Arhive pe categorii: Bucuresti

Zilele Bucurestiului!

Standard

Neatza ppl & happy Bucharest day!

Azi o sa fie mare chef in frumoasa noastra capitala – din centrul veki pana pe Kiseleff si de la parcuri pana la muzee. In parcul Izvor canta Bryan Adams (oh, daca l-as fi vazut acum 10 ani!), in Constitutiei se lumineaza Casa Poporului, muzeele sunt deschise si ne putem catara din nou pe Arcul de Triumf, ca sa vedem bezna in care [inca] se mai scalda Bucurestiul noaptea.

La multi ani, Bucuresti si la cat mai putine gropi si ambuteiaje.

Ma duc sa-mi cumpar imprimanta.

Particulele elementare

Standard

Lucruri extrem de marunte ne afecteaza teribil de mult. Niste protoni care se fataie printr-un tub de la Geneva tin capul de afis al mass-mediei romanesti si internationale de cateva zile. Nostradamus a scris despre ei, ce credeati? Andreea Esca nu stie daca mai traim pana duminica si-o spune pe post cu seninatate. Chiar daca era o gluma, e o gluma proasta. Femei fara minte vorbesc prostii despre semnele timpului si sfarsitul lumii intr-o gaura neagra cu ochi albastri.

Zece minute mai devreme sau mai tarziu fac diferenta (uriasa!) intre un bulevard liber si unul aglomerat bara la bara. Intre un microbuz care te asteapta, pictat in culori vesele, si o strada goala, pe care nu stii incotro s-o apuci ca sa ajungi totusi la scoala. Intre o inaintare de melc (dar totusi inaintare) si nesfarsita asteptare la bariera.

Un zambet sincer face diferenta intre un magazin la care revii si unul despre care vorbesti cu inca zece prieteni si le spui sa se fereasca de el.

O atitudine demna deosebeste fara gres o sluga de un individ liber.

O rautate gratuita urmata de o scuza ieftina gen „e doar parerea mea” sau „dar, sigur, exista si lucruri bune” e un semn de prostie.

Eu cred ca prostia se vindeca, ca oamenii nu vor sa fie nici rai, nici prosti, nici mitocani, nici neispraviti si ca e momentul sa ne dam seama ca Miron Costin a gresit cand a zis ca „nu sunt vremile supt om, ci bietul om supt vremi”. Vremile sunt sub om. Doar ca omului ii e frica sa inteleaga asta.

Va rog sa fiti fericiti.

(si sa nu circulati cu masina in Pipera cand merg eu la scoala :D)

Va multumesc.

Ce vraji a mai facut Ontanu

Standard

La mine in cartier Ontanu a vrajit in ultima vreme asa:

1. zvac din deste si-au aparut jardiniere cu flori in statia lui 133 de la Foisor. Dragute.
2. pac din topor si-au cazut copacii de la posta pana la mosilor, de se vede clar ca-n palma mareata cladire de birouri de langa biserica Armeneasca. Not dragut.
3. a taiat un copac maaaare care era in statie la 14 de cand ma stiu si fara de care totul arata bizar si nerecognoscibil
4. bancute in toate statiile, inclusiv la 14 care nu mai circula (in locul lui e 614)
5. dupa 29 de ani de asteptare, in sfarsit 311 opreste si la mine-n statie; nu mai sare direct la scoala de la mosilor

Acuma sunt convinsa ca unele din vrajile astea le-a facut alta lume decat Ontanu, da’ asa vreau eu acum sa simplific lucrurile si sa-i dau lui tot meritul. De bancute si de 311 sunt super-multumita. De copacii taiati ma cam supar, insa. C-asa-i la vie.

Hmmm

Standard

Deci am fost iar la Serendipity, I’m hopelessly in love cu locul ala (si n-am vazut chelnerul de care zice Inozza!!). A fost foarte frumooos si ce cafea buna din kenia am baut, iooi… nu vedeti ca e 2 noaptea si-s inca treaza? :))

Glumesc, a fost geniala, cu aroma de ciocolata.

Si-am baut si ceai de salvie.

Cine mai merge la serendip. si comanda turta dulce, pls lasati un comment cu „a ce seamana turta dulce”. Pana acum am 3 variante, dar sigur pot fi mai multe interpretari :)) Si e buna rau.

Ce sa mai, vreau sa fie ceainaria mea! Nici mai mult, nici mai putin.

**

La mama la scoala azi poveste:

– Sa vezi, draga, in uichend am fost la tara (zice o colega). Am fost cu fetele la vot, ne-am intors acasa si fetele s-au dus la cofetarie. Mi s-a parut mie ca mi-au insistat cam mult sa nu plec cumva de-acasa pana se intorc ele, dar n-am dat atentie. Nici nu pleaca bine, hop, suna la usa. Niste pustani, tineri, studenti, ce-or fi fost. Sa ma intrebe daca am fost la vot, ca daca n-am fost imi dau ei bani sa ma duc. Zic „n-am nevoie de banii vostri, am fost deja la vot”. A doua zi, sa mor de nervi, draga, la paine!!! Stii cat dadeau?? CINCI MILIOANE! Nu-ti mai zic ce s-au suparat fetele pe mine ca am fost proasta… of!!

NB. Nu stiu ce „tara”, nu stiu ce candidat sustineau tinerii, dar povestea e autentica.

C-asa-i in tenis.

Maine e ziua copilului, azi ce zi e?

Standard

La centrul de copii ai strazii, pustii au intre 4 si 16 ani. Micuta de 4 ani s-a agatat de mine ca o maimutica, cu mainile si cu picioarele. Mai are doi frati, tot in centru. Rade mereu, nu vorbeste aproape deloc, dar e incantata de mingea roz pe care a primit-o in pachet. N-o mai intereseaza nici prajitura, nici suculetul, nici rochitele super-dragute pe care cineva ni le-a adus absolut pe ultima suta de metri (si ce bine s-au nimerit!) – pentru ea mingea aia e tot ce si-ar fi putut dori.

Asezati la masa, asteapta nerabdatori pachetele. 6 ani, 9 ani, 11 ani, 13 ani. Cei mari stau separat de copiii mici. Cand intind mana peste masa sa-i dau unui prichindel pachetul, trei manute se intind sa ma mangaie. De umar mi s-a lipit un cap blond: o fetita care pare baiat din cauza tunsorii si-a expresiei. Ma trage sa-mi sopteasca la ureche: „Mie dintre toate cadourile cel mai mult imi place ghiozdanul cu Barbie! Cum de v-ati gandit sa ne luati cu Barbie?” E la scoala, in clasa a treia. A fost la mai multe scoli, dar acum ii place unde este si vrea sa invete. De aceea e foarte bucuroasa ca a gasit in pachet ghiozdan si caiete.

„Doamna, daca aveti cumva o masinuta radioghidata, va rog eu sa mi-o dati mie”, zice un baiat mai marisor.

Toti zambesc din toata inima si se lipesc de tine cand treci printre ei. Ii mangai pe toti: sunt frumosi, sunt cuminti; unii au parinti foarte saraci, care nu pot sa-i tina acasa, iar centrul i-a adunat de pe strazi.

„Ce bine ca ati venit azi”, zice un baiat inalt, brunet, cu strabism. „Maine nu ne gaseati la centru, ca ne ducem toti la un spectacol. Maine e ziua Copilului si suntem si noi copii…”

„Daca maine e ziua copilului, azi ce zi e?” sare altul, care imi spusese ca cel mai fericit e ca a primit periuta de dinti cu suport.

„Azi e vineri, desteptule!” raspunde primul.

„O sa mai veniti si de Craciun?” intreaba altcineva.

Pleaca fericiti catre camere, cei mai micuti tragand dupa ei plasele cu cadouri ca pe sanii. Ramane atarnata de mine maimutica de 4 ani, care rade toata si arunca mingea la cine vrea sa se joace cu ea.

„Noi plecam acum”, ii zic.

„Pa, mama”, zice si intinde gurita sa ma pupe.

Campania electorala suge!

Standard

Azi am vazut niste unii cu eterna masuta de plastic. Imparteau pliante si cine stie ce altceva intr-o punga portocalie pe care scria: „Noi iti dam punga, plasa iti dau altii” sau ceva de genul.

Pe urma am inceput sa observ tot felul de afise: „Primarul care face” „Primarul care tace si face” „Primarul care face ce n-a mai facut nimeni inaintea lui” [!!!] „Primarul care face treaba buna” „Nu mai e nevoie sa-ti spun ce fac, deja m-ai vazut la lucru”. Ma mir ca nimeni nu s-a gandit la un slogan ca al domnului din Florida inca.

Toti candidatii se pozeaza in ipostaze de mari oameni de stat, cu palmele deschise a bunavointa si zambete largi, menite sa castige instantaneu increderea alegatorilor. Toti au slogane sloganuri de doi bani care se vor „directe” si „de impact” si toti fac, domnule. Fac tot ce n-au facut altii, de la Pache Protopopescu incoace. Fac Bucurestiul oras european. Fac metrou. Fac parcari. Planteaza copaci. Fac catedrale. Aduc marea si plaja la Dambovita. Il cheama pe Gaudi sa ridice repede vreo doua case. Fac curatenie. Fac mititei si carnati pe varza la ocazii. Fac petreceri campenesti de 1 mai. Fac Micul Paris. Ei nu stau, ei nu ard gazul, nu pierd vremea, ca altii. Ei nu dau plasa, dau punga.

Ei sunt candidatii care fac. Si dreg. Pe hartie. Pana la 1 iunie.

Iata un slogan la care nu s-a gandit nimeni. Il dau ieftin.

de dupa amiaza

Standard

cursul de dictie se termina azi si inca n-am invatat sa zic R. caut logoped.

am citit tot felul de vorbe la moartea Monicai Lovinescu si nu pot sa zic decat odihneasca-se in pace. iar mi-aduc aminte sala goala la filmul Cold Waves. si radioul de la capul patului la care se asculta europa libera.

la unirii au pus dale peste scuarul cu pamant din statie. daca aflati cine a avut ideea, sa-mi spuneti, ca il votez!

La multi ani Ciupercutzaaaaa! >:d<

irregular blogs

Standard

e pe cale sa implineasca un an de wordpress, il iubesc, l-am cantat in ode si poeme, dar nu mai am timp de el.

in schimb ma uita sfantul cu ochii dupa pitzipoance si cocalari. imi place la nebunie vorba cu „pumnii mei minte nu are”, ma dau in vant dupa poop, ppk, y-uri multe si ochelari de soare. si carpete.

am vazut la metrou o reclama la tzacpac care mi-a placut la nebunie: o statuie de pustoaica filiforma, pe role, intre doua cladiri vechi, de secol 19, cu un cer si o lumina superbe.

voi ce mai faceti?

Navel-gazing [hai sa emigram!]

Standard

Ay, que tenga buena suerte amigo/ no te mires al ombligo

Posta de la Traian sta sa cada. In partea de ghiseu si scrisori, unde n-am intrat prea des, fiind mai obisnuita cu partea de mesagerie si pachete (cea mai timpurie manifestare a dragostei de care imi pot aminti este ca primeam pachete: de la omama, din Germania, de la Calafat… tot timpul pachete. Iubeam pachetele!) – deci in partea cu ghisee si scrisori se urca pe o scara tocita si sparta, ca sa intri intr-o maghernita insalubra cu „Trecerea interzisa” scris pe doua din cele trei usi. A treia usa e intrarea la posta. Ghiseele arata ca in anii ’80, cu lemn pana la mijloc, apoi geamuri mizere si crapate. Peretii sunt cazuti, clanta de la usa abia se tine. Femeile lucreaza la calculatoare moderne, pe niste mese din lemn mancate de cari, inconjurate de teancuri de scrisori si hartoage. E coada. In mare parte, batrani care cauta companie mai mult decat servicii postale. Se intind la vorba: cat costa timbrul, vai ce s-a scumpit, dar vederea cat este, oare unde si-a pus ochelarii, si demult nu mai are plicuri adresate? Suna telefonul. Fata de la ghiseul Western Union isi face unghiile, plictisita. Pe peretele coscovit din fund, intre doua geamuri murdare, troneaza o plasma Panasonic (sau LG?). Pe ecran se invarte un text: „reclama dumneavoastra aici”.

Cartea mea de la Amazon, promisa pentru 29 ianuarie, n-a venit nici pana acum. Probabil ca ar trebui sa am rabdare, dar fiind vorba de mine si fiind vorba de „The Gun Seller” si fiind noi azi deja in 6 februarie, rabdarea mea se cam apropie de sfarsit. Dau tarcoale cutiei postale ca un stalker, pandesc postasul, ii hartuiesc pe cei de la posta cu intrebari… in my head, of course, pentru ca sunt mult prea binecrescuta ca sa hartuiesc pe cineva live. Visez ca vin acasa si gasesc scrisoarea; de fapt un ambalaj de carton la fel ca acela pe care l-am gasit, demult, indesat in cutia de scrisori lui Mihai. Primul pachet de la Amazon ever! Nici nu mai stiu ce era, parca un CD. Oricum si pe ala l-am asteptat mult, sau asa mi s-a parut.

O sa vina. Iar daca nu vine, le fac plangere si-mi trimit alta. Stiu asta. Dar m-am plictisit sa astept.

Astept incontinuu. Traiesc in regim de maxima conservare a energiei: minim de efort. Oamenii care vorbesc sau se misca mult imi dau dureri de cap. Probabil ma ajunge lipsa de somn, desi de la o vreme am pus o frana si ma culc totusi pe la 2… jumate. E o perioada de depresie narcisista; o iubesc si e foarte frumoasa. Daca as putea, as dormi incontinuu. E foarte placut sa nu trebuiasca sa fii prezent. Tot ce-mi doresc sa fac e sa citesc bloguri frumoase, sa visez la vietile altora, sa joc wii si sa ma uit la Doctor House. Si sa-l gugalesc pe Hugh Laurie si sa vitesc/vad interviuri cu el si sa-mi schimb poza de pe mess sau de pe desktop. Si sa merg pe strada fara sa stiu unde merg, zambind larg oamenilor. Sa ajut babute sa traverseze strada, sa ajut taximetristi sa gaseasca registrul comertului, sa ajut femei cu sacose sa urce in 133. Sa creez o forma, pentru ca fondul sa urmeze.

Vreau sa plec in UK sau in America sau in Canada. Any ideas cum se face asta? Serios vorbesc. Vreau sa fug.

Ce scrie pe tricoul meu

Standard

In Bolero de luna asta e o pagina de poze cu vedete, purtand care mai de care tricouri mai semnificative: Posh are un tricou foarte sexy pe care scrie David Beckham’s Wife, Adam Sandler are tricou cu fiu-sau si scrie „the Baby”, Gwen Stefani are cu poza sotului etc…. nu m-as fi gandit la asta si nici nu cred c-as purta un tricou de genul asta, la fel cum n-am la birou poze cu iubitul/familia/vacantele – not good, not bad, just me.

Desi recunosc ca m-am gandit sa-mi fac tricouri cu Smilla :)) Dar imi trebuie un logo grafic dragut.

Pana una-alta, nu-mi plac tricourile cu „scrisuri”, dar am unul meserias cu Dave Gahan, pe care l-am primit de ziua mea anul trecut si imi pare rau sa-l port, ca se sterge poza :x

Iar cel mai nesuferit tricou cu „scrisuri” EVER de pe lumea asta (in afara de cele chinezesti pe care scrie „beautyfull” si alte orori) e unul pe care scrie „puta madre” sau „hijo de puta” si-l vad prin troleu purtat de tot felul de baieti. Nu-l suport!

Ziceti si voi: ce mai scriem pe tricouri?

Edit (28.01): Ca tot suntem la subiectul „tricouri”, cititi la Tomata cu Scufita un post misto despre tricourile cu scris, presarat din belsug cu comentarii si ilustrat aici. Hmmm, parca incep sa-mi schimb parerea; imi place ala cu „I escaped Windows”. Si mi-am adus aminte de domnul de la Sinaia, cu burtica si tricou pe care scria „It’s not going to suck itself” plus sagetzica in jos. OMG!

Unde iesim in uichend?

Standard

Ada Milea in Art Jazz, pe 23 ianuarie. Impreuna cu Dorina & Radu. Canta Apolodor.

Iar in 8 februarie, tot in Art Jazz, canta de-ale ei, impreuna cu Romi.

  • Pentru rezervari: 0722 589 058

Fundatia Calea Victoriei (la nr. 128A) organizeaza o multime de intalniri minunate pe teme de arta, cultura, istorie, muzica, teatru, ecologie, fotografie si multe altele. Majoritatea acestor intalnirii sunt organizate ca seminarii sau ateliere saptamanale si se percepe o taxa de participare rezonabila.

Eu vreau sa ma duc la doua dintre ele neaparat:

Neagu Djuvara – „Cum am trait secolul XX”, 5 ateliere saptamanale, 125 RON.

Uca Marinescu – „Ocolul pamantului in zilele noastre”, 4 ateliere, 60 RON.

  • Pentru inscrieri, informatii:

Sandra Ecobescu
sandra@fundatiacaleavictoriei.ro
mobil: +40 723 167 892

Irina Grigore
irina@fundatiacaleavictoriei.ro
mobil: +40 728 66 66 81

Saptamanile franco-romane ale documentarului, la cinema Elvira Popescu, unde mai puteti sa prindeti Razboi pe calea undelor si Clara B. si multe alte lucruri de vazut acum, pentru ca cine stie cand mai avem ocazia sa dam nas in nas cu ele dupa aceea.

  • Biletele costa 5 lei, programul complet pe Metropotam.

Recomandarea mea: Expozitia „Fotografii interzise si imagini personale”, deschisa la TNB, galeria etaj 3/4 de Andrei Pandele.

  • Intrarea gratuita. Se intra pe scara din dreapta caselor de bilete, etajul 3.

Spectacolul „Edith Piaf” de la teatrul Metropolis. Duminica seara, de la ora 7 jumate, cred.

  • Aici chiar ca nu stiu cum se ajunge si de unde sa iau bilete; mie mi-a luat mama ca s-au vandut la ei la scoala. Deci voi merge cu clasa :)

Daca mai stiti/mergeti si prin alte parti, lasati un comentariu!

Stimati concetateni,

Standard

dragi tovarasi si pretini,

iubiti plimbatori cu RATB-ul,

dragi primari de toate sectoarele si culorile,

va rog mult de tot sa intelegeti omeneste:

– ca nimeni n-o sa va impiedice sa coborati la prima, ca sa trebuiasca sa stati LIPITI de usa cu tot corpul + anexe gen sacose, bate de baseball, maturi si lopeti;

– ca nimeni nu e obligat sa asculte muzica voastra data tare; de-aia exista casti. Si da, se aplica si la „Of, viata mea” si la Simfonia a 9-a.

– ca suntem cu totii in acelasi rahat, adica in mocirla pana la gat. Asa ca fiti calmi, nu va infigeti unde nu e loc si nu va mai inchipuiti ca poteca aia penibila „de doo picioare” e facuta doar pentru voi. Mergem toti pe ea in sir indian, asta e. Nu exista banda de depasire, ok? Decat daca vreti sa inotati prin zapada. Ceea ce e fix alegerea voastra.

– ca pe sub blocurile de 10 etaje de pe care dati zapada trec oameni. Vietati asemeni voua, maybe your own mother. Ganditi-va la asta. Ati vrea sa-i dati mamei cu un sloi de gheatza de 50 de cm diametru direct in moalele capului? Nu cred. Deci puneti zapada la galeata, dati cu apa fierbinte sa se topeasca, faceti cumva sa nu o mai puneti pe mami in pericol. Va rog eu.

Si dati-va zapada din fata usii macar. Iar daca cineva cade pe gheatza langa voi, intindeti-i mana sa se ridice. Chiar daca vi se agata de geaca si va fura portofelul. :> Oricum era un portofel naspa si nu mai aveati bani in el demult.

Hai, la anu’ si la multi ani. O sa trecem noi si de zapada asta =))

Inevitabila topire

Standard

Am fost imaculati o zi, inzapeziti trei zile, blocati, alunecati, rostogoliti, infrigurati, alergici… am avut „pasta de peste pe paine cu unt” (adica zapada neagra murdara peste zapada alba, inghetata – asa o vad io :)), am avut derdelus, troiene, les neiges d’antan si multe alte senzatii mai tari sau mai suave, iar acum avem inevitabila topire.

Mocirla, zloata, mizerie. Balti in care intri pana la genunchi. Nameti fragili, care se prabusesc cu tine la primul pas timid pe care-l ridici spre ei. Masini care te stropesc. Pietoni in cizme mari de cauciuc care te stropesc si ei. Trotuare elegante de marmura/ gresie lucioasa in locuri cu pretentii, care acum devin, involuntar, patinoare.

Dobitoci care dau zapada de pe acoperis direct in capul trecatorilor de pe strada. Cu lopata. Cu bucati mari de gheatza prin ea.

Statii de RATB si tramvai nedeszapezite, in conditiile in care agentii economici iau amenda daca nu isi dau zapada din fata. Oameni care merg pe jos, ca sa nu se ude pana la fund in baltoaca in care opresc autobuzele in mai toate statiile. Nu poti sa cobori, nu poti sa traversezi, te calci pe picioare pentru un loc pe „potecuta”, ca sa n-o iei de-a dreptul prin troiene. Si inca nu s-a topit decat o mica parte a zapezii feerice de Bucuresti.

Oftez.

Sa nu-l trezim pe dl. Videanu. Ca-l trezim degeaba; nu e treaba ‘mnealui.

Cet air qui m’obsède jour et nuit

Standard

Asa fac: merg pe strada si cant. Padam Padam, care ma obsedeaza jour et nuit. Sau Raimon, orice-mi vine in cap.

Ce mult il iubesc pe Raimon! Cum mor de dragul lui cand canta el „veles e vents han mos desigs complir/ faent camins dubtosos per la mar”, sau cand se revolta si zice „diguem nooo [spart, asa]/ nosaltres no som d’eixe mon”, sau cand e pacifist si canta despre Tara Bascilor, unde totul e verde, intr-o perpetua luna mai.

Trebuie sa recunosc ca n-am voce. Padam Padam il mai nimeresc, dar trebuie sa fii Raimon ca sa poti canta Quins tan segurs consells vas encercant, care inceteaza sa-mi faca pielea de gaina doar daca-l am o zi intreaga pe „repeat” si se toceste oarecum. Sunt foarte sincere aceste versuri ale lui Ausias March despre disperare si despre ce simti cand nu mai simti decat ca vrei sa mori. Prieten cu plansul, dusman al veseliei, cum ai sa infrunti necazurile ce te-asteapta? Si-mi place imaginea mortii: hidoasa, mult-asteptata Doamna cu Coasa e de-a dreptul frumoasa, bucuroasa, melodioasa. Dar asta numai pentru ca omul supus ei si-a pierdut definitiv orice speranta. Caci pentru cel coplesit de necaz, glasul mortii suna ca un cantec.

E frumos de tot; trist, dar frumos. Si, nu stiu de ce, imi suna a joc totul – a teatru cu mult feeling, menit s-o inmoaie pe Doamna careia Cavalerul-Poet ii dedica toate cantecele lui, Llir entre Cards, Crin intre Maracini. He doesn’t mean it, asa mi se pare. Sau poate judec pe nedrept amorul curtenesc atunci cand il vad jucaus si frivol.

Azi am fost la Green Tea si la Mystic, unul dupa altul. La Green Tea, ca de obicei, am baut China Jasmine. La Mystic am ales limonada cu soc. La Green Tea nu se fumeaza si se mananca scump, putin si fistichiu (senvisuri cu somon, bruschete, dulceata de trandafiri…). E bizar, pentru ca are un aer intim, de casuta unde esti musafir bine primit si placut, dar devine deranjant cand e plin; toti oamenii aia intra direct in spatiul tau vital si tu intr-al lor. Sau cel putin eu asa ma simt. Mi se pare ca numai daca inchiriezi un salon intreg (sau ai norocul sa nu mai fie alte mese ocupate in zona ta) te poti simti in largul tau.

Cand m-am intors acasa am mers pe o dunga din asfalt, o fasie pe care muncitorii care impanzesc orasul au decupat-o din trotuar, probabil pentru a accede la vreun cablu sau conducta. Pe strada treceau troileibuze fara afisaj, sau in probe (cu afisaj in maghiara).

Nu latra nici un caine, nu se vedea nici un trecator, asa ca am putut sa cant linistita:

Cet air qui m’obsède jour et nuit
Cet air n’est pas né d’aujourd’hui
Il vient d’aussi loin que je viens
Traîné par cent mille musiciens
Un jour cet air me rendra folle
Cent fois j’ai voulu dire pourquoi
Mais il m’a coupé la parole
Il parle toujours avant moi
Et sa voix couvre ma voix

Padam… padam… padam…
Il arrive en courant derrière moi
Padam… padam… padam…
Il me fait le coup du souviens-toi
Padam… padam… padam…
C’est un air qui me montre du doigt
Et je traîne après moi comme une drôle d’erreur
Cet air qui sait tout par coeur

Scurt pe doi

Standard

Pentru toti soferii care se inghesuie aiurea in intersectii, desi e clar ca n-au unde sa se duca. Pentru soferii care conduc masina din claxon si-si inchipuie ca daca apasa tit-tiiit-ul magic, o sa se faca loc ca-n palma inaintea lor. Pentru toti soferii nesimtiti care trec prin balti si ii umplu de noroi pe micii prostanaci nemotorizati care merg pe trotuarele din ce in ce mai inguste (din cauza masinilor parcate). Pentru toti soferii care se enerveaza mai mult decat e cazul si se comporta mai urat decat ar trebui. Pentru toti cei responsabili de starea jalnica a drumurilor. Pentru cei care dau verde la semafor doar cat sa treaca 3 masini, care n-apuca nici macar sa ajunga dincolo de intersectie. Pentru toti cei care fac fantani arteziene placate cu mozaic (va salut din nou, dl. Ontanu!), in loc sa faca locuri de parcare!

Pentru ei toti, dar mai ales pentru soferii care trec cu viteza prin baltile pline de apa cu noroi: RUSINE! :D

***

Gata, m-am calmat. Acu’ sa va zic unde ma votati la etapa a 3-a:

Internetul s-a facut mare.

Click pe stelute si o sa scrie Votat.

Thank u.

Despre viata (teribil de) culturala a Smillei

Standard

Ieri m-am urcat pe Arcul de Triumf! \:d/ Am fost sus de tot, am vazut tot Bucurestiul intinzandu-se la picioarele mele, am strigat I’m the king of the world!! M-am gandit ca e totul cam intunecat si s-ar vedea mult mai frumos daca ne-am lumina cladirile mari: palatul Victoria, casa presei, manastirea Casin, chiar si blocul BRD din piata Victoriei. Asa, vazut de sus, orasul are un aer de camuflaj – se vad doar fruntile cladirilor care poarta firma: Lee Jeans, Carrefour, Asigurari Nustiudecare, Orange, Vodafone, alte Asigurari Nustiudecare… saracut asa si negru. Partea buna e ca se vedeau perfect toate avioanele; ce frumos a putut sa fie! Veneau de dupa casa presei, coteau un pic si se vedea cum coboara sa aterizeze. Cele care mergeau spre Baneasa erau deja jos bine, cele de Otopeni mergeau ca la acelasi nivel pana nu se mai vedeau. Imi place grozav sa ma uit dupa avioane! [tip from Smilla: stiu trei locuri unde e o placere sa te uiti dupa avioane: Erding, langa aeroportul din Munchen, unde avioanele zboara atat de jos incat iti trec pe deasupra capului vajaind; Lisabona: o terasa in Baixa Chiado cu vedere asupra raului Tejo, peste care iarasi se vad avioane care zboara destul de jos si Londra, unde-s mereu, mereu, mereu avioane. Cineva mi-a zis ca pilotii o fac intentionat: zboara mai jos ca sa vada pasagerii orasul. Pe de alta parte, stiind cum m-am invartit o ora peste Heathrow, ca n-avea avionul loc sa aterizeze, ma gandesc ca or mai fi si altii in aceeasi situatie. Oricum, in Londra, mai ales in parcuri, e o super senzatie sa stai intins pe iarba si sa te uiti dupa avioane]

Inainte mergeam cu frate-meu la Otopeni. Mergeam cu bicicletele pana in dreptul pistelor, apoi ne asezam pe iarba si asteptam o decolare sau o aterizare. Avioanele erau uriase, ca niste burti enorme de peste si faceau un zgomot apocaliptic. Intotdeauna mi s-a parut ca avioanele arata ca niste pesti mari. Niste pesti cu aripi.

Dar sa revin la viata mea culturala, deosebit de intensa :p

Poate nu stiati ca ieri a fost Noaptea Alba. A muzeelor si a mai multor chestii: spectacole pe strada, piese de teatru, artificii, concerte, tango in fata teatrului Odeon… Am iesit pe la opt, ca niste adevarati urbani. Pentru mai multa autenticitate, mi-am luat geanta mea indiana, super colorata si cu smotocei. Pe strada era atata lume, incat am avut de vreo cateva ori senzatia ca e Invierea si din clipa in clipa mergem sa luam lumina! Nu degeaba ii zice „noapte alba”. Trupe intregi de pustime tropaiau pe Calea Victoriei, muzeele erau luminate – ce veselie! Din nou am admirat moda strazii; ce mult s-a schimbat de cand eram eu studenta! Acum totul e colorat, de firma, etnic, bretoanele sunt strambe, parul are o multime de culori, Conversii domina lumea. Pustii nostri ar fi „de acolo” in orice capitala din Europa, chestie care ma incanta!

La Muzeul de Istorie, inghesuiala mare la expozitia despre comunism. Reproducerea la scara reala a unei celule de la penitenciarul Sighet iti da fiori pe sira spinarii. Manualele noastre de rusa, chimie si gramatica, brosurile cu revolutia din ’89 care se distribuiau impreuna cu primele ziare („Tineretul liber” mai ales), geaca si ceasul unor revolutionari, paslarii cu care mergeam la gradinita – toate sunt acum obiecte de muzeu. Le puteti gasi si pe La trecut (beta), blogul despre copilaria noastra in comunism. Tot la Muzeul de istorie, o expozitie de filatelie si un fel de istorie a serviciilor postale in Romania; reproduceri la scara reala si machete de birouri de posta, cutii de scrisori, postalioane. Si, desigur, clasicele lespezi cu inscriptii, bucati de Columna si tezaurul. Nu ma dau in vant dupa atata aur, dar coroana Reginei Maria e superba si stiu precis poza in care apare cu ea pe cap.

Dupa Muzeul de Istorie ne indreptam in pas vioi spre Palatul Regal. Am vazut expozitia de pictura europeana, dar visam la pictorii romani. Surpriza: muzeul e inchis. O data cu noi fac cale intoarsa alti cativa tineri, veniti cu chef de pictura si arta pana in Piata Revolutiei. Peste drum se vede cortul Festivalului George Enescu: pe ecran e proiectata o poza (sau un film?) cu Toma Caragiu. Ne grabim spre Odeon, umbla vorba ca ar fi acolo un spectacol de tango.

In fata la Odeon s-a instalat o scena. Se aude muzica si danseaza cateva cupluri de amatori. In jurul lor s-a inghesuit lume, incat e foarte greu sa le vezi mai mult decat capetele. Recunosc o fosta colega de serviciu si ma gandesc ca, daca 1 din 5 tineri lucreaza intr-o corporatie, schimband eu vreo 3-4 angajatori mari, in cativa ani as cunoaste din vedere 80% din tinerii din Bucuresti. Nu va bateti capul cu matematica; am inventat cifrele alea! :) Dar ati inteles ideea.

La un moment dat intram intr-o stare de confuzie. Ne-a cam dezumflat vizita la Muzeul de Arta Inchis. Si Antipa e inchis, desi Maria vrea sa-l vada noaptea, cu ochii lui Cartarescu. Si Muzeul de Geologie de vizavi e inchis. In fata lor pe iarba au aparut niste siluete haioase: oameni, o pisica, gaini, un catel – par decupate din carton si pe fundalul de intuneric apar foarte albe.

Cautam un afis, un pliant, un ceva despre noaptea asta alba. Pe afis nu scrie decat de proiectiile cu laser de pe Casa Poporului si despre concertele din piata Constitutiei (ce nume stupid!). Pe 7 seri nu gasim nimic. 24-FUN (caruia inca ii spunem BeDooshpatru, normal) e mai generos: toate teatrele participante si piesele la care e intrarea libera, lista de muzee (ne temem ca e incompleta: Muzeul de Istorie nu e pe lista si totusi e deschis! dar macar de aici aflam despre Arcul de Triumf), concertele, artificiile, toate sunt trecute acolo. Nu stim inca daca si transportul in comun circula toata noaptea? Normal ar fi sa circule, dar nu ne bazam pe ce e normal.

La un moment dat ne despartim in doua gasti: gasca mea se infunda in Cafepedia de la Universitate (horror, ca toate Cafepediile! chelneri puturosi, comanda abia ti-o iau si ti-o mai si incurca, un dispret suveran pentru clienti, care e tratat cu ridicari din umeri indiferente: „nu-ti place? de ce nu-ti faci mata ceai acasa?” kind of way). In fine, gasca lui Iulius merge in Piata Constitutiei unde nu mai canta Proconsul, ci se desfasoara un spectacol pe picioroange si – la ora 12 – incepe un foc de artificii absolut impresionant. Urmeaza spectacole cu laser peste Dambovita, proiectii laser pe Casa Poporului (cine-si mai aminteste proiectiile laser organizate acum foarte multi ani de Connex?), dar nu mai stam la ele.

Mergem sa admiram Bucurestiul noaptea din Arcul de Triumf (e plin de lume! si o multime de mirese!), apoi ne indreptam satisfacuti spre casa.

Am facut si noi o (semi-) Noapte Alba in draguta noastra capitala :)

Sa se revizuiasca, primesc! Dar sa nu se schimbe nimic.

Standard

strada.jpg

foto: Cotidianul

Mai, copii, voi ati vazut pe strada placutele dragute cu mesaje gen „aici am busit masina lui tata”, „strada pe care sta bunica”, „strada unde am invatat sa merg cu bicicleta” si alte fantasmagorii? Ca io eram ieri cu Mih in taxi pe la Cismigiu si deodata Mih striga: „acolo, pe strada aia scria „strada pe care sta bunica”! Da’ era o placuta de-aia normala, de care sunt peste tot cu numele strazii. Ce-o fi cu ea?” Ne-am propus sa ne intoarcem in uichend s-o pozam si-am uitat de ea. Pana azi dimineata, cand pe Traian am vazut alta, care nu mai stiu ce zicea. Culmea era ca era diferita de placutele normale de pe Traian. Pentru ca suntem atat de cool incat in fiecare sector avem placutele altfel. Ce pisicii branding de oras sa mai vrem, cand noi n-avem un kkt de-ala de placa cu numele strazii plasat la capetele strazii (obligatoriu!) in unele sectoare, iar in altele avem inflatie de placute, plus pomisori de-aia de-ti arata directia (vezi operele complete – si recente – ale lui Ontanu de pe Pantelimon si Iancului). Si-n fiecare sector ele arata altfel. Adica vii si tu, japonez obisnuit cu marile metropole, scoti baedekerul din buzunar si-ncepi sa te uiti dupa o placuta patrata verde cu bleumarin, ca asa stii tu ca-s placutele indicatoare in Bucuresti. Dar nu gasesti nici una, pentru ca aici esti in sectorul cu placute dreptunghiulare albastre.

Ei, si-n acest context imbarligat vai fundul nostru, vine si Apa Nova cu o mare ghidusie si-si lipeste pe pereti aceste amuzante placute gen „nume de strada”, doar ca mesajele de pe ele sunt un pic diferite: mai apropiate, mai personale, te surprind si te amuza. E o campanie menita sa te faca sa-ti placa Bucurestiul. Si Ontanu, pe care scandalul cu tigara stinsa in palma angajatei de la salubritate nu l-a facut sa-si piarda somnul sau inspiratia, sare imediat sa dea jos placutele infractoare.

Hooooooold your horses there! Adica de ce sa le dea jos? Aaaa, produc confuzii. Adica japonezul cauta in index „strada pe care am fugarit o pisica” si n-o gaseste si se rataceste. Sau cum?

Pe bune, ce om care stie limba romana se impiedica de o placuta evident glumeata? Ce roman pleostit care merge dimineata la serviciu nu zambeste fara sa vrea cand autobuzul se opreste doojde minute intr-un mega-ambuteiaj pe „strada unde am condus masina lui tata”? Zau asa!

Sa nu se dea nimic jos, ca ma supar. Sa le puna o banderola cu „De ce iubim Bucurestiul?” sau un branding de vreun fel, ca sa afle lumea si despre campanie. Sa bage afise informative in trolee si-n autobuze, ca de alea cu „1 mai 2007 – ziua florilor” si de „conventia RATB din iunie” m-am saturat (zic niste nume la intamplare, dar in multe mijloace de transport afisele sunt demuuuuult outdated). Si sa ne mai inveselim si noi cand mergem pe strada, ca pana la urma suntem intre noi, bucuresteni and proud :D

Pai nu-i asa?

Edit: Aici un articol unde aflati mai multe despre campanie si pe ce studii de MR serioase e ea bazata :)

Later edit: mama zice ca a vazut la stiri ca Ontanu i-a dat in judecata si ne vor scoate placutele din sectorul doooooi :-((

Tot edit: Pe IQAds un articol despre campanie si multe poze.

Snack Attack – definitely a lovemark

Standard

Am scris mai demult despre Snack Attack si de ce imi place sa mananc la ei. Nu ma duc zilnic, dar o data pe saptamana tot ajung sa iau o masa de pranz la cel din Alba Iulia, care e si cel mai frumos si cosy Snack Attack in care am intrat pana acum. Experienta cu „masa din colt, ca acolo stati de obicei” s-a repetat si s-a amplificat. Am avut surpriza placuta sa ma duc la casa si, inainte sa deschid gura, fata sa ma intrebe: „Espresso macchiato?” Adica exact ce voiam sa spun!

Si n-am o stea in frunte, nici nu-s amica de-o viata cu cineva de la Snack Attack. Dar ma simt de parca as fi, iar asta ma face sa ma duc regulat acolo. Chiar daca mancarea la un moment dat devine previzibila si nici nu e prea sanatos sa mananci zilnic senvishuri. Ciorbele sunt foarte bune, salatele cu paste imi plac in continuare, desertul grecesc e bun si el. Lipseste o salata mai naturala, sau una de legume fierte (fara orez, paste, carne si alte adaosuri). Ar fi bun si-un piept de pui la gratar, care sa poata fi incalzit, ca prea e totul rece. Dar sunt sigura ca-si vor diversifica oferta. Azi am citit un material despre patroni si despre cum a inceput Snack Attack in Romania si ceea ce m-a surprins este ca e un business deschis aici, nu o franciza, cum credeam eu. Tot brandingul ala cu „englezii o fac cel mai bine”, Turnul Londrei si celelalte lasa o impresie intr-adevar britanica. Acum am aflat ca a fost facut pentru a-i impresiona pe auditorii englezi – and it did!

La deschiderea geamului

Standard

Dupa superba poveste din RATB a lui Mugur, mai ca nu-mi mai venea s-o scriu si pe-a mea, care nu-i atat de savuroasa, dar e haioasa si absurda si frumoasa ca Romania :-) Asa ca pana la urma am scris-o.

Cu troleul 85 incet-incet pe Mosilor spre Foisorul de Foc, caldura insuportabila, aglomeratie… geamul nu se deschide (nu mai are manerul ala de care sa tragi). Scandal, „ne tin astia in conserva aici”, „niste nenorociti, n-ati vazut ca iar le scumpesc pe toate?” si altele pe aceeasi tema, pana cand un domn la vreo 65 de ani se ridica decis, deschide geanta si scoate o surubelnita pe care incearca s-o foloseasca drept parghie. Geamul, nimic. Domnul insista. Geamul nici nu se clinteste. Domnul deja transpira. Se aud voci de incurajare, voci de „stai domne jos” si o cucoana:

– Lasa-l, dom’le, nu vezi ca e blocat, vrei sa-l spargi?

– Il sparg, mama lui de geam, asuda copios domnul cu surubelnita.

– Cum sa-l spargi, domnule, unde te trezesti? exclama o batrana indignata de pe scaun. Si la iarna ce facem?!

[lol! deja imi imaginam o calatorie mitica cu troleul prin toate anotimpurile, vara, toamna, iarna… zapada in jur si noi in aceeasi formatie, incremeniti intr-o perpetua deschidere a geamului]

– La iarna?! se mira nenea cu surubelnita sincer. Care iarna, doamna, nu vedeti ca de la o vreme nu mai avem iarna? (se sterge de sudoare si baga surubelnita in geanta) Pai unde ati mai vazut dumneavoastra zapada, cum era pe timpuri… eheee… nu mai, doamna, va zic io. S-a dus.

– Ce vorbesti, domnule?!

– S-a terminat, doamna, nu mai e iarna. S-a schimbat clima. De-acu nu mai avem decat trei anotimpuri, primavara, vara si toamna. Ascultati ce va zic eu, s-a schimbat clima pe tot mapamondul.

Uitand de orice geam, caldura sau surubelnita, tovarasii mei de calatorie incep brusc o discutie aprinsa pe tema… iernii.

Libertatea de miscare sau cum simte domnisoara Smilla vacanta

Standard

Azi am vazut pentru prima oara in viata mea Parcul Regina Maria. Era plin de mamici, bunici si bebici, iar unul mi-a zambit din tot sufletul, probabil ca raspuns la zambetul meu :-)

E frumos sa te plimbi pe strazi intr-o zi la o ora la care in mod normal n-ai vedea decat tastatura si ecranul. E dragut sa vezi mamici si carucioare, copii si batrani, reclame, masini si librarii deschise unde poti sa stai cat vrei tu, fara sa te uiti la ceas.

O cafea buna la Costa, in Romana, cu ziarul alaturi sau cu o carte. Un Cappy de portocale „la sticla de sticla”, delicios si natural, o vorba cu prietenii (dar scurta, ca-s la munca :), o plimbare pe jos prin centru… e frumos tare. Se respira o atmosfera de vacanta, e o caldura placuta, e plin de pustime pe strada si ma bucur sa vad ca-s din ce in ce mai frumosi si mai colorati si mai destupati decar eram noi la varsta lor. Planuri sa merg la cel putin cateva concerte din cadrul festivalului George Enescu de anul asta, un nou numar din TimeOut in cutia postala… cateva carti neincepute la capul patului.

I really needed that… so glad I have it :)

Photowalking sau „hai sa pozam case”

Standard

Prin toamna am inceput sa ies cu Mih la plimbare prin Bucuresti, sa ne uitam la case. De fapt treaba cu casele la mine data de mai demult, cam din facultate, cand bateam Bucurestiul pe jos cu Madalina si ei ii placeau la nebunie stradutele de prin spate de Hala Traian (Plantelor, Popa Soare, Stefan Mihaileanu etc.), unde descoperisem doua case maure foarte frumoase si ne tot duceam sa le [re-]vedem. Apoi eu am citit „Vedere din parfumerie” si, normal, am pornit in quest sa vad locurile descrise in carte: casa Silviei Kerim, mormantul lui Anton Pann, casa lui Ionel Teodoreanu (desi nu stiu nici azi daca am identificat-o corect).

Peste iarna am facut o pauza de case, dar prin martie-aprilie am pornit din nou la colindat, de data asta inarmate (Mih si eu) cu aparatele de fotografiat. Pur si simplu ieseam intr-o duminica, beam o cafea undeva, apoi porneam pe stradute, prin parcuri, pe drumuri mai laturalnice – adiacente marilor bulevarde – sau prin locuri despre care mai citisem si pe care voiam sa le vedem. Citim amandoua despre Bucuresti enorm, ea e mai skilled in chestii imobiliare, gen preturi de case, avantaje oferite de un etaj sau altul, de o vedere sau alta, de o strada sau alta etc., eu sunt mai poetica, mai cu povesti de vechi locatari care au trecut prin casele alea, mai cu citate din Ioana Parvulescu (a carei „Intoarcere in Bucurestiul interbelic am „vanat-o” multa vreme, pentru ca se epuizase la Humanitas), mai cu etimologii ale numelor de strazi si altele. O combinatie de succes, as putea spune :-)

Si aflu de la Gramo ca ceea ce facem noi se practica in alte locuri cu numele de photowalking.

Iata cateva poze de la un photowalking de prin martie.

chris_mic.jpg

eu pe Pitar Mos, vesela ca „mergem sa pozam case” [foto: Mih]
biserica-anglicana_mic.jpg
Biserica Anglicana si un proiect de statuie Madona si pruncul [Mih]
martisor_mic.jpg
uite o fata care si-a agatat firul de martisor de creanga unui copac, cum zice traditia [Chris]
fereastra_mic.jpg
o fereastra frumoasa [Mih]
caine-rau.jpg
nu poti fi RAU chiar tot timpul :-) [Mih]

utilitare si ecologice

Standard

Buna dimineata!

Pentru cele doua persoane care au ajuns pe blogul meu cautand „centre colectare maculatura”, iata aici o lista de centre din Bucuresti.

Pentru cei care cauta „carte Super Nanny”, va spun sigur ca o are la Diverta si la Carturesti – am vazut-o eu. Am si rasfoit-o si pare destul de interesanta si placut scrisa. Are multe studii de caz, ceea ce o face mai usor de citit. Dar e prost legata si ti se desfac fasciculele alea in mana.

Totusi, daca aveti copii neastamparati pe care nu stiti cum sa-i mai potoliti, in afara de Super Nanny exista si solutia Wheel of Dreaded Consequences, adica un fel de ruleta pe care o invarti ca pedeapsa ca n-ai fost cuminte si oricum ai invarti-o tot la ceva naspa se opreste: curat in camera, strange jucariile, da cu aspiratorul, o ora fara TV, culcare mai devreme etc. Am aflat de ea aseara si mi se pare destul de cool, mai ales in varianta „Wheel of Consequences and REWARDS” despre care puteti citi in recenzia de pe about.com. Partea pozitiva e ca toate aceste pedepse si rasplati sunt concepute de comun acord cu copilul si pe masura varstei lui. Din testimonialele unor mamici, se pare ca simpla prezenta a rotii pe perete il face pe copil sa se gandeasca de doua ori inainte sa faca vreo prostie. Si, vorba unei mamici, merge de minune si la scoala, mai ales in clasele mici ;)

Revenind la cautari, „ce scrie Sandra Brown pasaje” n-o sa gasiti niciodata aici, sorry. Nici ce scrie Coelho, nici ce scrie Pascal Bruckner. Me no like ‘em. Ma tem ca nici „integrame crestine” n-o sa bag prea curand, mai ales ca nici nu stiu de unde sa le iau. S-ar putea sa inventez niste „jocuri cand papusile se duc la concerte” (ioi, oare cati anisori are cel/cea care a cautat asta?) si sa va dau idei de „compuneri despre vacanta ideala”, dar numai daca sunteti cumintei si nu ma faceti sa invart de roata aia, da? ;))

In rest, Barcelona, Lisabona, cartea Mihaelei Radulescu, Povestasul, blogul Cristinei Bazavan, nume frumoase si trupa Tuig sau Apa Aer Foc in general avem si va oferim cu placere. Lectura placuta si mai poftiti pe la noi!

Salto Vitale, Tuig (Olanda)

Standard

tuig.jpg

Reprezentatia trupei Tuig din Olanda, Salto Vitale, are loc pe acelasi teren unde i-am vazut si pe cei de la Strange Fruit, adica in Parcul Tineretului, pe niste scari sus in dreapta, chiar inainte sa ajungi la podul care duce spre Polivalenta. Drumul e semnalizat cu sageti rosii pe care scrie Festival Apa Aer Foc inca de la intrarea in parc. E un platou viran acolo, cu cateva puncte de reper pentru amicii care intarzie: un frigider Dorna, un banner al Institutului Cultural Roman sau, la rigoare, insasi impresionanta instalatie a celor de la Tuig: un balansoar, o „rotita de hamster” si o „roata de foc”, cu spitele sub forma de torte aprinse.Spectacolul e unul foarte complex, care lesne te poate pierde sau induce in eroare. Sunt patru actori, fiecare cu rolul sau foarte bine definit si executat, fiecare cu o pondere esentiala in construirea spectacolului. Desi ar putea sa para ca doar cel din mijloc, „seful”, „ala la costum”, „omul care sare” este protagonist, la final iti dai seama ca saltul lui nu e posibil decat daca toate celelalte elemente se imbina armonios: rotita de hamster se invarte impinsa de o fata care „merge prin foc” in timp ce in jur curg siroaie de apa; balansoarul se misca in sus si-n jos, cu un capat in apa iar celalalt in foc, propulsat de o alta fata careia nu pare sa-i fie prea usor sa se legene singura pe-un accesoriu destinat a fi „condus” de doua persoane [si tocmai pentru ca munca lor e grea, sisifica, fetele au in picioare greutati… care nu le impiedica totusi sa mearga pe bicicleta!]. Dar divaghez.

Pe scurt, iata cum se desfasoara spectacolul: pe un cerc delimitat cu sfori se aseaza in centru o masinarie complicata, ca un turn cu brate de paianjen (sau ca o nava spatiala imaginata de Jules Verne). In turn se ajunge cu o scarita, iar pe scarita urca un om la camasa, cravata si pantaloni de costum, care se aseaza in varf, isi aprinde lampa si incepe sa citeasca ziarul. Dupa ce te convingi ca omul acela n-are de gand sa faca nimic spectaculos in urmatoarele minute, poti sa-ti muti atentia pe circumferinta cercului, unde ai trei aparate al caror rost nu ti-e prea clar: roata cu palete, roata de hamster si balansoarul. Deodata prin fata ta se plimba o silueta in alb pe bicicleta. Da o tura de cerc, se opreste in dreptul balansoarului, isi lasa bicicleta si bate in scara „turnului” cu ceva metalic: „cioc-cioc”. Omul din turn lasa, oarecum plictisit, ziarul si coboara s-o ajute sa-si instaleze „jucaria”. Curand, silueta noastra se leagana singura pe balansoar. Pleosc-pleosc, fac picioarele ei – bagate parca in cizme de ghips – care, abia atunci observi, intra si ies dintr-o balticica de apa aflata chiar sub balansoar. Scartz-scartz, face balansoarul. Omul din centru s-a suit la loc pe scarita lui si si-a reluat ziarul. Ai timp suficient sa te intrebi de ce fata aia (pentru ca se vede acum, e o fata) se balaceste cu picioarele in apa: la capatul celalalt al balansoarului se aprinde un foc, pe care ea il inteteste ori de cate ori balansoarul coboara suficient cat sa-l atinga.

Deodata prin fata ta trece o alta silueta in alb, tot pe bicicleta. Daca ai fost suficient de atent, ai vazut-o inca de cand a pornit, intrand pe culoarul care trebuie sa ramana liber intr-o parte a instalatiei. Silueta se opreste in dreptul rotii cu spite. Cioc-cioc, ciocane ea in scara metalica – alta decat cea de dinainte. Acum observi ca sunt trei scari, fiecare cu fata la cate unul dintre cele trei „instrumente de tortura”, fiecare cu cateva zeci de centimetri mai sus decat cea de dinainte. Dar cum a urcat oare omul nostru pana la a doua scara? Oare balansoarul… Hmmm.

Cand s-a aprins focul pe cele 5 (?) spite si cel de-al doilea om in alb si-a inceput munca sisifica de a stinge si aprinde tortele-spite iar si iar si iar, am observat ca tot miscand el de roata lui, iar fata de balansoar, instalatia din mijloc se ridica imperceptibil mai sus si mai sus… pana la a treia scarita. Cand deja eram cu ochii-n patru sa vad cel de-al treilea omulet pe bicicleta cum isi da tura de cerc, se opreste, bate-n scara, isi porneste roata de foc si apa si incepe sa impinga. In van, nu-i asa? Toti imping in van la instrumentele lor aiurea, chinuitoare. Daca nu te uiti in sus nici nu realizezi ca toata aceasta munca are un scop bine determinat: instalatia din centru se inalta incet-incet, a trecut demult de cea mai inalta scara… omul de sus nu mai are cum sa coboare, e clar. Iar cei de jos continua sa invarta.

Intre timp in public se aud voci: „uite aia cum sta cu picioarele in apa”, „ce impinge fata aia saraca, si ce greutati are in picioare” „lasa, ca impinsu-asta face fundul frumos” „mah, da’ ala de sus nu mai face nimic” „cat o mai tine asa?”. Un dom foarte tehnic prinde cu mare precizie mecanismul si i-l explica nevestei (si noua, implicit): „uite mah, astia toti cand invart desfasoara ata de pe mosorul ala din mijloc si o infasoara pe mosorul lor. Si uite acolo parghiile cu care se ridica dracia aia”. Aaaa, face consoarta dumirita, aaaa facem si noi, filologii cei cu ochiul neformat in materie de scripeti si „dracovenii” tehnice.

Dar ce se intampla? Franghia s-a infasurat toata pe mosorul balansoarului, asa ca munca e gata. Sase jumate copii, ora sa spargem usa! Sus pe bicicleta si p-aci ti-e drumul, ca destul te-ai stropit cu apa aia si-ai facut muschi la burta tragand de una singura la balansoar.

Acusi cade si franghia celui de la roata cu torte… ora inchiderii, copii, paaaa!

Cand ridici ochii, omul din mijloc e inspaimantator de sus – nici nu stii cand s-a ridicat asa de mult! A mai ramas doar rotita de hamster, care merge merge intruna. Roata morii se-nvarteste, tac-tac-tac.

Pana se opreste si ea.

Nava spatiala de dinainte e acum un turn perfect drept. Fata coboara din roata si merge sa verifice legaturile si incheieturile turnului de lemn, in varful caruia omul e acum tot o silueta in alb (cand au disparut camasa, cravata si celelalte? le-a aruncat el, una cate una, in vreme ce jos se derulau muncile sisifice).

Cand ultima bicicleta paraseste ringul, toti ochii se indreapta in sus. „Maaaama, creca ala face bungee jumping!”, exclama un pustan. Ei bine, nu. Doar se lasa pe spate si… cade. Legat de glezne. Nu mult. Apoi incepe sa se invarteasca.

„Ia uite, draga, si asta se desurubeaza pe masura ce se invarte”, zice domnul priceput la mecanica si scripeti din spatele meu. Iar apoi il bufneste rasul: „Parca e Superman!”

Tot mai jos si mai jos se roteste omul nostru, tot mai jos… „Nu da cu capu’ de moara aia? Sau o sti el sa se fereasca”, continua jovialul domn din spatele meu.

Deodata se ghemuieste in pozitie fetala. Cand revine, e legat de mijloc si atarna ca un sac de cartofi. Are picioarele libere si face diverse acrobatii. „Acu’ parca e la circ”.

Cand a ajuns jos de tot, in mana lui apare o panza pe care o desfasoara si putem citi pe ea, scris cu vopsea rosie: Acesta este doar inceputul!

Aplauze, in scena intre si cele trei siluete de dinainte care alearga in jurul stalpului incarcand sa-l prinda pe cel care acum a ajuns jos de tot. Aplauzele se intetesc! Omul nostru e recuperat, dezlegat si toti patru isi fac plecaciunea de final.

„Ca doar nu s-o fi terminat: n-a zis ca e inceputul?”

Interpretarile va las sa le ghiciti voi. Astept si de la Adriana poate cateva ganduri pe tema asta, iar pentru poze mergeti pe Metropotam. Eu nu am decat atat de spus, Ancutza, iata ca rotita de hamster nu e inutila. :-) Dar trebuie din cand in cand sa te uiti in sus si sa vezi daca e cazul sa termini de impins sau mai ai.

Multumesc trupei Tuig si organizatorilor pentru ca ni i-au adus.

Dank u wel, Tuig!

Smilla a vazut pentru dumneavoastra :-)

Standard

N-am mai scris de cateva zile, ocupata fiind sa asist la tot felul de evenimente pe care vi le voi povesti in continuare. Multumiri organizatorilor, care ne-au pregatit atatea lucruri frumoase in vara asta si Madalinei, care ma scoate din casa ;))

titleoperetajoiseara.gif

Sa incepem cu inceputul, adica cu seara de joi, cand Opereta râde, cânta si danseaza chiar pe treptele Teatrului de Opereta din Bucuresti. Micuta scena amenajata acolo e numai buna pentru ca orchestra Concertino si 3-4 solisti de mana intai ai Operetei sa dea viata – de-a lungul unei ore si un pic – unor personaje din cele mai diverse: nobili si tarani, conti si subrete, ba chiar saptamana asta am avut si un Tobosar! Intre solisti: sopranele Eugenia Ilinca, Silvia Sohterus, tenorul Anton Zidaru (si inca doi solisti al caror nume nu mi-l amintesc, desi am in fata „schema de personal” a Operetei…). Preferata mea de departe a fost dragalasa soprana Mediana Vlad, pe care n-o stiam si care a fost mai mult decat dulcica, intr-o rochita-corset cloche cu care ne-a facut plecaciuni si piruete pana ne-a cucerit. Si a mai si cantat o bucata arhi-cunoscuta din Cats, foarte frumos. Am stat in picioare, pentru ca n-am mai prins loc pe scaune, dar timpul a trecut foarte repede, mai ales ca nu mai fusesem de muuulta vreme la Opereta si mi-era tare dor sa mai ascult. Ma duc si joia viitoare, cand sper sa-mi cante din My Fair Lady – opereta mea preferata :)

Spectacolul incepe la ora 21. Se poate asculta si de pe terasa Cafenelei Actorilor, da’ e mai frumos sa fii chiar in public :p

preault.jpg

Urmatorul pe lista e MNAR, adica Muzeul de Arta al Romaniei, acela de la Palatul Regal. Mi-a tot sarit in ochi trecand pe acolo afisul cu Galeria de Arta Europeana si azi am reusit sa o si vizitez. Multe tablouri, majoritatea cu scene biblice sau mitologice, un pic de Rembrandt, Rubens, Zurbaran, El Greco, multe doamne in taior si fusta care te pandesc ca pe dusmanul de clasa sa nu cumva sa atingi tablourile (usor stresant, totusi); o foarte frumoasa sala germana (preferata mea dintr toate… chipurile alea austere au aparut ca un balsam dupa ingerii bucalati si grasulii ai italienilor), cu o minunata colectie de statuete de bronz si pocale, femei musculoase si o scena a Nativitatii absolut delicioasa: fecioara Maria imensa, in relief [era o gravura in lemn cu policromie], pruncul Isus mititel de tot, iar Iosif intr-un fel de plan doi – prezent, dar prea putin important.

Dealtfel am vazut o abundenta de Fecioare Maria, care cu sanul pe afara [si ce san! uneia ii crestea din clavicula, alteia din gat – anatomia asta!] dand Pruncului hrana, care cu Pruncul in brate sau alaturi; cu Bunavestire, Coborarea de pe Cruce, o Adormire, multe Sfinte Familii impreuna etc. Urmau apoi portretele de sfinti, o sfanta Magdalena care poate fi chiar Maria Magdalena, o Sfanta Barbara germana [patroana minerilor! bunicul meu a fost miner :)], o sfanta de care n-am auzit niciodata aflata in sala spaniola si cate si mai cate. Tot in triplu/cvadruplu exemplar – pictate practic de fiecare scoala, probabil era un numar limitat de teme considerate „cool” la momentul ala :) – apare si tabloul „Venus si Amor/Cupidon” . Cel mai dragut mi s-a parut cel francez, unde Cupidon nu mai e un baietel grasalan, ci un tanar musculos culcat la picioarele lui Venus. The French know shit, ce sa mai.

Palatul Regal e foarte frumos, muzeul e placut de vizitat, o data cu biletul primesti si un pliant foarte misto cu salile in ordine si tot felul de informatii despre colectii (foarte utile, daca vrei sa intelegi ceva si esti un profan 100% ca mine), biletul costa 7 lei si merita toti banii. Tablourile si celelalte obiecte expuse provin din colectia Regelui Carol I, marea majoritate. Sunt si unele din colectia Muzeului Simu, altele recuperate din Tezaurul de la rusi, ba am vazut vreo doua de la „gospodaria de partid”, lol. Si sunt si multe achizitii ale muzeului, din diverse perioade. Sunt unele unde rama mi s-a parut mai grozava decat tabloul!!

Ahhh, iar in Sala Franceza exista un Sarut din bronz la care nu te mai saturi sa te uiti… si mai exista si acest Auguste Preault (poza de mai sus). E tot un bronz, se numeste Tacerea si mi-a placut enorm.

Atat deocamdata, dar revin maine cu noutati despre trupa Tuig, in festivalul Apa Aer Foc. Doua vorbe: salto vitale.

Raindrops on Roses (ApaAerFoc)

Standard

Motto:

Girls in white dresses with blue satin sashes;
Snowflakes that stay on my nose and eyelashes;
Silver-white winters that melt into springs;
These are a few of my favorite things.

In Parcul Tineretului am vazut aseara niste oameni care mergeau pe apa. Se numeau Ilotopie, veneau din Franta si incercau sa ne povesteasca fara vorbe despre cat de singuri vom ajunge, daca continuam sa ne uitam numai la noi insine. Pe scurt, Narcis guette (Reflexiile lui Narcis), un balet pe apa, pe o muzica lenta si adormitoare, un joc de lumini si umbre, sapte oameni plutind pe luciul lacului ca niste fiinte din vis. Foarte frumos, mai ales dupa ce am auzit-o pe dna directoare de RP de la ICR explicand povestea: fiecare e un Narcis preocupat de propria sa reflexie in apa; desi incearca o apropiere de ceilalti, iubirea de sine e prea puternica si il face sa se indeparteze, sa caute singuratatea (si, intr-adevar, distanta intre ei se mareste, fiecare pluteste la mare departare de celilalti). In cele din urma, Narcis indragostit de sine se ineaca in propriul eu, iar in urma-i ramane doar un om de plastic plutind intr-o mare de narcise.

 

ilotopie.jpg

un Narcis ilotopic :-) de aici

Spectacolul se reia si in seara asta; e destul de departe, mai aproape de Polivalenta si mall-ul Pieptanari decat de Sincai, deci trebuie sa mergeti din timp. Incepe la 9:30, se sta pe iarba si e destula lume.

Imi pare rau ca am pierdut saptamana trecuta Asas do Destino, cu Teatro Ka din Portugalia.

Internetul s-a facut mare

Standard

Treceam zilele trecute cu Iulius pe bulevard si deodata exclama: „Mai stii ca aici a fost primul chiosc de internet, de-ala cu tastatura de cauciuc, de nu se mai apasau toate literele si uneori nu puteai ajunge de homelesi!” WOW. Uitasem complet de chioscul ala. Si maaaama, ce smecherie cu palarie a fost la vremea respectiva!! Nici nu mai stiu cand era vremea – 2000? 2001? sau mai devreme?

Acum imi amintesc, printre cinematografele rapciugoase de pe bulevard (Festival, sau cum ii zice?), printre magazine-fantoma (azi il vedem, maine nu mai e) de haine si pantofi turco-chinezesti: un loc asa, cam ca un bancomat, unde era un ecran de calculator si o tastatura de cauciuc incastrata, pe care trebuia sa apesi cu pixul ca sa bata vreo litera. Si ce drama era cand nu batea litere neam, nici cu mama pixului, pentru ca internet pe vremea aia insemna aproape exclusiv e-mail, iar e-mail fara litere….

Sau erau doua chioscuri? Cine mai stie?

Noi aveam bafta, oricum, ca ne-a bagat internet in Pitar de prin ’98. Cel mai des ne raspundea la orice cautare cu Proxy problem, dar nu ne emotionam noi din atata lucru. Viteza de incarcare a paginii era de 15-30 de minute, deci mergeam cu carti/cursuri la noi si invatam acolo, la calculator, asteptand sa se incarce o pagina de yahoo (google nu se inventase!) sau altavista, in care sa tastam un nume de cantaret sau de formatie (cam la asta se reducea navigarea noastra; asta si cautarea de burse – da’ bursele au ajuns online extreeem de tarziu!) si sa asteptam inca jumatate de ora ca sa primim No results, please try again, sau, fericire! vreo paginuta amatoristica cu poze scanate de prin reviste!

Din ’99 cand am dat in patima mailului, lucrurile s-au complicat. Nu mai aveam rabdare sa astept sa se incarce pagina o ora. Voiam sa vad acum ce-mi scrisesera corespondentii mei! Si n-aveam multi, vreo trei sau patru, toti gasiti pe un site de fani Cranberries si din care apoi mi-au ramas doar doua fete, una in Buenos Aires, una in Rio de Janeiro. Mai aproape nu le-am gasit. Cu cea din Buenos Aires mai vorbesc si azi si nu mi se mai pare asa imposibil gandul ca intr-o zi poate ne vom si cunoaste!

La internet coada tinea si 2-3 ore. Pe marginea salii erau scaune, cam ca la petrecerile clasice de bloc de prin liceu. Pe scaune stateau amaratii care erau la coada. Citeau si conspectau in poala, copiau cursuri, isi vedeau de ale lor. In mijloc eram noi, fericitii, cei care aveam pile la supraveghetorul de sala (salut, Clau!) si intram la internet inca de cand se deschidea. Fericiti, vorba vine, ca la fel de apasat copiam si noi cursuri pana ce „mercurul” lui Norton Commander Netscape Navigator isi facea de sute de ori plimbarea stanga dreapta de loading page…

De cand a intrat Jose in ecuatie, chestia s-a agravat. Jose scria mult, enorm, mesaje care printate ajungeau la 6-10 pagini (cu un record de 22 de pagini, daca mi-aduc bine aminte, un singur mesaj!). Pana se incarca, pana citeam, pana raspundeam, pierdeam 2-3 cursuri. Aici intervenea internet cafe-ul. Bine, aici si in rest, cand sala de internet era inchisa, sau proxy problem nu voia sa ne dea pace [„e cazut serverul” „unde e serverul?” „la ASE” „si cine il ridica?” „au ei acolo” – o discutie criptica, pe care nu stiu cati o intelegeam; eu una eram convinsa ca ma minte, pentru ca nu intelegeam cum trimit aia de la ASE internet pana in Pitar Mos!].

Internet cafe-uri erau mai multe: unul scump foc la Rosetti pe colt, unde e acum o saormerie. Era foarte scump (30 000 pe ora, in conditiile in care in alte parti plateai 10-12 000), avea calculatoare vechi, fara discheta [discheta era de baza cand trageai Worduri cu versurile formatiei preferate, poze cu Alejandro Sanz (in cazul Madalinei) sau cu Brad Pitt si Ethan Hawke (in cazul meu) sau mailuri de la Jose salvate cu „save file as html”, alta porunca criptica] si care se miscau aproape la fel de greu ca in Pitar. Si aveau un soi de Internet Explorer, ceea ce eu uram, obisnuita fiind cu Norton Netscape-ul de la scoala.

Apoi era un internet cafe pe Magheru, intr-un gang. Se chema American Internet Cafe (mai avea o filiala pe Batistei, acolo eram cand au cazut turnurile gemene… furioasa ca nu le mergea netul! si ca in loc sa faca ceva staaaateau cu ochii beliti in televizor! :D). La americani era scump, dar baietii de la casa erau toti draguti, le mergeau dischetele si te lasau uneori si 15-20 minute gratis peste ora platita. Era naspa insa ca nu se fuma decat intr-o camera si acolo nu gaseai niciodata loc. Or internet fara pachetul de tigari si scrumiera alaturi nu se putea!

Pe urma a aparut unul pe o straduta dosnica, in drum spre Cervantes. Era la subsol, avea si racoritoare, nu le mergeau dischetele si la bar/casa era un pusti de vreo 15 ani. Insa aveau aer conditionat si vara era foarte placut, plus ca mereu ne luam si-o Cola, ca doar aveau frigider. Doar ca nici acolo nu se fuma, deci nu l-am prea frecventat.

De baza timp de vreo 2-3 ani a fost New Age, internet cafe-ul local al cartierului, 12 mii ora, ma cunosteam cu baietii, daca ma duceam la scoala si ma vedeau in statie veneau sa ma salute si sa ma intrebe de ce n-am mai dat pe acolo… eram flatata. Dischetele mergeau cum ti-era norocul, dar gaseau ei mereu o solutie sa-ti treaca pe discheta ceva, daca insistai. Calculatoarele se mai nimereau din cele care se blocau la tot pasul, sau tastatura era busita de atatea impuscaturi sau pumni ce-si carau cei de la jocuri, dar pana la urma ti le schimbau, chit ca uneori mai aveai de asteptat. Acolo am asistat, in epoca de inflorire a mirc-ului, la cea mai tare intalnire intre doi mirc-uitori: „uite, bah, ce-mi spune asta! cica e concert vineri!”, zice un tip catre cel de-alaturi. La care se intoarce unul, care statea fix spate-n spate cu ei: „bah, du-te dreq, tu esti Taz?” „da, bah, ce, cu tine vorbeam?!!?” M-am spart de ras!!

Cu mirc-ul nu le-am avut, pasiunea noastra era mailul, Jose avea gratis la birou, deci curgeau mailurile de 20 de kile ca apa. Uneori mergeam si de 5-6 ori pe zi sa vad ce mai zice si sa-i raspund! Bag sama ca se cam plictisea; acuma cu greu ii smulgi un „hola” grabit pe messenger :)))

In rest, internetul era un mister. Uneori gaseam site-uri prin reviste si le notam ca sa merg sa le incerc. Alteori cautam cu altavista sau cu yahoo diverse prostii. Cand mi-am facut lucrarea de diploma, mi-am petrecut o gramada de ore la I-cafe-ul din Batistei, cel mai elegant si unde mergeau brici dischetele, ba chiar aveau si de vanzare! – cautand orice despre JJ Millas. Atunci am gasit o super-baza de date cu lucrari de doctorat de la toate universitatile spaniole – erau acolo lucrari super tari pe o gramada de teme. La vreun an dupa-aia trebuia sa te inregistrezi ca sa le citesti, apoi au facut-o cu plata.

Foarte putine institutii aveau site-uri. Universitatile, nici atat. Cele mai multe site-uri erau de muzica si divertisment. Mai erau tot felul de jocuri, dar nu dadeam banii la internet ca sa ma joc, cand aveam acasa mandretea de puzzle bobble asteptandu-ma. Internetul era aiurea – se incercau experimente cu hipertext virtual, dar nu mi se pareau cine stie ce. Ma enerva ca nu gaseam ce-mi trebuia mie: versuri (nu aspiram la cantece! sau, si mai si, la videoclipuri! la inregistrari din concert! la transmisiuni live! la pagini personale tinute la zi permanent… heheehe), poze, informatii despre cum se scrie o introducere, un cuprins, o umplutura la o lucrare care TREBUIA sa aiba peste 70 de pagini si eu nu stiam cum s-o trec de 65.

Si acum? Strange Fruit au fost pe iutub la cateva ore dupa ce se dadusera jos de pe betze; reclamele virale circula doar pe net/mess/bloguri; cauti orice si gasesti (doar ca acum trebuie sa platesti, in cele mai multe cazuri)… e ca si cum toata lumea se grabeste sa puna pe net tot ce are. De la ganduri, impresii, pareri, la scanari de orice – de la bilete la concerte pana la poze din WW2 sau Biblia -, lucrari si proiecte personale, poze, filme, CD-uri facute din vechi casete audio, poze si filme cu ei, cu casa lor, cu catelul, pisica, masina, viata.

Imi place ca Internet s-a facut mare. Si-mi amintesc cu drag cand era mic, abia mergea si mai scuipa din cand in cand o poza cu Eduardo Noriega, pe care ma grabeam s-o trag pe discheta (ca sa constat acasa ca discheta era stricata sau ca trasesem si ceva virusi!).

Web 2.0, te salut.

Strange Fruit

Standard

La cererea cautatorilor pe Google care ajung pe blogul meu umbland dupa „Strange Fruit” si „articol Strange Fruit”, am sa va povestesc ce-am vazut duminica in Parcul Tineretului – pentru ca merita.

Pe scurt, Strange Fruit e o trupa de acrobati sau street artists australieni pe care i-am vazut in Bucuresti, in Parcul Tineretului, duminica trecuta. Daca va uitati pe site, o sa vedeti ca au mai multe spectacole: eu am vazut The Field: opt oameni care se leagana la capatul a opt „trunchiuri” flexibile de cauciuc… un fruct straniu intr-adevar, dar absolut memorabil!

Spectacolul a fost fascinant – muzica, coregrafia (cate poti face cocotat pe un batz de 3 metri care se leagana? nici nu va puteti inchipui!), costumele, zambetele, interactiunea cu publicul… nu ne mai opream din facut poze, din cascat gurile ca la circ, din zambit… un zambet de-ala larg, cu lacrimi in ochi. Pe mine una m-au cucerit definitiv acesti acrobati in aer liber care par facuti de guma, arata ca niste papusi, se sucesc si se rasucesc in toate felurile posibile si zboara, inoata si danseaza in aer, ca ielele.

Aici aveti o filmare din Tineretului, cred ca e facuta cu telefonul. Nu se aude bine cantecelul, a fost unul dintre cele mai vesele. Aici o bucata mai mare din spectacol, chiar de la inceput. Cand stau sus pe bete, nemiscati, inainte ca spectacolul sa inceapa, ai inima putin stransa si te gandesti ca se vor misca cu grija, in fond stau pe un batz! Apoi incepe muzica, ei incep sa danseze, se urmaresc, se iau de maini, se unduiesc, vin spre tine si apoi fug din nou in vazduh, se cearta, se impaca si se leagana ca spicele in bataia vantului… totul fara cuvinte. Si uiti ca sunt oameni ca si tine, facuti din carne, oase, sange, uiti ca oamenii nu sunt fapturi ale aerului, facute sa zboare si sa se miste cu atata gratie la 4 metri deasupra pamantului. Pur si simplu uiti si zbori si tu acolo, cu ei.

Tot pe YouTube, am gasit secvente dintr-un alt show, de data asta noaptea… sa vedeti ce frumos e. Si-mi mai place aceasta inregistrare „The Field” din Brooklyn, pentru ca in jur se vede orasul, ceea ce-i face pe ei sa apara cu atat mai stranii.

Week-endul asta merg sa-i vad pe cei de la Teatro Ka, tot in Tineretului, tot „ApaAerFoc”.

P.S. Cautand strange fruit pe google, am gasit un cantec celebru al lui Billie Holiday – nu-l stiam, si – apparently – nici cei din managementul trupei australiene nu stiau de el, iar versurile sunt cutremuratoare.

Revelatii

Standard
  • Pe Tablog se pot vedea multe mutre de bloggeri si poti descoperi bloguri noi, baieti frumosi, fosti colegi sau cunostinte. I like it. Evident, Mr. Fry figureaza cu noua poza super sexy skinny pentru care il invidiez asa de tare!! *sigh*
  • Tipa care canta dumnezeieste „Enjoy the silence” a capella la Castelo de San Jorge in Lisabona era Tori Amos! Adica vocea ei. O puteti asculta si pe iutub, dar e proasta inregistrarea.
  • Cartarescu n-a vorbit prea mult la lansarea „Orbitor, aripa dreapta” pentru ca nu mai avea cuvinte.
  • In basca, 20% se spune ehuneko hogei si se scrie invers: %20 ;))
  • Doua revelatii de la Jose:
    • cuando te sientes util casi te puedes mentir que te quieren.
    • si medimos el éxito por nuestra felicidad, si estamos desmotivados y solo con un 40% de felicidad, qué podemos perder?
    • si a treia: ca sa poti sa spui ca „totul va fi bine dupa ce slabesc” trebuie sa fii macar la regim!! Altfel e pure self-delusion :D
  • Spectacolul de teatru la inaltime, „ApaAerFoc”, al trupei australiene Strange Fruit dureaza mai putin de 1/2 de ora! Asa ca eu la 7 jumate aseara am ajuns fix cand se strangeau betzele. Cu ocazia asta am vazut „infrastructura” de aproape :) Azi nu ma va lua nimic prin surprindere! [I hope] pe de alta parte, daca stai sa te gandesti, cat se pot legana oamenii aia la capatul unui batz flexibil de 4,5 metri? 1/2 de ora e suficient.
  • Daca n-ai implinit inca 8 ani, conform Catalogului Bulgaria – Grecia 2007 al unei agentii necunoscute de turism, ai 7 – 7,99 ani!! Si beneficiezi de ceva reduceri, evident.
  • Mihai are 30,99 ani :p
  • MNAC e un muzeu trist. Dar are o colectie draguta de tablouri si fotografii de la BRD si un DVD dragut cu povesti „din comunism”. Nu stiam ca benzina era rationalizata si ca nu-ti ajungea sa mergi de pilda de la Bucuresti la Timisoara, pt ca cu 20 de litri pe luna abia te duceai o data la tara!
  • MNAC are lifturi exterioare care te urca pana la et. 4 al Casei Poporului. De unde vezi o miriste uscata plina de ciulini si un cartier de blocuri. Ptiu, scrisesem „de bloguri”! ;)) Lifturile dau un aspect marfa de tot fatadei.
  • Mancarea la Festival’39 e prea scumpa, desi e foarte foarte buna. Dar merita suplimentul de pret daca prinzi loc in curtea Hanului lui Manuc.
  • Meli Melo e cel mai obositor magazin din lume!!!!! Din urmatoarele motive:
    • aranjeaza marfa pe culori si e monoton
    • nu are chestii dragute, multicolore
    • e foarte scump pentru calitatea pe care o ofera
    • are cele mai stresante vanzatoare din Univers! Eu cred ca pe fetele alea intai le curata de orice bun simt, pe urma le invata sa repete non-stop „Va putem ajuta cu ceva?” „Doriti sa asortam si cercei?” „Avem modelul acesta si pe verde/rosu/albastru/alb/mov/negru” „Poftiti, luati un cosulet” „Doriti sa va pun deoparte cerceii?” Oh, DO give me a break!!!

Cum am plecat eu in Portugalia

Standard

Nu de mult Ambasada Germaniei a avut ideea de a ne pune poezii prin statiile de RATB si metrou, in cadrul unui proiect numit 1001 poezii – diversitate in lirica europeana. Toate poeziile incep cu „Citeste acest text si pleci in calatorie in Europa”.

La noi aici, in statie la 104, am avut doua poezii: pe o parte O dos castelos de Pessoa, o poezie patriotica in portugheza si romana, pe care am citit-o si recitit-o asteptand autobuzul, iar pe partea cealalta (adica pe interiorul statiei cum ar veni) o poezie de dragoste in finlandeza si romana a lui Arto Matti Vihtori Melleri, „Schimbarea”. Poemele au fost alese de diverse persoane publice din tarile europene reprezentate in program (iar pentru Finlanda de Ville Valo, solistul de la HIM, lol!).

Acuma inchipuiti-va cum stateam eu seara de seara in statie la 104 citind „O dos castelos”, in portugheza si romana. Toate poemele sunt puse pe postere mari, iar design-ul aminteste de steagul tarii respective. Deci citeam Pessoa, ma gandeam la Portugalia si-mi aminteam vag cum am spus eu o data ca nu vreau sa mor fara sa vad tramvaiele din Lisabona. In aceste ganduri razlete se amesteca inevitabil si Saramago, pe al carui Ricardo Reis nu l-am citit niciodata (nu inca) si ma gandeam, apropo de „citeste acest text si pleci in calatorie in Europa”: ce tare ar fi sa pot trece prin panoul asta cu poezia si sa ajung direct in Portugalia! [prea mult Harry Potter, da, da]

Stand eu mai mult pe partea dinafara a statiei decat pe interior, recunosc ca poemul finlandezului nu m-a impresionat in asemenea masura. Bine, probabil si pentru ca nu inteleg boaba de finlandeza si vorbele lui nu aveau atata farmec ca „Europa jaz, posta nos cotovelos”. In plus, prima oara cand l-am citit mi s-a parut deprimant si urat, pentru ca vorbea despre o despartire. Abia tarziu am inteles ca de fapt era vorba de o impacare, ceea ce e cu totul altceva…

Oricum, intr-o zi posterele s-au scos si in locul lor au aparut reclame. As fi vrut sa-mi dea mie cele doua poezii alaturi de care petrecusem atatea clipe de „excursie in Europa”, dar nu m-am nimerit acolo cand le schimbau si, in scurt timp, am uitat de ele.

Mi-am reamintit de 1001 poezii duminica trecuta, cand urcam dealul spre Castelul Sao Jorge. Si mi-am dat seama ca tocmai imi implineam un vis: prin fata mea serpuia un tramvai galben…

Ce zi e azi?

Standard

La florarie e coada, la tarabe au explodat preturile florilor. Se vand buchete superbe de 60 lei sau mai modeste, la doar vreo 25 de lei – floraresele nu mai fac fata. Destepti sunt cei care si-au comandat deja de ieri buchetele si acum doar vin sa le ridice… desi in floraria mica si inghesuita nu prea mai au loc. Toata lumea saliveaza la minunatele buchete gata facute, dar florareasa e ferma: „Vreti sa ramana oamenii fara flori, ce naiba? De aseara mi le-au comandat!”

„Dati-mi unu’ mai mare si mai frumos pentru doamna invatatoare”, cere o femeie, dar cand aude ca pretul superbului buchet e 60 de lei, se retrage putin: „Mai scoateti un fir-doua, ca e prea scump. Lasati asa la trei sute de mii…”

„De ce sa-i iau flori, ba, daca ea mi-l lasa repetent?” se rasteste o femeie afara, dar intra totusi si se plange cu glas tare de caldura, de lume, de pretul florilor si de incetineala cu care se misca vanzatoarea. „Aoleoo, ma ia foamea pana face un buchet!” „Pai ia-ti 100 de grame de parizer de alaturi!” replica florareasa, care se vede ca e obisnuita cu astfel de clienti. „Nu mananc io parizer!” sare femeia indignata. „Numai de la frigarui in sus!”

Florile sunt de toate felurile si de toate culorile, chiar daca nu prea miros… a flori. Din loc in loc sunt atarnate si coronite… frumoasele coronite la care priveam cu jind in scoala generala – eu nefiind niciodata premianta cu coronita – si care in ziua de azi au ajuns atat de elaborate incat cununa de lauri din vechime pare meschina si ofilita pe langa ele.

La inceput am fost un pic mirata de abundenta de doritori de flori intr-o dimineata care, dealtfel, mi se paruse obisnuita. Apoi am vazut un val de mamici cu prichindei de mana si am auzit-o pe femeia care cerea flori pentru „doamna invatatoare” si mi-am dat seama ca 15 iunie nu e nici ziua Ralucai (La multi aaaaaaaani!), nici ziua aia cand ma trezesc dimineata si-mi zic „OMG, deja suntem in 15, ce trece timpul!”, nici ziua in care trebuie sa predau x sau y proiect [desi ESTE toate aceste lucruri], ci e ziua aia mare, superba, multasteptata, plina de veselie: e ultima zi de scoala!

Vacanta placuta, fericitilor!

La plimbare cu taxiul

Standard

Exista doua feluri de taximetristi: spiritele inrudite si ceilalti. Cu un spirit inrudit stiu ca daca ma urc in masina ma va duce pe Popa Nan fara sa ma intrebe si va sti toate stradutele ca sa ma scoata direct la Zepter pentru maxim 3.5 – 4 lei.

Cu un celalalt pe cale sa devina spirit inrudit stiu ca ma urc in masina si ma intreaba daca vreau pe Traian sau pe Popa Nan si eu zic pe Popa Nan si el ma duce pe acolo si unde nu e sigur ma intreaba si iesim la Zepter si totul e bine. Sau, in varianta doi, ma duce pe Traian ca asa stie el, dar imediat dupa Hala Traian face stanga fara sa-i spun eu si merge pe stradute direct la Zepter.

Cu un celalalt pur n-ai ce discuta. El stie doar drumul pe Traian, daca o ia pe Popa Nan se baga pe linia troleului si ma scoate in Alba Iulia, e refractar la sugestiile mele si merge cat mai incet ca sa prinda toate semafoarele. Daca merge pe Traian si-i zic s-o ia la stanga imi zice ca e „tot aia”, la care eu uneori nu mai insist si-l las sa iasa in bulevard si sa ma plimbe pe la 2 semafoare, stiind ca n-o sa vada de la mine nici 10 bani bacsis. Evident, cand cobor nu ma saluta. Not that I care.

A citi, citire – acum si pentru posesorii de telefon mobil!

Standard

Cand abia incepuse nebunia cu mobilele si foarte putini si le puteau permite (iar cei care puteau aveau grija sa mearga cu ele la vedere, desi erau niste imensitati, sau sa traga bine antena ca sa fie remarcati in multime), umbla vorba printre colegii mei invidiosi ca „aia care au mobil o au mica”. Well, acum cred ca s-a nivelat treaba, pentru ca trebuie sa caut mult ca sa mai gasesc un tip care NU are mobil (deci un criteriu in minus ca sa ma orientez… ramane totusi nasul :))).

Mai apoi a umblat si vorba ca cei care au mobil (eventual ultimul racnet si cu sonerii polifonice incercate din plictiseala in tramvai!!) sunt niste „nesimtiti” (cf. Ghidul nesimtitului) plini de bani. Niciodata nu s-a spus ca posesorii de telefon mobil ar fi prietenosi (de-aia au telefon, pentru ca pretuiesc contactul uman, nu?) sau buni comunicatori sau activi (de-aia telefonul e „mobil”) sau in alte feluri dragute si invidiabile. Well… niciodata pana acum!!

Eu prezic ca de-acum inainte despre cei cu mobil se va spune ca-s culti, ca au biblioteci impresionante sau ca citesc mai mult decat media romanului obisnuit. Si asta numai pentru ca Vodafone si Humanitas le-au pus gand rau!

Eu zic sa tineti si voi pasul cu ei (si vorbesc aici din perspectiva mea trista de abonat… Orange!!)! Duceti-va macar la Bookfest! ;)

Studentie, studentie…

Standard

Plimbare de musca beata pe la ora 3 pe Calea Mosilor. Soare, cald, sete, praf… Madalina pe cale sa se materializeze la Carturesti unde aveam intalnire la ora 3 (evident!). O oaza de racoare pe colt: un anticariat. Intru sa-mi bag nasul dupa Jurnalul lui Gombrowicz, de care mi-a facut pofta luciat. Jurnalul, nicaieri. In fata imi apar insa trei carti in fata carora nu rezist: Singur pe lume de Hector Malot, Vraciul – scrisa de un polonez de cuyo nombre no quiero/consigo acordarme, dar pe care o stiu de cand eram mica si-i pastrez o amintire de nesters – si o carte despre El Greco, pentru ca am pe lista de carti „de citit neaparat” si „Raport catre El Greco” al lui Kazantzakis, despre care am aflat de la Adina. Toate cartile impreuna: 22 de lei. Anticarul, un domn simpatic cu mustata, ma vede ca adun la carti si-mi zice, probabil ca sa ma stimuleze:

– Pentru elevi si studenti sa stiti ca avem reducere!

Ma simt super bine imediat, desi trebuie sa-i spun ca nu e cazul – nu mai sunt nici studenta, nici eleva.

– V-ati grabit, domnisoara, v-ati grabit! exclama el, in continuare foarte bonom si simpatic.

Zambesc, pun cartile pe masa sa le platesc, da’ el de colo, strafulgerat de un gand:

– Sa stiti ca reducerea se aplica si la masteranzi!

De data asta izbucnesc de-a dreptul in ras, nenea e mult prea simpatic si-mi pare rau sa-i spun ca nu, nu mai sunt nici masteranda!

Concluzia lui sugubeata, dupa ce repeta ca „m-am grabit”:

– Vedeti, domnisoara, uneori nu strica sa mai ramai si repetent!

Coffee? Tea? Me? ;;)

Standard

Stau cu o cafea buna in fata si visez la ceaiul japonez de la Carturesti. De la o vreme imi plac ceaiurile, nu mi se mai par bautura de oameni raciti, ci am invatat sa le savurez pe fiecare in parte, sa deosebesc arome si gusturi si sa nu mi se mai para aiurea sa ies „la un ceai”. Sigur ca la asta a ajutat mult enorma „sofisticare” a ofertei de ceai in Bucuresti si aparitia mai multor superbe ceainarii, unde n-ai altceva de facut decat sa bei ceai si sa te simti bine… si unde meniul de ceaiuri e gros cat o carte.

Preferatele mele sunt ceaiul japonez de la Carturesti si ceaiul de iasomie de la Rendez-Vous sau „Putin din tot”. Nu-mi plac aromele puternice, fructele (altele decat cele de padure) si ceaiurile cu bucatele de fructe – in rest, I will try anything once… and more than once, acolo unde e cazul :-)

Imi place senzatia de relaxare pe care ti-o da un ceai si senzatia de placere si confort care se instaleaza o data cu o cafea buna. As vrea sa traiesc intr-o cultura a ceaiului, cum e cea englezeasca, unde raspunsul la orice problema sau suparare este sa pui imediat ceainicul pe foc.

Would you like a cup of tea?

… ceaşcă DE ceai, Eliza, nu ceaşcă DĂ ceai!

Aproape un „lovemark”

Standard

Am o veste buna pe ziua de azi: magazinul Snack Attack din Piata Alba Iulia e pe cale sa se transforme intr-un lovemark, ceea ce ma bucura nespus. Ce un lovemark? Un brand la care tii foarte mult, care de mai multe ori si-a confirmat valoarea si ti-a aratat ca stie sa fie puternic, destept, frumos, sa se reinventeze cand e cazul si sa-ti mentina viu interesul. Ei bine, cel pe care-l alintam Snack [in expresia „mergem la Snack sau vrei altceva?”] stie sa faca toate astea si urca incet dar sigur in topul meu personal de locuri misto unde sa-ti petreci pauza de masa corporatista.

In primul rand, Snack a fost reamenajat de curand si arata foarte dragut. Are pe pereti niste panouri super misto cu imagini expuse probabil in Londra in timpul celui de-al doilea razboi mondial: indemnuri mobilizatoare, gen Better pot luck with Churchill today, than humble pie with Hitler tomorrow – Don’t waste food sau intrebari retorice de evitare a supraaglomeratiei pe mijloacele de transport: Are you sure you need a bus? Pe urma mai are canapele confortabile si pernute, multe pernute dragute si comode si curate si placute, intre care sa te cuibaresti cu ziarul dupa ce-ai mancat, ca sa-ti savurezi cafeaua.

A propos de cafea, it used to be regular, dar de la renovare incoace e chiar buna! Eu prefer espresso macchiato, cu sau fara acompaniament de cartofi de biscuiti :)

Vine la rand mancarea: ciorbele sunt bune si nu se mai termina inainte de ora 1 (thank God!), dupa senvishuri nu ma dau in vant, iar salatele sunt destul de diverse ca sa gasesc mereu ceva bun. De ieri au aparut si doua feluri noi de salate pe baza de paste, absolut delicioase. Eu sunt fana fussili cu prosciuto crudo, care chiar are prosciuto crudo si parmezan si un sos oscilant (ieri otet, azi ulei cu ceva ierburi :D). Imi mai plac salata de ton si fasolea batuta. Ieri am descoperit desertul grecesc pe baza de iaurt si miere, care e ceva demential!

Va ploua in gura? Vin de la masa, evident, si am totul proaspat in minte! Si inca n-am vorbit despre personal: fete si baieti, draguti si prietenosi, care nu se streseaza cand coada e mare, desi au o singura casa. Doua sau trei persoane fac fata perfect traficului crescut de clienti de la ora pranzului; iti sterg masa, iti aduc mancarea daca tu nu poti sa duci tot; strang dupa tine si te mai si sfatuiesc ce si cum, daca te vad nehotarat in fata vitrinei cu produse.

Ce m-a apucat cu Snack Attack azi? Well, ma gandeam mai demult sa scriu despre ei si azi au fost asa de draguti ca m-au convins. Mi-am luat o ciorba si o salata, ciorba frigea si una din vanzatoare s-a oferit sa mi-o duca ea la masa. Toate mesele erau libere, dar ea a mers direct la cea din colt, unde stau eu mereu. A pus ciorba pe masa, apoi s-a intors la mine: „E bine aici, nu? Stiu ca aici stati de obicei”

I love Snack Attack! ;))

Muzeu avem, istoria lipseşte

Standard

Azi am fost la Muzeul de Istorie a Bucureştiului. Dacă vreţi să vedeţi ce-am văzut, aici aveţi un tur virtual. Ştiu, e mult spus. Dar sper că într-o zi o să arate aşa (sau aşa) şi site-ul muzeului nostru, iar muzeul însuşi o să fie mult mai atrăgător.

Eu astăzi pentru suma jenantă de 2.5 lei (da, ştiu, ar trebui sa fie gratis. Dar dacă nu e gratis, măcar sa scoată un ban, zic :D) am vazut aşa:

– o expozitie temporară de titluri de proprietate, acţiuni si obligaţiuni de pe teritoriul actualei Românii, din diverse epoci [colecţie particulară expusă la parter; cu un panou explicativ (din păcate doar in lb. română); cu proprietarul prezent şi el la o masă într-un colţ]
– o expoziţie temporară „Ţările Române la 1848”, unde erau expuse şi măştile mortuare ale lui Carol I şi Mihail Kogalniceanu şi cateva hărţi ale oraşelor de la ’48 şi nişte haine şi obiecte de epocă etc. Însă lipseau explicaţiile mai ample, fie panouri, fie un booklet sau ceva, iar supraveghetorul din sală (se cheamă curator?), în pantaloni portocalii şi cu ipodul in urechi era prea concentrat la cartea marca Cotidianul pe care o citea ca să-l mai deranjez.
– colecţiile muzeului însuşi: un hol şi 4 săli cu exponate mai drăguţe sau mai plictisitoare, dupa caz, a căror cronologie se opreşte înainte de WW1. Chiar dacă la plăcuţele cu nume de străzi trişează şi ne pun mai multe din anii ’90 decât plăcuţe de epocă. [paranteză: pe peretele cu plăcuţe de epocă există una care m-a mirat: arată o mână cu degetul întins şi scrie ŢINEŢI DREAPTA. Oare despre ce dreaptă e vorba?]

Podeaua scârţâia, mirosea a naftalină şi a pipi de pisică, iar Palatul Şuţu e mai tristuţ înăuntru decât m-aş fi aşteptat, sau poate a fost doar o impresie dată de faptul că multe dintre uşi erau încuiate şi în spatele unor panouri de la parter se zăreau cotloane întunecate şi prăfuite.

Încă nu e nimic acolo despre istoria recentă a Bucureştiului, nimic despre demolări, despre construcţia cartierelor noi, despre clădirile care s-au pastrat, despre sistematizarea operată de Pache Protopopescu (al carui bust, însă, e expus) şi alti primari. E o expoziţie incoerentă pe stil vechi (cucuteni, gumelnitza, 3 monezi şi 2 cercei din Dacia Traiana – obsesia istoriei antice!), cu curatoare plictisite care fac integrame şi-s mereu cu ochii după tine, ca bodyguarzii din magazinele de parfumuri.

Ce-am aflat şi m-a amuzat a fost povestea adoptării lui Sf. Dumitru ca patron al Bucureştilor şi povestea Stadionului Naţional, construit peste o cărămidarie abandonată de la (ceea ce era atunci) marginea oraşului.

All in all, am ieşit foarte dezamagită. Cred că aveam aşteptari prea mari.

În hol, dna de la bilete se uita la Antena 1 la o emisiune a lui Pepe.

Din auzite (3)

Standard

ieri in tramvaiul 14, doua batrane:

batrana 1 (mare, infofolita, voce sonora si priviri aruncate in jur sa vada cine o priveste): Da’ nu v-am mai vazut demult, v-ati mutat?!

batrana 2 (sta jos, slabuta, firicel de voce de abia se aude): … casa… avocati… pentru ca eu n-am putut sa fac nimic [atata am auzit, vorbea foarte incet]

batrana 1 (ferma): Doamna, daca ati dat din mana contractul de casa, e jale! V-au pacalit aia, doamna! Cum sa vindeti casa?! Dvs. nu stiti ca actul de casa nu se da din mana decat in prezenta avocatului??

batrana 2 (jignita): Pai ce, eu sunt vreo smechera?!

Din auzite (2)

Standard

In piata Alba Iulia, partea cu coaforul si Bancpost, mare agitatie mare: a fost ridicata masina unei domnisoare care parcase necorespunzator si bloca ceva pe acolo. Domnisoara iese in fuga de la coafor, cu un prosop albastru in cap, si se duce glont la sofer si la insotitorul acestuia, ambii imbracati in salopete portocalii de lucratori ai domeniului public. Sunt prea departe ca sa aud ce implora domnisoarea, dar imi ajung la ureche vorbele personalului de la coafor, strans ciopor in fata usii, cu sufletul la gura:

– Saraca de ea! Uite ca-i roaga… (apoi una dintre ele, imperativa, se intoarce catre singurul barbat, in tricou roz de hair stylist) Hai ma, du-te si tu sa vorbesti cu ei, ca esti barbat. Ea e femeie…

***

Spre Stadionul National, trei pusti de vreo 7-8 ani merg in fata mea, sutand din cand in cand intr-o minge care-i insoteste cuminte. Se pare ca s-au plictisit de batut mingea totusi, pentru ca unul dintre ei intreaba:

– Ba, voi aveti vreun joc cu bataie?
– Eu n-am calculator, raspunde cel mai din dreapta, care tine mingea pe directie si e si mai micut decat ceilalti doi.
– Cum n-ai calculator?
– Pai o sa mi-l dea mie daca-si ia Andreea laptop, explica piciul.
– Io n-am jocuri cu bataie, intervine cel din stanga. Da’ putem sa tragem din retea. Din retea poti sa tragi orice vrei tu, stii ce e acolo?
– Pai ia, daca tragi din retea sa-mi dai si mie, zice cel din mijloc, dealtfel cel care pusese intrebarea.
– Si mie! sare pustiul cu mingea.
– Pai sa-mi zici adresa ta, spune cel din stanga si sare sa dea un sut in minge.

Piciul bombane o adresa, strada… numarul…, la care prietenul lui, care intre timp a facut o schema si si-a sutat mingea direct in brate, precizeaza:

– Nu, ba, nu adresa aia. Adresa de e-mail!
– Aaaaa, aia e cornelia… punct… ro.
– Poate cu veveve in fata, smechere, zice baiatul care voia jocuri cu bataie.
– Si cu hash-te-pe si doua puncte, adauga cel cu mingea.

La care pustiul cel mic, plictisit de discutie, se intoarce in spate:

– Auzi bunicule, stii ca si eu pot sa fac schema aia sa-mi sara mingea si s-o prind cu mainile?

Atunci il vad si eu pe bunicul, cu o sapca alba de tenis si un zambet amuzat intins pe toata fata.

***

Intr-un nonstop de cartier intra un batran cu vreo trei prichindei dupa el. Nonstopul are si pretentii „aprozar”, deci in capatul magazinului sunt frumos aranjate o multime de lazi cu legume si fructe. Pustii se reped direct la lazi si incep sa rascoleasca in ele. Unul vede alaturi raftul cu ciocolata si incepe sa strige:

– Bunelule, ia-mi o ciocoloata! Bunelule, uite, din asta vreau! Imi iei?

Bunelul transeaza ferm situatia:

– Nu-ti iau nici o ciocolata. Mai bine toata lumea aici la mine si hai sa vedem: cine stie cum se numesc legumele astea? Dar astea?

Izbucneste un cor de urlete: „rosii!” „ba castraveti!” „conopida!” „mere!” si uitam cu totii, instanteneu, de orice ciocolata.

Ikea!

Standard

La Ikea e superb si vreau sa locuiesc acolo!!!

Am pus un comment la articolul de pe Metropotam. Pentru ca mi-e somn, vi-l reproduc :)

Mi-a placut foarte mult Ikea si am luat si eu de la ei cateva cutiute si accesorii. Am de gand sa iau si mobila – daca e incompleta sau nu se potriveste o pot returna in termen de 90 de zile, asa ca nu e nici o problema.

Intr-adevar sunt foarte bine pusi la punct; diversitatea de accesorii si imaginatia designerilor m-a impresionat… cat despre preturi, mi s-au parut foarte prietenoase in comparatie cu „gigantii mobilei” din Romania. Iar ideea cu casuta de 22 mp e chiar geniala!

PR-ul pe care-l fac Suediei, incepand de la culorile Ikea si terminand cu standul de produse suedeze, cu cafeteria si diversele povesti afisate pe pereti, e si el de toata lauda.

O senzatie bizara la cafeteria, cand m-am dus la casa cu tava incarcata (o portie generoasa de chiftele, cartofi prajiti, desert, suc si apa) si am avut de plata doar 150 000 lei!

I’m an Ikea fan, ce sa mai ;))

Si am mai pus un comment la un blog care incearca sa ne dezvrajeasca spunandu-ne ceea ce stiam, ca PR-ul de la Ikea ne vorbeste de fapt prin intermediul tuturor articolelor de presa. A helluva PR, bravo de la mine! Pentru ca te duci pe urma acolo si vezi ca ceea ce ti-a vorbit chiar asa e: spatiu generos, diversitate de produse, super-creativitate, multimi de cutii de toate felurile, mancare buna si ieftina, calitate moderata (niciodata nu s-au laudat cu calitate nemaipomenita, deci 1-0 pt ei) si multe multe culori si idei nastrusnice (pernute cu contragreutate pt agatat la capatul sezlongului sau „buzunare” pentru pus telecomanda de agatat de canapea). Ca sa nu mai vorbesc de jucarii si produse pentru copii, care-s atat de simpatice! Dragut, practic si, pe alocuri, deloc scump. Intr-un cuvant: Ikea.

O singura chestie weird: cand te asezi pe un pat/fotoliu etc. (pentru ca te poti aseza pe toate si daca esti mai zuzu ca mine poti sa te joci de-a locuitul in casuta respectiva :))), tremura toata podeaua sub tine ca la cutremur. Nu mi-am putut da seama de ce, daca aflati, let me know.