Privirea stinge-mi-o: Te pot zari,
urechea-nchide-mi: Te pot auzi,
si fara de picioare vin la Tine
si fara gura te implor, divine!
Frange-mi chiar bratul: Te voi tine sus
cu inima mea, precum cu o mana,
inima tine-mi: creierul va bate
si creierul de-mi arzi in flacari,
pana si-n sangele-mi Te voi purta, ca-n toate. (trad. de Eugen Jebeleanu)
In Herastrau cu Lisa (4 ani). Admiram pescarusii si ratele-mandarin de pe lac, iar Lisa spune, serioasa:
– Mami, pescarusii astia ar trebui sa mai dea cu matura.
– Cum cu matura? ne miram intr-un glas Meli si cu mine.
– Pai nu vezi ce mizerie e pe lac?
iar cu verbul asta, a schimba
de data asta ma gandesc la expresia a schimba o vorba cu cineva
am si eu cu cine schimba o vorba
n-am si eu cu cine sa schimb o vorba
stie dr. House ce stie: nu poti schimba o vorba de unul singur
cu totul alta treaba insa e sa schimbi vorba
Intru la Bamboo (magazinul de decoratiuni, nu clubul) cu gandul sa iau o felicitare. Deschid usa, aer imbacsit de betisoare parfumate. Treaca de la mine; nu le suport prea bine, dar na, oamenii trebuie sa-si promoveze marfa. Fac doi pasi, ceva nu era in regula. Sa fie vanzatoarele? Nu, ele erau ca de obicei imbracate in negru si cu un fel de sortulet dinainte. Sa fie produsele? Nu; aceleasi lemne si cartoane, metraje si tone de lumanari. Sa fie oare iluminatul, aranjarea pe rafturi, spatiul sau preturile? Da’ de unde. Era muzica!
Joy to the world, the Saviour reigns, cantau in cor difuzoarele, iar Mos Craciunii si renii tronau la loc de cinste, fie sub forma de lemne, cartoane, metraje, lumanari sau jucarii. Cam devreme, ma gandesc. Eram in maneci scurte, afara erau 25 de grade. Ma simteam ca la Craciunul din Australia, desi nu mi-am petrecut niciodata Craciunul in vreun alt loc decat la ai mei acasa, in Bucuresti.
Cam devreme ne-a lovit anul asta spiritul Craciunului, incarnat in Stefan Banica jr., Stefan Hrusca, renii si mosii de la Bamboo si CD-ul cu colinde best of. Cred ca 1 decembrie era o data rezonabila sa inceapa sa ne bage „Jingle bells” pe repeat si sa ne asasineze cu mosi rosii cu barba alba pe toate canalele. Sau poate sunt eu deja imuna la varianta „de consum” a sarbatorilor?
Ma intreb, daca tot am adoptat Halloweenul, de ce nu adoptam si Thanksgivingul? Mi se pare o sarbatoare misto, se mananca bine si are la fel de multa legatura cu cultura noastra ca si Sf. Valentin, pana la urma. Si-apoi, dupa Thanksgiving, putem sa incepem cu colindele si Mos Taciun cu Pete Albe.
Un puzzle care se poate aranja in orice ordine, ca tot bine iese. Ca un caleidoscop. Il faci praf, apoi din praful ala faci un puzzle nou.
Daca pierzi din piese, faci unul mai mic.
Daca gasesti pe drum piese de puzzle desperecheate, faci unul mai mare.
Se poate, dar numai pana se da ora.
Rutina te pocnește pe neașteptate. Azi ești decis să-ți schimbi viața, s-o iei de la capăt în Honolulu și să te reinventezi și cât ai clipi constați cu groază, după doi ani de Hawaii, că ai ajuns să faci același lucru în fiecare zi; ești sclavul rutinei. Firește că la tropice e mișto de tot și poate 99% dintre semenii tăi ar da orice să aibă o rutină ca a ta de sculat la prânz, înotat în ocean și câteva ore de engleză la o școală privată plină de fițe după-amiaza – doar atât cât să nu uiți că totuși nu ești în paradis – dar chiar și așa, tot rutină se cheama că este și tot nostalgie simți când te gândești la bursa de acum 6 ani de la Salonic (mamă! ce petreceri! și grecii, ce simpatici!), la orele de la școala din București, la libertatea fără opreliști din facultate, sau chiar la tabăra cu doamna învățătoare dintr-a IV-a, când te-ai spălat cu apă rrrrece din izvor (ceea ce acum, iaca, alergia nu ne lasa).
Nostalgia te învăluie pe nesimțite. Norii se aleargă pe cer ca-n ziua când ai aflat că ai intrat la facultate. Cu ceva imaginație poți să închizi ochii și să te închipui în Vamă, sperând, când îi deschizi, c-ai să vezi și câțiva tâmpiți poștind o bere, veseli nevoie-mare că s-a terminat sexiunea. Afară e cald ca-n vara aia când ai descoperit Madridul prin moteluri, la braț de gât cu un el pe care-l părăsise iubita cam pe când te certai tu cu fostul.
Furia te cuprinde ca o durere de măsele. Întâi dai cu limba și ceva nu e-n regulă. Apeși, sugi, muști: e de rău. Cu fiecare explorare durerea se întețește, până vine momentul să recunoști că ai, într-adevăr, o durere de măsele. Prima reacție e să te superi, dar probabil că e mai înțelept să mergi la medic. Nu rezolvi nimic dacă te superi pe o măsea. Nu repari trecutul fiind furios pe tine pentru eșecul relațiilor pe care le credeai „serioase”. Pur și simplu s-au terminat și până la urmă prea puțin contează dacă le jelești acasă la mama, în patul tău de copil, sau pe șezlongul din Kailua Kona. Principiul e același: pierzi complet legătura cu momentul prezent și dai roată unui stârv care-a fost deja transformat în albe oase de un vultur mai nemilos ca tine: timpul.
Șoptesc valurile ca-n versurile pe care le-ai învățat ani de zile pe derost la școală. Uneori bubuie și împroașcă stropi mari. Pe plajă toți oamenii devin trupuri, iar tu te-ai făcut deja demult una cu șezlongul. Cartea a rămas în geantă, alungată fiind de paginile de literatură care se scriu permanent în mintea ta. Cu greu te-ai putea urni să le pui vreodată pe hârtie, dar îți place să le știi acolo, in nuce, în potențialul ăla de care ți-e așa de frică mereu că nu se va materializa. E mai bine să știi că ai ceva acolo care colcăie (oare e un roman? pagini după pagini de fir narativ bine întins, care vibrează?), decât să privești cu atenție, să aprinzi lumina în tine, să ridici capacul și să constați că e un vierme mic, o tenie albă încolăcită, un limbric nesuferit de care mai bine te scapi. Curățenia e întotdeauna bună. Oare e chiar un limbric? Relativitatea asta!
Pe plajă încep să apară copiii de la școală.
– Hi, teacher!
– Hello.
Sau nu mai suntem pe plajă?
– am scris chestia asta la sfarsitul anului scolar trecut, acum o public, pentru ca ceea ce am scris acum nu se poate afisa pe blog (va aparea, oare la sf anului asta scolar?) Tin sa precizez ca orice asemanare cu realitatea e ireala.
Ne e mai ușor sa iubim oamenii după ce nu mai sunt. Atunci se șterge orice ură, orice invidie, orice competiție, iar lucrurile bune ies în evidență. Atunci oamenii răi devin doar nefericiți, iar cei buni – sublimi. Suntem mult mai dispuși sa-i iertăm pe cei care nu mai au cum să se bucure de sentimentele noastre bune. Regretăm vorbele nespuse și, uneori, și pe cele spuse în clipele oarbe ale mâniei, sau în cele reci, ale indiferenței. Ne jurăm că vom fi de-acum înainte buni și iubitori cu toată lumea, dar realitatea se încăpățânează să ne demonstreze ca nu se poate, că trăim într-o lume în care bunătatea și iertarea se dau cu măsură și, adesea, trebuie câștigate.
Pentru că oamenii vii fac greșeli. Au gânduri nebunești, ascunzișuri, răutăți, invidii, temeri și dureri ascunse pe care și le compensează așa cum pot. Judecă și sunt judecați. Oamenii vii se schimbă, se transformă, au zile proaste și momente neinspirate, te rănesc cu voie sau fără de voie și își atrag uneori binemeritate fulgere. E bine să plouă din când în când; se mai duce praful și atmosfera se reîmprospătează. Dar ce rău e să nu mai apuci să respiri acest aer curat, după o scurtă (dar tunătoare) ploaie de vară!
(mai 2010)
In castel e liniste. Printesa il asteapta pe Printul Fara Nume, destinat s-o ia de sotie si sa-i faca o liota de copii. Doi Printi locali s-au batut pentru mana ei, doi tineri Printi pe care ii cunoaste prea bine fiindca au crescut impreuna toti trei inca de la gradinita. Doi caraghiosi, surade ea cu indulgenta cand isi aminteste apriga lor infruntare. Nici unul dintre ei nu are farmecul irezistibil al lui Fara Nume cel de nimeni cunoscut, cu al carui chip niciodata zarit Printesa adoarme in gand in fiecare seara.
– Ce-ai sa-i spui cand iti va cere mana? intreaba plina de emotie o domnisoara de companie.
Printesa isi azvarle pletele pe spate cu un gest regal, iar ochii verzi ii scanteiaza. Are in ea o vana romantica, dar fata secolului 21 invinge. Se intoarce spre cea care i-a pus intrebarea si raspunde cu un suras ghidus:
– Ummm, can we wait? I don t think I m ready.
Aseara am fost la majoratul unei eleve – o petrecere foarte reusita, la un restaurant din Corbeanca. Bat Ilfovul de nord de la o vreme, mai abitir ca mama acum doojde ani: Vladiceasca, Ciofliceni, Ghermanesti, Snagov, Tunari, Balotesti, Saftica, Corbeanca aproape zilnic intr-o saptamana si-am inceput sa stiu drumurile si comunele si sa nu ma mai mir nici de soselele rablagite pe care se inalta case mandre ca-n Vest, nici de combinatia etern si fascinant romaneasca dintre vile de lux cu gard de beton si casute de chirpici, cu cires in curte si gardut de lemn, incat te simti „la tara-n Romania” si „la tara-n Germania” simultan. Si zic Germania pentru ca acolo am avut eu ocazia sa vad zone rurale extrem de ingrijite si curate, dar poate fi orice tara din vest. Vestul si Estul coexista pasnic in Nordul prin care uneori mai rasar cioturi din Codrii Vlasiei.
Dar vorbeam de majorat. Sarbatorita si-a facut datoria de gazda foarte bine, muzica a fost excelenta (tot Depeche si Abba si Gipsy Kings au animat petrecerea, mai mult decat ritmurile house), mancarea deosebita si atmosfera foarte placuta. Hrant a reusit sa fie sufletul petrecerii si sa nu stea o clipa jos, Ana – sarbatorita – a aparut dupa miezul noptii cu o rochita de Scufita Rosie care o prindea de minune, iar parintii ei au dansat si s-au simtit bine alaturi de invitati.
Si mi-am adus aminte de majoratul meu, fireste. A trecut un secol de-atunci (eram inca in secolul 20 cand sarbatoream eu sweet 18 si visam cai verzi pe pereti), dar nu uit anul ala in care petrecerile de bloc s-au tinut lant si de la singurul majorat „la local” la care-am fost invitata ne-au alungat ca pe niste caini la ora 1 noaptea, de-am batut Bucurestiul pe jos ore-n sir pe un ger de crapau pietrele si ne-am ascuns la mine acasa in bucatarie, pentru ca nici macar o camera a mea nu aveam pe vremea aia… Ugh, ce majorate penibile am mai avut si noi :))
Eu cu casa mea la curte plina de parinti nedoritori de petreceri si o bunica bolnava de nervi ma resemnasem ca voi implini cei 18 ani magici fara nici un fel de sarbatoare… oricum zilele de nastere la noi in familie nu prea contau si petreceri acasa n-am avut voie niciodata. Noroc cu draga mea colega si prietena Georgiana, care mi-a pus la dispozitie (cu voia parintilor, pe care-i vazusem adesea si cu care ma intelegeam foarte bine) apartamentul lor din Salajan, unde-am petrecut cei 18 ani alaturi de colegi si prieteni.
Ieri o admiram pe Ana cat e de frumoasa si de independenta la 18 ani si nu puteam sa n-o compar cu mine, cu noi, pentru ca si colegii mei de generatie erau la fel de mototoli la vremea aia si ma gandeam cum s-au schimbat totusi parintii fata de acum 15 ani si ce bine e ca s-a intamplat asa.
Regret foarte mult (la limita plansului de mila de mult!) ca n-am avut niste parinti care sa ma sustina in viata, ca a trebuit sa fac totul pentru a ma reabilita in ochii lor, in loc sa pornesc de la un capital de incredere pe care sa-l sporesc. Increderea pe care o am azi in mine mi-a luat multi ani s-o construiesc si chiar si acum am momente cand ii simt critici, simt ca se indoiesc si ma doare lucrul asta. Ca sa nu mai vorbim de ideea ca in ochii lor sunt si raman vesnic copil – poate doar casatoria sa le schimbe ideile, macar atunci voi fi „la casa mea”, mai trec si eu un nivel la jocul asta de-a viata. Ii judec, insa sunt constienta si de dragostea lor si de dedicarea lor fata de familie si de propriul lor nivel scazut de incredere in sine… De mine depinde sa repar lucrurile pentru copiii mei si au dreptate cei care spun ca iti retraiesti propiile dureri la diferite varste ale copilului… eu aseara am devenit constienta de o suferinta foarte mare traita la 18 ani, cand am avut parte de un majorat de forma, urmat de o accentuare dureroasa a dependentei fata de mama si tata, carora le era frica sa ma lase sa cresc. Mult mi-a luat sa-mi stabilesc propriile limite, dar si mai mult mi-a luat sa inteleg ca exista limite si sunt bune, chiar daca impunerea lor doare enorm.
Povesti nemuritoare intamplate such a long time ago… de fapt sper sa fie pieritoare, nu nemuritoare si sa ajung intr-un final pe care-l astept demult sa plec. Nu sa ma plec. :)
Multumim, Ana, pentru invitatie, atmosfera si darul neasteptat pe care mi l-ai facut: momentul de auto-descoperire in care-am mai crescut cu un cot in proprii mei ochi! Sa ai parte de rezultatele dorite la Bac si mult succes in continuare! La multi ani!
como djio aquel genio, fireste
Azi a fost ca un vis. Am strans lucrari ca prin vis, am dat lucrari ca prin vis, am capsat, semnat, completat formulare ca prin vis, am visat written tasks si rationale times 16, am visat 9 eseuri la tok si le-am si citit, printat, capsat, indosariat, xeroxat, cantarit si bagat in plic. In plicul care va ajunge la Abu Dabi. 313 grame de materie cenusie. Prima mea generatie de ToK essays.
Cu cata emotie am facut cursul la Atena! Sau poate ar trebui sa incep cu inceputul: intr-o zi m-am dus la un interviu, iar acolo mi s-a pus in fata o carte. Era un manual verde, l-am frunzarit si am cascat ochii mari. Zicea acolo despre simturi, emotii, ratiune, limbaj ca moduri de a ne raporta la lume, ca porti spre cunoastere. Mai zicea si ca limita cunoasterii noastre e limita nu doar interioara, subiectiva, a propriei noastre minti, ci si cea exterioara, a instrumentelor care ne faciliteaza accesul la cunoastere. Ca poate nu lumea e in ceatza, ci ochelarii mei s-au aburit si nu mi-am dat seama. Ca exista cunoastere independent de ceea ce pompos numim „filtrul gandirii”; ca arta e in primul rand emotie, dar totusi si ceea ce nu-mi place mie e arta… pentru ca nu sunt eu in centru, sau depinde despre al cui centru vorbim?
Eram fascinata, uitasem de interviu, citeam pe carte si mi se parea incredibil ca exista asa o materie la scoala, ca aceste discutii (Andrei Gheorghe le numea „cranieri” si mi se pare bun cuvantul) se pot purta la o ora de curs, ca exista o autoritate care nu considera o pierdere de vreme reflectia asupra propriei persoane si, in final, asupra propriei evolutii. Colegii de la birou mi-au pus ulterior la punct entuziasmul spunandu-mi ca asa faceau si ei in liceu la filosofie, o materie care noua ni s-a predat de la catedra si din care in clasa a 12-a nu am inteles mare lucru. Ce puteai intelege dintr-o cronologie de nume si idei, nume si idei? Dar ToK este si trebuie sa fie altceva!
Fascinata am ramas de cartea verde si dupa ce am acceptat postul si-am plecat la Atena la cursul ce avea sa-mi deschida mintea spre receptionarea perspectivelor cu totul noi cuprinse in ea. „Theory of knowledge” se numea cursul, pe scurt „tok” sau „ti-oh-kei” si urma a se finaliza cu un eseu scris pe o tema la alegere dintr-o lista de zece si cu o prezentare orala avand ca subiect o asa-zisa grey area, sau problema de cunoastere. Elevii mei anul asta au vorbit despre celulele stem, pandemia H1N1, increderea in ONG-uri, automutilarea impusa copiilor in anumite culturi si alte subiecte despre care se pot spune multe lucruri atunci cand te apropii de ele cu curiozitate si cu mintea deschisa de IB-ist internationalist, holistic si principled/ balanced/ caring – dar si risk-taker dornic de cunoastere.
La eseu au predominat raspunsurile la intrebarea 7, dar am avut si 9, 10, 4 si 1. Dealtfel cred ca 7 va fi un hit al verii 2010 in materie de tok essay si probabil cenusareasa listei este numarul 6 cel abstract. Sunt curioasa sa citesc raportul si sper la note mari pentru toti elevii mei! BRAVO TUTUROR!
P.S. De la Atena m-am intors naucita in 2008. Morti erau Calinescu, Manolescu si toate figurile de autoritate masculine, dead white males, sau feminine care-mi chinuisera viata de liceeanca rebela. In Tok totul trece prin filtrul gandirii tale si ce libertate iti da acest lucru! Si ce enorma, enorma responsabilitate… Pentru ca numai atunci cand cunoasterea ta e foarte vasta te poti aseza in centrul ei, ca teoreticianul despre care vorbeam azi cu Doru si Irina, si inchide ochii si gandi pentru ca din gandurile tale sa se nasca viitorul ca un izvor de lumina. ToK ma invata in fiecare zi sa fiu sincera cu mine. E nevoie de mult curaj pentru asta. Dar rezultatul e pozitiv, cum am zis: beng! si murdaria dispare :)
Azi la scoala am dormit si-am visat o lume frumoasa, unde oamenii zboara in inaltul cerului, scriu dumnezeieste de frumos si-si indeplinesc visele. Acum intelegeti?
Orange Franta a avut o idee minunata pentru diminetile ploioase, serile pustii sau orice alt moment cand nivelul energiei scade si nimeni niciodata n-o sa te mai iubeasca: ideea lor se numeste Mon Festival si m-a amuzat foarte tare! Singura problema e ca dureaza prea putin, lol.
Multumesc Danei pentru baia de ego :)
Enjoy!
Nu e o leapsa, dar ar putea fi. Daca va place. Trebuie doar sa copiati „copilaria este” „serviciul este” etc. si sa completati cu propriile voaste metafore. Nu trebuie sa fiti poeti, doar sa ascultati putin soapta gandului atunci cand scrieti. Eu cred ca avem deja metafore pentru toate aceste lucruri, de aceea am incercat sa raspund cat mai mecanic, fara sa gandesc, cu „inima”, nu cu „mintea”.
Poate Sandra, Inozza, Ciupercutza, Ada, Mara, Suzi, Vio, Dana, Viorel, Alina, Rita au chef sa se joace? :) Va invit cu drag! Si puteti sa dati mai departe aceasta „leapsa a sufletului”.
Si, fireste, astept cu drag comentarii cu metafore!
P.S. Functioneaza mai bine cand se consuma o portie zdravana de Nichita Stanescu cu cca 3-4 ore inainte de a raspunde :)
metaforele mele:
Copilaria este o tumba pe campia inverzita a verii.
Serviciul este o cale catre un alt tu.
Scoala este o calimara cu cerneala de toate culorile!
Condusul este un joc pe calculator cu nivele in realitate.
Scrisul pe blog este o ploaie de intelesuri.
Gatitul este poarta catre simturi.
Slabitul este un drum ingust prin burta unei clepsidre.
Viata mea este coada unei comete.
Tristetea este noaptea sufletului.
Placerea este pajistea verde a sufletului.
Prietenii sunt izvoarele de lumina ale lumii.
Saptamana este roata carului care ne poarta prin viata.
Eu sunt corabia care nu-ndrazneste sa se avante in larg.
Prietenii mei sunt luminile din port.
Intelepciunea este o parere de bine.
Munca este scranciobul maturitatii.
Scrisul este libertatea pasarii in zbor.
Plansul este izvorul adanc al nicaierului.
Trecutul este paradis tesut din fire de paianjen.
Viitorul este o panza minunata tesuta din fir de frica.
Prezentul este acul care ne coase zilele.
Parintii sunt cetatea pe care-o lasi in urma cand pleci din tara ta.
Bunicii sunt armuri otelite captusite cu ciocolata.
Copilaria este farul unui port din care trebuie sa pleci.
Femininul este arcuirea unghiilor rosii.
Masculinul este ferecarea trupului in muschi si-a sufletului in poezie.
Sufletul este licoarea vietii vesnice.
Mintea este pavaza lucrurilor asa cum sunt.
Inima este zborul spre ceea ce va fi.
Amintirile sunt comori de naluciri cu arome imbietoare.
Muzica este cheita care intoarce ceasornicul universului.
Din ciclul aisberg, Goldberg, tot aia :))
Azi la scoala, intre multe alte discutii bazaitoare (te-ai vopsit! ce frumos! care Laura? da’ doua saptamani de vacanta nu erau bune? n-am tigari azi, am plecat repede de dimineata si…; va spun eu: cea mai buna friptura se face cand tii carnea la macerat in vin rosu; ma streseaza inspectia de vineri; asteapta tu sa ti-o aranjeze universul ca ramai fara def; uite cartea; vreau si eu un pix cu rosu, pliiiis; da’ marker de tabla are cineva? auzi, unde e scaunul ala? pai de ce sa nu aiba? lasa ca-i zic eu si sa vezi ca are! this girl is ruining her own life, she’s doing it to herself, I swear! pai cum sa nu mearga xeroxul? nu merge, frate, scoate un sunet ca la nebuni!! azi n-am nimic de mancare; da’ ce frumos e afara! hai la soare :) ne-a surprins vorba lui Viorel, in trecere, in drum spre optionalul cu Ying:
– Ati auzit ce-au facut tampitii nostri? Au trimis trupe in Tahiti in loc de Haiti!
Soc, stupoare, rasete infundate sau pe fatza, explicatii suplimentare (au incurcat astia numele, habar n-au tampitii de geografie) si concluzia:
– Niste idioti, la ce sa te astepti?!
Acum am aflat ca este un hoax pus la cale de „nenorocitii de la times punct ro” care pana si lor le-a scapat de sub control. Stirea a aparut pur si simplu pe site-ul lor de bascalie si pamflete (dealtfel simpatic) si a fost ulterior preluata de agentii de presa de la care te-ai astepta la o minima verificare a surselor, intinzandu-se prin Rusia, Franta si Italia.
Si jur, cand am auzit-o nici macar nu m-am mirat! Guvernul nostru e in stare de orice gafa, nu are nicio credibilitate, iar jurnalismul (mai ales TV) de azi ne-a obisnuit cu cele mai mari grozavenii, incat ne-am insensibilizat la tot/ de tot.
Nu stiu daca se zice „insensibilizat”.
Dar stiu ca le doresc la multe stiri ca asta celor de la times.ro, pentru ca m-am amuzat copios! Ah, si cititi si stirea cum ca se interzice AVATAR in Romania :))) Si comentariile :)) they rock!
Leapsa vine de la Mara, care m-a linkuit ca „islandeza”, ceea ce m-a topit complet :x
Ce am in geanta?
Depinde de geanta. Am trei genti de baza:
O constanta a tuturor gentilor sunt banii aruncati prin buzunare (astfel incat pot oricand sa incropesc vreo 10 lei daca-mi scutur bine toate gentile si ghiozdanele), buzunarele secrete cu tampoane de rezerva (mereu prind bine; cand se consuma reinnoiesc stocul), servetele folosite si tooot felul de chitante, bilete vechi, hartii diverse, notite, liste de cumparaturi, bomboane pe care nu le mananc pentru ca nu-mi plac bomboanele si alte chestii marunte pe care le arunc periodic si tot periodic reapar.
Adesea mai apar in geanta un spray de gura de la Amway, parfum, cercei de rezerva sau pentru cand uit sa-mi pun (am unii si-n penar), crema de fatza sau de maini sau ambele, sosete uscate sau ciorapi de schimb, makeup pe care nu-l folosesc decat foarte rar, servetele demachiante pentru cand ma machiez si incep sa ma usture ochii de la rimel, manusi de care uit, caciula si fular, reviste sau ziare de la metrou, pliante si vederi, o surubelnita, bilete loto de razuit, aspirine si xyzal.
De departe cea mai incapatoare geanta este a Inozzei, care-a reusit sa care adidasi, cadouri, lunchbox si poze in aceeasi poseta!! Eu cand iau lunchbox clar nu mai iau termos, iar cand am de dus cadouri renunt la lunch :)) Maybe I should get a bigger bag :))
Leapsa merge mai departe la cine o vrea, plus Viorel, pentru ca geanta incapatoare ca a lui n-are nicio doamna :)))
in poza cele trei genti si continutul actual
Nasul meu este un cos! Ceea ce nu mi s-a mai intamplat de… hmmm, cred ca de fapt e prima oara cand mi se intampla. Si nu e amuzant, pentru ca doare. Desi trebuie sa recunosc ca nu se vede din avion, cum credeam mai demult. Doar fiindca eu stiu ca e acolo nu inseamna ca il vede si calatorul care survoleaza spatiul aerian al Romaniei in drum spre Singapore.
Ieri am vazut poze din Bali si-am ascultat povesti de la carnavalul din Venetia. Si tot ieri am vazut pentru prima oara un rain stick, de care m-am indragostit forever inainte chiar de a sti ca este un instrument muzical. Uneori ma necajesc pentru ca pierd atata vreme intalnindu-ma cu oameni si stand la povesti, in loc sa fac lucruri importante. Dar vezi mata, pentru mine astea sunt lucrurile importante si e cazul s-o recunosc si sa nu ma mai decupez si pliez pe valorile altora, care nu-mi vin bine si ma strang la umeri. Zau.
Azi am fost la Giurgiu, unde am cunoscut niste oameni foarte simpatici si prietenosi si m-am simtit minunat.
Tot azi Pisique a avut pana si-am schimbat prima roata (vorba vine, traiasca tata!), apoi am mers la vulcanizare – chestii enorm de barbatesti care ma amuza.
Astept primavara si martisoarele.
Si „Castelul din nori s-a daramat”, de la Dana.
Deunazi am aflat ca Gogo si Afane au murit amandoi si ultimul Teodoreanu, daca o mai trai, e un var de-al lui Ionel.
For some reason, intotdeauna m-am intrebat cum ii chema de fapt pe cei doi gemeni (Osvald si Stefan) si ce au devenit ei. Intr-o vreme am fost fascinata de cartile lui Teodoreanu si de „Ursitul”, cartea scrisa de sotia lui.
Si acum ceva la care ma gandeam aseara :)
De cateva ore bune stau si citesc „Viata prin balonul roz” si ma indragostesc de Sasha si de parintii lui, de Brazilia si de ocean. E si un fel de escapism, pentru ca am lucrari de corectat si ganduri de gandit, dar si un vis la care visez acum obsesiv: sa plec, sa plec, sa plec.
Da, e minunat sa imparti zambete in Bucur Obor si sa faci random acts of kindness in Bucuresti. Dar Katie aici nu s-ar putea intampla, pentru ca nu mai stim sa ne jucam si ne luam prea in serios. Este deja greu ca niste mici omuleti care „repara” crapaturile din pavaj sa nu ni se para ridicoli. Si sa nu mai vorbim de crapaturi in sine: acum sunt mult prea mari pentru ca mini-Matty si mini-Katie sa le mai poata impinge marginile la loc.
Sigur ca viitorul va fi minunat si copiii copiilor nostri etc. etc. Dar eu, aici, acum – nu. Si pentru mine traiesc, in primul rand :)
Pisique stie sa ma duca oriunde. Azi m-a dus la Magurele, la olimpiada [si am revazut-o pe dna Mihaela Negrea, doamna profesoara de engleza MINUNATA pe care am cunoscut-o tot la Magurele, anul trecut :) Trebuie sa marturisesc ca speram mult s-o revad!]. Pentru ca m-am trezit tarziu, a trebuit sa facem un mic maraton: fara cafea, mic-dejun sau macar o gura de apa, direct la volan si p-aci ti-e drumul. Noroc ca drumul era cunoscut… de ieri, cand am mers in recunoastere.
Pisique stie sa ma duca. Si eu stiu s-o duc pe ea la revizie, saptamana viitoare. Si sa-i platesc impozitele, ca un proprietar responsabil ce ma aflu.
Pisique e primul lucru „al meu” care vine cu responsabilitati asociate si, prin asta, ma face sa simt bine.
Si cred ca, atunci cand va veni momentul, Pisique va sti sa ma duca in Elvetia :)
In 2010…as vrea sa-l intalnesc pe Printz. Calul alb il dau eu :))
Si mai vreau:
asa sa stiti.
Maine incepe scoala si imi doresc succes si-un an usor, desi e foarte greu :) Dar vom trece cu brio de toate incercarile, pentru ca suntem optimisti si eficienti.
Iata poza care mi-a inveselit ziua de azi (azi am avut ‘pana de creier’, deci nici sa citesc n-am putut, doar sa ma uit la poze):
*toti voi si eu
Azi m-am jucat cu Lisa papusi pe degete (de la Ikea). Aveam mirele si mireasa [deveniti direct mamica si taticul], bebelusul, pompierul, scafandrul, bucatarul, fantoma si pe Mos Craciun. Papusile au vorbit cu Lisa, iar ea le-a raspuns. A fost atat de patrunsa de poveste, incat papusile au trebuit sa-i spuna sa il salute pe tati, altfel nu se indura sa se desprinda. In scurta vreme insa, papusile au fost puse in banca lor [„stati asa! nu asa! asa!”] si ea ne-a spus ca este „profesoara mamica lor” si a adaugat: „acum mi-am dat seama!” Apoi profesoara-mamica-lor ne-a citit povestea Frumoasei Adormite si a identificat fiecare personaj:
– Tu esti Fauna, pentru ca esti rosu, i-a zis pompierului. Si tu la fel, i-a spus lui Mos Craciun. Tu esti albastru si esti Vremea Buna. Ia sa vedem, cine e verde pe aici?
Dar verde nu era nimeni, asa ca am gasit un elicopter sa joace in rolul zanei Flora.
E nevoie de un copil ca sa inteleg ce inseamna credinta de copil. Sincera si autentica si magica.
Maine luam vacanta. Maine ne ia vacanta.
Ma intreb unde ne va duce :)
Lisa la petrecerea de 3 ani :)
Via oompa am ajuns la un filmulet haios cu un musical improvizat intr-un supermarket pe care m-am gandit daca sa dau click sau nu, fiindca nu-s mare amatoare de iutuburi pe blog. Si am dat click. Un minut mai tarziu, plangeam si radeam toata de puterea pe care o au muzica si dansul de a deschide oamenii, de a-i aduce impreuna, de a-i face sa zambeasca. De a transforma o multime indiferenta de clienti intr-un public. Minunat!
Fireste ca m-am dus pe youtube si am urmarit si alte idei traznite marca Improv Everywhere: can I get a napkin please – un musical traznit la mall, oamenii-oglinda din metrou, metroul transformat in muzeu de arta, petrecerea-surpriza pentru un cuplu necunoscut care tocmai se casatorise, I love lunch, plimbarea in lesa a cainilor invizibili, 1200 de oameni plimbandu-se cu metroul numai in chiloti! Ce nebunie! Dar pe urma am citit, tot la oompa, de unde aflase ea de traznaile astea si era iar un link pe care a trebuit sa decid daca sa dau click sau nu: colormekatie, un blog al unei fotografe din NY.
In acest moment sun fan Katie pe viata, cel putin pentru urmatoarele doua idei incredibil de minunate:
Sa nu mai vorbim de fluturasii imprastiati prin cartier intr-o zi ploioasa, de ochisorii lipiti te-miri-unde, de toate minunile pe care le face prin casa si de cele mai colorate poze pe care le-am vazut vreodata!
Si, bine, trebuie sa marturisesc de ce o iubesc pe Katie definitiv, iremediabil si mult mai mult decat pot exprima in cuvinte: Katie are liliputani!!!!!!!! Katie stie sa faca liliputani si da liliputani la tot cartierul! Katie vorbeste direct cu Christina aia mica, careia acum mai mult de 20 de ani i se promiteau liliputani adusi de tata de la serviciu si care citea „The Carpet People” si visa sa se trezeasca intr-o dimineata inzestrata cu vedere microscopica. Multumesc, Katie :x
And, just in case any of these links brings you to my blog, dear Katie, I want to tell you that by creating the adorable tiny people you fulfilled one of my childhood dreams: that of playing with Liliputians, just like Gulliver :) Thank you from the bottom of my heart!
In timp ce scriam acest post mi-am rascolit/rasfoit/recitit blogul si-am bagat de seama ca la unele comentarii n-am raspuns niciodata. Nu stiu de ce.
P.S. Acum ca se termina vacanta porcina, eu racesc.
P.S. 2. Vreau de doua ori mai tare sa merg la New York!!!!
Multe, multe intr-o singura zi, dar toate speciale, minunate si unele merita chiar un repetir.
Gaudeamus, de pilda. Doua variante posibile [si extreme]: ori ma duc acolo si stau toata ziua si-mi dau toti banii si innebunesc de placere, ori nu ies din casa de frica sa nu ajung acolo, sa stau toata ziua si sa-mi dau toti banii. Si innebunesc de frustrare, fireste.
Nu sunt omul care sa-si refuze o placere :D M-am dus! Nu puteam lipsi de la lansarea Povestirilor domnisoarei Firicel, nu dupa ce Ada mi-a zis sa vin si sa-i spun ca „eu sunt eu” :xx [Ada, zau, altfel n-as fi venit!! Sunt timida :”>]! A fost cea mai vesela lansare la care am asistat vreodata: zane, copii muuuulti si asa de frumosi, un urs galben (urs era?) care cred ca murea de cald in costumul ala, ciocolata, multe carti cu domnisoara Firicel minunat desenate de Oana Bucur si o veselie contagioasa! Cand sa cumpar cartea, se terminase. Am dat fuga la stand la Aramis, dar nici acolo n-o mai aveau. Dupa mine vin doua mamici, cu copii mici: o cautau pe Firicel. Apare un domn cu barba cu un brat de „firicele”. N-apuca sa le mai puna pe raft – i le luam direct din brate! La coada chiar zambeam cand mi-am dat seama ca doar o singura persoana statea sa cumpere altceva decat cartea cu Firicel!! :)) Abia astept sa le fac cadou fetitelor pentru care am cumparat-o si sa vedem cum li se pare! Multumim, Ada!
De la Firicel, fuga prin targ sa vedem cu ce se mai lauda. Era o inghesuiala si-o caldura de nesuportat. Cristianei ii era foame. Madalina se pierduse pe la Oxford. Mih bantuia prin sferele superioare. Livia si Ralu abia se pregateau sa vina. Mie-mi tot suna telefonul si nu-l auzeam. L-as fi luat pe Josep Pla (odiosul! adoratul!), dar nu aveam bani de el. L-as fi luat pe Orson Scott Card, dar nu pleaca nicaieri pana una-alta. Si desfasurandu-mi in cap acest pep talk am plecat dupa mici si carnati.
Numai dupa ce luasem un pranz campenesc Oktoberfest a urmat Satya. Asta e un restaurant sanatos, vegetarian, ayurvedic, pe Banu Manta. Fireste ca nu mai eram in stare sa mananc nimic sanatos, asa ca am baut o cafea si-am gustat o delicioasa clatita din faina integrala, impodobita cu mere coapte in sos de fructe de padure si bucatele de migdale. Ceva divin. E de mers cand or fi bani si foame! Pentru ca e scump, dar foarte placut.
La targul din parcul Kiseleff nu e mare lucru de vazut. La Gloria Jeans trebuie mers, pentru ca au wireless si se pot vota pozele din concurs :)) Si, ca de obicei, un mall cheama pe altul, asa ca am ajuns in Plaza.
Asta explica de ce intre Gaudeamus (12:30) si concertul The Amterdams (21:00) eu n-am reusit sa dau pe acasa. Ceea ce a fost probabil mai bine, pentru ca sigur ma pleosteam si nu mai aveam chef de concert. Si-ar fi fost pacat.
The Amsterdams in club Control. Pentru ca Cristiana are pe fb numai statusuri cu ei, de m-a innebunit, iar azi m-am apucat sa-i ascult pe myspace si sunau indie si punk ca muzicile pe care le ascultam eu in liceu. Good vibe. Solistul, Andrei Hategan, are genul ala de trup filiform pe care stau bine tricourile rupte si pantalonii cu talie joasa. Canta misto si se misca fenomenal! Imi facea impresia ca e sub apa uneori, alteori exploda de energie. Absolut hipnotic! Am tema de vacanta sa ascult Adolessons. Merci, Cristiana! >:D<
Maine urmeaza un drum la sala radio si hopefully unul la service, sa-mi iau stergator in spate, fiindca mi l-au furat pe cel pe care-l aveam. Uit constant ca marti e 1 decembrie si nu se lucreaza, de aceea pun intrebari inteligente gen „da’ tu ai liber marti?” „trec marti pe la firma sa te vad?” etc. Ce cuvant, „firma”!
Nuff said. Amsterdamsii mai jos. Eu ma duc sa ma culc.
Un prieten participa la un concurs foto unde nu stiu exact ce va castiga, dar vreau sa-l ajut sa castige!
Daca vreti sa ne-ajutati si voi, pozele se gasesc pe site-ul Fototalentos ’10 si ca sa le votati, intrati pe „Las mas valoradas” apoi in casuta de search („buscar”) introduceti urmatoarele titluri:
Sau puteti sa dati click pe linkurile de mai sus si mergeti la fiecare poza si votati ;)
¡Gracias!
P.S. Azi la 12:30 sunt la lansarea Domnisoarei Firicel la Gaudeamus :)
E momentul sa fac putina reclama gratuita: imi place ING Bank!
Azi m-am inscris la un concurs de personalizat carduri. Sper sa castig marele premiu si sa apara carduri cu poza facuta de mine ;)) Nici mai mult nici mai putin.
Si mi-a placut mesajul pe care l-am primit la sfarsit:
Asta-seara am avut un cer superb si un apus de soare ca-n „Sara pe deal” (nourii curg, raze-a lor siruri despica). Si pentru ca a fost frumos, si pentru ca m-a emotionat, m-am gandit la Paris. Si la avioane, calatorii, fuga, libertate. Mi se rupe sufletul ori de cate ori Pisicutza da intr-o groapa. As vrea sa aiba autobahn, nu taximetristi la poarta.
In uichend merg cu colegii la Busteni si ma bucur ca o sa vad copacii ruginii de la munte.
Sunt melancolica de oboseala si mi-e dor de toate locurile in care inca n-am fost si ma gandesc la Jose, la Oana Dog si la Ada Milea. Julius mi-a adus din Germania un CD cu Cranberries, ca la 16 ani. Mi-e dor de Iulius.
Livia, adu-mi aminte sa-ti spun ca maine va fi vineri, ca vineri plec!
Imi plac foarte mult pozele lui Daniel de pe flickr. Mi-amintesc de ziua cand le-am descoperit, cine mai stie prin ce linkuri, si-am stat cateva ore pe site, ca sa fiu sigura ca le-am vazut pe toate. Pe urma a trebuit sa le aleg pe cale care-mi placeau cel mai mult (una cu pietre si cea cu zidul cu „te iubesc”-uri; nu mai zic de pozele cu Ana si Iulia, care sunt foarte expresive!) si a doua zi am intrat sa le revad. De cand am fost la Paris, intru uneori si ma uit la setul cu Parisul si-mi mai trece de dor. Mi se pare ca fiecare poza spune o poveste, iar la cateva am ramas muta secunde in sir, pentru ca mi s-au parut foarte foarte frumoase!
Asta ca sa intelegeti de ce atunci cand Daniel si Ana ne-au dus la casa lui Victor Hugo mie mi-era rusine sa scot aparatul si sa fac poze :) Si i-am zis:
– Mi-e rusine sa pozez, pentru ca am vazut ce poze faci tu si sunt atat de frumoase!
Si mi-a raspuns ceva de genul:
– Nu le-ai vazut si pe cele sterse, sau care nu ajung pe flickr.
Si mi-a placut raspunsul lui de om artist calculat, care se prezinta lumii cu ce are mai bun, nu cu tot ce are. Mi-a placut ideea de selectie, de autocenzura. Selectia o face el. M-a surprins, pentru ca eu as fi facut tocmai dimpotriva: as fi pus tot pe flickr, in speranta ca macar una-doua vor placea privitorului.
Nu stiu de ce mi-am adus aminte acum de asta. Azi la ToK am vorbit despre arta (si-am facut arta!!) si m-am gandit la Daniel si la arta lui foto.
In alta ordine de idei, aeroportul Baneasa are snack attack (si e bun); nisipul face alb pe pantofi si maine si poimaine dorm pana la 10, pentru ca merit!
Pisicutza face bine, multumim. Este, in continuare, lumina ochilor mei :D si – as I always say – se conduce singura. Chiar si cand e murdara pe parbriz ca porcu’.
Cafeaua cu lapte la 7 dimineata la Obor are un gust pe care nu-l poti regasi niciunde altundeva. Chiar daca azi am bocit si la dus si la intors, pentru ca ne-au plecat doi colegi dragi.
Sunt FOARTE obosita. Si fericita, pentru ca-mi place cartea pe care-o citesc. Cred ca e literatura :)
… perque sabessis com t’enyoro
Intr-o seara plictisita si singura, Cabral a scris un post melancolic, la care a primit un raspuns mai altfel. Si s-a dus in camin la Leu si i-a dus baiatului care-i lasase comment un pachet de tigari. Pentru ca baiatul era singur si fara bani pe card. N-a facut mare lucru, zice el, doar s-a abatut nitel din drum (si-a luat o amenda mica de viteza!), a dat 8 lei pe tigari si si-a intiparit in suflet zambetul care luminase fata caministului din Leu.
Nici Livia n-a facut mare lucru, daca ma intrebati pe mine. Dar in ziua aceea de miercuri cand am debarcat la metrou Muncii si mi-am dat seama ca am uitat la scoala biletul la festivalul George Enescu, rezervat si cumparat cu luni de zile inainte, la care tineam ca la ochii din cap… cand mi-am dat seama ca concertul era in seara aia si nu aveam cum sa ajung inapoi la scoala sa-l iau si, disperata, am sunat-o pe Livia ca sa am pe umarul cui plange, ea chiar n-a facut mare lucru. Doar s-a dat jos din pat (se pregatea sa se culce), s-a pus in masina si-a fugit pana la scoala si mi l-a adus. Cati km sunt din Tineretului pana in Pipera-Baneasa? Cat trafic? Doamne, numai cand ma gandeam la aglomeratie, la praf, la bariera, la distanta, imi venea sa urlu de bucurie ca mi-l aduce si totodata sa tac minunata ca face asta pentru mine.
N-a facut mare lucru. Si rasplata ei a fost tot un zambet urias, cat toata fata, cat tot sufletul, pentru ca in seara aia am ajuns sa-l vad pe Alexandru Tomescu si magica lui vioara, la Sala Palatului.
Multumesc, Livia!
Si mai am un multumesc :) because I had a lucky day :) (si-am dat mai departe!)
Mi-e dor de Paris. Si nu doar pentru ca am ascultat La Oreja de Van Gogh [ven, acercate. ven, abrazame. vuelve a sonreir, a recordar Paris… si iar ma cearta Jose ca scriu fara accente… :)], ci si pentru ca am vazut o poza postata de Daniel pe fb, si pentru ca am vazut la televizor turnul Eiffel si pentru ca moda vine de la Paris si azi am comentat manechinele de pe fashion tv la petrecerea Andreei (ce frumos a fost! >:D<) si pentru ca am pe desktop o poza de la muzeul Rodin si pentru ca Parisul a fost vacanta mea.
Mi-e dor de vacanta. Daca ar putea sa inceapa de luni, as fi mult mai pregatita sa-i fac fata fara depresii. Dar luni incepe scoala si pentru ea nu ma simt niciodata pregatita… pentru ca asa e la scoala. Inveti in fiecare zi. Si te trezesti la 6, si ziua e tot mai scurta, iar noaptea se lasa tot mai devreme.
La mine in masina miroase a branza buna, de la Maramu. Am cumparat un cas de la muzeul satului (targ de toamna ongoing this we, e foarte frumos) si mi-a curs in portbagaj. Cum o fi mirosit masina cu care caram de la Cetate saci de faina, gaini si rate, legume, zarzavaturi, nuci, porumb, oua, branza? Talbotul rosu cu transmisie automata, in care stateam aproape cocotati pe bancheta, ca sa mai incapa la picioare o galetusa de lapte, un sac de ardei „de raci”, iuti ca focul, niste malai? In care mamaie isi intindea toate „franelele” si „propoadele”, pentru ca o tragea curentul de peste tot, iar tata se plangea ca are dealuri de urcat si masina abia se taraste, de incarcata ce este? Acum imi dau seama ce insemna sa intri cu Talbotul pe ulitele prafuite si nepavate, sa-l bagi in curte, in spatele carului cu boi al lui Tata Burta si sa pleci cu el aproape lovind pamantul de greu ce era pana la Bucuresti.
A fost o zi tihnita. Expresia nu-mi apartine, dar mi-a placut mult. Cu Vio si Dana la musee du village, am studiat operele mesterilor populari (lingurile alea de 2 milioane sunt ceva….), am cumparat cadou pentru Andreea, am aplaudat la pantomima si dansurile celor de la teatrul Masca si ne-am bucurat de ziua asta frumoasa de toamna plina. E o toamna pe care anul asta am simtit-o si-am vazut-o venind ca niciodata: era la Paris cand am ajuns acolo si am vazut-o pas cu pas ocupandu-si locul si in Bucuresti. Poate ca vine cu live consciuously, nu stiu, dar anul asta chiar am simtit/vazut/experimentat altfel trecerea dintre anotimpuri.
Cerceii pe care mi i-am luat de la muzeu mi s-au rupt cand i-am scos din urechi. Maine ii duc doamnei sa mi-i lipeasca.
Ca de obicei, toamna mi-e dor. Azi mi-a dat add pe linkedin colegul meu de banca din scoala primara si mi s-a parut de bun augur. Toamna ma bantuie scoala, mirosul de petrosin, castanele si frunzele galbene, intersectia caii victoriei cu biserica amzei si Ada Milea. Frunzele toamnei sunt smulsele frunze. Mi-e dor si totodata sunt fericita si impacata cum n-am fost niciodata; mi se pare ca am tot ce imi trebuie, ca sunt ceea ce vreau sa fiu si ca tot ce va veni pe deasupra e un premiu pentru care sunt recunoscatoare.
Cine stie? Poate intr-o zi chiar vom bea cafeaua pe terasa casei mele din Elvetia ;)
Mi-e dor de Paris. Si nu doar fiindca am ascultat La Oreja.
said 37 months ago
Yahu 360 a murit. S-a nascut un Yahoo Pages care e mult mai naspa, dar macar imi stocheaza aberatiile din tinerete. Ar trebui sa updatez si linkurile la 360 de pe blog. Coming soon.
De 23 august, imi dau leapsa la care-am mai raspuns odata:
Four Things you may not have known about me
Four movies I could watch over and over
Four musicians or musical groups I love to listen to:
1. Raimon
2. Edith Piaf
3. Joaquin Sabina
4. Lluis Llach, Depeche Mode, Ada Milea.
Aici nu s-au schimbat multe. Dar nu stiu cum am uitat-o pe Ada Milea prima oara.
Four TV shows I love to watch:
1. HOUSE MD
2. Friends
3. …si atat.
Nu ma uit la TV; mi-e frica de stiri. :D
Four Pet Peeves
1.close skies/ weather
2. insolence
3. bees / wasps
4. cold stuff
Thirty-seven months ago I wasn’t even dreaming I would be allergic to cold one day. Oricum, mi s-a vindecat frica de intuneric, singuratate si inaltimi intre timp; am scapat de obsesia ca nu pot fi atenta la detalii si am invatat sa le tai macaroana celor care-mi pierd timpul. Iar rainy days, de fapt inseamna cer inchis si cenusiu, care-mi sta exact pe frunte.
Four places I love to go or would love to go on vacation:
1. New York
2. Dublin
3. Madrid
4. Prague
Urmatorul insa e Dublin. Suzi, get ready :)
Four Websites visited frequently:
1. www.google.com
2. Facebook
3. Twitter
4. my blog
Four of my favorite foods:
1. eggplant salad – still #1 and having one as we speak!
2. tomato & cheese salad
3. watermelon
4. Coca Cola :p
Four places I would rather be right now:
1. on a cruise in the middle of the ocean
2. watching the sunset on Ile de la Cite
3. in London, for a veeery long time
4. in New York
Imi dau leapsa mie, peste 37 de luni [i.e. 23.09.2012]. Si tuturor celor care mai vor s-o preia :-)
Leapsa de la Jane, despre prima oara :)
Care a fost primul/prima:
maşină pe care am condus-o: Dacia 1300 de la scoala de soferi, in toamna-iarna lui 2002. Era o Dacie galbena, mergea foarte bine (comparativ cu Dacia celui de-al doilea instructor, care avea o acceleratie si-o frana de sareai prin parbriz). Si, la 7 ani de la asta, prima masina pe care am invatat de-adevaratelea sa conduc e Tico :)
călătorie în perimetrul ţării: am poze in carucior (cam pe la 1 an, asa) de la Anina, in Caras-Severin, unde locuiau bunica si strabunica. Am o poza cu mine mica de tot si cu strabunica. Acolo, mi se spune, aveam 1 an jumate. Mergeam foarte des la Anina, stiu ca prima mea calatorie a fost acolo, dar totusi prima de care mi-aduc aminte a fost la mare! Cand aveam vreo 5 ani am mers cu ai mei la mare si am stat la adresa pe care o repetam zilnic, ca pe-o mantra, in caz ca ma pierd: Hotel Delta, camera 3, Jupiter.
călătorie în afara ţării: in ’91, cu mama si frate-meu am mers in Germania (RFG), tara unde si iarba era mai verde. In gara din Muenchen mama a coborat sa ne ia ceva de mancare, pentru ca proviziile ni se terminasera dupa 2 zile de tren (am mers prin Praga, unde-a trebuit sa schimbam si gara si-a venit sa ne astepte prietena mamei Jindra, care ne-a dus de la o gara la alta cu masina… mi s-a parut o aventura ca-n filme!). S-a intors cu 2 hotdogi. Iulius si cu mine am ramas cu gura cascata: „Mama! Cand ai fiert crenvurstii?” Si mama, inca buimacita de abundenta de produse si de multitudinea de culori, ne-a raspuns: „Aici ii vinde gata fierti, cine-a mai pomenit asa ceva?” N-am sa uit niciodata calatoria aia!
amintire: am mai povestit-o… nu stiu daca e prima, dar e veche rau. Dormeam intr-un fotoliu tapitat cu dungi mari negre, albe, portocalii si dungute mici negre si portocalii. Iar jocul meu preferat inainte de a adormi era sa urmaresc dungile cu degetul si sa le dau personalitate: „asta-i mama” (dunga alba :”>), „asta-i tata” (dunga neagra), „asta-i mamaie” (dunga portocalie). La tataie era o problema, ca se terminau dungile groase 
Asa ca tataie saracu’ mereu se ivea ca o combinatie de dungi subtiri, portocalii si negre.
animal de casă: pisica Mitzi (sau Mitza-Pisa), alba cu negru, care imi rupea cartile cand citeam si se juca ore intregi cu sfoara cu motocei. A murit otravita, la fel ca multe alte pisici pe care le-am avut pe urma… O gasise mamaie in curtea bisericii.
îndrăgosteală: la gradinita eram profund si definitiv indragostita de colegul Radu, dintr-o grupa mai mare, caruia ii puneam nisip in cap si care ma alerga prin toata curtea sa-mi ia lopatica galbena ;)) Am si azi o poza de final de an cu toti colegii de gradinita, in care apare si Radu.
descoperire: tot la gradinita am descoperit ca fundul se increteste cand stai pe WC (aveam o sala mare si ne puneau pe toti la comun si ma amuza sa vad ce creturi facea funduletul colegei de langa mine). Mi-aduc aminte ca asta m-a surprins tare. Eram foarte curioasa si imi placea la gradi, pentru ca aflam tot felul de lucruri.
job: Prin liceu dadeam meditatii la engleza si franceza. Primul job la negru a fost la un francez care avea o firma de dezvoltare web. Era prin 99-2000, deci totul era enorm de chineza pentru mine si nu pricepeam nimic din traducerile care-mi soseau pe banda rulanta: portabilitatea pe backbone, servere, sisteme de operare si muuulti termeni de retelistica. A dat faliment in acelasi an si m-a lasat fara primul meu telefon mobil: un Ericsson numit Thomas, mare, albastru, cu antena. Primul job cu carte de munca a fost la scoala, profa de engleza si spaniola.
idol: fara indoiala primul meu idol a fost Stefan Banica Junior, pe care il adoram inca din scoala primara si, fiind vecin cu mine, il urmaream adesea cand mergea la facultate, pe Matei Voievod.
creaţie: un roman politist al carui erou-detectiv se numea, ghiciti! – Stefan :) L-am scris pe foi de dictando si l-am legat ca pe-o carte, adica i-am cusut cotorul cu sfoara si-am facut si pagina de coperta fata si spate. Ca sa-mi scrie tata pe el ca e dezlanat si fara logica, cuvinte care m-au facut sa ma las de scris pentru urmatorii 20 de ani.
Trimit leapsa la Madelin, Ciupercutza, Octavian si Mara.
„A murit Michael Jackson,” mi-a zis tata de dimineata. Se barbierea si era tot plin de spuma, semana cu Mos Craciun. N-am gasit altceva de spus decat sa ma laud cu o stire pe care o citisem pe twitter: „A murit si Farrah Fawcett.” In momentul ala, sincer, nici nu mai stiam cine e – stiam doar vag ca e blonda.
Cand a venit Michael (prima oara?) in Romania aveam 13 ani si nici pomeneala sa ma lase sa ma duc singura la concert. Cu toate astea nebunia creata de venirea lui a fost de o asemenea amploare incat am devenit si eu fana, inainte macar sa-i fi ascultat melodiile. Apoi roaga-te de tata sa cumpere casete. Prima caseta, „Dangerous” (piratata) mi-am luat-o din pasaj de la universitate. Au urmat Thriller si Bad si una cu best of si pe urma multe melodii de la Jose, caruia ii placea Michael si care a ajuns pana la History (eu n-am trecut de Dangerous). Analizam cu Alina pana la cel mai mic detaliu versurile de la Billie Jean; n-o suportam pe Cora Popescu, fata care la concert prinsese palaria aruncata de Michael de pe scena si urcase sa danseze cu el. Am stat saptamani intregi la coada sa imprumut de la cineva autobiografia lui si copiam cu frenezie desenul de pe prima pagina.
Nu mai am demult sentimente pentru Michael Jackson, dar am toate aceste amintiri si – desi nu e un prieten, cum mi-a subliniat Livia – e cumva parte din „tineretea” mea. Si mi se pare bizar ca Alain Delon traieste si Michael a murit, de exemplu. Imi pare rau ca n-o sa mai tina concertele – aveam mari indoieli ca ar fi putut s-o faca, oricum, avand in vedere ca era o fantoma vie. Dumnezeu sa-l odihneasca!
E ora 3:36 si voiam sa spun doar ca, in plimbarea-quest pe la institutele culturale bucurestene, am dat nas in nas cu incendiul de la Armeneasca. Blocul ardea ca o torta, in ciuda furtunelor de apa si-a masinilor de pompieri. Fatada e acum doar un plastic topit; sinistru. Pe trotuar am intalnit un baiat care iesise din cladire si ne zicea ca focul a inceput la ora 23 si da, mai erau oameni la munca si au fost evacuati.
Institutele s-au prezentat bine: filme, dans, mancare, animatie. Doar Inst. Polonez e la mama naibii si pe o strada facuta praf, de zici ca mergi la Jolie Ville pe jos de la scoala. Foarte urat, dar aveam nevoie de al optulea cartonas, ca sa-mi completez adresa de mail.
Cam asta. Mi se inchid ochii.
La Altex se duce o prietena de familie sa cumpere un laptop in rate. Pretul: vreo 2000 si ceva de lei. Rata pe luna, pe 5 ani: 96 RON. La incheierea contractului, surpriza! Pe contract rata era de 120 RON si pretul produsului putin mai mare. Cand cere explicatii i se raspunde:
– Rata aia de pe geam e valabila doar pentru pensionari si in general pentru oamenii saraci, care aduc adeverinte ca n-au venit. De fapt pretul e asta din contract.
Ma intreb cati pensionari si oameni saraci cumpara in rate laptopuri de la Altex.
***
Reclama Mc Donald’s pe toti peretii: „la noi preturile nu au fost afectate de criza”, urmata de poze cu produsele clasice hamburger, cheeseburger si mc puisor, cam 3 lei fiecare. Cand te duci insa in restaurant, in afara de cele trei produse din reclama, TOATE celelalte sunt mai scumpe si un senvis cu cartofi mici ajunge la 20 RON. Minciuna?
****
Reduceri mari in magazine: totul 50% mai ieftin, preturi incepand de la 20 lei. Cand intri insa, 50% din 400 de lei e 200, iar la 20 de lei exista aruncata undeva o carpa pe care n-o vrea nimeni.
Nu stiu, ma dezgusta fazele astea. Parca era pe undeva o lege ca trebuie sa scrii macar cu litere mici de tot ca ceea ce spui e doar partial adevarat?
Multa vreme mi-a luat sa inteleg ce inseamna „vecinul meu praseste ciori, vecina mea praseste farduri”. Azi am prasit cercei (again) si un colier pe care nu stiu cat o sa-l port. Si cu greu am lasat de pe deget un inel de 120 de lei care ar fi putut avea o viata lunga si fericita in scrumiera mea de inele (pentru ca mi-era deosebit de clar ca n-o sa-l port mai mult de cateva zile).
A fost un 1 mai deosebit de nemuncitoresc (desi Carturesti si Costa cafe si Piccadilly si Rendez-vous si casa de bilete a Operei si magazinele de inele de la Piata Amzei si Vicina au muncit; ca dovada ca m-au ajutat sa scap repede de multi bani :)); cu soare si nori grasi si cu un copac mov – un fel de Jacaranda – in fata la Carturesti.
Ma gandesc obsesiv la anul 2001, vreau sa vad Blindness si Doctor House si citesc o carte noua de Orson Scott Card, care sper sa fie de calibrul lui Ender.
Cum v-ati petrecut 1 mai muncitorescul?
Blindness (2008) – dupa „Eseu despre orbire” de Jose Saramago
Edit: Am vazut Blindness. Filmul urmeaza foarte fidel linia cartii si pot sa spun ca personajele si locurile sunt intocmai cum mi le-am imaginat. Lipseste partea de reflectie asupra evenimentelor si poate ca sotia doctorului devine prea mult o wonder woman, personaj mai mult decat persoana, iar doctorul doar o schita care nu se sustine in lipsa sotiei.
Pana la urma, daca stau sa ma gandesc, desi faptele si eroii corespund perfect in carte si film, filmul – care ar trebui sa le „dea viata” – ii transforma in personaje, iar cartea le lasa libertatea sa se construiasca mult mai bine ca fiinte umane, ca persoane. Si astfel, privim filmul ca pe o poveste distopica, fruct al unui preaplin de imaginatie, dar citim cartea ca pe o potentiala realitate care ne priveste personal, deoarece se adreseaza direct conditiei noastre umane si permite identificarea cititorului cu personajele captive in ceatza alba.
Daca nu as fi citit cartea, nu as fi inteles filmul altfel decat ca o poveste SF grotesca, cu final deschis.
Am furat leapsa de la Leah Lusch: dacă aș putea, ce aș vrea să fiu?
O floare: frezie
Un anotimp: primavara-vara [as fi martie-mai]
O culoare: alb cu roz ca la florile unor pomi, verde crud, portocaliu sau rosu
Un animal : foca
Un obiect vestimentar: cercei, ciorapi de matase, balerini pictati de la Zara
O piesă de mobilier: pat
O piesă muzicală: The Icicle Melts (Cranberries) sau Trade In (Lou Reed)
Un vers: „Si em mor/ que el cant siga ja realitat”
Un peisaj: o plaja de calcar din Sarti, Yorkshire Dales… orice are calcar
Un obiect: as vrea sa fiu o casa, sau un caiet
Un instrument muzical: vioara
Un copac: un mesteacan
Un oraș: Londra
Persoană publică: Angelina Jolie
O persoană apropiată: Livia
O carte: „Cum simte domnisoara Smilla zapada”
Un fel de mâncare: salata verde cu lamaie
Un supererou: Superman (as intoarce timpul)
Un fenomen al naturii: ceatza
O masina: Peugeot 107
Un fruct: gutuie
O parte a corpului: gura
Un film: „Pe aripile vantului”
Asta in continuarea nenumaratelor teste pe care le fac zilnic pe facebook: ce floare esti (orhidee), ce personaj de desene animate esti (Cinderella), ce incaltaminte esti (tenisi), ce muzica esti, ce IQ ai, ce animal esti, ce boala psihica esti, etc. etc. etc.
La Facultatea de Litere e ziua portilor deschise in uichendul asta. Sau cel putin asa a auzit mama la radio. Azi trec pe acolo si intru sa intreb exact cand si cum se desfasoara. Personaje: eu, portareasa (mananca un senvis), portarul (latit pe un scaun, aproape intins):
Eu: Buna ziua, in legatura cu ziua portilor deschise din weekendul asta – voiam sa va intreb daca stiti ceva, cand are loc, la ce ora?
Portareasa (iese din cusca): Ce sa fie? Ca nu te-am auzit…
Eu: Ziua portilor deschise, adica ziua cand se poate vizita facultatea… vin oameni s-o vada… elevi…
Portarul (in continuare latit pe scaun, vorbeste peste umar): Ce sa fie deschis?
Portareasa (catre el): Cica sa vina niste lume aici…
Portarul (scarbit): Ce sa mai vina, ca a venit si altii si n-a facut nimica!
Evident, in facultate nici un afis, peretii goi, la avizier reclame la Procter & Gamble si Coca Cola, care recuteaza tineri fara experienta pentru posturi entry level.
Azi am fost la Kilipirim si cu ocazia asta am remarcat ca s-a renovat frumos Sala Dalles si e mult mai spatioasa!
Am dat in boala quizurilor pe facebook, asa ca ieri si azi mi-am facut vreo douazeci. De la „ce floare esti” pana la „ce boala psihica esti”, trecand prin „ce zeu grec esti” si alte minunatii. Intr-unul dintre teste am primit si intrebarea de mai jos, care m-a lasat pe ganduri:
Which super power would you want most?
| The ability to fly. | |
| The ability to control time. | |
| The ability to control fire. | |
| The ability to make the best desisions. | |
| The ability to control the weather. | |
| The ability to make others follow you. | |
| The ability to make anyone fall in love with you. | |
| The ability to control electricity |
Mi s-a parut prost si incomplet formulat raspunsul – eu as fi vrut sa fiu invizibila, de exemplu, dar ma multumesc si cu „the ability to make others follow you” – normal – doar cuvintele „centrul atentiei” au pentru mine referent unic. :D
Am o durere in piept for some reason (banuiesc ca de la carat exces de greutate in spate) si, de la ora 7 jumate incoace, citesc pe blogul Andreanum postarile lui mutsunake.
Voi ce superpowers v-ati dori sa aveti, if any?
Sunt abonata de ani de zile la newsletterul eva.ro, pe care uneori il si deschid, pentru ca are niste titluri de ramai masca (de la… „Masca pentru ten cu esenta de castraveti”, pana la „Lipsa orgasmului – o problema?” sau, recent, „Scrisoarea Mihaelei Radulescu pentru comunitatea eva.ro”). De fiecare data cand citesc un articol ma uit si la comentarii, care sunt de multe ori mai savuroase decat articolele, mai ales ca la anumite subiecte gen „m-a parasit”, „ma inseala”, „am un amant”, „ma epilez sau nu total” si alte probleme grele de viata se isca niste discutii contradictorii de toata frumusetea, terminate cu atacuri la persoana, sau concluzii impaciuitor-agramate de tipul celei din titlu.
Se pare ca ne e din ce in ce mai lene sa gandim, iar incultura incepe sa devina un motiv de mandrie. Da, dom’le, n-am deschis o carte in viata mea (sau poate a citit, dar decat una!), si ce daca? Si nu vorbesc aici neaparat de marii oameni cu bani, pentru care „‘re-ati ai dreq de ‘telectuali” a ramas un motto inca actual, ci chiar si de micii smecherasi in trening, care sparg o samanta la colt de strada si fluiera dupa „pasarici”, sau de gospodinele care-si fac veacul pe eva.ro.
Esti proasta, draga, normal ca barbatitu se uita dupa altele daca tu stai la servici pana la zece. Pai io pe-al meu il tin ca pe un print, sunt mereu aranjata pentru el, ca de, femeia trebuie sa fie femeie si din pacate multe uita sa mai fie femei atunci cand devin mame. Pe urma va mai mirati ca va lasa barbatu, pai ce, el e prost? Deschide-ti ochi, fetelor!
E o loome rea, nimic nu se obtine fara efort si sange, suntem in competitie cu toata lumea si pana la urma, sa fim seriosi, fiecare pentru sine, ca branza e pe bani.
Pai nu?
Mi se termina bateria.
Ceasul arata 4:20 azi dimineata cand m-am trezit. Sa se noteze ca m-am trezit din proprie initiativa, pentru ca desteptatorul era programat sa sune abia la 5. Ce fericire a fost sa vad ca inca nu e ora de sculare!
Si iar ma mir in ce lucruri mici sta fericirea. In norii de pe cer, intr-o vorba, intr-o carte, intr-un kil de cremvursti. Prozaic, dar nu stiu cine a mai trait – ca mine si ca Livia – momente de nemasurata fericire in fata unei oale de cremvursti fierti. Cremvursti subtiri „care fac poc” – deliciul copilariei. Tanti Eli ne fierbea la Anina si ne punea pe masa o farfurie adanca, plina varf. Mi se parea culmea abundentei, a luxului, a fericirii. Azi la Carfur, cand cremvurstii Meda zburau din fata mea si ma temeam ca nu mai apuc, mi-am adus aminte de momentele de extaz de la Anina, din copilarie.
Fac niste lucruri frumoase si le fac cu drag. Ma uit la un filtru de cafea nou, pe care il voi duce maine la scoala ca sa scapam de insuportabilul picurat al cafetierei stricate care ne omoara neuronii dimineata. Sper ca asta sa faca repede cafeaua – si bunnna! Maine vom vedea.
Proba de foc: domnul de la garantie mi l-a ridicat in slavi; e cel mai marfa filtru de cafea din parcare pentru ca din asta are si el acasa si e foarte multumit. Bun argument.
Ultimele obsesii sunt Orson Scott Card si musicalul Les Miserables [disponibil pe iutub]. Ii invidiez pe toti oamenii care au voce si pot sa cante corect o melodie! Eu uit de la mana pana la gura si – pana la urma – sunt si oleaca tone deaf [shh]. Dar cantecul e bestial:
Do you hear the people sing?
Singing a song of angry men?
It is the music of a people
Who will not be slaves again!
When the beating of your heart
Echoes the beating of the drums
There is a life about to start
When tomorrow comes!Will you join in our crusade?
Who will be strong and stand with me?
Beyond the barricade
Is there a world you long to see?
Courfeyrac:
Then join in the fight
That will give you the right to be free!Do you hear the people sing?
Singing a song of angry men?
It is the music of a people
Who will not be slaves again!
When the beating of your heart
Echoes the beating of the drums
There is a life about to start
When tomorrow comes!
Trebuia sa aiba un titlu, dar l-am uitat. In Elvetia, pe scurt, a fost asa:
==zapada.copii.galagie.bani.shopping.bagaje.geaca rosie.da-mi mana.teacher Christina.scoala.relaxare.magazine. scari verzi.teppich boden.zurich.psihologi. tramvaiul 6.oras.pod.urechi infundate.bomboane.zapada.patinaj. doamna diriginta.interior.asternut verde pe un pat ingust. foehn.obositor.frumos.alb.alb-negru==
Pe lung, a fost asa:
Ziua 1 – cazare la hotelul Buchserhof; plimbare in jurul hotelului cu uimire zgomotoasa in fata linistii si a curateniei de pe strada. Identificat strada cu magazine.
Ziua 2 – patinaj si curling intr-o statiune montana. Copil transportat la dispensar. Tobogan in zapada si colegi prietenosi.
Ziua 3 – Scoala. Ore de germana, muzica, sport, arta. Mici cumparaturi in drum spre hotel. Intoarcere la hotel cu intarziere la cina si dat peste cap mecanismul elvetian. Ninsoare abundenta toata ziua.
Ziua 4 – Excursie la Zurich. Scoala inchisa din cauza zapezii. Excursie la Kuhr pentru copiii mici. Shopping.
Ziua 5 – Scoala. Serbare. Turai si turai. Crazy lil thing called love. Sweet child o’mine. Petrecere de Fasching. Bagaje.
Ziua 6 – Bagaje. Autocar pana la Zurich. Avion pana acasa. Copiii predati safe and sound catre parintii lor.
Pe repede inainte a fost asa (bughi mambo rag):
Teacher Christina, da’ daca e frig mai mergem la schi? Si salopeta cand o port? Nu tipa! De ce pui mana acolo? Avionul a aterizat intr-o pista mare. Pilotul a trebuit sa fie foarte atent sa aterizeasca corect. Mergem cu tramvaiul 6. Biletele se composteaza in statie. Gruezie! la revedere! Copii, nu acolo. Va rog sa stati langa doamna diriginta. Teacher Christina, tu ma intelegi, nu? Da’ n-am aruncat eu. Pai daca n-am fost eu? Ce cauta sapca asta aici? Pai l-am lasat pe tejghea… teacher, ma ajuti la bagaje? Mi-a ciordit menjera banii! Uite, iti place? Si aici am o peruca. Poti sa mergi cu pantofii astia. Ariana! Ale cui sunt? Nu mai am loc. Da, spune. Adica i-am gasit.. erau in buzunar. Vezi ca ne suparam. Strange mizeria. Jocul asta e plictisitor. Mie-mi place de Alex. Ralfi, caciulita! Ramaneti aici, copii! Unde e Razvan? Hai sa mergeeeeeem. Mai sunt cereale? Ciocolata vrei? Teacher Christina, cat inseamna 76 de franci in euro? Dar in lei? Si asta e mult? Pe cine? Ti-ai uitat punga la scoala, desteptule. Doamna, ziceti-i sa nu mai zica asa! Unde e caciula? Am vrut sa facem o farsa. Teacher Christina, ea de ce are voie? Ce lebede frumoase! Sa-i spunem Dinaricris. Nu vrea nimeni la castel? Si totusi, cand e masa? S-au suparat pe noi. Mecanismul elvetian a fost naruit. Nu mergem si noi pe-afara? Se mananca aici? Teaaaaacher, mergem la Mc Donald’s? Unde ai fost ieri? Alo. Da, poti sa mergi. Copii, aici suntem. Arunca sticla, te rog. Regulile le face fiecare aeroport si se respecta. Unde e mama? Ai vazut-o? Hai, fugi!
Acum e liniste. Doar ca vacanta s-a terminat. Si – atentie! – in Elvetia n-am avut alergie.
Azi am ros niste E 133 – Albastru Btilliant FCF, FD&C blue no 1.
Era in guma de mestecat. Orbit fara zahar, adica. Din care rod zilnic.
Uneori mai iau si cate o bombonica orbit striata, care curata limba de depuneri.
Nu vreau sa stiu ce E-uri sunt acolo.
Insa mi-e din ce in ce mai clar ca nu suntem la Rio de Janeiro!
P.S. Maine canta Ada Milea la Muzeul Taranului Roman. O sa cante Apolodor. I miss Apolodor.
P.S. 2 La multi ani, Andrei Gheorghe! :)
Am primit azi pe mail, am ras, mi s-a parut perfect adevarat, postez:
Cum ar relata media din Romania sfarsitul lumii?
Antena 3: In trei zile Basescu nu va mai fi presedinte! Am invins!!
OTV: Senzational! Urmariti ultimele stiri despre Apocalipsa in direct la Dan Diaconescu! Vrajitoarea Lenuta va da sfaturi cum sa va purtati pe lumea cealalta.
Libertatea: E ultima ta sansa sa fii fata de la pagina 5! Trimite o poza acum.
ProTV: Un copil a ars de viu si nu va mai apuca sa vada apocalipsa!
CanCan: Sursele noastre spun ca Nicoleta Luciu va petrece sfarsitul lumii departe de iubitul ei.
Cotidianul: Mai ai timp sa citesti o carte din colectia Cotidianul!
B1Tv: Urmareste la Nasul dezvaluiri incendiare despre parlamentarii care profita de sfarsitul lumii!
Cosmopolitan: 10 sfaturi pentru o ultima partida de sex fantastica!
Felicitari autorului anonim!
In cotloane de WordPress caut un buton pe care sa apas sa creez un blog nou, dar nu dau de el. Am stiut unde e pana cand s-a upgradat iar wordpresu’ si mi-a zapacit din nou creierul. Sper ca pana la urma sa-l gasesc – daca stiti de el, leave a comment.
Din cotloanele memoriei ies fosti colegi din liceu: Alina, Cristi, Bebe, Carmen, Mihaela, Anda, Diana, Luminita, Leo, alta Carmen, Lavinia, Elena, Laura-Maria si Laura-Monica, Alexandra, Robert, Ioana… ce ciudat imi suna fara numele de familie; parca nici n-ar fi ei.
Azi m-a adaugat la mess Florentina, fosta mea colega de banca si cu ea depan amintiri de zor, presarate cu assadsafdfjdslgvnncxvkfgj;, courtesy of her little boy, Edy, de 5 anisori. O sa iesim saptamanile viitoare si cu Corina si Leo, alti doi fosti colegi tare dragi.
Ma gandesc foarte mult la anii de liceu de cand predau; ma gandesc la cum ii vedeam pe profi, ce departe, ce batrani, ce din alta lume. La cat erau de seriosi, de stabili, de consecventi. La cum ii percepeam in functie de cum se imbracau, de cum vorbeau, de cum se desfasura ora, de care era atmosfera in clasa… La cat de diferit reactionam in functie de omul care intra in clasa. La cum nu exista profesor sa vina la ore fara catalog. La cat de mult conta daca „striga” sau nu catalogul. Ma intreb adesea daca ei se vedeau cum ma vad eu acum, adica la fel de „copii” pe dinauntru ca si copiii, doar cu o mai mare experienta de viata. Daca se jucau sau isi luau rolul in serios. Daca vorbeau despre noi in cancelarie.
Azi ne-au disparut canile de la scoala si zaharul. Presupunem ca – in marele ei zel de a institui o curatenie deplina in vederea serbarilor de dupa-amaiza – doamna administrator a dat porunca femeilor de servici (numite, familiar, „menajere”) sa ni le arunce la gunoi. Deoarece doamna nu a venit azi, nu mi-am putut exprima sentimentele in privinta acestei aberante porunci, de aceea ma simt oarecum frustrata. Mai ales ca era cana lui Jose si a lui Chris.
Se pare ca avem un nou obicei: vinerea „ocoim” spre facultatea de Drept, insotind-o pe Melania, care merge la un curs. In dreptul benzinariei de la podul Hasdeu e un semn pe care scrie mare: OCO IRE. Azi am avut timp si de o cafea, vinerea trecuta am facut o vizita la tg de cadouri…
La scoala colegii ma intreaba uneori daca-mi pare rau ca am plecat de la jobul meu caldut si am aterizat acolo. Uneori imi e dor de noptile cand stateam pana tarziu/devreme sa ma uit la doctor House sau sa citesc. Mi-e dor de diminetile la cafea cu Livia. Mi-e dor de momentele cand stateam pe blog. Imi placea sa fiu mereu pe mess. Cu alte cuvinte, imi lipsesc niste beneficii colaterale ale acelui job :)) Jobul in sine acuma mi se pare ridicol de usor, floare la ureche – un job de unde plecam noaptea – e drept – dar fara teme pentru a doua zi. Aici nu plec fara teme nici macar in vacanta… there’s a reason why it’s called continuous learning. :D
De la Secret Santa am primit o rama foto de la IKEA si o canita cu ciocolatele. Si am daruit o carte, un ceai, un bradut de turta dulce si un Cd cu muzica de relaxare unui coleg care a spus tuturor ca „ala care i-a facut cadoul il cunoaste bine”. :) Deci am fost fericita.
Am cercei cu nasturi, cu foarfeci, cu pene, cu soparle, cu zaruri, cu flori, cu pietre de onix, cu perlute negre… lungi, scurti, funny, seriosi, haiosi, feng shui si hippy. In fiecare zi am alti cercei, ceea ce e motiv de uimire pentru unele dintre colegele mele si motiv pentru elevi sa fie cu ochii pe urechile mele. Azi Edith mi-a zis: „Teacher Christina, you have a fantastic collection of earrings!”
Pe pomul din fata scolii, care e golas si inalt, se aduna ciori in fiecare zi. Catelul vecinilor stie sa dea cu spatele si l-am vazut odata intr-un delicios marsarier pe marginea gardului. In fiecare zi trec avioane, care se vad mari si uneori chiar le pot citi sigla. Traficul e in continuare bara la bara, strada e innamolita pana la genunchi din cauza lucrarilor de largire/ingropare cabluri sau ce s-o face acolo, iar azi nu am avut curent, deci nici apa.
Ma tot intreb ce-mi doresc de Craciun.
care este ca stau de la 5 jumate care este, cand am venit de afara cu doo sticle de jack daniels la oferta cu doo pahare, minunat, numai bune de spaga
care cand am deschis wordpressul zicea ca am comment de la octavian, dar pe site nu se vedea nimica, deci am banuit ca nu aprobasem si chiar asa era… nu stiu de ce octavian asta mereu are nevoie de aprobare speciala :p, poate fiindca pune linkuri :p
si da, era cu leapsa despre cadouri bizare
de departe cele mai bizare cadouri si naspa si nepotrivite mi se par animalele vii – thank God, n-am avut ocazia sa fiu destinatara unei astfel de bucurii si sper sa nu fie vreodata cazul. jur ca daca primesc vreodata un animal viu am sa-l refuz!
e asa de simplu
no pets
deci cadouri bizare:
1. un glonte intr-o cutie de metal – la craciunul din ’89. Nu mai mi-aduc bine aminte, dar cred ca a fost cadoul pt amandoi, eu si frate-meu. Cutia o avea tata, cine stie de unde. Glontele era de la tataie, din razboi, i se daduse gaura si devenise pandantiv. Azi i-am zis unui copil la a 5-a bancul cu peace, maica, peace, pentru ca si el mi-a zis cu yes! iesi! Oricum, glontele a fost de mare efect, avand in vedere momentul istoric, revolutia si celelalte. Si era asa o saracie in ’89 ca nici portocale n-am primit.
2. un numar infinit de parfumuri naspa; asta nu e un cadou bizar, doar ykk si sfatuiesc pe aceasta cale toti cititorii sa se abtina de la a face cadou parfumuri scumpe doamnelor si domnisoarelor pe care nu le cunosc [si ma sfatuiesc si pe mine sa nu le mai dau mai departe la dna doctor… na, acu faceti ce zice popa si asta e :))]
3. poezii pe bilete de tramvai de la colega mea de banca din liceu
4. o pereche de aripi de inger din voal vernil cu sclipici, de la Simonica aflata in pana de inspiratie
5. o urna de la Ciprian, prima data mi-a fost frica s-o deschid, dar era goala. Mi-a dat-o sa-mi stochez gandurile negre, acum multi ani.
6. o carte veche, din biblioteca, pe care o citisem deja. Tot la un Craciun cu saracie.
7. un calendar crestin-ortodox sigilat in plastic, din care au cazut -spaga- 500 000 lei vechi. De la un elev chiulangiu, azi om de afaceri de succes.
8. o carte despre arta tricotatului – de la dna diriginta din liceu
Nu prea am primit cine stie ce cadouri bizare; de departe cel mai penibil a fost ala cu spaga – din banii aia mi-am cumparat un pulover pe care-l am si azi, dar nu ma mai incape.
probabil am facut si eu la viata mea cadouri bizare… acu’ ca ma gandesc
oricum, eu as vrea o leapsa despre cadourile pe care nu le-am primit niciodata
pentru ca Pungabej voia un telefon public, iar eu mi-am dorit cu ardoare toata copilaria urmatoarele:
– o maimuta adevarata pe care s-o imbrac in hainele mele si sa merg cu ea de mana pe strada si la gradinita
– o casa adevarata de papusi cu mobile adevarate, asa cum vazusem eu la Romarta Copiilor si costa zece mii de lei [in cele din urma mi-am fabricat o falsa casa de p.d.h-uri [papusi de hartie]; fiind ele din hartie, desenate si decupate, mobila era si ea tot din hartie, cartoane indoite si lipite. in afara de pat, care era de la barbie, cu plapuma adevarata si cu fata de plapuma
– o familie de liliputani. better still: un oras de liliputani! cand am citit Gulliver am fost marcata de omuletii aia mici; Doamne ce m-as mai fi jucat cu ei (fireste, cu mine in rol de regizor, ca sa vezi demiurgul unde zacea) si am cerut ani la rand sa primesc de ziua mea liliputani si tata tot imi zicea ca-mi aduce el de la servici, pana m-am dus la el la servici si nu avea…
– manechine adevarate, de-alea din vitrina, sa le imbrac eu cum vreau (nici de-astea nu mi-a adus tata de la servici) (ce usor eram de imbrobodit, zau asa!)
– o papusa care merge si vorbeste, promisa de unchiul mamei din germania ani la rand. asta nu prea m-a marcat, ca nu mi-o doream, eram doar curioasa cum o fi aia.
dar liliputanii! Doamne, ma si vedeam Gullivera unei colonii de liliputani! Sau macar de soareci, ca-n Familia Roademult…
Ce sa mai zic, dau leapsa mai departe la Suzi, la Vio, la Vio[el] si la Ciupercutza. Ce cadouri bizare ati primit?
La Busteni se repara trotuarul si am dat in gropi la propriu – o dala care nu era cimentata, ci doar pozitionata la locul ei, s-a transformat in saniuta si m-a dus pana in fundul unei gropi de vreun metru adancime. Buf! Ghiozdanul a sarit pe-afara, un picior era sub mine, celalalt incerca sa puna frana… nu ma gandeam decat ca-s caraghioasa, ca nu vreau sa-mi rup nimic, ca e aiurea sa cobori intreaga de pe munte si sa cazi intr-un sant.
M-am ridicat, m-am scuturat, am pornit mai departe. Ma durea piciorul stang, umarul il simteam amortit ca de febra musculara, aveam palmele julite. Numai vanatai si zagarieturi, nimic grav. Acasa mi-am pus compresa cu franzbranntwein.
<>
Cand am facut turul camerelor marti seara, am gasit doua fete in balcon. Frig si ceata afara, ele ghemuite pe ciment, invelite in geci. „Intrati inauntru, e frig”, a vorbit diriginta din mine. „Doamna diriginta, ia uitati-va ce stele! De o ora stam si ne uitam ce frumoase sunt. Am vazut si stele cazatoare…”
Era un cer cum numai la munte vezi, limpede si rece, cu milioane de stele stralucitoare si foarte clare, incat mi-era ciuda (iar) ca nu disting constelatiile si am mereu o senzatie ca nu inteleg ce vad. No lo analices, disfrutalo.
Muntii erau acoperiti de ceata, se vedea doar crucea luminata, in aer, ca o minune.
<>
Putinul SF pe care-l citesc se limiteaza la Orson Scott Card si Theodore Sturgeon. „Mai mult decat oameni” e o carte pe care am citit-o de zeci de ori. Are o idee simpla si naucitoare si o atmosfera de everyday life in care se coace ceva. Imi plac din ea ochii lui Janie, creierul lui Bebe si definitia actului sexual transferata din creierul unei virgine nevropate in cel al unui baiat de 16 ani care nu stie cine e si ce cauta. A fost o apasare, o separare si o rupere. Apoi, cu un strigat de triumf ce inabusea durerea, s-a terminat.
><
N-am scris niciodata pe blog ca m-am despartit de Mihai, doar am incetat sa vorbesc la plural.
… we’re just tiny little specks about the size of Mickey Rooney
Enjoy The Universe Song! Multumim colegului Vio, care l-a descoperit in adancurile iutubului.
De cand a inceput scoala mi-a crescut traficul pana la nouri gratie cautatorilor de compuneri. M-am gandit sa nu raman indiferenta la suferinta lor si sa-i ajut cu cateva sugestii – mai ales ca anul asta, pe langa compunerile clasice despre toamna, vacanta si revenirea la scoala, avem si unele deosebit de originale, dupa cum veti vedea.
Iata ce solicitari am primit pana acum:
1. O intamplare de la munte [Ioana]
Ioana, daca n-ai fost niciodata in vacanta/excursie la munte, tot ce pot sa-ti spun e sa te orientezi spre clasica poveste a copilului care culege fragi/mure si da nas in nas cu ursul. De aici poate izvori o intamplare mai haioasa sau mai dramatica, in functie de imaginatia ta: cum te-ai simtit cand ai vazut ursul? ce-a facut ursul? i-ai spus ceva? ai fugit? ce s-a intamplat pe urma? cum te simti acum? etc.
Alte intamplari posibile: o plimbare cu telecabina, o ascensiune/ coborare dificila, o noapte petrecuta in cort pe varful muntelui, prima oara cand ai fost la munte, o excursie cu scoala la ski, etc.
2. O compunere despre munca profesorilor [Natali]
Inchipuie-ti ca azi nu te duci la scoala ca eleva, ci ca profesoara. Alege-ti o materie pe care ai vrea s-o predai (eventual materia ta preferata, sau una la care nu-ti place cum ti se preda si crezi ca ai putea face o treaba mai buna) si schiteaza: cum te-ai simti ca profa? sa zicem ca maine ai de predat la clasele 5-8, cum te-ai pregati? ce materiale ai aduce la clasa? cum ai tine ora? ce le-ai cere elevilor? ce-ai face in pauze? cum tratezi cu un elev care nu si-a invatat lectia? dar cu unul care nu si-a facut tema? cum ar arata o zi din viata ta daca ai fi profesoara si nu eleva?
3. O compunere cu zane [Teouta]
„Inca de foarte mica am avut convingerea ca in gradina bunicii se ascund zane bune, care o ajuta la treburi cand noi nu suntem acolo si cu care bunica uneori sta de vorba. In vara aceasta, impreuna cu cativa verisori/ prieteni/ fratii mei am pornit sa le caut….” [le-ai gasit? cum arata zanele? ce fac? ai vorbit cu ele? ce ti-au spus?]
4. Impresii de inceput [mady]
Prima zi de scoala – emotie, tristete, bucurie, entuziasm, dezamagire … cati copii/ profesori atatea sentimente amestecate in privinta acestui 15 septembrie care ne marcheaza pe veci viata. Tu cum te-ai simtit anul asta la inceput de scoala? Ce crezi despre clasa ta? cum arata scoala? S-a schimbat ceva? Ai colegi noi? Ce asteptari ai de la tine in acest an? Vrei sa realizezi ceva anume? Cum crezi ca se simt colegii tai? Ce crezi ca va fi diferit anul acesta fata de anii trecuti?
5. Jocul preferat in copilarie [Bogdy]
Bogdy – poate fi orice, de la v-ati ascunselea pana la un joc pe calculator. Povesteste cine erau tovarasii tai de joaca, cat timp petreceati la joaca, de ce va placea tocmai acest joc, cum se joaca (daca nu e cunoscut), ce sentimente ai cand povestesti despre el? Te-ai mai juca si azi? Te mai joci azi? S-au schimbat jocurile copilariei (sa zicem) de la generatia parintilor tai la generatia ta?
6. Vacanta de vara [Madutzu]
„Anul acesta parintii mei mi-au facut cadou o vacanta de vis la munte/mare/ in Grecia/ in Spania/ la Londra” etc. Ce inseamna o vacanta de vis? Cum ai calatorit spre locul unde ti-ai petrecut vacanta? Cate zile a durat? Ce-ai facut in vacanta si nu poti sa faci in timpul scolii? Ce face ca vacanta de vara sa fie atat de deosebita? Iar daca n-ai facut nimic deosebit, ce ti-ai fi dorit sa faci?
7. Ce-ar fi daca m-as transforma in gand/vant/pasare [Izabel]
„Izabel se trezeste intr-o dimineata transformata in pasare. Frumoasele ei maini cu unghii ingrijite au devenit aripi, iar in loc de picioare are doua gherute incovoiate. Vrea sa spuna ceva, dar din ciocul mic iese doar un piuit speriat. Deodata, apare langa ea un porumbel alb:
– Nu te teme, Izabel, rosteste el. Am sa te invat sa zbori si-o sa calatorim impreuna prin lume”
izabel, ti-ar placea sa fii o pasare? Ce pasare? De ce? De ce nu?
8. La ce ma duc cu gandul cand ma trezesc dimineata [Maria]
Nu stiu tu, Maria, dar primul meu gand dimineata e sa-i multumesc lui Dumnezeu ca incepe o noua zi minunata! Se spune ca asa cum iti sunt gandurile iti va fi si viata, asa ca ai grija ca primul tau gand (si urmatoarele!) sa fie un gand bun, pozitiv, fericit. Iar ultimul, cand te duci la culcare seara, sa fie un gand de recunostinta pentru tot ce ti s-a intamplat bun si frumos peste zi.
9. Eu si cartea/ Cartea, prietena mea [Simona si Denisa]
Cartea poate fi prietena ta daca iti place sa citesti si o faci din pasiune, nu din obligatie. Mai mult decat o prietena, poate fi lumea ta paralela, in care fugi atunci cand ai chef de-o evadare din realitate. In functie de ce carte este, poate fi prietena de la care inveti lucruri noi, calauza care iti deschide carari nestiute, sfatuitoare, model, inspiratie sau te poate ajuta sa inveti cuvinte si expresii noi. Tu ce relatie ai cu cartea? Citesti? Ce carti? In ce fel crezi ca te influenteaza o carte citita?
10. Toamna
A venit; asta e clar. Cum te simti tu toamna, draga Monica? Ce-ti place cel mai mult la acest anotimp? Ce ai vrea sa fie diferit? De ce e frumos sa existe toamna? Daca ai intalni-o, ce i-ai spune? Unde mergi tu cand vrei sa vezi toamna?
bafta tuturor in noul an!
Vivo en el número siete, calle Melancolía.
Quiero mudarme hace años al barrio de la alegría.
Pero siempre que lo intento ha salido ya el tranvía
y en la escalera me siento a silbar mi melodía.
Azi am mers la doctor, nu pentru ca as avea ceva, ci pentru ca tin la urechile mele (si la aia buna si la aia surda) si-mi place ca macar o data pe an sa mi le vada un ORL-ist ca sa stim ca e totul in regula. Se pare insa ca medicii nostri nu au decat pacienti care vin in al 12-lea ceas, zvarcolindu-se de durere, asa ca eu „venita la controlul anual” fara sa am de fapt nimic :D nu i-am inspirat decat niste zambete cam ironice, gen „cine n-are ce face acasa, pierde vremea prin targ”. Mi s-a parut haios cand, dupa ce i-am spus ca nu aud cu o ureche, a inceput sa-mi vorbeasca mai tare (pana i-am zis ca nu-s surda :))). Mi s-a parut haios ca-mi vorbea ca la prosti si a avut, pe tot parcursul celor 15 minute cat am stat in cabinet, aceeasi expresie de mirare politicoasa, dar ironica, de parca se intreba ce caut acolo. Io stric, ca ma leg la cap cand nu ma doare :) Dar, sincer, n-am chef sa ma doara.
Tot azi am constatat ca sunt ciudata pentru ca nu ma plictisesc la tonele de poze pe care oricine le face in ziua de azi cu „camera” (cf. Media Galaxy nu se mai zice „aparat foto”) digitala de nshpe megapixeli. Nu ma plictisesc. Ma uit la poze de la nunta, de la botez, de la mare, de la munte, din concediile tuturor, cu aceeasi placere. Ma uit la pozele pe care le pun pe net colegele mele care au nascut: bebe in burta, bebe la nastere, bebe la o luna, doua, trei, un an, doi… inghit sute de poze si nu ma plictisesc. Dimpotriva, ma dau in vant dupa pozele cu copii, iar cele din vacante sunt un prilej sa vad si locuri pe unde n-am fost. [in acelasi timp e foarte adevarat ca n-am ce face la serviciu, deh, binefacerile preavizului :p]
Ciudatenia numarul 3 am uitat-o, dar v-o spun cand mi-aduc aminte.
Binefacerile tehnologiei: umblu de doo saptamani cu cardul SD de la aparat in geanta, pentru ca aparatul era plecat in deplasare si nu puteam sa descarc pozele. Ca sa aflu azi ca laptopul meu are cititor de card. What do you know. Am 600 de poze [my own, my preciousss] de sortat in uichend.
In rest, e foarte cald si La Mama face cele mai execrabile ciuperci umplute din Univers.
Apropo de Univers, ati vazut ploaia de stele de azi-noapte? Eu nu.
Doo fixuri am si io pe lume la birou si trei acasa: gmail, google reader si blogul. La birou n-am acces pe blog, deci gmail si google reader imi lumineaza viata.
Acum gmail e picat si in urma numeroaselor mesaje care-au aparut pe twitter despre asta, cineva s-a gandit sa faca colectie de comentarii pe flickr, ca sa vedem cam in cate locuri din lume sunt probleme cu mailul de la google. Se pare ca-s destul de multe.
P.S. Intre timp gmail si-a revenit la mine, dar pe twitter inca se plange lume ca nu au acces. social media e asa cool cand n-ai somn. Octavian, zau asa, m-ai molipsit?
Twitter in plain English, un filmulet foarte dragut de la CommonCraft.com.
Pe scurt, Twitter e un site care combina blogul cu messengerul.
O data ce ti-ai creat un cont, poti deja sa incepi sa scrii. Pe pagina ta ai un textbox de 140 de caractere in care poti sa-ti pui un fel de statusuri: „citesc Ciresarii” „sunt nori afara”, asa cum faceam eu la inceput.
Apoi poti sa cauti pe Twitter oameni pe care-i cunosti (chiar daca-i cunosti doar de pe bloguri) si sa urmaresti ce scriu si ei. Ca sa faci asta, mergi pe profilul persoanei si apesi butonul Follow. Poti sa urmaresti oricati useri vrei, iar ei sunt liberi sa hotarasca daca te urmaresc pe tine sau nu. Poti sa vezi oricand pe cine urmaresti si cine te urmareste. De asemenea, daca un user te spameaza sau te enerveaza, ai optiunea de Unfollow prin care ti-l stergi din lista. E foarte simplu.
Cand te plictisesti de pagina standard de Twitter, poti sa mergi in Settings si sa ti-o customizezi. Unii isi pun poze, altii mini cv-uri, altii fac reclama unor produse – orice fond e acceptat, doar sa fie poza.
In 2-3 zile o sa te prinzi deja care e treaba cu twitter si o sa vezi ca multa lume intra acolo pentru dialog. O sa incepi sa folosesti si tu functia @username, care trimite un mesaj userului caruia vrei sa-i spui ce-ai de spus. Un mesaj public, pe care-l poate vedea oricine e abonat la twitt-urile tale. Si la care oricine poate raspunde. Discutia se poarta intre tine si toti oamenii din lista ta. Iar daca @username iti raspunde, pot intra in vorba si cei din lista lui. Si tot asa. E o conversatie infinita, aproape instantanee. Messenger cu lista deschisa.
Pe Twitter poti sa pui intrebari, sa dai raspunsuri, sa-ti rezumi viata in 140 de caractere si sa vorbesti cu oameni cu care poate n-ai fi interactionat altfel.
Pana in iunie, ma gasiti pe Twitter. Va astept!
il iubesc
zilnic il admir
e al meu
si ma face fericita
(pentru raspunsul la ghicitoare intoarceti foaia)
Imi place de Summit. E gol pe strada, sunt o gramada de politisti oriunde te duci si pe casa poporului atarna niste bannere care ne spun ca acolo se intampla ceva. E un aer deosebit asa. Nu ma intereseaza neaparat politica, habar n-am daca e bine sau rau sa fii in NATO, nu-mi place ca i-a arestat pe baietii aia anti-NATO, nu stiam ca albastrul din steagul siglei se numeste bleu-gendarme (dar am aflat de la Bucurenci, ceea ce mi-a amintit imediat de Pasarea Colibri: ma lustruisem, ma lustruisem, ma lustruisem pe bombeu… ce cantec! ce vremuri!). Nu merg cu masina [ahhh, dar in curand… :”>], deci nu stiu cum se simte Bucurestiul liber de masini, dar stiu cum se vad trotuarele, atat de libere cum nu-mi mai aminteam ca ar putea fi… si bulevardul unirii goooool cat vezi cu ochii, din piata (H)alba Iulia pana hat la casa poporului. Asa mai zic si eu vastele spatii deschise.
Viata e frumoasa si azi am citit o povestioara foarte misto despre marketingul absurd, la Vlad Petreanu.
Si mi-am cumparat TABU cu sacosica eco de panza, cu care jur ca ma voi duce la cumparaturi! Ca tot n-am stins lumina de ziua ora pamantului, nu de alta, dar urasc aceste demonstratii organizate la care se participa din spirit de turma. Iar curentul electric, vorba lui V. creste oricum pe dealuri! (mi-a placut supermult articolul despre reportajul de la Realitatea!)
Ah, si-n tabu am vazut-o. Pe Ina. E draguta foc-foc-foc!! ;))
Sau asa ceva. Ca am trei lepse, foarte diferite, dar foarte misto fiecare si am de gand sa le fac 3 in unu, ca pliculetele de cafea pe care le tot primesc rest pe la (f)alimentara.
Prima data trebuie sa spun ce-as face dac-as fi dictatoare la Mizil. Or eu stiu despre Mizil ca e un loc frumos, cu dealuri, unde Alex zboara cu parapanta. Deci daca as fi dictatoare as baga cursuri de parapanta gratis pentru tot poporul si i-as incuraja sa zboare cat mai mult, cat mai sus, cat mai departe. Apoi as ramane dictatoare peste rauri, ramuri, izvoare si filomele (apropo de o discutie pe care am avut-o azi despre orele de romana la clasa a 5-a). Si m-as uita in jur si ar fi tare bine. Si, multumita de munca mea, mi-as construi un palat de dictator cu vedere la ocean, mi-as deschide laptopul si m-as apuca sa scriu „Memoriile unui Dictator de Mizil in Secolul 21”. O cronica a singuratatii, evident, care ar cuprinde cuvinte precum alienare, solipsism si sternocleidomastoidian. Numa’ asa, ca sa ma dau desteapta. Iar despre mine se va spune peste veacuri: a fost o dictatoare buna.
*
Gadjodilo ma invita sa scriu despre filme si seriale care mi-au schimbat viata. Vom incepe cu primul film de acest fel: „Declaratie de dragoste„, dupa cartea lui George Sovu (poreclit Nicolae pe imdb). A fost primul film vazut la cinema din care am si priceput ceva. Probabil pentru ca era in romana. Aveam 8 ani si mi-a schimbat iremediabil viata, adica m-a facut bleaga, romantica si dorindu-mi sa devin utecista si sa intru in cenaclul lui Caramitru cand voi fi mare. Al doilea film care mi-a schimbat viata, de data asta serial, a fost Pretul succesului, povestea celebrei Emma Harte, care a marcat generatii de femei. Pe mine m-a marcat mai mult actrita – ani de zile mi-am dorit sa am ochi albastri ca ea si sa fiu mare doamna, patroana, aspra si mana de fier.
Calvarul, un film rusesc dupa Alexei Tolstoi este al treilea film care mi-a schimbat viata. A fost primul serial la care am avut voie sa stau dupa ora de culcare ca sa ma uit. Era cu doua surori, Masha si Dasha si am avut multa vreme doua papusi cu numele asta. Evident, din serial nu mai stiu nimic.
Sarind multi ani, ajungem la Legendele toamnei, un film pe care l-am vazut de 12 ori; la Pe aripile vantului, pe care l-am vazut pe furtuna, cu antena de pe casa, intrerupt ca vai de lume si chinuit si alb-negru; la Todo sobre mi madre, pe care nu mai stiu de cate ori l-am vazut si la House MD, care mi-a schimbat noptile in zile si depresia in obsesie si obsesia in depresie si mi l-a adus pe Hugh Laurie, binecuvantat fie.
Mi-au mai schimbat viata, in dezordine: Dallas, Salvati de clopotel, desenele cu Aventurierii spatiului, Liceenii Rock’n Roll (Banica dezbracat!!), un film cu Alain Delon unde am vazut prima oara sugerata o scena de amor trupesc, Tarzan si multe altele.
Si acum am obosit, asa cele 8 lucruri raman pe maine :d
Puzzle 