Parcul Uranus e posibil

Dragă prieten,

Tocmai am semnat și eu această petiție: Susținem Parcul Uranus

Te invit și pe tine să te alături acestei campanii. Mi-ar face plăcere să știu că împreună putem lupta pentru această cauză. Fiecare semnătură în plus la această petiție ne aduce mai aproape de schimbarea pe care ne-o dorim cu toții. Eu susțin cauza.

Susții și tu această cauză printr-o semnătură simplă?

https://campaniamea.de-clic.ro/petitions/sustinem-parcul-uranus-1

După ce semnezi dă și tu dă de veste altora, la rândul tău. Poți să ajuți la răspândirea mesajului trimițând un e-mail asemănător.

Mersi!

Christina

Casa Maura

Strada Corbeni nr. 3, Bucuresti

Am vazut aceasta casa prima oara acum multi ani si nu mi-a placut deloc. Era o vreme cand citeam prea mult Dickens si o asociam cu era industriala si cu copiii exploatati. „Casa industriala” i-am zis multa vreme. Pentru mine maure erau casele cu balcoane zvelte, mai joase, cu niste ferestre aparte, cu niste brizbrizuri de fier forjat etc. Casa asta mi se parea ori englezeasca (din cauza caramizii rosii aparente), ori gen biserica, ori o fosta cladire de fabrica. La casele Germaniei de Nord sau la case olandeze nu m-am gandit, nefiind familiarizata cu stilul. De fapt treceam pe langa ea cat mai repede, fiindca mereu mi s-a parut o casa sinistra. Nu am observat niciodata crucile inscrise in cercurile albastre de ceramica de pe fatada (imagini cu detalii pe Metropotam), acele cruci care pe unii specialisti i-au dus cu gandul la stilul bisericii Domnita Balasa, la o sinagoga, sau la un centru masonic (vezi Carte de Bucale – articol si comentarii).

Se cunosc puţine despre acest imobil. Se ştie că a fost construit înainte de 1895, iar în anul 1911 proprietar era căpitanul Alexandru Ionescu. Din anuarul Bucureştiului din 1918 aflăm că aparţinea Băncii Colentina.  (Jurnalul National, 2009) Tot acolo am citit ca interiorul a fost modificat, iar cladirea a fost consolidata si poate rezista unui cutremur de 8 grade.

Oricum ar fi, casa rosie de pe Corbeni sare in ochi. Nu seamana deloc cu nimic din jurul ei, nici chiar cu alte cladiri din Bucuresti. Oare asa era si in ultimii ani ai secolului 19 cand a fost construita? Sau atunci era oarecum obisnuit sa vezi aparand prin oras aceste constructii eclectice, opere ale unor proprietari cu bani si gusturi rafinate?

Sunt cateva case in Bucuresti la care ma intorc mereu si care sper sa nu dispara niciodata (Casa Melik si Blocul Florentin de la Cismigiu care mie mi-aminteste de Gaudi sunt printre ele). Casa „industriala” de pe Corbeni nu intra pana acum in aceasta categorie, dar citind mai multe despre ea parca incep sa imi schimb parerea.

Dealtfel, chiar daca dispare, va ramane in literatura:

„După gheţărie urma o casă cu desăvîrşire flamandă, cu faţada de cărămidă smălţuită, înălţată pe trei nivele dintre care ultimul se ţuguia în trepte şi se-nfigea în cer ca un fierăstrău. Ferestre cu obloane deschise, avînd tăiate-n ele inimioare, răsfrîngeau frunzişul castanilor din faţă. Astfel de case, toate ţuguiate, lipite unele de celelalte într-o faţadă continuă, colorată pestriţ şi sobru în acelaşi timp, se-nşiră de-a lungul apelor leneşe ale Ţărilor de Jos, împingând o aripă virtuală în valurile moi ca de gelatină. În prăfosul şi nespus de tristul oraş din Bărăgan, o asemenea casă era exotică asemenea unei păsări liră care, venită de nicăieri, s-ar fi aşezat la mahala, într-un crîng de liliac. […] Fata se opri în faţa casei olandeze, o privi întreagă, dîndu-şi capul pe spate (faţada dreaptă şi înălţată exagerat depăşea cu mult acoperişul dindărătul ei) şi deodată avu sentimentul limpede că se află într-o pictură. Că, exact în acel moment, cineva contemplă, cu nespusa-ncîntare, taboul, în grea ramă barocă, înfăţişînd o casă flamandă de cărămidă smălţuită, colorată portocaliu şi stacojiu, al cărei fronton în trepte se conturează pe cerul înalt, pictat neglijent cu cuţitul.” (Mircea Cartarescu, Orbitor, Corpul. Read more: http://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/2011/08/casa-olandezo-maura-de-pe-corbeni.html#ixzz56KXNen1y)

O poza pe zi / 10/ In autobuz

Am facut aceasta poza in decembrie, cand am fost pentru un weekend la Bucuresti.

Acesta este un autobuz de pe linia 335, care traverseaza centrul orasului si ajunge pana in Baneasa.

Mi-amintesc momentul cand au intrat in circulatie aceste autobuze. Aratau grozav, aveau camere de luat vederi, erau curate, aveau aer conditionat. Cand ceva e nou si curat si bine intretinut, parca si tu te porti mai retinut in preajma lui. Parca nu scuipi pe jos, ca e prea curat. Parca nu-ti vine sa mazgalesti scaunele si peretii. Parca iti vine chiar si sa platesti bilet.

Acesta este un autobuz relativ nou. Nu circula prin suburbiile salbatice ale unui oras divizat intre lupte de clanuri mafiote. Nu este un decor de la o filmare. Este un autobuz cum sunt multe, cu care calatoresc oameni platitori de bilet in Bucuresti, capitala Romaniei, in anul 2018.

E murdar, e neingrijit, e prost intretinut, e neglijat. Mie mi se pare ca transmite delasare, lipsa de respect pentru calatori si aceeasi indiferenta si prost-gust pe care le simti si vazand cladirile mazgalite cu grafitti, strazile murdare si lucrarile facute in dorul-lelii care treneaza cu anii.

Sapte saptamani la Bucuresti

Am petrecut sapte saptamani in Bucuresti si m-am simtit ca si cand n-as fi plecat niciodata si, in acelasi timp, ca si cand niciand n-as fi locuit acolo. M-am ratacit in drum spre Piata Amzei si am ajutat oameni sa ajunga la adrese mult mai obscure. La intrebarea tuturor „cat mai stai acolo” nu am avut niciun raspuns, pentru ca in fiecare an mai stau inca un an si tot asa pana nu voi mai sta si ma voi intoarce, sau ma voi duce altundeva. E limpede ca Istanbulul nu e la fel de glamorous ca India; unii se mira ca aleg nesilita de nimeni sa locuiesc intr-un oras potential periculos si invitatiile mele adresate prietenilor se lovesc adesea de nu-uri categorice.

Cu toate astea, Istanbulul e un oras frumos, bine pregatit pentru turisti, prietenos la transporturi, preturi si servicii. Unele locuri pe Bosfor iti taie cu adevarat respiratia; unele croaziere cu vaporasul as vrea sa nu se termine niciodata. Desigur ca asta face parte si din „programul” meu de a ma concentra pe aspectele pozitive, de a vedea partea buna a lucrurilor in orice moment, pentru a putea continua sa locuiesc intr-o tara cu totul straina, de care nu ma leaga nimic in fond.

M-am mutat la Istanbul in primul rand pentru a fi mai aproape de Bucuresti si acum vad ca a fost o idee buna. Cand te urci in avion pentru a incepe un nou an scolar, chiar conteaza daca zbori o ora sau zece. Chiar conteaza daca la capat dai de un loc bine pus la punct, unde lucrurile merg ok si in care te descurci usor, sau de un haos colorat si zgomotos, unde miroase a betisoare parfumate si ziua de maine nu stii ce mai aduce. Desi, acestea fiind zise, daca India ar fi la o ora de zbor de Romania, as locui acolo cu siguranta!

Viata e lunga si e bine ca e asa. Am avut in vara asta bani si timp sa umblu prin locuri pe unde imi doream sa ajung (Moldova! sau etajul 36!) pe cand eram in criza de timp si de bani, acum 6-7 ani. Am umblat iar prin locurile de care imi era grozav de dor cand eram departe: Ateneul, strada Mihai Eminescu, catedrala Sf. Iosif… Am aflat ce mai e nou in materie de reclame romanesti (ficatul a fost, fara doar si poate, vedeta vacantei! forti-ficat, slabo-ficat si cate si mai cat reclame – ori la constructii, ori la ficat). Am vazut filme, am citit carti, am fost la munte si la mare, am explorat noi terase si restaurante din Bucuresti, am citit Dilema Veche, am fost la muzee si concerte.

Am gasit Bucurestiul murdar, neingrijit, mai plin de turisti straini ca odinioara, cu un aer de mare WC public in zona centrala din pricina acelor mazgaleli de pe peretii caselor si a magazinelor inchise dupa Colectiv. Parcul Cismigiu, murdar, neingrijit si invadat de ciori, m-a intristat. Bulevardul Carol, aproape neluminat noaptea, deprima. Magheru, presarat cu magazine goale, arata ca o gura stirba.

Epoca nomada a vietii mele continua. Nu atat de nomada ca si cand as trai in rulota, dar nici atat de asezata ca si cand as avea apartament in Bucuresti, un job, o familie etc. – ce se presupune ca are omul la 38 de ani.

In vara asta am identificat o credinta cu care operam: daca faci planuri, grabesti timpul. Am venit in vacanta absolut fara niciun plan si am facut ce s-a nimerit, ce m-a inspirat pe moment si unele chestii care mi s-au propus si pe care le-am gasit atragatoare: mare, munte, Moldova, incercand astfel sa lungesc timpul. Nestiind in iulie ce voi face in august, am gustat mai intens fiecare zi, fara sa astept un viitor in care urmeaza sa fac ceva „si mai” interesant! Am constatat in urma acestui experiment cateva lucruri:

• ca cei din jurul meu prefera planurile; „cum sa nu stii ce faci in vacanta” a fost o intrebare recurenta. E drept ca atunci cand ai vacanta 20 de zile ti-o dramuiesti mult mai judicios decat atunci cand o lalai o luna jumate, ca mine. Mai ales dupa un an in care te-ai simtit in vacanta in fiecare weekend si ti-ai facut plinul de turism, hoteluri si experiente noi in strainatate.
• ca uneori se intampla lucruri frumoase fara plan si nu s-ar fi putut intampla daca tu aveai deja un alt plan!
• ca uneori e mai scump sa nu-ti faci planuri atunci cand vine vorba de costuri last-minute. Alteori e mai ieftin, uneori gratis.
• ca timpul oricum trece, cu plan sau fara. Doh!

Este cum spune tatal meu: viitorul devine trecut cat ai clipi, iar deciziile prezentului formeaza baza viitorului.

Sa inceapa, asadar, un nou an scolar (al zecelea in sistemul privat) cu decizii intelepte, copii isteti si timp bine folosit!

Bafta tuturor profilor si elevilor in noul an scolar!

 

 

Cand am fost la Bugiuresti

*”c” in turca se citeşte „gi” ca in cuvintele cam (geam) sau sürücü (şofer sau surugiu). Natural ca Bucureşti se citeste Bugiureşti. De fapt in turca se zice Bükreş.

Era o zi normala cand colega de engleza mi-a zis ca pleaca in Romania peste 2 saptamani. Mi-a zis ca merge la Therme un weekend, ca e avion la 5 vineri si profita si daca vreau sa-mi aduca ceva. Raspunsul meu a fost “nu-mi aduce nimic; vin si eu”. Zis si facut si ne-am aliat si cu doua colege din Venezuela, ca sa fie o excursie amuzanta, am luat biletele si hai la Bucuresti!

Pe vremea cand locuiam in India, cam asta era unul din visele mele: sa fiu asa aproape, incat daca am chef sa vin un weekend la Bucuresti, sa ma sui in avion si sa vin. Pentru asta am ales Istanbulul – zbor de nici o ora, scoala la 15 min de aeroport. Traiam, deci, in visul meu de odinioara!

In Bucuresti nu mai era asa de frig ca in noiembrie, iar duminica am prins chiar o zi minunata si insorita de primavara. Desi am stat doar doua nopti, am putut sa ma vad cu o multime de prieteni si sa fac si cumparaturi, sa stau si la soare si sa merg si la targul de martisoare. E drept ca la avion am ajuns cand se inchidea poarta de imbarcare, dar, din fericire, ne-au primit.

E interesant sa amesteci oameni din diferitele tale vieti; Romania, Canada si Venezuela; expati, fosi expati si localnici, bucuresteni si istanbulezi. Pentru ca la One Love eu voiam sa stau cu prietenii mei si pentru ca venisera multi si diversi si pentru ca prea adesea aceste adunari se termina cu toti vorbind cu toti – tot ei, care locuiesc in acelasi oras! – iar eu cine stie cu cine, ei bine, pentru toate astea am decis ca voi fi putin egoista si voi vorbi in romaneste, desi poate nu e politicos fata de colegele cu care venisem. Le-am lasat putin pe cont propriu, ca sa pot sa schimb cateva vorbe cu prietenii dragi de acasa. Si mi-am adus aminte de mine in partea cealalta, la Mussoorie, unde venisem cu Zeenat, dar tocmai pe ea nu apucam s-o vad. Cred ca am mai inteles niste lucruri de atunci.

A fost multa bucurie, multa durere in gat (cosmar, vineri), mult fum la One Love care imi distrugea gatul, multa dragoste. Iulius a fost mereu de serviciu, a facut cald in casa, ne-a rasfatat, ne-a dus la Therme cu masina… Therme sambata nu e o idee grozava, dar era vant si frig afara si a fost un loc ok, unde doamnele s-au simtit bine. Seara am reusit si sa bifam Casa Gorjeana; era frig, ceata la intoarcere, dar la Casa Gorjeana era un botez si, asa cum se intampla, in scurta vreme eram toti pe ringul de dans.

A fost bizar sa fiu in tara mea cu straini; sa trebuiasca sa explic, sa traduc, sa judec ceea ce mie mi se pare normal. A fost greu sa impac intalnirile cu prietenii si timpul cu ele. A fost ciudat sa nu fie mama acasa.

A fost frumoasa reactia oamenilor cand ne auzeau vorbind in spaniola. Clar tot romanul rupe doua vorbe de spaniola!! La Mega Image mi-am amintit de India… doua vanzatoare, femeia de serviciu si un paznic se adunasera roata in jurul colegelor mele strigand hola, hola, muchas gracias, te gusta Bucarest si cine mai stie ce. Au fost incantate ca in taxi ne-a pus muzica in spaniola, iar taximetristul canta si el cu noi.

A fost frumos afara duminica; frumos ca prietenii nostri au venit sa ne vada la targul de martisoare si am baut o cafea, ca soarele stralucea, ca oamenii din jur vorbeau romaneste, ca dupa multa vreme am vazut un targ de martisoare!

Lipscanii mereu surprinzatori

Zilele trecute cascam gura prin Lipscani, cu un aparat foto in mana si cu aerul ala curios si surprins al omului care vrea sa vada cum se schimba lucrurile de la an la an. Cersetori, case noi, case vechi, terase labartate peste strada (majoritatea de un negru funebru), preturi mari, o pozitionare ca pentru pitipoance si turisti fraieri. Cautam viitorul sediu al librariei Carturesti, dar nestiind exact unde se afla / se va afla, nu l-am gasit. In schimb, am gasit un magazin de suveniruri. Souvenirs of Romania.

– Hello, mi-a suras vanzatoarea inca din usa.

– Buna ziua, am suras si eu.

S-a fastacit.

– Hihi, buna ziua…

Oale, linguri, clopotei, ceramica, ganditorul de la Hamangia, semne de carte, magneti. Totul la preturi uriase. M-am oprit la papusicile pupacioase. Imi placeau foarte mult cand eram mica, cu capetele lor cu magnet care se atrageau si se „pupau” cand le puneai aproape. 55 de lei.

– This is Romanian traditional dolls, ciripeste iar vanzatoarea, desi tocmai ne dadusem buna-ziua in romaneste.

– I know, mormai eu.

– There is a magnet in the head and they kiss, look, kissing dolls.

Zambesc.

– They are really cute, I’ve always loved them.

– Yes, they are cute. Let me know if you need anything else.

Din fericire, in acel moment a intrat in magazin un englez autentic cu iubita lui romanca si vanzatoarea s-a pornit sa ciripeasca despre:

– Dracula’s castle or the Bran castle in the Carpathian mountains, a very nice fridge magnet…

Am iesit iute, putin zapacita de sentimentul ciudat de a fi turista in tara mea.

 

Indienii vazuti din partea asta

Povestesc ce-am vazut, ce-am patit, ce oameni am cunoscut, ce am inteles si ce nu. Raspunsurile de la prieteni sunt variate si unele exprima lucruri care nu mi-ar fi trecut prin cap. Mi-ar placea sa ne mutam toti in India o vreme, ca sa ne dam seama, totusi, cat suntem de rasfatati aici, in Romania.

1. Cum adica se ia curentul? Frate, am fost eu in Japonia acum doi ani – aia erau in viitor demult! Indienii par a fi in trecut.

2. Sunt prosti! Adica de ce sa fie sofer de ricsa? De ce nu pleaca si ei din tara, sa-si caute un job mai bun?

3. Pai si daca sunt asa de multi nu-i castreaza? Sau sa bage un program din ala social sa-i mai opreasca din facut copii. De ce fac copii daca n-au cu ce-i creste?

4. Pai si cati sobolani ai vazut? Si aia dorm cu sobolanii in casa? Hai, lasa-ma, ca am vazut eu la televizor. Dorm cu vaca in casa si sobolanii ii prajesc si-i mananca. E, vegetarieni.

5. Si pe strada la ei e ca la nebuni asa, nu? Nicio regula, niciun  semafor, mor aia pe capete.

6. Ai si sclavi acolo banuiesc. Adica negri d-aia mititei de sar sa-ti faca toate mofturile. Asa am vazut in filme ca au albii prin India.

7. E si normal, ma, sa se uite la noi cu respect. Pai nu i-am civilizat noi? Aia dormeau sub copaci pana in ziua de azi, daca nu erau englezii sa le faca drumuri, case, locuri de munca.

8. Cum adica conduc cu faza lunga? Pai de ce? Sunt prosti?

9. Si ce daca vaca e sfanta? Sa o bage la abator la noi aici, ca noi o mancam si sfanta! Pai decat sa umble lelea pe sosele cum am vazut la televizor…

10. Nu e ca si cum locuiesti acolo. Dar nici nu esti in vacanta. E ciudat pentru tine? Adica ai ce vorbi cu ei? Vorbiti in hindi?

11. Civilizatia indiana a apus demult, dar ei s-au culcat pe-o ureche ca au dat ceva umanitatii. Nu mai au nevoie sa dovedeasca nimic.

12. In 50 de ani i-ajunge progresul si pe-astia. Pacat.

13. Si femeile poarta sari? Mi se pare foarte misto ca-si pastreaza traditia. Daca ne pastram si noi costumul popular, ce frumos ar fi fost.

14. Deci nu put. Se spala? Dar apa au?

15. Da, dar acolo probabil ca se face yoga de-aia, de la mama ei. Cum e la yoga?

16. Dar de ce sunt unii care zic ca India e superba, ca mister, ca culoare, ca explozia simturilor? E mai frumoasa in poze decat in realitate, asta e.

Eu o povestesc cum am vazut-o: colorata, mizera, haotica, buna la suflet, incompetenta, luptandu-se cu birocratia uluitoare, zgomotoasa, mirositoare, fojgainda, in curs de dezvoltare.

Povestesc si cum vad Bucurestiul: ordonat, prea mazgalit de grafitti, prea cu trotuarele in pioneze, prea putitor a pipi pe la colturi, dar frumos, curat in general, cu oameni imbracati frumos, usor de strabatut si de descifrat, cu magazine bine aprovizionate, cu o viata culturala si gastronomica intensa, populat de ceainarii si gradini, cu case care cad, cu un transport public in general bine organizat, cu un metrou care salveaza o gramada de timp, cu parcuri tot mai frumoase.

In Cismigiu

Gardianul (batran, sfatos, cu mustata pe oala}: Vedeti aleea aia drept in stanga? Aia care merge catre foisor?

Tanarul: Da.

Gardianul: E, ailanta!

 

Neschimbata

Profit de vacanta in Bucuresti si ma plimb. Pe Calea Victoriei de la un capat la altul. Pe la Ateneu. Prin Crangasi. Pe Podul Basarab, care ma emotioneaza ca-n prima zi. Prin Pantelimon si Colentina. Prin Titan. Prin Cotroceni. Prin Bucurestii Noi. Pe la Snagov. Numai in Drumul Taberei n-am ajuns inca si nici Balaurei nu i-am raspuns la telefon… (am un telefon mai retro asa, pe care nu-l aud decat daca-l vad).

Profit de vacanta si casc gura. Pe la Human Body, la Antipa. Pe la Muzeul de Arta. Pe la muzicile din Piata Revolutiei. Pe la magazine. Pe la „Martorii lui Charlie”, in care joaca minunata mea Ina (nici nu te-am intrebat cum a fost la Cannes, dar ne mai vedem!!). Pe la metrou. Prin troleibuze.

Si vad. Vad multe covrigarii, enorm de multe, mai multe decat Mega Image-urile care deja sunt incredibil de multe (in curand vom gasi unul si-n paharul cu periute de dinti, vorba catavencilor). Vad bere cu lamaie mai multa decat curgea prin halbele noastre anul trecut. Vad fete care se imbraca ca niste fetite, cu fuste colorate si funde in par. Vad multi oameni vorbind singuri pe strada, fie din pricina schizofreniei paranoide (pe care mi-a invocat-o un nene ca sa primeasca pomana), fie pentru ca au bluetooth. Vad multi oameni care cersesc. Vad cladiri frumoase renovate si cladiri care stau sa cada. Vad ordine in trafic, vad copaci de care mi-a fost dor (nuc, salcam, tei), vad alt fel de ceruri si de nori decat am vazut in ultimul an.

La Snagov m-a intepat un paianjen si de o saptamana vad si multe cabinete medicale si farmacii, deocamdata cam fara succes, ceea ce ma enerveaza.

Mi se spune ca sunt neschimbata, ca am un „zen de India”, ca parca n-am plecat niciodata.

E minunat sa te intorci si sa primesti atata atentie si dragoste, asta e tot ce pot sa spun. Mi-nu-nat!

San Francisco – Basarab

Cartierul unde locuiesc acum se prezinta ca o combinatie de nou si vechi, de eleganta si decadere, de blocuri, case, vile, piete si market-uri, restaurante si bombe de cartier.

Locuiesc intre doua poduri, amandoua vizibile de pe fereastra bucatariei noastre. In stanga – podul Basarab, elegant, luminat noaptea, ca un Golden Gate. In dreapta – podul Grand cu emblematicul tramvai 41.

Cand pornesc la plimbare pe stradutele din jur, nu stiu niciodata daca voi da peste maidane cu caini, vile din anii 50, case cu liliac si magnolii in curte, biserici ascunse, scoli sau fabrici. Aici se parcheaza numai masini de lux, stralucitoare si mari; dincolo vecinul bocane zi de vara pana-n seara la un Opel vechi, pe care nu mai trage sperante sa-l mai porneasca vreodata.

La Mega Image cumpara si Gabriel Liiceanu, si Andreea Raicu, si brazilianca trupesa, frumoasa si nespus de exotica, si bunica sarmana cu basma, care-si tine banii innodati in batista. Casieritele dupa o vreme zambesc clientilor frecventi si ii saluta.

Ziua ninge, noaptea ninge

Am lasat masina pe trotuar si am luat metroul. A fost aglomerat, dar m-a dus unde am avut nevoie, repede si bine. Si-am mancat si covrig cu susan de la Piata Victoriei, fiindca am asteptat un al doilea metrou (pe linia aia vin la 2 minute), neputand sa incap in cel care era deja in statie.

Acasa am citit povestea metroului pe site-ul lui Dollo. Stiam deja de la mama despre misterioasele sapaturi incepute pe malul Dambovitei pe la jumatatea anilor ’70, dar aveam impresia ca prima linie construita a fost Berceni – Victoriei, si nu e asa. Linia de la Unirii la Semanatoarea e prima. Am aflat si cine a fost Costin Georgian si ca nu avem metrou la aeroport si in Drumul Taberei/ Colentina/ Baneasa pentru ca banii vin greu si nu e nimeni sa-i mane pe edili de la spate. In acest context, putinele modernizari care s-au adus trenurilor de metrou si statiilor (panourile care anunta distanta dintre metrouri, semnele mult mai clare, conexiunea Victoriei 1/ Victoriei 1 de pe ambele peroane) trebuie sa fie privite ca niste victorii.

Azi stam acasa (happy snow day) si voi mai avea ocazia sa ma plimb cu metroul in drum spre inst. Matei Bals, unde ma asteapta tura a doua de vaccin antirabic.

Puncte de reper

„Aeroportul Otopeni la fostul ceas, doamna Corina! Otopeni, la fostul ceas, doamna Corina, patru-unu. Otopeni, la postament, la fostul ceas. Doamna Corina. In cat timp, patru-unu?”

In timp ce din statia soferului de taxi rasunau aceste cuvinte, incercam sa-mi aduc aminte de fostul ceas de la Otopeni si nu reuseam. Mi-amintesc un ceas acolo, in mijloc, unde se desfac cararile catre Plecari si Sosiri. Poate acela e „fostul ceas” din care a mai ramas, se pare, doar postamentul? Nu stiu, dar „la fostul ceas” a intrat in topul punctelor mele de reper preferate din Bucuresti, alaturi de „la Gradinita” (cunoscuta azi ca „mecul din Romana”), „la fostul Eva, fostul Diverta, acolo, la Romana, vizavi de Nottara”, „la statui” (statuile nu mai sunt acolo de ceva vreme), „la blocul ONT”.

Ca bucuresteanca, mi se pare adesea ca ma misc in mai multe Bucurestiuri suprapuse (imi vine in minte cuvantul „palimpsest”), din care ceea ce se vede e doar o mica parte. Din anii ’80 si pana acum s-a construit si s-a demolat cam peste tot, s-au schimbat numele strazilor, magazine noi apar si dispar in cativa ani, statuile se muta de colo-colo ca niste fapturi capricioase, incapabile sa stea intr-un loc (ceea ce e, dealtfel, cam tot ce se cere de la o statuie!), carutele cu paiate trag in centrul orasului si ceea ce era odinioara camp e demult cartier de case si vile. Si poate fiindca orasul se misca mai repede decat pot locuitorii lui sa tina pasul, sau fiindca n-avem chef sa ne batem capul cu nume noi, se mai intampla sa aud de autobuze care circula pe bulevarde pe care azi nu le mai gasesti pe harta, de puncte de reper demult disparute sau de „fostul ceas”, unde inca ne putem da intalnire, la fel cum odinioara ne intalneam „la ceas”.

Indeobste ceasurile, fantanile si statuile – teoretic stabile – constituie puncte de reper pentru generatii intregi. Dar Stela imi spune ca a aparut un nou reper, unul care nu ne place, „langa Mic.ro 123, va rog” [sau orice alt numar, ele fiind oricum – cred eu – fantezist numerotate]. Strategia lui Patriciu de a deschide deodata toate aceste mic.ro-uri aproape la fiecare colt de strada pare sa dea roade. Nu stiu ce vanzare au, dar au intrat in limbajul oamenilor, ca puncte de reper.

Mi se pare interesant defazajul dintre realitate si expresia ei in limbaj la capitolul „puncte de reper”. Impartasind aceleasi cunostinte toponimice „de demult”, azi ne putem intalni intr-un loc care nu mai exista.

asteptarile girafei

la universitate in rond e o girafa

de fapt e un gat cu cap de girafa, restul corpului fiind in pasaj

girafa anunta redeschiderea muzeului antipa

mie-mi place de ea

Picioarele doamnei de la Posta

Azi am vazut pentru prima data in 32 de ani picioarele doamnei de la oficiul postal din cartierul meu. O cunosc pe doamna de cand ma stiu si mereu am vazut-o asezata, scriind la masina ori taraind la un telex antic. Din cand in cand striga la noi, mai ales prin 94-95, cand mergeam in card sa ne luam alocatiile, „mai taceti din gura, nu vedeti ca numar?” Prin 2001 l-a apostrofat pe amicul nostru Mihaescu: „si mai taci, copile, ca mi-ai facut capul calendar!” „La ce luna ati ajuns?” s-a interesant, impertinent, copilul. Apoi, doct, s-a intors catre Jose sa-i traduca: ” She says I made her head a calendary.” „What?!” Timbre la doamna nu s-au putut cumpara niciodata; doar la colega. Insa am pus de la ea cateva scrisori pentru Jose in plicuri cu bule si cred ca vreodata am platit si facturi acolo.

Azi doamna de la posta mergea pe strada, in pantaloni maro si cizme colorate de cauciuc. Si atunci mi-am dat seama ca era ceva ciudat la ea: avea picioare.

Magnolii

La sfarsitul secolului XVII traia la Montpellier un botanist pe nume Pierre Magnol, de la care ne-a ramas prima clasificare a plantelor in familii, genuri si specii. Prima magnolie numita astfel a fost un copac din Martinica, descris de botanistul si misionarul  Charles Plumier, in lucrarea sa Nova plantarum americanarum genera. Se spune despre magnolii ca sunt o specie atat de veche, incat ar fi aparut pe pamant inainte sa existe albine, de aceea floarea lor are petale groase, adaptate la polenizarea prin intermediul altor insecte, in special gandacei.

Magnoliile provin din America de Nord si Asia, dar s-au aclimatizat mai peste tot. Totusi, Sudul Statelor Unite este si azi considerat o patrie a magnoliilor, iar statul Mississippi se numeste si „the magnolia state”. In lume exista 210 specii de magnolie diferite.

In Bucuresti, magnoliile infloresc pentru scurta vreme, primavara, iar acum este sezonul lor. Cunosc curti cu magnolii pe bulevardul Dacia si strada Polona, dar si pe Popa Nan, in zona Dristorului, pe Matei Voievod, in Pipera si in Cotroceni. O magnolie imensa cu flori multe si foarte frumoasa poate fi vazuta pe strada Jean Louis Calderon, in curtea Ambasadei Ungariei.

Pentru ca infloresc foarte putina vreme si au o floare atat de frumoasa; pentru ca nu le vad in restul anului si trec pe langa ele asa cum trec pe langa toti pomii, oarba la frumusetea ori chiar la soiul lor [desi acum deosebesc platanii de mesteceni!]; pentru ca mi se par exotice si diferite si din „tarile calde”, ma bucur ca exista magnolii :)

– Si cand nu sunt inflorite ce fac?
– Ce sa faca?! Ce fac toti copacii…
– Dorm…
– Traiesc.

la semnalul urmator va fi ora

azi cand am urcat somnoroasa in metrou la ora 7:16 am gasit vagonul plin de tiganci cu fuste multe si saci de rafie cat ele de inalti. vorbeau tare si din vorba lor am inteles ca merg la obor. gardianul le invata sa nu mai urce si sa coboare pasarela de la victoriei, ca acum se poate cobori direct pe scarile rulante proaspat inaugurate.

– hai, asezati sacii, a strigat una dintre ele si sase saci s-au aliniat in fata usii in tunelul dintre piata romana si victoriei

– aoleu, pai nu mai coboara nimeni pe aici, fa, am blocat toata usa, a strigat alta femeie, iar prima, cea cu sacii i-a raspuns razand:

– lasa, fa, ca coboara stevia si spanacul!

la asta m-a pufnit si pe mine rasul cu ochii la ele si am ras asa toate trei si mi s-a facut pofta de stevie si de spanac.

 

Starry night si nici un taxi

Sub cerul instelat de martie am asteptat in seara aia un taxi care nu mai venea si nu mai venea si nu dadea nici un semn c-ar veni, drept care s-a vadit necesar sa sun la compania care se laudase ca mi-l trimite si sa-i intreb unde umbla indicativul 96.

– A fost, doamna, colegul 96 a dat cinci minute, a stat sapte si a plecat. Nu, nu se mai intoarce. Nu n-am alta masina.

Bun asa, sa chemam dara firma concurenta.

– Buna seara, o masina va rog, numarul 7, Christina.

Patru minute, cinci minute, alt telefon, alta companie de taxi, alte minute, vant si cerul instelat de martie.

– Doamna, am sunat la dvs si mi-ati spus sa astept o masina in 5 minute. Au trecut zece si n-a venit nici o masina!

– Ce strada?

Spun strada. Se aud voci, dispecera sopteste „N-a ajuns 216, ia intreaba si tu strada.”

– Ce strada? rasuna alta voce.

– Tot aia pe care i-am spus-o si colegei, multumesc! pufnesc eu indignata.

Alt 94xx sau 96xx, alta dispecera cu voce metalica, alte cifre – indicative si minute. Degeram in strada deja de vreun sfert de ora, caci Stela, viteaza, imi tine companie, invelita in haina mea de schimb si mai mult desculta decat incaltata. Nici de data asta nu am noroc, caci colegul nu apare, becul de pe strada se aprinde si se stinge ritmic, stelele stralucesc, vantul bate si amandoua ciulim urechea cand trece vreo masina.

– Buna seara, am cerut un taxi si n-a ajuns, la comanda, Christina…

Nici o explicatie. La urmatoarea firma la care sun nu au masini, la a patra (sau a cincea, cine le mai numara?) nu raspunde nimeni, stau o clipa cu ochii ficsi in telefon si cuget dac-o mai exista Mavi Taxi (ajungem la concluzia ca nu mai exista, sau cel putin ca nu i-am mai vazut in ultima vreme prin oras), un nou telefon, alta dispecera, alta muzica pana astept sa-mi caute un „coleg” in apropiere, voci amestecate, Colentina, Podul Grand, sa se duca cineva pe Aleea Lacramioarelor la doamna Elena unu-patru cu scara ana, doamna Elena si-ntr-un final imi primesc si eu cele doua numere asteptate si convorbirea se intrerupe.

Acum cativa ani la o iesire cu o gasca de amici in beraria Becker Brau am reusit sa chemam la comanda patru taxiuri de la firme diferite, desi aveam nevoie doar de unul. Semnalul era prost si ni se tot intrerupea, drept care abandonam taxi meridian si sunam la cristaxi sau speed sau national sau cobalcescu sau ce mai era pe acolo. Cu rezultatul ca, atunci cand masinile au inceput sa vina sir, ne-am urcat in prima si i-am lasat pe amicii ramasi la berarie si pe chelneri sa se descurce cum or sti cu ceilalti trei taximetristi care au intrat la bar sa intrebe de domnisoara Christina, la comanda.

Seara in care topaiam in fata numarului 7 asteptand un taxi care nu mai venea mi s-a parut razbunarea – peste ani – a acelui moment din Becker Brau.

 

P.S. Si, bineinteles, in cele din urma am reusit sa ma urc intr-un taxi, care m-a adus acasa fara alte incidente. Nu-mi explic totusi cum masinile a trei sau patru companii n-au reusit sa ajunga la comanda in seara aia. A fost ciudat si m-am simtit putin ca intr-un film, sau ca la camera ascunsa.

Urmeaza statia Pipera

Cand era mica Ina a visat ca va creste si va avea admiratori secreti care-i vor trimite flori. Si ce credeti? A crescut si are! Eu, deloc romantica, visam ca voi merge in fiecare zi cu metroul, nu doar ca premiu de ziua mea. Si-am crescut… si merg.

Zi de zi (sambata si duminica nu se considera zile, ele facand parte din categoria extratemporala cunoscuta drept uichend – ca in sintagma „in timpul saptamanii, sau in uichend?”) cobor sub Bucuresti si dorm cale de cateva statii, printr-un tunel intunecos aliniat cu cabluri groase. De la o vreme nici nu ma mai ostenesc sa-mi iau Ring (singurul ziar care-a mai ramas la metrou); tot ce vreau e sa ocup loc, sa-mi iau geanta in brate si sa inchid ochii. Astept totusi cu urechile ciulite prima statie: urmeaza cea care trebuie? Daca e ea, sunt pe drumul cel bun. Si intotdeauna e ea, pentru ca cobor mereu la acelasi peron, prin aceleasi turnichete, variind eventual doar ordinea: primul din dreapta daca am cardul verde, urmatoarele daca am cartela de metrou de 2 sau de 10 calatorii.

In fiecare zi imi inchipui ce-ar fi sa nu urmeze statia care trebuie, ce-ar fi sa urmeze Sol sau Urquinaona, sau sa ne trezim ca metroul o porneste pe sub apa, ca Nautilus, sau sa nu mai ajungem niciodata la statia terminus Pipera, ci s-o tinem tot inainte prin tunel la nesfarsit, macar pana imi termin eu somnul. Fiindca, desigur, inchipuirile mele sunt doar prelungiri ale viselor din care m-am trezit doar partial.

Cand coboram la Pipera – intotdeauna ajungem la Pipera si, inevitabil, in tunelul dintre Aurel Vlaicu si Pipera eu scot telefonul sa vad ora si de obicei e buna – n-am alta solutie decat sa ma trezesc. Daca am stat la usa care trebuie (e o usa unde se aduna lumea intr-o gramada impresionanta: aia e usa care da la scara), urc scara spre suprafata printre primii si pot chiar sa ma intreb daca sa ma opresc sau nu la merdenele. Daca am stat la alta usa, astept sa coboare toata lumea, apoi ma amestec printre cei care urca scara, lasandu-ma purtata de curgerea lor. Daca cetateanul cu umbrela din fata mea pofteste la merdenele, ma trezesc in urma lui la coada. Daca doamna cu sacose decolorate si degetele umflate se indreapta direct spre iesire, ma pomenesc si eu afara, cautand din priviri vreo figura cunoscuta.

Afara sunt aceiasi comercianti pe care deja ii cunosc plus piata cea noua de vizavi, unde se face mereu sauna la coada la covrigi. Afara este vanzatorul de ziare care mi-a zis intr-o zi ca imi lumineaza el sa vad cartile „cu laserele din ochi”. Afara este noapte, vant, ploaie sau zapada, dupa caz. Afara sunt intotdeauna caini, taxiuri, tigari si autobuze care incarca navetisti.

Cand eram mica si metroul inca se mai construia, mama m-a dus odata ca premiu de ziua mea sa ma plimbe cu metroul (un lux si o cheltuiala, deoarece metroul nu trecea pe langa casa noastra) si m-a lasat sa bag eu cu mana mea cei doi lei in cutia de metal si sa invartesc de bare. Probabil ca eram inca suficient de mica sa intru gratis, dar a contat faptul ca am bagat acei bani. In metrou stateam ca Lisa cu spatele la lume si nasul lipit de geam si urmaream curgerea cablurilor. Cand m-am facut mai mare, tatal meu m-a invatat ca in metrou nu trebuie sa ma tin, deoarece nu ia curbe bruste si e foarte usor sa-ti tii echilibrul fara sa te agati de bare.

Si mai am si alte amintiri cu metroul, dar in cateva ore urmeaza iar statia Pipera.

Din seria „eu, de la o vreme” (2)

Episodul 1.

M-a sunat cineva cand eram in masina si-am deschis ghiozdanul, am scos telefonul si-am raspuns. Nu, nu conduceam, abia ma urcasem. Am vorbit, am terminat, am pus telefonul in masina, am pornit, am ajuns la Mega Image, mi-am saltat rucsacul pe umeri si-am cascat si eu gura la rafturi pana Madalina si-a cumparat ce voia ea sa-si cumpere. Asta a durat vreun sfert de ora, timp in care am strabatut tot magazinul, m-am oprit la condimente si-am cugetat daca sa-mi iau piper sau nu (n-am luat), am studiat cele 6 carti scorojite expuse la vedere (intre care Divina Comedie pentru copii, 37 de lei), m-am plimbat pe la produse congelate, ape si sucuri, cosmetice si detergenti. M-am oprit iarasi destul de mult la reviste, cautand un bradut Tabu facut de mana mea (nu era), apoi Mada m-a solicitat s-o ajut la depistarea unei pungi de broccoli inghetat, produsul proaspat lipsind din rafturile magazinului. Am avut si-o conversatie despre preturi („ce iei la Auchan cu 70 de lei, iei la mega cu 150” etc.), despre varietatea produselor, despre de ce nu ne place mega (fiind noi totusi la cumparaturi acolo) si ce gust au gemurile dietetice si crenvurstii afumati din soia.

La casa m-am rezemat (cum obisnuiesc sa fac: ma rezem de toate alea), cu ochii la vanzatoarea care scana produse si ma scana si pe mine cu coada ochiului, pana ce mi-a spus:

– Sa stiti ca aveti ghiozdanul deschis.

In vocea ei se simtea un oarecare regret si, probabil, anticiparea unei reactii nasoale din partea mea si ma gandesc ca asta o fi si facut-o sa ma scaneze nitel inainte sa-mi dea vestea (ajunsese deja la laptele de soia, trecand de paine, gem, broccoli congelat, castraveciori murati si guma de mestecat cu arome pana sa hotarasca sa-mi spuna ceva). Ba chiar am impresia ca s-a masurat nitel din priviri si cu gardianul, care si el ma privise lung de vreo doua ori fara sa spuna nimic.

Ghiozdanul era deschis, intr-adevar. Larg deschis, chiar la buzunarul din fata.  Se vedeau bine variatele bonuri pe care le indes acolo si uneori le mai scot si le transfer intr-o punguta de cadou (sa fie!), se vedea plicul cu cardul de salariu, niste hartii albastre de 100 de lei necesare pentru plata chiriei, portofelul, sticluta de Touch, pachetul de servetele, xyzalul, un 7 seri – totul in afara de telefon. Atunci mi-a venit inima la loc. Sigur ca ghiozdanul era deschis. Fusese deschis de mine, cand imi luasem telefonul. Telefon care ma astepta in masina.

Cand 2+2 au facut fara-ndoiala 4, am zis:

– Da, eu l-am deschis si l-am uitat asa. Va multumesc ca mi-ati spus.

Vanzatoarea n-a parut multumita de explicatie, asa ca am adaugat, pe jumatate catre Madalina:

– Stii cand am scos telefonul sa vorbesc? Atunci am lasat ghiozdanul deschis, iar telefonul e-n masina. Si eu ce zapacita, sa ma plimb cu ghiozdanul deschis tot megaimajul.

– Adica nu va lipseste nimic?

– Nu, iata, e totul aici. Nu-mi lipseste nimic. Am umblat cu ghiozdanul deschis de cascata.

– A, a zis vanzatoarea. Credeam ca… (gest semnificativ cu capul, insemnand „a suti”).

– A, nu, nu, nu. Eu sunt zuza. Va multumesc ca mi-ati spus.

Si-asa s-a facut ca azi n-am lasat nici un ban la mega. Nici portofelul sau sticla de touch.

 

toamna

asa era azi prin dorobanti

 

„Postasii, ostasii si carutasii”

Bucurestiul mult-hulit, nefericit pozitionat la campie si pe malul unui rau lipsit de vlaga, orasul-sat-metropola haotic si paradoxal, capitala tarii noastre a implinit zilele acestea 550 sau 551 de ani, parerile sunt impartite. Aniversarea sa a fost precedata de o campanie de „cearsafuri” intinse la uscat pe cladirile din centru – care cu coana Mitza biciclista, care cu Mitici care ne pofteau la Zilele Bucurestiului, incepand cu 17 septembrie. Am dat curs invitatiei si mi-am purtat pasii si eu prin Piata Constitutiei, la targul de mestesugari, prin Centrul Vechi, presarat cu scene si intesat de cafenele si de lume, prin Piata Revolutiei, pe la Muzeul de Istorie.

Primul lucru pe care l-am remarcat a fost lipsa de imaginatie a edililor nostri, care au cazut intr-un tipar deja de cativa ani – indiferent de ocazie, se ridica aceleasi casute de lemn in care se vand aceleasi branzeturi de Sibiu, mezeluri de Maramures, oua incondeiate, linguri si cojoace, cot la cot cu zdranganelele hand-made contemporane, bratarile peruane si iile de bumbac indiene. Acelasi melanj l-am avut de Craciun, Paste, Valentine’s Day si-l avem in toate duminicile la targul care se muta de colo-colo intre Kiseleff si Herastrau. Ieri l-am regasit in Piata Constitutiei, condimentat de fumul gros care se ridica din gratarele de mici si completat nefericit de un concert de jazz, apoi de un show de cover-uri dupa cantece americane pe care, sunt sigura, Coana Mitza biciclista nu le-a fredonat niciodata. Replica sa exacta ma astepta si la Muzeul de Istorie (branzeturi, mezeluri, turta dulce si kurtos kalacs, dar si pietre de la Muz. de Geologie) si pe Lipscani (indienii, peruanii si handmade).

Al doilea lucru care m-a frapat a fost aglomeratia. „Zici ca suntem la Bradul Mileniului,” a remarcat cineva si, brusc, mi-am adus aminte de marea aceea de oameni care umpleau Piata Unirii in noaptea aprinderii Bradului (cand s-a aprins Bradul, a cazut curentul in zona pana aproape de Iancului), miscandu-se cu turma, calcandu-se in picioare. Cam asta era atmosfera azi-noapte in Centrul Vechi, unde terasele generos extinse pe toata latimea strazii nu mai lasau liber decat un culoar de dus-intors pe care trecatorii incapeau in sir indian, inghesuiti si imbranciti de concetatenii care „se grabeau” si supravegheati cu ochi profesionist de maruntii hoti de buzunare.

Pe tarabe se lafaiau, cot la cot, posete de piele naturala incapand de la 400 de lei si genti import China de 30 de lei, esarfe de bumbac si casmir si rochii de epoca sau ilice imblanite. Cand s-a lasat noaptea, comerciantii au scos la iuteala o lanterna, cu care luminau clientilor produsele, doar cativa dintre ei fiind suficient de inspirati sa-si fi prevazut taraba cu un mijloc de iluminat.

Intreaga festivitate putea fi la fel de bine denumita Zilele Orasului, ca si Noaptea Muzeelor (cum, de altfel, am auzit ca i se spunea), sau Sarbatoarea Recoltei, sau Ziua Muncii, campanie electorala, sau oricum altcumva. Nu mi s-a parut a avea vreo personalitate distincta si nu am avazut decat legaturi vagi si superficiale cu istoria Bucurestilor, cu Mitza de pe afise si cu perioada aceea interbelica pentru care am dezvoltat un fel de cult in vorbe, in timp ce ne lasam casele vechi negustoresti sa fie transformate in mega-structuri de sticla, iar hanurile secolului 18 se prabusesc piatra cu piatra.

Uranus 144

O ramasita din vechiul cartier Uranus, demolat ca sa se construiasca cladirea-emblema a Bucurestiului, Casa Poporului. Uranusul avea strazi in panta, numai bune de transformat in derdelusuri iarna si tot acolo se mai putea vedea prin anii 60-70 strada Scarii sau Scarisoarei, o strada cu trepte asa cum nu mai existau altele in Bucuresti. A disparut. Acum strada Uranus e relativ in Rahova, in spatele pietei de flori si nu e o zona prea vesela de vizitat seara. Cu atat mai mare e surpriza cand dincolo de portile numarului 144 dai peste un spatiu superb si diferit, modern si prietenos, cu expozitie de fotografie, concerte live, proiectii de film si o mini-plaja cu nisip si sezlonguri de unde poti admira stelele.

Aseara am fost acolo la filmul „L’arnacoeur” si demult n-am mai ras atata la o comedie si nu m-am mai simtit asa de bine intr-un loc din Bucuresti. Saptamana viitoare in fiecare seara se proiecteaza acolo cate o comedie frantuzeasca, iar la terasa cu nisip si sezlonguri se creeaza usor o iluzie coplesitoare de vacanta.

Iluzie care in cazul meu e chiar realitatea! :-)

Have a great week!

Trattoria Verdi (thumbs up)

Merg cu Livia la Verdi de ceva vreme pentru „tagliatelle putanesca”, dupa care ea se da in vant. Intr-adevar, sunt delicioase, dar eu prefer de astazi pastele verzi cu somon. Pur si simplu mi-as fi dorit sa nu se termine niciodata portia si-am savurat fiecare inghititura! Mergem cand la Verdi din Popa Nan, cand la cel din Mendeleev (langa Piata Amzei) si, desi amandoua sunt excelente din punct de vedere al serviciilor si-al mancarii, la cel din Amzei am avut azi o experienta neromanesc de frumoasa, fapt pentru care vreau sa ii laud in mod public.

Am stat la terasa, cu Livia si Madalina, si-am comandat tagliatele si salata. Intre timp am cerut si o cafeluta (noi cafeaua o bem inainte de masa, nu dupa :), iar Livia a intrebat daca se pot cumpara si tigari.

– Noi nu tinem, dar daca-mi dati bani ma duc eu in strada si va iau imediat, ne-a raspuns cu un zambet fata care ne servea.

Si chiar asa a fost, s-a intors imediat si am fost fericite ca n-am avut parte de mutre acre si ochi dati peste cap, dimpotriva, totul a fost simplu si firesc, iar clientul a ramas cu o impresie excelenta.

A venit mancarea, iar eu si Livia nu mai conteneam cu laudele: era delicioasa! Am gustat una de la alta, eu laudam pastele cu somon, ea imi cerea sa gust si putanesca, timp in care Mada manca linistita din salata ei cu foccacia. Era buna si salata, dar palea pe langa pastele noastre!

Toate bune si frumoase, pana cand Madalina tresare si scuipa… un ciob gros de sticla! Cum naiba ajunsese in salata nu se stie, dar norocul ei a fost ca l-a simtit in gura si nu l-a inghitit. Ne-am uitat cu mare atentie sa nu mai fie si alte cioburi si l-am anuntat pe baiatul care a venit sa debaraseze si pe chelnerita. N-am facut scandal, ba chiar dresate fiind pe sistemul „daca nu-ti place, ia-ti masina mica”, era cat pe-aci sa nici nu spunem nimic (complex de romanas care „e de vina” si pentru greselile altora), dar pana la urma am spus. Chelnerita si-a cerut scuze – macar atat, ne-am zis. E mai bine decat la „Xanadu” unde, zilele trecute, a avut loc urmatorul schimb de replici intre un client si o chelnerita:

Client: Doamna, va rog sa-mi aduceti alta cana ca asta e murdara. [era murdara, vizibil murdara de la fostul client]

Chelnerita (studiaza cana in soare cu atentie, plictisita): Nu e, domnule, murdara, asa e ea. Si pleaca.

Back to Verdi, fetele au comandat si desert (tort Krantz si tort de fructe de padure),  timp in care eu il gugaleam pe Leonardo Sbaraglia, un actor argentinian si vorbeam despre festinul din ultima zi de scoala, cand nu mai puteam vedea nici o aluna fara sa urlam „ia-o de aici, ca nu mai pot” :))

In aceasta atmosfera destinsa am cerut nota, iar cand a venit salata lipsea. Am inteles ca fusese omisa de pe nota – cum era si firesc – din cauza ciobului buclucas, ocazie cu care chelnerita si-a cerut inca o data scuze.

Cand sa plecam, Livia a reusit sa toarne cafea pe ea si imediat a aparut un baiat s-o ajute sa curete, care s-a oferit chiar sa-i aduca o alta ceasca de cafea.

La plecare ni s-a oferit o bombonica si-am primit un nou rand de scuze.

Trattoria Verdi a luat azi puncte la:

– prepaprarea tagliatelelor

– servire (prompta, amabila, fireasca)

– servicii (tigari, schimbat lingura, piper, cafeaua)

– bun-simt si decenta de a-si recunoaste greseala.

In Romania lucrurile normale si firesti ni se par surprinzatoare. Sper ca Verdi sa nu inceteze prea curand sa ne surprinda!

Revanche (2008)

La Festivalul de Film European de la cinema Studio am vazut ieri Revanche (2008). A fost din seria „film european lalait, cadre prea lungi (aproape interminabile) si inutile, ce-ma-intereseaza-pe-mine-cum-isi-leaga-nenea-sireturile”, dar suficient de haios ca sa stau pana la sfarsit.

Si totusi poate n-as fi scris despre el, daca n-am fi avut parte la film de niste patanii demne de filmele cu prosti.

– Vezi ca s-ar putea sa fie fara subtitrare, m-a avertizat Madek de cum ne-am decis sa megem. Ieri am fost la unul frantuzesc si n-a fost subtitrare deloc.

Oho, film austriac fara subtitrare. Sounds like fun.

10 lei pe bilet, locuri in sala destule, filmul a inceput imediat si amandoua tremuram de nerabdare sa vedem daca e subtitrat sau nu. Surpriza! Filmul nu avea sonor deloc. Ciulim urechile. Nada. Hmmmmm…

un iaz auriu, in iaz cade o piatra, se produc cercuri… generic… un tip tunde iarba pe peluza, din bucatarie il priveste o femeie… titlu… un alt tip asezat pe pat priveste cum trece un tren. deodata sare din pat si se duce sa deschida usa; la usa e o femeie si sigur isi vorbesc… tacere

Heeeei! striga sala catre camera de proiectie. Sonorul! Aplauze, huiduieli… si se taie filmul. Apare un ecran de windows cu playerul cu filmul pe desktop, iar alaturi alte documente, subtitrari, un .xls pentru Cristina si reluam!

un iaz auriu, in iaz cade o piatra – pleosc -, se produc cercuri – cirip-cirip -… generic… un tip tunde iarba pe peluza – bruuummmmm, face masina de tuns – din bucatarie il priveste o femeie care spala vase – poc, poc, se lovesc farfuriile, cling-cling -… titlu… un alt tip asezat pe pat priveste cum trece un tren -sunet de tren. suna la usa. tipul sare din pat si se duce sa deschida usa; la usa e o femeie si femeia zice ceva si… NU E SUBTITRARE!

Alte urlete, alta distractie. Bagai subtitrareaaaaa! Avem iar parte de frame-ul de la player si apare pe ecran un mouse care se chinuia sa insert subtitles. Victorie!

Si-o luam de la inceput… Ba nu; reia doar de unde suna femeia la usa.

Filmul trece cand greu cand usor, cand cu somnolenta, cand in alerta pentru ca e amuzant, sau se intampla ceva. Politistul se intoarce acasa, deprimat, pune capu-n palme si zice, parca pentru a se auto-convinge:

– Stii ca tintesc bine. Tot timpul tintesc bine.

– Ja, natuerlich, Schatzi, raspunde nevasta… dar subtitrarea nu mai tine pasul. Tot timpul tintesc bine s-a  lipit de ecran. Filmul continua; e un moment important, hotul si vardistul au dat nas in nas… pe ecran se lafaie acelasi Tot timpul tintesc bine.

Of, si mai erau zece minute pana la final! Iar rumoare, strigate, „Alo! bai, zombi! vezi ba ca s-a blocat!”, usi trantite, lume pleaca… in timpul asta filmul curge si politzaiul tot timpul tinteste bine.

Dar „zombi” se prinde de eroare, sare iar la butoane, iar mouse-ul, iar incarca subtitrarea, iar traage nitel sa dea filmul de unde s-a blocat [„nuuuuuuuuuuu! in ritmul asta dormim aici!”] si vedem in sfarsit finalul in coada de peste, cu tot cu traducere.

Multumim cinema Studio, multumim festivalul de film european, multumim casa de bilete care incaseaza 10 lei pe asa niste dume jalnice. Nu ne mai asteptati; va dura ceva pana sa revenim :)

Pisique stie sa ma duca

De cateva ore bune stau si citesc „Viata prin balonul roz” si ma indragostesc de Sasha si de parintii lui, de Brazilia si de ocean. E si un fel de escapism, pentru ca am lucrari de corectat si ganduri de gandit, dar si un vis la care visez acum obsesiv: sa plec, sa plec, sa plec.

Da, e minunat sa imparti zambete in Bucur Obor si sa faci random acts of kindness in Bucuresti. Dar Katie aici nu s-ar putea intampla, pentru ca nu mai stim sa ne jucam si ne luam prea in serios. Este deja greu ca niste mici omuleti care „repara” crapaturile din pavaj sa nu ni se para ridicoli. Si sa nu mai vorbim de crapaturi in sine: acum sunt mult prea mari pentru ca mini-Matty si mini-Katie sa le mai poata impinge marginile la loc.

Sigur ca viitorul va fi minunat si copiii copiilor nostri etc. etc. Dar eu, aici, acum – nu. Si pentru mine traiesc, in primul rand :)

Pisique stie sa ma duca oriunde. Azi m-a dus la Magurele, la olimpiada [si am revazut-o pe dna Mihaela Negrea, doamna profesoara de engleza MINUNATA pe care am cunoscut-o tot la Magurele, anul trecut :) Trebuie sa marturisesc ca speram mult s-o revad!]. Pentru ca m-am trezit tarziu, a trebuit sa facem un mic maraton: fara cafea, mic-dejun sau macar o gura de apa, direct la volan si p-aci ti-e drumul. Noroc ca drumul era cunoscut… de ieri, cand am mers in recunoastere.

Pisique stie sa ma duca. Si eu stiu s-o duc pe ea la revizie, saptamana viitoare. Si sa-i platesc impozitele, ca un proprietar responsabil ce ma aflu.

Pisique e primul lucru „al meu” care vine cu responsabilitati asociate si, prin asta, ma face sa simt bine.

Si cred ca, atunci cand va veni momentul, Pisique va sti sa ma duca in Elvetia :)

I believe I can fly

Zapada, Craciun, brazi si clopotei. Magic FM e radioul lui Mos Craciun si probabil are o audienta cum n-a avut niciodata. PRO TV a scos de la arhiva „Singur acasa” si jdemii de filme cu Craciun si New York. E o chestie cu Craciunul si NY, cu vitrina de la Macy’s, cu pomul din Times Square, patinoarul si zapada din Brooklyn. Sunt aproape sigura ca iarna in NY nu e ca iarna in Bucuresti, unde iei o strada intreaga la lopata daca chiar ai ambitia asta incredibila sa iesi cu masina dupa cateva zile de ninsoare.

Pace, iubire, buna-intelegere, salata boeuf si piftie sunt cuvintele-cheie de sezon. Urmeaza sfanta lumina a saniei lui Mos Craciun, renii cei pufosi, cetina si leru-i ler. Si sarmale. Probabil exista un motiv pentru care am citit „Pay It Forward” tocmai azi. Dar mi-a placut mai mult „There’s a boy in the girls’ bathroom”.

Si un quote random, de pe net:

When we walk to the edge of all the light we have and take that step into the darkness of the unknown, we must believe that one of two things will happen: There will be something solid for us to stand on, or we will be taught how to fly. (Patrick Overtor)

P.S.I’m not bitter. Dar nu inteleg anumite lucruri si asta ma face sa ma simt aiurea. Poate stiti voi:

• de ce Mircea Badea e cel mai bun jurnalist roman?
• de ce nimeni nu curata strazile ne-principale, desi nu mai ninge demult?
• de ce nu se ridica constant si sistematic masinile oprite pe prima banda, pe avarie?
• de ce citesc Jodi Picoult, daca stiu ca reteta ei ma dezamageste de fiecare data?
• cum se procedeaza cand iti gasesti masina [parcata cu mare chin in nameti, pentru ca primarele Ontanu nu baga pluguri decat pe bulevard] strivita de un munte de zapada si gheatza cazut de pe acoperisul unei case?? Nu, nu e vorba de Pisique, e vorba de masina fratelui meu. Ceea ce e fix acelasi lucru. Sigur ca e asigurata si se repara, e doar un fier, bine ca n-a fost mai rau ETC. Toate astea nu inseamna ca nu simti nimic.

Sunt amarata, dezamagita si vreau in Elvetia forever and ever.

Povestile domnisoarei Firicel. Satya. The Amsterdams

Multe, multe intr-o singura zi, dar toate speciale, minunate si unele merita chiar un repetir.

Gaudeamus, de pilda. Doua variante posibile [si extreme]: ori ma duc acolo si stau toata ziua si-mi dau toti banii si innebunesc de placere, ori nu ies din casa de frica sa nu ajung acolo, sa stau toata ziua si sa-mi dau toti banii. Si innebunesc de frustrare, fireste.

Nu sunt omul care sa-si refuze o placere :D M-am dus! Nu puteam lipsi de la lansarea Povestirilor domnisoarei Firicel, nu dupa ce Ada mi-a zis sa vin si sa-i spun ca „eu sunt eu” :xx [Ada, zau, altfel n-as fi venit!! Sunt timida :”>]! A fost cea mai vesela lansare la care am asistat vreodata: zane, copii muuuulti si asa de frumosi, un urs galben (urs era?) care cred ca murea de cald in costumul ala, ciocolata, multe carti cu domnisoara Firicel minunat desenate de Oana Bucur si o veselie contagioasa! Cand sa cumpar cartea, se terminase. Am dat fuga la stand la Aramis, dar nici acolo n-o mai aveau. Dupa mine vin doua mamici, cu copii mici: o cautau pe Firicel. Apare un domn cu barba cu un brat de „firicele”. N-apuca sa le mai puna pe raft – i le luam direct din brate! La coada chiar zambeam cand mi-am dat seama ca doar o singura persoana statea sa cumpere altceva decat cartea cu Firicel!! :)) Abia astept sa le fac cadou fetitelor pentru care am cumparat-o si sa vedem cum li se pare! Multumim, Ada!

De la Firicel, fuga prin targ sa vedem cu ce se mai lauda. Era o inghesuiala si-o caldura de nesuportat. Cristianei ii era foame. Madalina se pierduse pe la Oxford. Mih bantuia prin sferele superioare. Livia si Ralu abia se pregateau sa vina. Mie-mi tot suna telefonul si nu-l auzeam. L-as fi luat pe Josep Pla (odiosul! adoratul!), dar nu aveam bani de el. L-as fi luat pe Orson Scott Card, dar nu pleaca nicaieri pana una-alta. Si desfasurandu-mi in cap acest pep talk am plecat dupa mici si carnati.

Numai dupa ce luasem un pranz campenesc Oktoberfest a urmat Satya. Asta e un restaurant sanatos, vegetarian, ayurvedic, pe Banu Manta. Fireste ca nu mai eram in stare sa mananc nimic sanatos, asa ca am baut o cafea si-am gustat o delicioasa clatita din faina integrala, impodobita cu mere coapte in sos de fructe de padure si bucatele de migdale. Ceva divin. E de mers cand or fi bani si foame! Pentru ca e scump, dar foarte placut.

La targul din parcul Kiseleff nu e mare lucru de vazut. La Gloria Jeans trebuie mers, pentru ca au wireless si se pot vota pozele din concurs :)) Si, ca de obicei, un mall cheama pe altul, asa ca am ajuns in Plaza.

Asta explica de ce intre Gaudeamus (12:30) si concertul The Amterdams (21:00) eu n-am reusit sa dau pe acasa. Ceea ce a fost probabil mai bine, pentru ca sigur ma pleosteam si nu mai aveam chef de concert. Si-ar fi fost pacat.

The Amsterdams in club Control. Pentru ca Cristiana are pe fb numai statusuri cu ei, de m-a innebunit, iar azi m-am apucat sa-i ascult pe myspace si sunau indie si punk ca muzicile pe care le ascultam eu in liceu. Good vibe. Solistul, Andrei Hategan, are genul ala de trup filiform pe care stau bine tricourile rupte si pantalonii cu talie joasa. Canta misto si se misca fenomenal! Imi facea impresia ca e sub apa uneori, alteori exploda de energie. Absolut hipnotic! Am tema de vacanta sa ascult Adolessons. Merci, Cristiana! >:D<

Maine urmeaza un drum la sala radio si hopefully unul la service, sa-mi iau stergator in spate, fiindca mi l-au furat pe cel pe care-l aveam. Uit constant ca marti e 1 decembrie si nu se lucreaza, de aceea pun intrebari inteligente gen „da’ tu ai liber marti?” „trec marti pe la firma sa te vad?” etc. Ce cuvant, „firma”!

Nuff said. Amsterdamsii mai jos. Eu ma duc sa ma culc.

 

Red alert!

A inceput sa se cam termine vacanta de 5 zile + 2 weekenduri si abia ma obisnuisem cu ea :))

Fireste ca lista de to-do sta muerta de risa pe birou, dar am reusit sa fac multe lucruri pe care NU mi le-am propus, intre care:

• cartofi frantuzesti (usor nefierti, au necesitat reparatii ulterioare, apoi au fost chiar buni)
• vizita la Vladiceasca pentru a-l cunoaste pe bebe Mircea (momentan pe silent, uneori pe gangurit, adesea in sleep mode), foarte cuminte si curios si puternic la cele 4 luni jumate cu care se lauda xxx
• excursii cu Pisicutza la ore de maxim trafic, cu strecurari elegante printre jeepuri si soferi dezorientati care se incurca unii pe altii; parcari pe trotuar cu mare finete la urcarea unei borduri imense (grrrrr); descoperiri de noi scurtaturi si stradute care sa ocoleasca aglomeratia de pe bulevarde
• cafele interesante si deloc messy la expresorul Nescafe care seamana cu animalut de casa
• punere la punct cu ultimele barfe pe desprecopii.com (dupa muuulta vreme)
• excursii prin mall-uri si magazine de haine, de la TCM pana la Zara, via C&A
• haina de iarna, model 2009 + cizme
• update la un blog de-al verisoarei lu’ mama (I’m the online guru of teh family, ce sa fac =))
• lecturi SF din Philip K. Dick: Timpul dezarticulat [click pt o recenzie bestiala] si Viseaza androizii oi electrice. Ce sa zic, „Timpul…” treaca-mearga, e tokish & stuff, dar dezamagire mare cu oile electrice; de la asa un titlu ma asteptam la muuult mai mult! Sau poate m-am obisnuit eu cu filosofeala lui Orson Scott Card si cu stilul eliptic al lui Theodore Sturgeon, my personal fav SF writers. Oricum, Philip K. Dick va mai primi o sansa daca baga Nemira ceva reduceri la Gaudeamus 2009.
• lecturi pentru clasa a 6-a (Absolutely Normal Chaos a fost delicioasa! Bridge to Terabithia e trista, dar sper sa avem niste discutii misto pe ea)
• excursie la Real soldata cu poze cu ursi panda uriasi :))
• plimbari prin ploaie cu si fara alergie
• more shopping

Si tot asa. Maine ma duc la Ikea, ca sa-mi aduc aminte in ce zona ma voi invarti de luni. Scoala Americana s-a inchis partial, dar sper ca la noi sa nu fie probleme. Si da Doamne sa nu ne oblige sa purtam masca! I find people who wear flu masks on the street/ in stores pretty scary :-S

 

In alta ordine de idei, imi place ca a venit Craciunul in hypermarketuri!!

Optimista pana la depresie

Nu ma bucur deloc ca s-a dat ora inapoi, chiar daca plec dimineata pe lumina. Ma cuprinde o tristete iremediabila, vorba poetului, cand ies la 5 de la metrou si deja se intuneca.

Nu mai vreau zile lungi de iarna. Nu mai vreau frig. Nu mai vreau geaca. Nu mai vreau ghete. Nu mai vreau noapte si zi si praf si mizerie.

Nu mai vreau Bucuresti.

Festivalul de Film Spaniol si bicicletzica Tico :)

Aseara am vazut la Gala de deschidere a Festivalului un film argentinian.

Titlul,„Una novia errante”, m-a dus prima data cu gandul la povesti de dragoste cu happy end, in care cei doi se cauta si se gasesc dupa multe peripetii, sau la filmele de Hollywood (din care am vazut de curand The Hangover) unde orice s-ar intampla la final se tine nunta si todos los errantes vin sa-si ocupe locurile/rolurile in viata de pe ecran.

Dar n-a fost asa. Ines si iubitul ei (de cuyo nombre no puedo acordarme) nu se cautau, pentru ca se gasisera deja – ba chiar plecau si-n vacanta impreuna, in frumoasa statiune Mar de las Pampas, langa Gesel. La inceputul filmului ii vedem pe-amandoi in omnibusul care-i duce la mare, iar putin mai incolo in film aflam si ca acolo urmau sa-si sarbatoreasca aniversarea. Doar ca Ines plange, iar iubitul ei cu barba (in continuare nu-mi amintesc numele lui) e tot mai incomodat de lacrimile ei amestecate cu rimel, de suspinele care fac capetele din autocar sa se intoarca si de vorbele soptite printre suspine: „Dar mi-ai promis… ne iubim… ce s-a intamplat… de ce… hai sa incercam…”. Lui i-ar fi bine daca ar putea cumva sa se faca nevazut, pentru ca n-o mai iubeste pe femeia asta care plange langa el, dar ii pare rau si s-o abandoneze (eu cred ca iubit-o candva), desi il face de ras cu smiorcaiala ei. Ocazia se iveste cand autobuzul opreste in Mar de las Pampas, Ines coboara, iar el profita de ocazie ca sa ramana si s-o stearga inapoi la Buenos Aires.

Pentru ca regizoarea e femeie (Ana Katz;  fratele ei, asistent de regie, Daniel Katz a fost cel care ne-a prezentat filmul aseara si-a raspuns la intrebari), camera nu-l urmeaza pe Miguel (nu mi-am adus aminte, ci m-am uitat pe imdb!!) in noua lui postura de barbat liber, ci ramane cu Ines-cea-parasita, care intai nu-si revine din soc, pe urma incearca sa-si carpeasca viata, se enerveaza, se razbuna copilareste pe Miguel stergandu-i mailurile, merge la petreceri, incearca fara succes sa agate un alt barbat, plange, spala rufe, i se face rau, incearca sa plece, se imprieteneste cu German, vede marea… totul in slow motion oarecum, cu multe taceri si pauze in care pui tu de la tine sentimente si interpretari pana te cam plictisesti :-)

M-am plictisit la filmul asta. Multe cadre prea de aproape, cu o camera care se misca de te lua ameteala; multe taceri in care nu stiai de ce se tace si ce urmeaza, toate vorbele sunau a gol si mi s-a parut ca Ines nu stia sa comunice si ca ceilalti nu stiau s-o inteleaga si m-am enervat. Si m-am gandit ca e cazul sa facem si filme cu oameni inteligenti emotional, care comunica eficient si isi rezolva problemele mai usor si mai rapid in felul acesta.

Filmul a primit la San Sebastian premiul „Cine en construccion”. Acum nu stiu daca asta inseama ceea ce cred eu, dar eu cred ca si-l merita, pentru ca e un film neterminat :)

Dar ce frumos suna spaniola argentiniana („Dale!” plasha, cabashos, uruguashos, vos pensas, plata, pibes…) si ce frumoasa este marea in Mar de las Pampas si cum imi doresc (iarasi) sa ajung si eu acolo! Simt Argentina ca pe o tara calda si prietenoasa, unde am trait candva, intr-o alta viata. E singurul loc de pe lume pentru care simt asa ceva… inca de cand am citit „Toate panzele sus” si mi-am dorit sa merg in Tara de Foc.

Si pentru ca Liviei i-a fost rau aseara, am condus eu Tico, cu urlete de surpriza fiindca mi s-a parut minuscul, foarte usurel, parca zbura, parca era o bicicletzica la care eu dadeam la pedale… pe langa fitzoasa mea de Pisicutza, care-i mare si are o frana de te-arunca prin parbriz. I love driving!

Piratii de apa salcie

Asta-seara am avut un cer superb si un apus de soare ca-n „Sara pe deal” (nourii curg, raze-a lor siruri despica). Si pentru ca a fost frumos, si pentru ca m-a emotionat, m-am gandit la Paris. Si la avioane, calatorii, fuga, libertate. Mi se rupe sufletul ori de cate ori Pisicutza da intr-o groapa. As vrea sa aiba autobahn, nu taximetristi la poarta.

In uichend merg cu colegii la Busteni si ma bucur ca o sa vad copacii ruginii de la munte.

Sunt melancolica de oboseala si mi-e dor de toate locurile in care inca n-am fost si ma gandesc la Jose, la Oana Dog si la Ada Milea. Julius mi-a adus din Germania un CD cu Cranberries, ca la 16 ani. Mi-e dor de Iulius.

Livia, adu-mi aminte sa-ti spun ca maine va fi vineri, ca vineri plec!

Poema toamnei

Mi-e dor de Paris. Si nu doar pentru ca am ascultat La Oreja de Van Gogh [ven, acercate. ven, abrazame. vuelve a sonreir, a recordar Paris… si iar ma cearta Jose ca scriu fara accente… :)], ci si pentru ca am vazut o poza postata de Daniel pe fb, si pentru ca am vazut la televizor turnul Eiffel si pentru ca moda vine de la Paris si azi am comentat manechinele de pe fashion tv la petrecerea Andreei (ce frumos a fost! >:D<) si pentru ca am pe desktop o poza de la muzeul Rodin si pentru ca Parisul a fost vacanta mea.

Mi-e dor de vacanta. Daca ar putea sa inceapa de luni, as fi mult mai pregatita sa-i fac fata fara depresii. Dar luni incepe scoala si pentru ea nu ma simt niciodata pregatita… pentru ca asa e la scoala. Inveti in fiecare zi. Si te trezesti la 6, si ziua e tot mai scurta, iar noaptea se lasa tot mai devreme.

La mine in masina miroase a branza buna, de la Maramu. Am cumparat un cas de la muzeul satului (targ de toamna ongoing this we, e foarte frumos) si mi-a curs in portbagaj. Cum o fi mirosit masina cu care caram de la Cetate saci de faina, gaini si rate, legume, zarzavaturi, nuci, porumb, oua, branza? Talbotul rosu cu transmisie automata, in care stateam aproape cocotati pe bancheta, ca sa mai incapa la picioare o galetusa de lapte, un sac de ardei „de raci”, iuti ca focul, niste malai? In care mamaie isi intindea toate „franelele” si „propoadele”, pentru ca o tragea curentul de peste tot, iar tata se plangea ca are dealuri de urcat si masina abia se taraste, de incarcata ce este? Acum imi dau seama ce insemna sa intri cu Talbotul pe ulitele prafuite si nepavate, sa-l bagi in curte, in spatele carului cu boi al lui Tata Burta si sa pleci cu el aproape lovind pamantul de greu ce era pana la Bucuresti.

A fost o zi tihnita. Expresia nu-mi apartine, dar mi-a placut mult. Cu Vio si Dana la musee du village, am studiat operele mesterilor populari (lingurile alea de 2 milioane sunt ceva….), am cumparat cadou pentru Andreea, am aplaudat la pantomima si dansurile celor de la teatrul Masca si ne-am bucurat de ziua asta frumoasa de toamna plina. E o toamna pe care anul asta am simtit-o si-am vazut-o venind ca niciodata: era la Paris cand am ajuns acolo si am vazut-o pas cu pas ocupandu-si locul si in Bucuresti. Poate ca vine cu live consciuously, nu stiu, dar anul asta chiar am simtit/vazut/experimentat altfel trecerea dintre anotimpuri.

Cerceii pe care mi i-am luat de la muzeu mi s-au rupt cand i-am scos din urechi. Maine ii duc doamnei sa mi-i lipeasca.

Ca de obicei, toamna mi-e dor. Azi mi-a dat add pe linkedin colegul meu de banca din scoala primara si mi s-a parut de bun augur. Toamna ma bantuie scoala, mirosul de petrosin, castanele si frunzele galbene, intersectia caii victoriei cu biserica amzei si Ada Milea. Frunzele toamnei sunt smulsele frunze. Mi-e dor si totodata sunt fericita si impacata cum n-am fost niciodata; mi se pare ca am tot ce imi trebuie, ca sunt ceea ce vreau sa fiu si ca tot ce va veni pe deasupra e un premiu pentru care sunt recunoscatoare.

Cine stie? Poate intr-o zi chiar vom bea cafeaua pe terasa casei mele din Elvetia ;)

Mi-e dor de Paris. Si nu doar fiindca am ascultat La Oreja.

Citit, recitit, de citit

In vacanta asta am citit in franceza, pentru prima data dupa 10 ani. Lista pe iulie-august arata asa (recitirile marcate cu *):

• Vintila Mihailescu – Socio hai-hui prin Arhipelagul Romania
• Edmond Constantinescu – Dumnezeu nu joaca zaruri
• Gabriel Liiceanu – Usa interzisa* [inainte si dupa Paris, fireste]
• Georges Simenon – Prietena doamnei Maigret*
• Michael Crichton – Sfera + Prisonnier du temps
• Victor Hugo – Les Miserables [ambele volume in franceza, Les Classiques de Poche, foarte bine adnotate]
• Francoise Dolto – Le cas Dominique
• Fr Dolto – Paroles aux adolescents ou le complexe du homard
• Fr Dolto – Enfances + Autoportrait d’une psychanalyste
• Alice Miller – Revolta trupului *
• Stephen Fry – The Stars’ Tennis Balls
• Tadeusz Dolega Mostowicz – Vraciul
• Josep Pla – Strada Ingusta
• Milan Kundera – Ignoranta*

Am inceput „Ghidul autostopistului galactic”, „Pianistul” si inca cateva carti pe care le-am abandonat la jumatate. Mi-am luat de la Parigi „L’Africain” a lui Le Clezio pentru ca inca n-am citit nimic de el si o carte numita „Encahntment”, de Orson Scott Card, pana astept sa se traduca al doilea volum din trilogia cu „Amintirea pamantului”.

**

Faza zilei: vin doi domni de la Romtelecom sa ne puna niste fire de telefon. Lucreaza, mesteresc, se urca pe scara, intreaba de numere de telefon si ne cer sa verificam daca merge. Ajung cu firele pana la doamna Cioplea, care-i priveste cu atentie, sprijinita in matura, si intreaba:

– Auziti, nu tot dumneavoastra ati venit acum 30 de ani cand ne-a bagat astia telefon? Ca parca tot dvs ni l-ati instalat.

Dupa un moment de surpriza, domnul grizonat de pe scara raspunde razand:

– Ba da, eu am fost. Da’ ce, nu m-am schimbat de atunci?

Talk about employee loyalty, frate. Domnul lucreaza la Romtelecom de 30 de ani.

(Ieri am fost la posta sa-mi iau un pachet de la amazon. Si doamna de la posta lucreaza acolo tot de 30 de ani.)

Inmatriculari is fun + Smilla in trafic

Inmatriculari auto – cum sa-ti pastrezi simtul umorului

1. La informatii si la xerox

Cand doamna de la ghiseu incepe sa zbiere la tine, „V-ati intors? De ce n-ati intrebat tot de prima data? Pai cum ar fi sa vina toata lumea sa ma intrebe de 100 de ori?” iti vine sa o iei frumusel de zulufii de la ceafa, s-o ridici la nivelul ochilor tai [picioarele i se zbat in aer, subtirele si ridicole] si sa-i suieri: „Cucoana! Esti la serviciul de Informatii. Treaba ta e sa oferi informatii. Aceleasi sau altele. Acelorlasi oameni sau altora. O data sau de o suta de ori. Iti urasti jobul? Iesi-la-pen-si-e!” Dar bineinteles ca n-am facut asta. I-am zambit dulce si i-am zis: „Imi pare rau, e prima masina, sunt aici prima oara si, sincer, nu stiam ce sa intreb de la inceput.” Asta m-a ajutat pe mine sa raman calma si breezy, cand madam a urlat din nou: „Si inainte sa veniti la mine ati citit pe stalpi? Ca sunt toate informatiile afisate pe stalpi!” „Fiti draguta, i-am zis, transcrierea transmiterii proprietatii n-am gasit-o.” Se pregatea o noua izbucnire, dar a intervenit colega (cu care mai adineauri se certa): „Acolo, in dreapta, vedeti pe stalp, e modelul de cerere si toate actele.” „Va multumesc mult de tot!” i-am zis, de parca tocmai ma traversase in siguranta strada, printre masini pornite sa ma calce.

Nu pot sa va descriu uitatura jumate scarba-jumate dispret a doamnei de la informatii, care n-a mai apucat sa-si scuipe izbucnirea de furie si a canalizat-o toata in privirea de good-bye pe care mi-a aruncat-o.

Stalpul, prietenos, m-a informat ca am de platit trei taxe in trei locuri diferite (!) si ca-mi trebuie oarece xeroxuri dupa hartiile cu care venisem inarmata. Am iesit in soare, sa caut un xerox. Armata de tigani de la poarta atata astepta: „Inmatriculari auto? Acte, dactilografie, RCA, xerox, domnita?” „Xerox, multumesc,” am zis ca la serviciul clienti, cand trebuie sa apesi o tasta pentru fiecare optiune. „Xerox, traversati vizavi peste drum, la parter. RCA nu doriti, dactilografie, acte auto, contracte?” „Nu, multumesc.” Pornesc sa traversez si langa mine se infiinteaza un flacau inalt, in tricou galben: „La xerox mergeti? Permiteti-mi sa va insotesc!” „A, nu, stati linistit ca ma descurc; n-am decat de traversat. Dar va multumesc mult,” i-am zis cu acelasi ton sincer (si nu e doar tonul! chiar ii multumeam mult. Dar n-aveam chef sa-i dau zece mii doar ca sa ma traverseze, pentru ca asta astepta).

Vizavi peste drum era un fel de intreprindere de ceva. La receptie, o doamna inalta, carunta, cu mare prestanta. Glont la ea m-am dus,

Ice Age 3D si Pandavision 6D

Noile tehnologii ruleaza. Watching movies has come a long way, de la filmele alb-negru cu Raj Kapoor din copilaria mea pana la Ice Age 3D, unde genele veveritei par de matase si mamutii sunt atat de fluffy ca-ti vine sa-i mangai pe trompa :x

Am fost la Liberty Center – Rahova azi ca-n excursie. De cand sunt in vacanta urla totul in mine sa plec din Bucuresti (si n-au trecut decat doo zile de vacanta! Pur si simplu nu concep vacanta de stat acasa si mi-e dor de Spania in fiecare clipa… I am weird, o spune si Melissa). Mda. Deci ca-n excursie, ca prin zona aia nu ajung decat o data pe an si atunci doar in trecere. Foarte tari mi s-au parut scarile rulante: abrupte si inalte, cam ca la catedrala din Sibiu, doar ca nu asa de scary. Foarte tari restaurantele, am mancat azi de-am spart; enorm cheltui pe mancare… dar de maineeee… MOROCOVI, FRATE!

Meli zice ca e psihologic motivant sa-ti iei angajamente in fata unui grup de oameni. Pentru mine e fix frectie, pentru ca daca azi promit ca nu mai fumez si maine ma apuc la loc, asta e, oameni suntem. Deci sa zicem ca azi promit ca nu mai mananc decat lucruri sanatoase. Macar maine :-))

In fine, nu despre mancare era vorba, ci despre filmele 3D. Sunt fan 3D. La 6D recunosc ca mi-a fost frica si mi-am scos okelarii cand a venit spre mine un ditamai sarpele. Dar a fost tare ca se miscau scaunele si te stropea si sufla aer pe la picioare si tot felul de efecte. Insa 3D… superb! Peisajele, animalutele, turturii si lava, totul foarte frumos si foarte viu, asa, te implica mult mai mult decat un film 2D si e mult mai frumos. Si mi-a placut de Buck :X:X:X mi s-a parut asa un fel de Capitan Ahab, care nu stie sa existe fara Moby Dick-ul lui. Plus ca accentul britanic e cel mai sexy din univers.

Dap, filmul la cinema has come a long way. Prin cate gradini de vara nu m-a carat tata in copilarie, sa vad filme pe care nu le intelegeam, cu titluri bizare gen „Transamericaexpres”, la cate amfiteatre de la mare n-am fost sa vad aceiasi 7 Samurai si intoarcerea cocorilor… si acum asta! Cand am ajuns acasa mi s-a parut fad televizorul de atata 3D ce aveam in cap.Si nu, nu m-am uitat la inmormantarea lui Michael Jackson, nici la clipurile omagiale de pe toate canalele, nu mai vreau sa ascult Michael din toate radiourile si difuzoarele, imi pare rau ca a murit, dar imi repugna isteria si circul.

Faza nasoala la Liberty Mall – la casa de bilete era un pliant care glasuia cum ca Martea orice Film costa doar 15 lei. Ei bine, Ice age a costat 22 de lei, pentru ca acolo cu litere mici zicea ca directiunea isi rezerva dreptul sa aleaga filmele pe care le baga in promotia asta. Deci nu e chiar orice film, nu? :-S

CREAZA-TI PROPRIA PIZZA scria mare pe o firma din food court. Creaza cine-o vrea ca-mi creez eu pizza la ei, cand ei nu stiu sa scrie! Si ce-are una cu alta? Sunt buni la pizza, nu la gramatica. Doar ca eu sunt definitiv deformata profesional si am parerea asta ciudata ca ortografia spune ceva despre om.

Maine voi fi optimista si voi manca MORCOVI!

Bookfest 2009

La Bookfest a fost animatie multa, caldura si inghesuiala, ca in toti anii (bine, parca mai respirabil decat in alti ani). Daca miercuri am cheltuit dintr-un foc 150 de lei, azi mi-am luat doar 100 la mine si m-am intors fara. :)La Nemira mi-am luat „Ghidul autostopistului galactic” (pe care nu l-am citit inca) cu 10 lei. La Booklet mi-am luat niste fise geniale de engleza si de romana, cu 5 lei bucata. La Elena Francisc, doua carti cu 10 lei fiecare. Numai chilipiruri. E drept ca nici nu-mi propusesem sa-mi iau ceva serios; daca miercuri m-am dus tinta dupa „cartea mea”, adica traducerea din Josep Pla de la RAO, azi voiam doar s-o vad pe Oana Pellea. Si am vazut-o si am plans si mi-a dat autograf si i-am zis ca am plans si mi-a zis „Nu mai plangeti, fetelor!” pe un ton excedat, de parca toate doamnele si domnisoarele ce ma precedasera i-ar fi spus acelasi lucru. Poate ca-i si spusesera: cartea e foarte trista, desi ea ne-a spus ca e un om vesel.

Am racit, sunt obosita si nu mai vreau sa am nasul infundat. Am uitat sa-l sun pe Josecin si ma simt vinovata.

Am o tona de carti de citit pe vacanta.

L-am ratat la mustata pe Alexandru Tomescu si al sau Trio in piata revolutiei, la festivalul de muzica de acolo. Ce ciuda mi-a fost!

Da, trebuie sa scriu despre Oana Pellea, despre Josep Pla si despre controlori. Cel putin. Dar nu acum.

Cudi nocht.

Minuni si mizerii. Parada Gemenilor

Aliteratie in m. Cred ca se numeste consonanta or sth. Prin vulturi vantul viu vuia. Fata fostului fierar Fanica face fasole fara foc fiindca focul face fum. Mi-e dor de Mih (e-n Ielvetia, unde era sa ajung si eu for the 2nd time, da’ n-a fost sa fie. Nici cu Grecia nu mi-a iesit… I guess I’ll always have Paris :x). Asta-i viata. De la o vreme zic asta foarte des; habar n-am de unde am luat-o.

Oricum: e 1:22, am condus, maine ma vad cu Octavian (yay!), duminica merg la un recital de canto clasic si, intre timp, am de tradus 49 de pagini prost platite, care-mi vor acoperi o parte din sederea la Paris. Dar cine o sa vada Tour Eiffel pe geam? Exact.

Suntem fitzoaseee!

Minuni:

• ING s-a miscat super rapid (e foame de baaani!) si mi-a dat creditul in 2 zile. Asa ca in scurt timp vine masina! Brum-bruuum!
• A venit traducerea asta exact la fix si parca se intrezareste si jobul de vara la care visam pe Twitter. Asa da.
• Am citit Jurnalul Oanei Pellea si o iubesc (o sa mai scriu despre asta).
• Conduc bine pentru un om care n-are nici 10 ore de condus (aviz Alex ;))
• Mi-a aparut traducerea la RAO. Cautati in librarii Josep Pla, Strada Ingusta. O sa va plictisiti pe cinste! Sau poate o sa va placa :)

Mizerii:

• Nu primesc niciun ban pe traducere deocamdata. E criza.
• Intre soferii din Bucuresti sunt multi bezmetici. Eu ii ignor elegant, ei claxoneaza marlaneste. Asta e: sunt femeie la volan! Analyze that :D
• Unii oameni cu bani isi inchipuie ca totul e de vanzare numai fiindca ei au portofelul plin.

In alta ordine de idei, vreau sa va spun ca urasc cu pasiune crucile de mort din intersectii. La Dristor e una dedicata unui tanar, Gyovanny [ouch!], mort, probabil, intr-un accident de trafic acolo, in zona. Deprimant, dezagreabil si nepotrivit cu un spatiu public. Are cineva idee cum apar crucile astea? Se obtine o aprobare de la Primarie? Pe bune, e sinistru.

Dar sa nu devenim macabri. Nu mai macabri decat Primaria, in orice caz.

Mai bine ii zicem la multi ani lui Vio si multa intelepciune, sanatate si incredere in el. Pentru ca merita :)

Si la multi multi multi ani fericiti dragului Hugh Laurie, pentru ca si el ieri a atins o juma de secol :xxx

Si la multi ani lui Jose Antonio, pentru ca deja am intrat in ziua lui! (chiar daca nu citeste)

Si cu asta se incheie parada gemenilor din aceasta seara. Alles gute und bis bald.

1 iunie si multa inghetata

Desi nu am amintiri cu masina de inghetata care urca pe strada Dealul Frumos strangand in urma o ceata de copii (asa cum are mama, care mi-a povestit de nenumarate ori ce eveniment era in Steierdorf sosirea Omului cu Inghetata), nu cred ca sentimentul pe care-l avea cel care conducea masina trebuie sa fi fost prea diferit de ce-am simtit noi azi. Pentru ca azi am mers cu Masina cu Inghetata si lucrul asta e nemaipomenit oricand, iar de ziua copilului cu atat mai mult.

Fara sa fi planuit asta (de fapt inca nu stiu cum s-a nimerit), m-am trezit de dimineata nu in bus-ul de Herastrau, care ducea copiii in parc la joaca, ci in cel care mergea cu ajutoare la Fundeni-Frunzanesti, in judetul Calarasi. Impreuna cu Meli si cu Vio, ajutati de doi copii inimosi, am pornit in aventura de 1 iunie cu un bus plin cu Panetone, rechizite si inghetata. Destinatia: scoala primara din sat, o cladire mititica de la 1890. In drum am trecut intai pe Fundeni, apoi prin Pantelimon si Cernica… parca-mi retraiam viata de la coada la cap… a fost un sentiment straniu. Copiii erau foarte simpatici, Meli vorbea mereu la telefon, Viorel facea poze, iar mie mi-era ciuda ca nu prea vedeam mare lucru pe geam.

Foarte tare se schimba peisajul cand iesi putin din Bucuresti. Paralel cu autostrada soarelui se intind campii uscate si sate prafuite, cu drumuri pe care-ti sar Panetonele in cap de nu stii cum sa le mai tii. Oamenii stau la poarta sau la carciuma. In curti se vad ciresi in parg si carpete turcesti intinse la soare. Casele sunt mici, inghesuite toate dupa gard, care mai inaltate cu cate un etaj, dupa posibilitati. Scoala la care-am fost e si ea o fosta casa – are cancelaria intr-o fosta bucatarie, clasa I/ III-a in sala de clasa si clasa a II-a /IV-a in fosta odaie a invatatorului. WC-ul, fireste, in curte. In spate, lipita de scoala, o camaruta mica in care copiii de gradinita nu mai au inde sa se imparta pe grupe si se joaca toti laolalta cu Doamna, care-i invata sa joace „Randunica muta-ti cuibul”, „Gastele si vulpea”. Cam ca din carti, asa.

Prichindeii aveau serbare si venisera in costume care mai de care mai dragute – tigancusa, romanasi, o mica indianca, o fetita dulce cu coronita pe cap. Au cantat (imi placea cum le dadea Doamna tonul, cantand intai primul vers si apoi numarand: „unu, doi, trei”), ne-au spus poezii si au fost foarte dragalasi. Venisera la serbare si parintii lor si, impreuna, au intins pe urma un picnic in curte, cu prajituri si bomboane si sucuri. Le-am impartit si noi darurile noastre, am facut poze, i-am felicitat pentru serbare si-am pornit mai departe. Aveam cu noi un frigider de inghetata si, desi am dat la toti copiii, la educatoare si invatatoare, la copiii si bunicii de pe gard, la parinti si gura-casca de pe strada, tot ne mai ramasese o gramada cand am plecat. Pana si catelul mancase! Ce sa mai zic de copii, care deja se laudau/vaietau cate unii ca au devorat sase inghetate si au nevoie urgent la baie :))) Au fost si foarte cumintei si, la indemnul Ioanei, au strans intr-o cutie toate ambalajele aruncate prin curte.

La intoarcere, trecand prin sate, ne opream pe unde vedeam copii si le ofeream inghetata. O fetita care n-a vrut cu niciun chip sa ia mi-a amintit de tata, care-mi zicea cand eram mica:

– Nici Stefan Banica Junior dac-ar cobori dintr-o masina si ti-ar oferi o inghetata tu n-ai voie sa vorbesti cu el!

Si de mamaie care ma speria cu strainii care ma opresc sa-mi fure cerceii din urechi!

Cine stie, poate inca se mai practica metodele astea si-n ziua de azi si de-aia n-a vrut fetita sa ia. Sau poate credea ca-i oferim marul otravit.

Vio a intins la una dintre opriri cutia cu inghetata spre doua batranici.

-Asa, maica, si cu cine sa votam? a intrebat una din ele, dupa ce si-a facut plinul. [sau ceva de genul, din care ne-am dat seama ca erau familiarizate cu pomenile electorale]

In fata manastirii Cernica, oamenii care stateau in statie s-au repezit ca ulii pe bietul Poiana, mai-mai sa-i smulga din mana inghetatele. Acolo le-am si dat, dealtfel, pe ultimele si, eliberati, am bagat un nas prin domeniile manastirii si-am baut o gura de apa salcie de Cernica, sa imi mai treaca de dor de copilarie. Ca doar era si ziua mea :-)

Intr-o zi, foarte de curand, mi-am dat seama ca baietii de la constructie au varuit gangul de la intrarea in curte si nu se mai vede demult inscriptia mea 1 iunie 1989, pe care am scrijelit-o cu Ramona venind de la scoala in acea memorabila zi. Nu se mai vede nici „Titi” – scris cu litere rusesti ca sa nu afle nimeni focul ce-mi ardea la inimioara. S-au sters. Si-au trecut de-atunci 20 de ani. Dar mi-aduc aminte de parca ar fi fost azi ziua aceea cu desene pe asfalt si jocuri, cand am venit de la scoala si-am mazgalit tot gangul cu creta, secondata de Ramona, care scria si ea: „Ma cheama Ramona.”

La manastire la Cernica mi-a placut linistea. Era foarte ingrijita biserica, si pajistile de langa, si chiliile. Am aprins o lumanare pentru Ate si una pentru omama. Vantul gonea norii de pe cer si m-am bucurat ca-n ziua asta frumoasa am luat bus-ul de Frunzanesti in locul celui de Herastrau.

Doamna invatatoare mi-a spus ca din ce in ce mai putini parinti mai fac teme cu copiii (la clasa I!!) si ca copiii nu mai stiu sa se joace decat de-a bataia.

Si cu toate astea imi doresc mult de tot copii! :)

Happy 1 iunie!

***

Related: Maine e ziua copilului, azi ce zi e?

Va e mila? V-am luat banii!

Va amintiti de celebra replica din „Filantropica”, nu? Cred ca functioneaza formidabil in cele doua cazuri pe care vi le voi prezenta mai jos. Despre primul (care mi s-a intamplat mie) pot sa spun 100% ca era vorba de cersetorie. Despre al doilea (care mi s-a povestit), nu am certitudinea ca era o metoda de cersit. Insa sunt curioasa daca i s-a mai intamplat si altcuiva. Va rog lasati comentariu, daca recunoasteti personajele.

Uite biberonul, nu e biberonul si o poveste cu multe milioane

Incepem cu metroul Bucuresti, pe ruta Dristor – Gara de Nord. La Piata Muncii se urca o mamica tanara, cu o figura placuta, impingand un carucior. Se aseaza langa mine, iar eu imediat intind capul sa vad bebele. E o fetita frumoasa, imbracata toata in roz, cu biberonul in gurita. Cand ma vede zambind, mama ofteaza:

– Sa mai stau si eu putin jos!

– Cat are fetita?

– Patru luni. Mergem la spital, la sora ei. Au fost doua gemene, dar cealalta s-a nascut oarba – am strans acuma bani sa-i faca un transplant de cristalin.

In mintea mea incep sa se aprinda mici beculete de alarma, pe masura ce mamica povesteste o istorie cu multe sute de mii de euro, cu niste milioane de recuperat de la stat, cu avocati si datorii de milioane. Pe masura ce povesteste, chipul i se schimba vizibil, capata o figura aproape miloaga, iar vorbele se rostogolesc repede, din ce in ce mai repede, pentru a-mi retine atentia care, vede clar, a inceput sa se piarda. O sfatuiesc sa isi gaseasca o asociatie umanitara unde sa ceara ajutor, pentru ca-mi zice ca sta pe strada cu copila (arata ca scoasa din cutie, curata si spalata, copila are carucior si hainute frumoase, deci e clar o minciuna). Cand vede ca m-a pierdut aproape de tot, recurge la o stratagema: trage biberonul din gura fetitei si se face ca i-l ia. Fetita scanceste si intinde manutele. Ea ii apropie biberonul de gurita. Fetita incearca sa-l apuce, mama il trage iar, fetita rade si e frumusica rau de tot! Nu ma pot abtine sa nu zambesc.

– Asta e, pentru ele traiesc, incepe din nou mamica. In ureche mi se scurg iarasi sume fabuloase, milioane, sute de mii de euro, etc.

Desi nu cred o boaba, ma caut in buzunar si gasesc 10 lei pe care-i intind inainte sa cobor, „pentru aia mica”. Protesteaza vehement, in vreme ce indeasa banii in invelitoarea carutului. Ma ridic si ma duc la usa. Inainte de a cobori, arunc o ultima privire spre ele: mama a apucat biberonul fetitei si repeta jocul cu „uite-l, nu e” incercand sa atraga atentia doamnei din dreapta, care deja zambeste. Presimt o noua victima.

„Mi-au furat tot, inclusiv fiolele de insulina”

Povestea provine din RATB metrou si nu stiu daca e de Multumeste.net sau de „filantropica”, deocamdata.

O tanara ce calatorea cu autobuzul metroul aude fara sa vrea conversatia telefonica a vecinului de alaturi:

– Azi noapte am venit din Germania, da… am ajuns acum la Bucuresti. Tot mi-au furat pe tren, tot, tot. Am adormit… da, banii, tot ce castigasem in Germania [X mii de euro], portofelul, actele, nu mai am nimic. Dar stii ce e cel mai rau? Mi-au furat insulina! Si n-am bani sa-mi iau nici macar o fiola… nu cred ca ajung pana la Chisinau fara insulina…

Dupa accent fetei ii e clar ca vecinul care vorbea la telefon e basarabean. Treaba cu insulina ii da fiori pe sira spinarii.

– E scumpa, 120 de lei ma costa o cutie si 30 de lei fiola… macar o fiola sa fi avut sa-mi iau. Da, o sa incerc la consulat, dar iti dai seama ca nu am acte, nu am nimic, nu stiu ce sa fac! Cine sa ma ajute? Pana la urma, duca-se naiba de bani, dar macar insulina sa mi-o fi lasat… Da, bine. Te mai sun eu cand pot.

Tanara trebuie sa coboare, dar hotararea ei e luata. Are in buzunar 100 de lei si, in drum spre usa, ii intinde tipului cu telefonul. E un tip destul de tanar, bine imbracat, cu un aer obosit.

– Nu va suparati, ii zice, am auzit intamplator conversatia dvs. si as vrea sa primiti banii astia pentru insulina.

Tipul refuza, pare incurcat, umilit ca cineva l-a auzit, nu vrea sa ia banii, fata insista si pana la urma el ii ia si-i multumeste.

Povestea se termina aici. Fata noastra a facut o fapta buna, dar oare povestea cu insulina era adevarata?

Al Bano și Montserrat Caballe… așa da!

Hristos a înviat!

Două lucruri:

1) concertul cu Al Bano și Montserrat Caballe a fost minunat!

2) Bucureștiul de Paște e delicios de pustiu…

Mi se șoptește în cască să nu mai fiu așa superficială pe blog. Se pare că de la o vreme am devenit mai superficială, am abandonat stilul personal și scriu rar și prost. Recunosc asta și pot să afirm în deplină cunoștință de cauză că e o fază în care mă aflu și din care nu știu când/cum voi ieși. Ca să compensez, iată o poveste:

La întâlnirea cu Mădălina, programată pentru ora 6, am mers pe jos, pe străduțe, fermecată de parfumul primăverii, cu Raimon în urechi (am reușit să scap ipodul pe jos și s-a crăpat. Acum am și ipodul și telefonul crăpate), cu o basma la gât pe care o tot desfăceam, fiindcă mi-era cald.

La Piața Constituției am ajuns pe la 6 jumate și aveam revelații peste revelații, gen: ce frumos e! uite, sunt tribune! sunt și scaune! ce mișto e scena! ce drăguțe flori! ce amabili badigarzii de la intrare! uite, sunt locuri aici în spate… putem să mergem și mai în față etc.

Într-adevăr, piața arăta bombonică – nu era scena aia pe care mi-o imaginasem eu, aruncată în mijloc, cu lume îngrămădindu-se pe lângă ea, ci era un mic aranjament de tribune și scaune albe de plastic, ca o sală de concert în aer liber, cu mochete verzi, plăntuțe, ecrane și o scenă elegantă. Se vindeau și sucuri, la intrare primeai o brățărică cu Primăria Municipiului București, frumos de tot. Lume drăguță, grad mare de bun-simț, foarte frumos totul. Până a început să plouă.

Mădălina avea umbrelă, dar la un moment dat ne servea drept duș, pentru că turna cu găleata și orice mișcare a umbrelei ne trimitea șiroaie reci pe spinare. Noroc cu Tosca și aria preferata a Mădălinei, care ne-au ținut pe loc când ne hotărâseram să fugim undeva la adăpost. Profitând de faptul că Mădălina era în extaz și nu mai simțea ploaia, am tras mai bine umbrela spre mine și mi-am mai acoperit nițel spinarea, care oricum era murată. Îmi inghețase și mâna stângă, iar pe picioare țineam geanta în chip de pătură. Noroc că, fiind de cârpă, ținea puțintel de cald.

Apoi a venit Al Bano. De aici încolo nimic n-a mai fost la fel și-am uitat cu totul de ploaie care, ignorată, s-a și oprit. Nu mai știu ce a cântat, pentru că a cântat de toate: Liberta, Felicita, Funiculi-funicula, Nessun dorma. Știu că la Liberta s-a ridicat toată lumea în picioare și până n-a cântat bis nu l-au lăsat. Acolo m-am simțit exact ca-n copilărie, când ascultam Al Bano și Romina Power la casetofon în cameră și cântam toți cu ei:

Libertà
Quanti hai fatto piangere
Senza te
Quanta solitudine
Fino a che
Avrà un senso vivere
Io vivrò
Per avere te
Libertà
Quando un coro s’alzerà
Canterà
Per avere teeeee

Dacă cu Al Bano am dansat,  bătrâna doamnă catalană, la Munsarrat, ne-a țintuit pe scaune cu vocea sa atât de plină și de melodioasă. Am aflat cu ocazia asta că există soprane lirice și soprane dramatice, ceea ce explică de ce unele soprane îmi plac, iar altele mă zgârie pe creier. La Munsarrat cântă divin – și asta de la un om nedus la operă și fără pretenții de muzică cultă.Și e simpatică, cu simțul umorului, divă și bunicuță.

Am plâns la concertul ăsta prima oară când Daniela Nane a citit o poezie despre umilință, a doua oară când Montserrat Caballe și-a început recitalul și i-am auzit vocea, apoi la final, când la bis cei doi au cântat Nabucco.

E greu să povestești un concert de muzică clasică. Am tremurat, am zâmbit, am râs, am plâns, am dansat, am cântat, am strigat, ne-am distrat când Al Bano i-a mulțumit președintelui Iliescu (??), ceea ce a făcut ceva valuri în public. Am uitat de ploaie, de oră, de vântul rece care ne usca apa din haine. A fost ca o vrajă. Dacă ar fi durat toată noaptea, cred că nu am fi simțit nici somnul, nici oboseala.

Așa da, domnule primar!

Din auzite

La piata Lahovary traverseaza un domn si-o doamna la vreo 50-60 de ani. Doamna e foarte aranjata, buclata, rujata si vorbeste aprins. Cand ii depasesc aud si ce spune:

– Parerea mea este ca acum, dupa Becali, urmatorul care-ar trebui bagat la zdup e Mircea Badea!

*

Au inflorit magnoliile, iar statuia lui Rosetti are basma. Seamana cu o babuta sezand sa croseteze in poarta casei.

O plimbare [plimbare?] romantica, cu rozatoare in decor

In caz ca va intrebati, titlul trebuie citit ca reclama de la Germanos cu catelul [„Faceti o plimbare (si cainele: Plimbare?) la Germanos.”]

Decorul despre care vom vorbi azi e centrul vechi al Bucurestiului – o ingramadire de stradute mai renovate sau mai prabusite, intre care se inalta monumente istorice (Hanul lui Manuc, Curtea Veche, Carul cu Bere, biserica Stavropoleos), banci si cafenele de lux, dar si cocioabe paradite cu magazine de fiare vechi si lighene la parter, locuite de tigani sau direct abandonate.

O plimbare (plimbare?) ziua prin centrul vechi poate sa fie haioasa, mai ales daca n-ai mai trecut demult pe acolo. Ici o casa renovata, colo un bar nou-deschis, foarte fancy-shmensy, cu geamuri mari si tejghea de alama. O strada reparata, pietruita, pietonala, cu felinare de-o parte si de alta alaturi de o ulita pe care trebuie s-o strabati cocotat pe o podisca de lemn, pentru ca in rest totul e sapat si pe fund se vad ruinele vechilor cladiri din secolele de glorie (si ciuma/ incendii) ale Bucurestilor. Eclectic, original, o adevarata aventura este centrul vechi al capitalei. In ruina/demolare/reconstructie/paragina [alegeti varianta preferata] de nu se mai stie cand. Reparatiile strazilor au fost incredintate unei firme spaniole, Sedesa, doar ca se pare ca Sedesa a muncit si statul a uitat sa-i plateasca facturile. Asa ca lucrarile s-au oprit, pana ce va veni o noua transa de bani, sau un nou primar, sau un investitor care va cumpara centrul cu totul si se va lauda ca detine in proprietate privata buricul Bucurestiului (poate ca pana la urma ar fi mai bine asa? Oricum buricul s-a mutat demult de-acolo, cred, si-a ramas doar o inertie care ne face sa consideram mahalaua aia imputita „centru”).

Pe zi, asadar, treaca-mearga, centrul vechi e o combinatie bizara de mahala si centru european renovat, in care omul de afaceri la costum, betivul nespalat de 10 zile si clanul Spranceana coexista pasnic cu studentii boemi si trecatorii nevinovati. Noaptea, insa, lucrurile capata alte contururi. Strazile sapate si podite cu lemn par deodata gropi amenintatoare, iar casele se insira hade, cu ochii scosi si dintii strambi, ca niste vrajitoare chitite sa te arunce in cuptorul lor de foc. Faci doi pasi – casa se termina, iar dupa ea nu mai e nimic… ar fi trebuit sa urmeze o alta casa, dar e doar o gaura neagra in care ti-e frica sa te uiti… si parca se aud si niste zgomote marunte si iuti pe care ti-e teama sa le identifici. Mai bine te intorci si-o iei pe strada paralela, luminata si pavata, unde se vad oameni, cafenele si se aude zvon de voci. Aici gaurile negre ale caselor care nu mai exista par mai putin amenintatoare si totul e mai linistit, desi inca se aud zgomotele marunte, dar ce mai conteaza, doar n-o fi sa fie chiar acum – si chiar daca este, ce poate sa-ti faca? Si totusi mai bine n-ar fi, pentru ca lucrurile mici si negre care se deplaseaza cu viteza mare aproape de picioarele noastre ne provoaca o frica ancestrala. Nici bine nu se termina firul gandirii si hop! in fata ta fuge ceva mic si negru, repede-repede… a disparut, urli, nu e posibil sa fie sobolani in centrul Bucurestiului!!! Nu e posibil sa nu te poti plimba pe strada de frica rozatoarelor negre!

– Si cati sunt! Colcaie centrul de ei!

Si-atunci iti amintesti povesti carora nu le-ai dat atentie – soricei in centrul vechi si pe malurile Dambovitei… dragalasi in poveste, sinistri in realitate.

Chiar asa am ajuns, ne mananca sobolanii Centrul Vechi?

Toata loomea sufera cel putzin o data in viatza

Sunt abonata de ani de zile la newsletterul eva.ro, pe care uneori il si deschid, pentru ca are niste titluri de ramai masca (de la… „Masca pentru ten cu esenta de castraveti”, pana la „Lipsa orgasmului – o problema?” sau, recent, „Scrisoarea Mihaelei Radulescu pentru comunitatea eva.ro”). De fiecare data cand citesc un articol ma uit si la comentarii, care sunt de multe ori mai savuroase decat articolele, mai ales ca la anumite subiecte gen „m-a parasit”, „ma inseala”, „am un amant”, „ma epilez sau nu total” si alte probleme grele de viata se isca niste discutii contradictorii de toata frumusetea, terminate cu atacuri la persoana, sau concluzii impaciuitor-agramate de tipul celei din titlu.

Se pare ca ne e din ce in ce mai lene sa gandim, iar incultura incepe sa devina un motiv de mandrie. Da, dom’le, n-am deschis o carte in viata mea (sau poate a citit, dar decat una!), si ce daca? Si nu vorbesc aici neaparat de marii oameni cu bani, pentru care „‘re-ati ai dreq de ‘telectuali” a ramas un motto inca actual, ci chiar si de micii smecherasi in trening, care sparg o samanta la colt de strada si fluiera dupa „pasarici”, sau de gospodinele care-si fac veacul pe eva.ro.

Esti proasta, draga, normal ca barbatitu se uita dupa altele daca tu stai la servici pana la zece. Pai io pe-al meu il tin ca pe un print, sunt mereu aranjata pentru el, ca de, femeia trebuie sa fie femeie si din pacate multe uita sa mai fie femei atunci cand devin mame. Pe urma va mai mirati ca va lasa barbatu, pai ce, el e prost? Deschide-ti ochi, fetelor!

E o loome rea, nimic nu se obtine fara efort si sange, suntem in competitie cu toata lumea si pana la urma, sa fim seriosi, fiecare pentru sine, ca branza e pe bani.

Pai nu?

Mi se termina bateria.

Traim ca sa se spuna povesti

Recunosc: am visat titlul asta. Azi-noapte, cand se presupunea ca tre sa visez printi verzi pe cai albi, gratie Bobotezei si busuiocului. Fiindca n-am avut busuioc, am visat ceasul si microbuzul care ma astepta la 7:20. Dupa doua saptamani de trezit dupa ora 12, mi-era putin teama ca n-o sa ma pot scula. Asa ca m-am tot trezit din ora in ora sa verific ca n-a sunat ceasul si ma culcam la loc si ma trezeam iar si tot asa pana s-a auzit minunatul piuit.

Prima zi de scoala a fost foarte vesela, dar fiind mai cald in scoala decat ne asteptam, nu doar ne-am copt, ci ne luase si somnul. Eu am avut noroc cu o colega cu care-am corectat jumi-juma teze (procrastination is good, m-am convins!) si-am stat la povesti. E din Australia, deci venea de la un Craciun la 30 de grade… ce tare trebuie sa fie!

Cateva colege imi citisera blogul in vacanta si mi-au dat idei de posturi viitoare, dar le-am uitat! De-acum inainte o sa notez. Imi amintesc doar una, dar aia cred ca am zis-o chiar eu, despre my home away from home – o leapsa care circula prin blogurile pe care le-am rasfoit in vacanta.

Mai vreau sa scriu despre pungile de la supermarket – ce fericita am fost ca nu se mai dau, ci se cumpara!!! Cum m-am dus ca o zana a naturii cu sacosa de carpa la Carfur (hmmm, stiti ca stiu ca nu se scrie asa, da? :p) Unirii si, fiindca sacosa era cam mititica, am mai cumparat si-o plasa de hartie, ca sa fiu eco-green pana la capat. Si cum la libraria Sadoveanu si la Eminescu ne-a zis ca punga costa 20 de bani si-am pus cartile in geanta. Ce frumos! Ce eco! Apoi m-am dus cu Iulius la Auchan si uitasem acasa punga de carpa si, cuminte, am cerut si o punga. Costa 40 de bani. In drum spre masina vad ca Iulius avea o plasa de Auchan normala, iar eu una solida, din plastic. Ai vazut ca acum se cumpara pungile la supermarket? zic mandra. Aiurea! zice Iulius, proaspat revenit din orasul de pe Vltava. Erau pungi la casa la liber, de unde crezi cam luat-o eu pe-asta? Ouch! Si-atunci io de ce am cumparat?!

Eh, am fost eco-friendly.

Revelionul necesar

Revelion, Revelion, o mie noo sute obzeshpatruuuuuu, cantam prin Piata Revolutiei mai acu’ vreo doo-trei zile (nopti), cu un pahar adevarat de sampanie in mana si polei pe degete de la sampania adevarata care se scursese din sticla adevarata peste degetele mele dezmanusate ca sa fie cat mai adevarate in „noaptea dintre ani”.

In 1984 aveam 5 ani, deci e posibil sa ma fi lasat mama sa ma uit si eu putin la emisiunea de Revelion la TV, sau cine stie de unde mi-a ramas mie in cap genericul asta.

Mi-amintesc multe Revelioane sub Ceausescu, cand stateam cu mama pe fotoliu si ne uitam la TV si rontaiam covrigei. Cel mai tare mi se parea cand reuseam sa stau pana pe la 2-3 noaptea; ala era un Revelion adevarat.

Mai faceam si Revelioane in functie de programul TV publicat in ziar (si copiat de mine cu grija si migala, pentru ca ziarul venea doar la d-na Vladescu, care era abonata); adica eu notam pe caietel ce si cand se difuzeaza si numai dupa ce vedeam ultimul moment notat pe caiet ma duceam sa ma culc. Imi placea mult de tot Anda Calugareanu si nu puteam s-o sufar pe Dida Dragan. Imi mai placeau momentele cu Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Popeasca si Banica (oare erau inainte sau dupa revolutie??), Stela si Arsinel. Degeaba incerca mama sa ma convinga sa merg la culcare, pentru ca oricum pe 1 ianuarie se difuza incontinuu reluarea programului de Revelion cu genericul „Daca doriti sa revedeti”, eu nu ma lasam. Imi luasem tzepe cu „Daca doriti”-ul, care dadea numai slagare obosite si prea putine din momentele comice care-mi placeau mie.Cand ai mei plecau la Revelion pe la prieteni si ramaneam cu mamaie era cel mai tare, pentru ca mamaie adormea si eu stateam treaza cat voiam.

Mult mai tarziu au urmat Revelioanele in apartamente de bloc, cu scaune trase la perete si casetofonul/ combina/ boxele duduind; cu artificii si pocnitori la miezul noptii.

Au fost si cateva Revelioane misto de tot la prieteni; a fost si Revelionul cand AXN a dat maratonul Lost si-am devenit fana (pe urma m-am plictisit si mi-a trecut), si ala cand a luat foc un apartament de bloc vizavi si ne uitam cum arde si cum vin Pompierii si ne gandeam la proprietari, care cine stie pe unde petreceau. A fost Revelionul cand mi-am facut unghiile cu floricele si m-am uitat fascinata la ele pana pe 5 ianuarie, a fost ala in care am jucat scrabble si monopoly la Alina si m-am probat cu toate bluzele ei. Au fost Revelioanele de la Dana. Cand ne-a adus Sanda baieti de la Politehnica, pe care n-am reusit sa-i convingem sa mearga in Piata. Cand am dansat Kalashnikov in zapada, desculta. Cand am dansat cu Oana. Cand i-a inghetat Liviei zapada in breton si arata ca Printesa Ghetzurilor (o Smilla avant la lettre).

A fost o vreme cand stiam ca Revelion e noaptea aia cand poti sa nu dormi si mama nu zice nimic si o vreme cand Revelion e noaptea aia cand e musai sa ai ceva party aranjat din timp, altfel sfarsesti jalnic prin pietele pline de petarde, unde canta de jde ani aceiasi artisti obositi si inghetati. A fost o vreme cand stiam ca daca e Revelion e la Dana si o vreme cand de Revelion chiar ningea sau era zapada. Au fost Revelioane in pietze, de dragul lui Andrei Gheorghe, de inceputul de mileniu sau pentru ca nu se gasise altceva.

Pe urma a venit vremea cand am incetat sa ma mai stresez cu Revelionul si-am refuzat sa merg la party-uri jalnice doar ca sa nu stau acasa. A fost vremea cand am stat acasa, sau am decis fix pe 31 ce vreau sa fac si-a fost genial.

Anul asta a fost cel mai misto Revelion din toate cele enumerate. Intre Pantelimon, Tineretului, Revolutiei, Constitutiei, Pantelimon – as putea la fel de bine sa adaug in enumerare si TICO :-) – cu sampanie adevarata din pahare adevarate, fara clatite, dar cu mult good vibe. Si-am ajuns eu acasa pe ziua (conditie esentiala a Revelioanelor de succes!!).

L-as fi declarat castigator in topul Revelioanelor, dar o fosta vecina din Germania ne-a scris azi:

„Anul acesta am pierdut Revelionul, daca va puteti inchipui. Am lucrat pana la pranz, pe urma a venit R. [sotul] sa ma ia si-am fost sa mancam ceva bun in oras. Cand am ajuns acasa era abia 5, asa ca ne-am intins un pic in pat in asteptarea Anului Nou si ne-am trezit pe 1 ianuarie dimineata! Sampania am baut-o la micul dejun si ne-am urat La Multi Ani tot atunci.”

Ei bine, asa imi doresc sa fie urmatorul meu Rev! ;)

Hai la multi ani (ca mai e un pic si incepe scoala, ora 6 jumate, Obor, lectii, teze… :)!

Cred ca mi-e dor de scoala, putin. Acuma ca enumeram cele de mai sus, ma cuprinsese o dulce nostalgie.

99 rooms, fericirea si casele maure

Cartea se numeste „Stumbling on Happiness” si nu e self-help, ci psihologie de la Harvard.

Autorul se numeste Daniel Gilbert si pe pagina lui are o sectiune „playing”, unde am gasit 99 rooms:

http://www.99rooms.com/99rooms.html

99 rooms is a unique internet art project that interweaves wall painting, photography, animation and sound in a manner entirely unknown until now. (source)

99 rooms e un Twin Peaks postindustrial. Pe la a sasea camera am oprit muzica. Fara muzica era mai putin Twin Peaks, dar inca freaky si cu o mare putere de sugestie. Rascolind netul in cautare de cuvinte cu care sa descriu experienta, am gasit si un blog despre post-industrial in Romania. De studiat. Ceea ce-mi aminteste ca n-am mai intrat demult pe Bukresh.

Pe scurt, vreau sa-mi cumpar cartea (am citit-o de la cineva). Si tocmai am descoperit un TED talk de 21 de minute al lui Gilbert despre happiness. Si mai exista (fara legatura, dar demult amanat) Zeitgeist, pe care trebuie sa-l vad. Va fi o noapte lunga.

Cand ne luam DSLR o sa fac o serie despre casele maure din Bucuresti. Un 99 rooms cu crenele si dantele si balcoane gratioase, a la Gaudi.

P.S. Reunirea cu „grupul optimistilor” mi-a prins tare bine! Insa data viitoare nu mai mergem la Rendez-vous. Prea mult fum.

Sf. Dumitru reloaded

Azi e sf. Dumitru, maine e sf. Dimitrie, ora s-a dat inapoi si ma zapaceste, iar pe AXN e MARATONUL DOCTOR HOUSE – sezonul 2. Ce tare! Sa dai drumul la TV la orice ora si sa vezi un episod din House! Sa apara in pauzele de publicitate Robert Sean Leonard, Lisa Edelstein et co. care ureaza la multi ani postului AXN! Acuma tot ce-mi doresc e un maraton Hugh Laurie :”> … pentru ca Hugh inseamna mult mai mult decat House MD si mi-ar placea sa i se recunoasca asta. Sau sa stie mai multi fani House despre asta.

Oricum, la Muzeul Satului e targ de Sf. Dumitru si am sa merg sa caut un fluier, o basca pentru Jose si kurtos kalacs. E frig, mainile ma mananca, visez sa incep saptamana cu toate lucrarile corectate si un dosar organizat traznet… visez sa citesc, sa-mi termin/schimb planificarea la ToK, visez sa ascult Raimon pe malul lacului, la Village Museum, langa morile acelea vechi de apa, unde Si em mor rasuna cutremurator.

Si visez la un ceai verde, fierbinte, amarui, cu Joaquin Sabina pe fundal, intr-o sufragerie draguta din Madrid :-)

Un typo dragut

Sunt la scoala. E ora a doua si am liber. Am avut prima ora la ingerasii de la a 5-a, urmeaza Iliada la a 10-a (la literatura universala), apoi multe alte ore, la a 5-a si a 9-a… azi e o zi grea. Dar e frumos, pentru ca e ziua de dupa inspectie si macar nu mai stam cu stresul ca intram la comisie, ca ne intra comisia la ore, ca trebuie sa prezentam, ca ne „asculta” la dosare. Pot sa mai intru si eu pe blog, sa mai vad un prieten, sa mai sun la Shmimo si Corinutza de care mi-e dor, sa mai prind un episod din Doctor House, sa mai citesc un blog – in speta cel al lui Vio, care scrie despre plimbari romantice prin Cismigiul invadat de ciori.

Si de la Vio vine typo-ul care mi-a inveselit ziua de azi: uitasem cumplit de ciorile care se odihnesc pe timp de noapte in coroanele arborilor inalti. Intr-adevar, uitasem complet de cumplitele ciori – de ce sa nu zici atunci ca ai „uitat cumplit”? Mai ales ca se stie ca optimistii incurabili (intre care Vio, Meli si cu mine mi se pare ca ne numaram cu succes!) uita complet lucrurile cumplite si orice rahat li se da, ei se reped sa caute poneiul!! (vorba bancului).

Si fireste ca m-am gandit si la minunata carte a lui Noica, Sentimentul romanesc al fiintei cred ca se numeste,  despre etimologia unor cuvinte din limba romana, intre care complet si cumplit, amandoua venite din acelasi etimon latin.

Comunismul locuieste la oficiul postal 1

Exista tot felul de Bucurestiuri, stiti deja. Bucurestiul – unul – „cel mare”, in care locuim toti. Urat, murdar, aglomerat, vai de steaua lui. Bucurestiul de fitze din Herastrau-Soseaua Nordului-Baneasa. Bucurestiul industrial din Pipera. Bucurestiul elegant de la Ateneu si Hilton. Bucurestiul stalinist din Floreasca. Bucurestiul interbelic din spatele Halei Traian si Mosilor. Bucurestiul mahalalelor din Colentina si Muncii. Bucurestiul mizer din Ferentari. Bucurestiul spoit din Rahova. Bucurestiul blocurilor, al antenelor, al cablurilor care spanzura oriunde si oricum, al tramvaielor cu liniile scoase, al autobuzelor care te informeaza cat mai ai pana la destinatie prin GPS.

Traiesc in toate aceste Bucurestiuri. Nu degeaba odinioara orasului i se spunea la plural Bucurestii. Ma bucur si eu cu el cand e vreme buna si am timp sa-l strabat la pas, cu ochii dupa case si gradini. „Bucurestiul arata cu totul altfel cand e soare!”, a remarcat azi o doamna care nu l-a mai vazut pana acum decat pe ploaie.

Trimit o scrisoare (prima dupa multi ani) si m-am oprit la oficiul 1 sa iau timbre. Doua ghisee inchise, la al treilea o doamna cu parul gras, rujata cu siclam. Oficiul e o amestecatura caraghioasa de mobila de pe vremuri (inclusiv o impresionanta pendula cu PTT pe care demult as fi vazut-o la vreun muzeu) si computere cu modemuri moderne. Doamna rujata cu siclam e, dealtfel, foarte indatoritoare. E in stare sa stea si jumate de ora cu un client, ceea ce si face, profitand de faptul ca are monopolul. Intr-un tarziu se deschide si al doilea ghiseu, dar nu inainte ca eu sa fi studiat fiecare amanunt: masa care are sub geam mostre de carti postale si tipizate completate cu eternul Ion Popescu, imprimanta cu ace, telefonul cu fax, panoul magnetic pe care sunt prinse vederi cu flori decolorate. „Burlanul” care acopera lacatul de la usa, probabil incercand sa-l faca inaccesibil spargatorilor. Lipsesc doar adanciturile pentru pus tocul si calimara, cum aveam si noi la pupitrele de la scoala. Pe vremuri si la mine la posta erau mese asa si in gaurile alea imi uitam mereu pixul cand scoteam sa completez carnetele de alocatii.

Ciudat sentiment am avut la acest oficiu postal. Mi se parea ca s-a oprit timpul in loc. (Ciudat sentiment am si acum cand scriu si realizez in ce uriasa, impresionanta masura m-a influentat Josep Pla. Bine ca l-am terminat si ma pot intoarce la mine!)

Cand am iesit de la posta, cu ochii dupa case, am vazut un balcon haios cu multe prostioare agatate sau infipte prin ghivecele de flori: clopotei, piticuti, o babuta si un mosneag din ghips etc. Si el mi s-a parut din alte timpuri.

Vanzatoarea de la posta purta cercei „tortita” din aur. N-am mai vazut de 20 de ani cercei ca ai ei. Mi-a rascolit atatea amintiri, incat m-am gandit, uimita: unde traieste femeia asta? In aceeasi lume ca si mine? Unde se duce acasa? Ce vede la televizor?

Si daca ea vede congresul 16 (sau la cat s-o fi ajuns), iar eu o vad pe Andreea Esca? Si daca ea se scoala in zori sa stea la coada la lapte, iar eu ca sa ma duc la scoala? Si daca pentru ea inca mai deschid magazinele de „Stofe si matasuri”, „Auto-moto-velo-sport”, „Ferometal”, si daca pentru ea inca se mai remaiaza ciorapi, intinsi pe bec, la lumina unei lampi chioare? Si daca nu traim in acelasi Bucuresti? Si daca undeva Bucurestiurile noastre se intersecteaza, pentru ca apoi sa-si continue fiecare drumul separat? Asta ar explica de ce uneori in cale iti ies locuri si oameni care par rupti din alta vreme. Nu sunt „rupti” din alta vreme, doar se intampla sa treaca prin raza vremii tale.

Si daca domnii si doamnele vremilor de aur inca mai ies in cupeu la Sosea doar ca noi nu-i vedem? N-ar fi frumos ca maine, in locul doamnei cu buze siclam, sa-mi iasa in cale o chivuta si drumul spre obor sa treaca prin Targul Mosilor?

Si daca nici o casa n-a fost vreodata daramata? Si daca totul e posibil si simultan, ca intr-o fictiune a lui Borges?

Time is the substance I am made of. Time is a river which sweeps me along, but I am the river; it is a tiger which destroys me, but I am the tiger; it is a fire which consumes me, but I am the fire. The world, unfortunately, is real; I, unfortunately, am Borges. (Wikiquote)

Ursii – niste vecini ca oricare altii

Tina

Azi cu noi in 86 s-a suit un catel. Era al unei doamne, care incerca sa-l „parcheze” cat mai ferit printre picioarele calatorilor. Dar chiar cand sa se inchida usile, catelul s-a speriat de aglomeratie si-a sarit afara!

– Tina! Tinaaaaaaa! a strigat femeia.

Tina alerga dupa troleu si toti am devenit deodata suporteri in aceasta cursa. Poate cu cateva secunde inainte ne-am fi impins, ne-am fi dat coate si ne-am mai fi tras si-o sacosa in cap. Acum eram uniti pentru o cauza comuna.

– Ce face? Se vede? Ia uitati-va pe trotuar.

– Nu poate saracul caine, cum sa fuga asa de tare…

– Da’ de ce a sarit??

– S-o fi speriat. Lasati, doamna, ca-l gasiti la prima.

Tina era un maidanez grasun, alb cu negru, cu o zgarda cu banut la gat. Nu stiu daca femeia si Tina s-au intalnit la prima, dar mi se pare frumos cum animalele ne mai trezesc inca sentimente de oameni.

Razvan Exarhu

Nu mai stiu cui i-am promis articolul lui Razvan Exarhu din EvZ de saptamana trecuta, poate Liviei? Se cheama „Lucrurile nu trebuie sa fie perfecte”.

Janeta – Atenaj – Ate

Azi-noapte am visat-o pe mamaie. Radea fericita, imbracata in hainele ei frumoase de biserica, cu carlionti si bascuta crosetata pe cap, cu dintii ei perfecti pentru care o invidiau toate babele carora le sarea proteza din gura (saraca de ea, numai ea stia cum isi fixa cu vata propria proteza… dar sufera baba la frumusete :) si era frumoasa!). Imbracata in portocaliu, raspandind de jur imprejur un aer de bucurie… mamaie. Doamne, imi ziceam, ce frumoasa e! Si uite ca e vie! Cum de mi s-a parut ca ar fi murit?

Toata ziua mi-a revenit in minte visul asta si sentimentul ala de bucurie ca o am pe mamaie inca cu mine. Draga de ea.

Si ce ciudat ca ii zic mamaie… acum ca nu mai este. Toata viata i-am zis Ate.

Cele doua bunici ale mele: Ate si omama. Intotdeauna o sa-mi fie dor de ele.

In alta ordine de idei…

In uichend o sa fie ceva manifestare pentru protectia animalelor in parcul Carol si una dintre activitati se numea „ursii – niste vecini ca oricare altii” sau ceva de genul. Normal, avand in vedere ca ursii mai nou urca in bloc pana la etajul 4, nu? Sau la ce se referea oare?

Ati vazut ce nori frumosi am avut azi? Blanita de miel si nu mai stiu de care (ca tot ii uit), pufosi si albi – si un cer albasssstrrrrru.

It’s a nice time to be alive.

Elevii mei se tem ca lumea se va sfarsi in 2012. Ii inteleg. Si eu credeam ca se va termina in 1993.