat cineva o smecherie: am trimis scrisori pe la diverse birouri de turism din State si le-am cerut informatii despre Great Smoky Mountains Park. Nu ma asteptam sa primesc nimic, dar in nici o luna mi-au venit raspunsuri de la trei agentii de turism diferite: trei plicuri mari A4 pline de pliante si reviste si oferte de excursii. Am calatorit cu gandul prin tot sudul Statelor Unite, rasfoind revistele acelea pline de culoare. Cele 30 de pagini au devenit 35 si – prin bunavointa unui domn care avea imprimanta color si scanner – s-au adaugat la final si 5 pagini de poze, la o rezolutie care azi ar parea jenanta, dar care atunci era impresionanta. La sfarsitul clasei a 12-a mi-as fi putut da bacul in geografia si istoria muntilor Smoky. Dupa o multime de lucrari despre formatii, cantareti, actori si Constitutia SUA, a mea a aparut surprinzatoare, cu peisajele ei de poveste si paginile despre cultura Cherokee. Mai ales ca se numea – lipsa de inspiratie – „The Beautiful Smokies” si comisia presupusese ca voi vorbi despre formatia Smokie.

Azi, rasfoind un site de poze cu peisaje din toate colturile lumii, mi-am amintit de muntii Smoky.

Si de prima mea lucrare serioasa, pe care am scris-o de mana pe foi albe si mi-am transcris-o apoi pe calculator, cu caractere de 12 la un rand jumate.

Photo taken from here.

Pe site-ul TVR nu se vorbeste despre sex cu pescari

Standard

Hello and welcome to Smilla’s book, a blog about life in Bucharest, trees in bloom and children at play.

Azi avem un meniu variat, pentru ca ne-am facut excursia blogosferica saptalunara de primavara si-am adunat povesti, barfe si noutati din toate cele patru zari, pe care vi le prezentam pe tava, intru delectare.

[Bine, bine, recunosc, le pun aici ca sa le am pe toate la un loc si sa nu umblu pe urma de bezmetica din link in link, intrebandu-ma „unde am citit io despre piloti automati„? – btw, very interesting info, highly recommended!]

Prin bunavointa Internet Explorerului, care azi e cam predispus la crapare, sa incepem. Daca crapa, reluam. Noroc ca wordpress face autosave.

  • Azi e ziua in care multa lume cu greutate in blogosfera tace. Tace Gramo, tace Zoso, tace Manafu… si cine stie cati or mai tacea? M-am gandit sa tac si eu, dar mi-e peste putinta. Dar chiar si fara sa tac, pot sa va trimit pe site-ul campaniei WorldVision pentru sprijinirea unui copil fara posibilitati pe perioada liceului. Evident, eu am citit intai „vreau in clasă nouă”, dar de fapt e vorba de clasa a noua.
  • Tot la Gramo, am ascultat cateva voci din proiectul Habarnam si am auzit-o pe Suzi, care are o voce cristalina si dragalasa!
  • Pe urma am citit povesti pe Chitzchitz si cea cu Luna Albastra mi-a placut la nebunie; e un fel de Micul Print, in care rolul florii il joaca cutiuta cu grau incoltit… foarte dulce si sensibila. Intotdeauna mi-au placut povestile cu stele, cu planete si astronauti – de la Steaua KEŢ, rascitita in copilarie, pana la Ender si Luna Albastra. Mi-ar placea sa stiu sa scriu povesti pentru copii. Mi-ar placea sa am copii carora sa le citesc povesti de pe ChitzChitz.
  • La Luciat se vorbeste despre sex cu pescari! Foarte tare!
  • Femeia simpla a aparut la televizor! Prilej cu care am intrat pe site-ul TVR si am citit urmatoarea perla: „echipa TVR 2 a decis să ia decizia de a apela, din nou, la Alin Oprea, să fie deschizător de drumuri. ” Mie mi se pare normal sa decizi inainte sa iei decizia, zau. Mai ales daca esti indecis perpetuu, din ciclul „I used to be undecided, now I don’t know” ;)) Si, in afara de asta, e boring sa scrii content pentru un site care nu te pasioneaza, probabil. Iar dupa o vreme e din ce in ce mai usor sa scrii limba de lemn si tot mai greu sa scrii texte vii.
  • MAD s-a apucat de facut lucruri foarte dragute, de gasit aici: http://imadthis.blogspot.com/ Iubesc aceste site-uri de cercelusi si nebunii din margele si pasta colorata!

Sunt trista ca mi s-au cam desfacut carliontii… Ce permanent temporar e asta?!

Have a funny day [si diseara sa va uitati la Doctor House pe AXN, de la 21:00].

Today is Hughsday.

Wo ist die Gabel?

Standard

A disparut o reclama si nu stiu ce era acolo, dar am gasit azi elefantul-gradina si lama-baitza create de Meomi si am primit o Misica de la Cuine. Misica e la mine pe desktop si are fular, nu e strangulata.

Site-ul lui Meomi e cel mai dragalas pe care l-am vazut vreodata. Unii autori il compara cu minuscule, dar eu nu, pentru ca niciodata nu mi s-a incarcat acest minuscule.

Vad blocuri si cant Ein lama in Yokohama si ma gandesc la Kuzco.

Multumiri Irenei pentru elefantul-gradina. :)