Madrid

Luna asta muncesc si ma distrez la Madrid, unde fac un master in managementul educatiei cu o universitate americana. Avem un grup de studenti foarte simpatic, 14 oameni intre 30-50 de ani, unii deja directori, altii dorindu-si sa fie, fiecare din alta tara, multi deja foarte internationali (avem reprezentate Doha, Dubai, Columbia, Mauritania, Sierra Leone, Anglia, USA, Cehia, Romania, Norvegia, Portugalia, Japonia, China, Noua Zeelanda).

Am avut o prima saptamana excelenta, cu o profa fabuloasa, actuala directoare generala a unei scoli excelente din Singapore. Nu stiu cum e ca directoare, dar ca profa a fost modelul meu ideal: punctuala, serioasa, structurata si concentrata. Nu am pierdut niciun minut cu ea: orele incepeau la timp, la fel si pauzele. Avea mereu o activitate, dar si o discutie despre ce am invatat din activitatea respectiva. Ne-a repetat ca un lider trebuie sa fie organizat, ca nu exista lideri innascuti care sa faca treaba buna daca sunt dezordonati. Evident, disciplina conta foarte mult pentru ea, dar nu am avut niciodata impresia ca, furata de forma, acorda prea putina atentie fondului. Dimpotriva, am avut mult de invatat din experienta ei si a fost foarte generoasa cu povestile, mereu „sterilizate”, fiindca nu conteaza cine, ci ce s-a intamplat si cum s-a rezolvat situatia si ce invataturi tragem din asta.

Citim o multime de carti, nu doar despre educatie, ci despre leadership, inovatie si legislatie in domeniul protectiei copilului si sunt fericita ca am Kindle si ca imi descarc cartile in doi timpi si trei miscari, ca ma costa mult mai putin decat varianta tiparita, ca nu am avut nevoie sa car la Madrid o valiza de carti.

Invatam despre cum sa fim lideri mai buni, profesori mai atenti la nevoile elevului, cetateni mai implicati in lumea in care traim.

Intotdeauna constat ca e adevarat ce zice Joseph Ritco in cartea lui despre liderul transformator pe care am citit-o semestrul trecut, tot la acest master. El zice asa: nimeni nu se face prof doar pentru bani, oricat de bune ar fi conditiile in care lucreaza. Oricine ajunge sa stea mai mult de 2-3 ani in domeniul educatiei are o chemare pentru asta, adica, la fel ca personalul din domeniul Sanatatii, e un om cu mai multa dragoste pentru ceilalti oameni. Sincer, de cate ori ajung in contexte gen curs de formare cu alti profi in sala, imi dau seama ca suntem niste oameni care ne iubim meseria si asta ma face foarte mandra.

Ultima oara am fost la Madrid in 2011 si de atunci am trait 4 ani in India si doi in Turcia si am vazut multe alte orase care mi-au redefinit conceptul de oras si de cetatean,

Madridul e un oras pentru oameni, un oras cu un branding de oras foarte limpede, care incurajeaza la tot pasul notiunea de a fi „bun cetatean”, de la sistemele de reciclare, pana la traversarea prin locuri permise, regulile de comportament in metrou etc.

Nu mai am chestia aia cu „la ei se poate si la noi de ce nu” pentru ca nu asa merg lucrurile. Nu invinovatind si – pasiv-agresiv – „batand saua sa priceapa iapa” schimbi ceva in comportamentul unui neam. La noi se poate la fel ca si la ei, dar ne lipsesc liderii care sa ne traseze liniile astea. Cand liderii nostri vor fi, la fel ca profesorii, niste oameni care nu sunt acolo pentru avere, ci dintr-o dorinta sincera de a sluji alti oameni, atunci se va putea si la noi. Si vor avea si avere, si conditii bune in care sa si-o etaleze. E cam de kko sa fii ostentativ bogat intr-o tara care-si sufla nasul in maneca si se sterge pe poale.

Baclava

#opozapezi

Zici Turcia, zici baclava. Aduc acasa cu toptanul (alt cuvant turcesc!) de fiecare data cand ma intorc. Exista si in Istanbul baclava buna si baclava proasta, iar colegii mei sunt foarte atenti sa ma ajute sa le deosebesc.

Cand am venit aici nu imi placea acest desert prea dulce, prea insiropat, prea foios, prea… etc. Cand Alice a vrut sa ma duca la Karaköy Güllüoğlu, care e una dintre cele mai bune cofetarii unde se face baclava, am refuzat categoric. E dulce, lipicioasa, nu pot sa mananc.

Asa am stat (linistita!) cateva luni, pana cand am avut niste musafiri care venisera special sa deguste cat mai multe feluri de baclava. Ei, am gustat si eu una, apoi alta, am inceput sa comparam, sa tragem concluzii, am fost si la Güllüoğlu, si la Cafer Erol, si la niste restaurante din Sultanahmet… aici era prea dulce, aici nu destul de dulce, aici prea avea gust de zahar, aici se topea in gura. De fapt asta e menirea baclavalei: sa se topeasca imediat in gura foietajul, sa nu fie asa de dulce incat sa nu poti gusta umplutura si sa declanseze imediat productia de serotonina. Se combina perfect cu ceaiul amar turcesc, dar si cu o cafea turceasca (tot amara imi place mie), cu un pahar de apa rece sau – ca sa impingem excesele la extrem – cu caimac ori inghetata.

O tava cu baclava cu fistic, fotografiata la cofetaria Güllüoğlu

Prea putini dintre colegii mei mai fac baclava in casa. Au la dispozitie o multime de cofetarii bune si foarte bune, deci nu au nevoie sa se chinuie. Procesul e laborios si rezultatul nu intotdeauna e pe masura. Foaia de baclava trebuie sa fie atat de transparenta, incat sa se poata citi ziarul prin ea, iar intr-o baclava se folosesc peste 30 de foi. Umplutura trebuie sa fie consistenta, untul de buna calitate, iar siropul – suficient de cald ca sa se imbibe perfect, dar nu fierbinte, ca sa nu se flescaie foile. Arta culinara in toata puterea cuvantului!

In caz ca va intrebati, da, turcilor le place baclavaua si o mananca cu pofta (si cu masura!). Turcia e dealtfel locul unde eu am vazut cele mai multe cofetarii (poate Austria sa se compare la capitolul asta) si locul unde oamenii mananca dulciuri cu placere, isi dau intalnire la un ceai la cofetarie si, cand merg in vizita, nu duc flori, ci ciocolata sau baclava.

Cititi si: Curiozitati despre baclava pe site-ul Turca la un ceai.

Trattoria Verdi (thumbs up)

Merg cu Livia la Verdi de ceva vreme pentru „tagliatelle putanesca”, dupa care ea se da in vant. Intr-adevar, sunt delicioase, dar eu prefer de astazi pastele verzi cu somon. Pur si simplu mi-as fi dorit sa nu se termine niciodata portia si-am savurat fiecare inghititura! Mergem cand la Verdi din Popa Nan, cand la cel din Mendeleev (langa Piata Amzei) si, desi amandoua sunt excelente din punct de vedere al serviciilor si-al mancarii, la cel din Amzei am avut azi o experienta neromanesc de frumoasa, fapt pentru care vreau sa ii laud in mod public.

Am stat la terasa, cu Livia si Madalina, si-am comandat tagliatele si salata. Intre timp am cerut si o cafeluta (noi cafeaua o bem inainte de masa, nu dupa :), iar Livia a intrebat daca se pot cumpara si tigari.

– Noi nu tinem, dar daca-mi dati bani ma duc eu in strada si va iau imediat, ne-a raspuns cu un zambet fata care ne servea.

Si chiar asa a fost, s-a intors imediat si am fost fericite ca n-am avut parte de mutre acre si ochi dati peste cap, dimpotriva, totul a fost simplu si firesc, iar clientul a ramas cu o impresie excelenta.

A venit mancarea, iar eu si Livia nu mai conteneam cu laudele: era delicioasa! Am gustat una de la alta, eu laudam pastele cu somon, ea imi cerea sa gust si putanesca, timp in care Mada manca linistita din salata ei cu foccacia. Era buna si salata, dar palea pe langa pastele noastre!

Toate bune si frumoase, pana cand Madalina tresare si scuipa… un ciob gros de sticla! Cum naiba ajunsese in salata nu se stie, dar norocul ei a fost ca l-a simtit in gura si nu l-a inghitit. Ne-am uitat cu mare atentie sa nu mai fie si alte cioburi si l-am anuntat pe baiatul care a venit sa debaraseze si pe chelnerita. N-am facut scandal, ba chiar dresate fiind pe sistemul „daca nu-ti place, ia-ti masina mica”, era cat pe-aci sa nici nu spunem nimic (complex de romanas care „e de vina” si pentru greselile altora), dar pana la urma am spus. Chelnerita si-a cerut scuze – macar atat, ne-am zis. E mai bine decat la „Xanadu” unde, zilele trecute, a avut loc urmatorul schimb de replici intre un client si o chelnerita:

Client: Doamna, va rog sa-mi aduceti alta cana ca asta e murdara. [era murdara, vizibil murdara de la fostul client]

Chelnerita (studiaza cana in soare cu atentie, plictisita): Nu e, domnule, murdara, asa e ea. Si pleaca.

Back to Verdi, fetele au comandat si desert (tort Krantz si tort de fructe de padure),  timp in care eu il gugaleam pe Leonardo Sbaraglia, un actor argentinian si vorbeam despre festinul din ultima zi de scoala, cand nu mai puteam vedea nici o aluna fara sa urlam „ia-o de aici, ca nu mai pot” :))

In aceasta atmosfera destinsa am cerut nota, iar cand a venit salata lipsea. Am inteles ca fusese omisa de pe nota – cum era si firesc – din cauza ciobului buclucas, ocazie cu care chelnerita si-a cerut inca o data scuze.

Cand sa plecam, Livia a reusit sa toarne cafea pe ea si imediat a aparut un baiat s-o ajute sa curete, care s-a oferit chiar sa-i aduca o alta ceasca de cafea.

La plecare ni s-a oferit o bombonica si-am primit un nou rand de scuze.

Trattoria Verdi a luat azi puncte la:

– prepaprarea tagliatelelor

– servire (prompta, amabila, fireasca)

– servicii (tigari, schimbat lingura, piper, cafeaua)

– bun-simt si decenta de a-si recunoaste greseala.

In Romania lucrurile normale si firesti ni se par surprinzatoare. Sper ca Verdi sa nu inceteze prea curand sa ne surprinda!

The Schopenhauer Cure

Am spus-o si, daca n-am spus-o, o repet: YALOM E GENIAL. Comercial, literar, stilist si ce mai vreti voi (voi, adica psihologii cu diploma si limbaj savant, care ii cititi cu alti ochi cartile), imi face un mare bine cu romanele lui despre psihoterapie. „Solutia Schopenhauer” (Ed. Vellant, 2010) povesteste o terapie de grup atat de frumoasa, incat, prin contrast, mizantropia lui Arthur Schopenhauer (a carui biografie se impleteste printre paginile povestii) si dispretul lui fata de oameni si de societatea lor par o mare greseala, de care chiar si el isi da seama la finalul vietii. Se desprinde din carte atitudinea lui Yalom de uimire in fata Vietii, de enorma pasiune pentru munca lui de psihoterapeut si de admiratie in fata resurselor extraordinare care se ascund in launtrul fiintelor umane.

Si m-a facut sa plang (cumva de bucurie) pasajul in care medicul Julius primeste din partea pacientului sau un citat consolator din Epictet, xeroxat pentru toti membrii grupului. El ii raspunde pacientului astfel:

Ceea ce stiu, Philip, este ca tu […] ai memorat pasajul si l-ai multiplicat. Care este semnificatia acestui lucru? Trebuie sa reflecte faptul ca ai grija de mine. Si ce simt eu fata de asta? Sunt miscat, sunt recunoscator si astept cu nerabdare momentul in care iti vei exprima grija in propriile tale cuvinte.

Mi-am amintit cum si eu caut adesea citate care sa spuna ceea ce eu nu sunt in stare sa pun in propriile mele cuvinte; poate pentru ca sunt lucruri vechi, pentru care n-am avut cuvinte niciodata… write here what you cannot say, mi-a zis Nilu cand n-aveam voce, dar scrisul cere mult curaj. Iar bucuria provenea tocmai din faptul ca in sfarsit imi gasesc confirmat acest obicei de a vorbi prin cuvintele altora atunci cand ale mele sunt neputincioase, cat si din mesajul optimist indus de vorbele doctorului Julius, cum ca va veni momentul cand voi avea cuvinte. Asta e, de fapt, vestea cea buna! Multumesc, Irvin Yalom.

***

A fost frumos la spectacolul de 15 ani de MTIS; m-au emotionat si robele si filmele si am plans la vocea superba a Madalinei, la cuvintele Dariei despre oamenii care au plecat pentru totdeauna dintre noi si la alte momente. Au fost poate 50 de grade in sala de teatru, dar tot a meritat. Si Yixin in roba parea imparatul Chinei. :-)

O sa-mi fie dor de „dipi”, dar stiu ca le va fi bine si sigur tinem legatura in aceste vremi de dialog global instantaneu :)

***

Azi am vizitat impreuna cu copiii redactia revistei Tabu, despre care insa vom scrie chiar pe site-ul revistei Multumim, Cristina Bazavan >:D<

Undeva, candva, in Groenlanda

A inghetat marea si nu ma pot duce s-o vad. A inghetat si Pisique in parcare. Cand am iesit azi mi s-au lipit narile si aveam senzatia, in ciuda gecii de iarna, a fularului si-a caciulii, ca am iesit afara direct in pijamale si papuci.

Busul scolii nu porneste si ne „lipim” la tot felul de ocazii. Poate daca n-ar fi aceste ocazii as mai dezgheta-o si eu pe Pisique, dar fiindca ele se ivesc, my baby sta in parcare, acoperita de o caciula alba.

In fiecare dimineata la radio aud acelasi cantec, care-mi lalaie in cap moooore, and more and more, I try to find you, but you’re not here, still I believe… si tot asa. Habar n-am cine canta si de ce aceasta lalaiala iremediabila cu gust de cafea matinala. Till the very end I will hmhmhm you, and more and more…

Cine stie?

Azi am aflat „cele 5 elemente esentiale”, dar asta nu mi-a afectat viziunea pe care o am despre ele ca niste sfere transparente de sticla, plutind undeva in aer in fata ochilor mei. Cred ca cuvantul „esentiale” does the trick. Cam ca uleiurile esentiale si Esentiala care se vorbea in cartile lui Orson Scott Card, despre care am nu stiu de ce impresia ca i-ar placea lui Vio :P [aici e cu substrat, pentru ca momentan nu-i place Jocul lui Ender, dar eu tot am impresia ca i-ar putea placea Xenocidul si Vorbitorul…]. Pe de alta parte, Vio, ce ne zici de „Avatar”?

In Groenlanda nu cred ca ingheatza vapoarele asa frumos ca la Constanta. Imaginile pe care le vad la televizor sunt de-a dreptul fantastice.

Azi am terminat scoala la opt seara, iar miercuri voi face la fel. Am o saptamana grea, cu prezentari si intalniri cu parintii. Mi-ar placea sa fie mai putin frig, chiar daca se dezgheatza marea…

V-am zis ca nu mai fac alergie aproape deloc? :-) Rili. Si tin regim & stuff.

Si ma bucur cand copiii de-a 6-a citesc! Si cand chinezii imi invata cuvintele pe care le-am dat ora trecuta si le pronunta in felul lor dragut, cu l in loc de r si cantat, dar corect.

Am foarte multe ore anul asta si-mi plac toate. Dar simt deja ca am nevoie de ziua de 48 de ore ca sa mai fac si altceva, school-related. Asa am confundat eu intotdeauna jobul cu viata.

New Year’s Resolutions

In 2010…as vrea sa-l intalnesc pe Printz. Calul alb il dau eu :))

Si mai vreau:

1. sa plec din Romania
2. sa scriu o carte
3. sa invat limba germana
4. sa-mi vad elevii de-a 12-a studenti unde vor ei!
5. sa-mi las parul lung si sa chiar creasca :)
6. sa ascult mai mult si sa vorbesc mai putin
7. sa port fuste
8. sa tin regimul lui Vlad pana la rezultatele lui Vlad
9. sa ma vindec de alergie

asa sa stiti.

Maine incepe scoala si imi doresc succes si-un an usor, desi e foarte greu :) Dar vom trece cu brio de toate incercarile, pentru ca suntem optimisti si eficienti.

Iata poza care mi-a inveselit ziua de azi (azi am avut ‘pana de creier’, deci nici sa citesc n-am putut, doar sa ma uit la poze):

Aprendre per saber-se desprendre

N-am gripa porcina, dar am o infectie respiratorie care necesita stat in casa si nas in batista.

Mi-am varsat in pat cartile si m-am apucat sa fac ordine, dar bineinteles ca am citit o gramada si ordinea se lasa asteptata.

Andreiutza mi-a trimis discursul de Nobel al Hertei Mueller; e impresionant.

Mi-e foarte dor de Germania; ieri am fost la Penny Markt si-am facut un mic „pachet de Craciun” cum ne trimitea odinioara omama si le-am facut surpriza alor mei, care s-au bucurat foarte mult. Germania a fost o etapa tare frumoasa din viata noastra :)

Am fost din nou la Satya, unde nu se fumeaza. O chelnerita a venit sa ne puna pe masa o lumanare si, pentru o clipa, Liviei i s-a parut ca e scrumiera. Dezamagire.

– Am crezut ca e scrumiera… cum aici nu se poate fuma si eu sunt fumatoare…

Iar chelnerita, in salvari, nespus de senina, plutind deasupra pacatelor acestei lumi a zis:

– Aha, va cam chinuie demonasul.

Like, LOL.

Color me Katie

Via oompa am ajuns la un filmulet haios cu un musical improvizat intr-un supermarket pe care m-am gandit daca sa dau click sau nu, fiindca nu-s mare amatoare de iutuburi pe blog. Si am dat click. Un minut mai tarziu, plangeam si radeam toata de puterea pe care o au muzica si dansul de a deschide oamenii, de a-i aduce impreuna, de a-i face sa zambeasca. De a transforma o multime indiferenta de clienti intr-un public. Minunat!

Fireste ca m-am dus pe youtube si am urmarit si alte idei traznite marca Improv Everywhere: can I get a napkin please – un musical traznit la mall, oamenii-oglinda din metrou, metroul transformat in muzeu de arta, petrecerea-surpriza pentru un cuplu necunoscut care tocmai se casatorise, I love lunch, plimbarea in lesa a cainilor invizibili, 1200 de oameni plimbandu-se cu metroul numai in chiloti! Ce nebunie! Dar pe urma am citit, tot la oompa, de unde aflase ea de traznaile astea si era iar un link pe care a trebuit sa decid daca sa dau click sau nu: colormekatie, un blog al unei fotografe din NY.

In acest moment sun fan Katie pe viata, cel putin pentru urmatoarele doua idei incredibil de minunate:

• umbra care-si face de cap pe la spatele tau
• silhouette portraits

Sa nu mai vorbim de fluturasii imprastiati prin cartier intr-o zi ploioasa, de ochisorii lipiti te-miri-unde, de toate minunile pe care le face prin casa si de cele mai colorate poze pe care le-am vazut vreodata!

Si, bine, trebuie sa marturisesc de ce o iubesc pe Katie definitiv, iremediabil si mult mai mult decat pot exprima in cuvinte: Katie are liliputani!!!!!!!! Katie stie sa faca liliputani si da liliputani la tot cartierul! Katie vorbeste direct cu Christina aia mica, careia acum mai mult de 20 de ani i se promiteau liliputani adusi de tata de la serviciu si care citea „The Carpet People” si visa sa se trezeasca intr-o dimineata inzestrata cu vedere microscopica. Multumesc, Katie :x

And, just in case any of these links brings you to my blog, dear Katie, I want to tell you that by creating the adorable tiny people you fulfilled one of my childhood dreams: that of playing with Liliputians, just like Gulliver :) Thank you from the bottom of my heart!

In timp ce scriam acest post mi-am rascolit/rasfoit/recitit blogul si-am bagat de seama ca la unele comentarii n-am raspuns niciodata. Nu stiu de ce.

P.S. Acum ca se termina vacanta porcina, eu racesc.

P.S. 2. Vreau de doua ori mai tare sa merg la New York!!!!

Povestile domnisoarei Firicel. Satya. The Amsterdams

Multe, multe intr-o singura zi, dar toate speciale, minunate si unele merita chiar un repetir.

Gaudeamus, de pilda. Doua variante posibile [si extreme]: ori ma duc acolo si stau toata ziua si-mi dau toti banii si innebunesc de placere, ori nu ies din casa de frica sa nu ajung acolo, sa stau toata ziua si sa-mi dau toti banii. Si innebunesc de frustrare, fireste.

Nu sunt omul care sa-si refuze o placere :D M-am dus! Nu puteam lipsi de la lansarea Povestirilor domnisoarei Firicel, nu dupa ce Ada mi-a zis sa vin si sa-i spun ca „eu sunt eu” :xx [Ada, zau, altfel n-as fi venit!! Sunt timida :”>]! A fost cea mai vesela lansare la care am asistat vreodata: zane, copii muuuulti si asa de frumosi, un urs galben (urs era?) care cred ca murea de cald in costumul ala, ciocolata, multe carti cu domnisoara Firicel minunat desenate de Oana Bucur si o veselie contagioasa! Cand sa cumpar cartea, se terminase. Am dat fuga la stand la Aramis, dar nici acolo n-o mai aveau. Dupa mine vin doua mamici, cu copii mici: o cautau pe Firicel. Apare un domn cu barba cu un brat de „firicele”. N-apuca sa le mai puna pe raft – i le luam direct din brate! La coada chiar zambeam cand mi-am dat seama ca doar o singura persoana statea sa cumpere altceva decat cartea cu Firicel!! :)) Abia astept sa le fac cadou fetitelor pentru care am cumparat-o si sa vedem cum li se pare! Multumim, Ada!

De la Firicel, fuga prin targ sa vedem cu ce se mai lauda. Era o inghesuiala si-o caldura de nesuportat. Cristianei ii era foame. Madalina se pierduse pe la Oxford. Mih bantuia prin sferele superioare. Livia si Ralu abia se pregateau sa vina. Mie-mi tot suna telefonul si nu-l auzeam. L-as fi luat pe Josep Pla (odiosul! adoratul!), dar nu aveam bani de el. L-as fi luat pe Orson Scott Card, dar nu pleaca nicaieri pana una-alta. Si desfasurandu-mi in cap acest pep talk am plecat dupa mici si carnati.

Numai dupa ce luasem un pranz campenesc Oktoberfest a urmat Satya. Asta e un restaurant sanatos, vegetarian, ayurvedic, pe Banu Manta. Fireste ca nu mai eram in stare sa mananc nimic sanatos, asa ca am baut o cafea si-am gustat o delicioasa clatita din faina integrala, impodobita cu mere coapte in sos de fructe de padure si bucatele de migdale. Ceva divin. E de mers cand or fi bani si foame! Pentru ca e scump, dar foarte placut.

La targul din parcul Kiseleff nu e mare lucru de vazut. La Gloria Jeans trebuie mers, pentru ca au wireless si se pot vota pozele din concurs :)) Si, ca de obicei, un mall cheama pe altul, asa ca am ajuns in Plaza.

Asta explica de ce intre Gaudeamus (12:30) si concertul The Amterdams (21:00) eu n-am reusit sa dau pe acasa. Ceea ce a fost probabil mai bine, pentru ca sigur ma pleosteam si nu mai aveam chef de concert. Si-ar fi fost pacat.

The Amsterdams in club Control. Pentru ca Cristiana are pe fb numai statusuri cu ei, de m-a innebunit, iar azi m-am apucat sa-i ascult pe myspace si sunau indie si punk ca muzicile pe care le ascultam eu in liceu. Good vibe. Solistul, Andrei Hategan, are genul ala de trup filiform pe care stau bine tricourile rupte si pantalonii cu talie joasa. Canta misto si se misca fenomenal! Imi facea impresia ca e sub apa uneori, alteori exploda de energie. Absolut hipnotic! Am tema de vacanta sa ascult Adolessons. Merci, Cristiana! >:D<

Maine urmeaza un drum la sala radio si hopefully unul la service, sa-mi iau stergator in spate, fiindca mi l-au furat pe cel pe care-l aveam. Uit constant ca marti e 1 decembrie si nu se lucreaza, de aceea pun intrebari inteligente gen „da’ tu ai liber marti?” „trec marti pe la firma sa te vad?” etc. Ce cuvant, „firma”!

Nuff said. Amsterdamsii mai jos. Eu ma duc sa ma culc.

 

Concurs foto – votati si voi?

Un prieten participa la un concurs foto unde nu stiu exact ce va castiga, dar vreau sa-l ajut sa castige!

Daca vreti sa ne-ajutati si voi, pozele se gasesc pe site-ul Fototalentos ’10 si ca sa le votati, intrati pe „Las mas valoradas” apoi in casuta de search („buscar”) introduceti urmatoarele titluri:

1. Dos gotas de agua
2. Invitado en los Pirineos
3. Jugando a ser niño
4. En la escuela con hambre
5. Por una hamburguesa
6. Naturaleza versus tecnología (recunoasteti locurile?)
7. Cultura de los muñecos
8. A solas en el agua

Sau puteti sa dati click pe linkurile de mai sus si mergeti la fiecare poza si votati ;)

¡Gracias!

P.S. Azi la 12:30 sunt la lansarea Domnisoarei Firicel la Gaudeamus :)

ING + Smilla = Love <3

E momentul sa fac putina reclama gratuita: imi place ING Bank!

Azi m-am inscris la un concurs de personalizat carduri. Sper sa castig marele premiu si sa apara carduri cu poza facuta de mine ;)) Nici mai mult nici mai putin.

Si mi-a placut mesajul pe care l-am primit la sfarsit:

 

Ice Age 3D si Pandavision 6D

Noile tehnologii ruleaza. Watching movies has come a long way, de la filmele alb-negru cu Raj Kapoor din copilaria mea pana la Ice Age 3D, unde genele veveritei par de matase si mamutii sunt atat de fluffy ca-ti vine sa-i mangai pe trompa :x

Am fost la Liberty Center – Rahova azi ca-n excursie. De cand sunt in vacanta urla totul in mine sa plec din Bucuresti (si n-au trecut decat doo zile de vacanta! Pur si simplu nu concep vacanta de stat acasa si mi-e dor de Spania in fiecare clipa… I am weird, o spune si Melissa). Mda. Deci ca-n excursie, ca prin zona aia nu ajung decat o data pe an si atunci doar in trecere. Foarte tari mi s-au parut scarile rulante: abrupte si inalte, cam ca la catedrala din Sibiu, doar ca nu asa de scary. Foarte tari restaurantele, am mancat azi de-am spart; enorm cheltui pe mancare… dar de maineeee… MOROCOVI, FRATE!

Meli zice ca e psihologic motivant sa-ti iei angajamente in fata unui grup de oameni. Pentru mine e fix frectie, pentru ca daca azi promit ca nu mai fumez si maine ma apuc la loc, asta e, oameni suntem. Deci sa zicem ca azi promit ca nu mai mananc decat lucruri sanatoase. Macar maine :-))

In fine, nu despre mancare era vorba, ci despre filmele 3D. Sunt fan 3D. La 6D recunosc ca mi-a fost frica si mi-am scos okelarii cand a venit spre mine un ditamai sarpele. Dar a fost tare ca se miscau scaunele si te stropea si sufla aer pe la picioare si tot felul de efecte. Insa 3D… superb! Peisajele, animalutele, turturii si lava, totul foarte frumos si foarte viu, asa, te implica mult mai mult decat un film 2D si e mult mai frumos. Si mi-a placut de Buck :X:X:X mi s-a parut asa un fel de Capitan Ahab, care nu stie sa existe fara Moby Dick-ul lui. Plus ca accentul britanic e cel mai sexy din univers.

Dap, filmul la cinema has come a long way. Prin cate gradini de vara nu m-a carat tata in copilarie, sa vad filme pe care nu le intelegeam, cu titluri bizare gen „Transamericaexpres”, la cate amfiteatre de la mare n-am fost sa vad aceiasi 7 Samurai si intoarcerea cocorilor… si acum asta! Cand am ajuns acasa mi s-a parut fad televizorul de atata 3D ce aveam in cap.Si nu, nu m-am uitat la inmormantarea lui Michael Jackson, nici la clipurile omagiale de pe toate canalele, nu mai vreau sa ascult Michael din toate radiourile si difuzoarele, imi pare rau ca a murit, dar imi repugna isteria si circul.

Faza nasoala la Liberty Mall – la casa de bilete era un pliant care glasuia cum ca Martea orice Film costa doar 15 lei. Ei bine, Ice age a costat 22 de lei, pentru ca acolo cu litere mici zicea ca directiunea isi rezerva dreptul sa aleaga filmele pe care le baga in promotia asta. Deci nu e chiar orice film, nu? :-S

CREAZA-TI PROPRIA PIZZA scria mare pe o firma din food court. Creaza cine-o vrea ca-mi creez eu pizza la ei, cand ei nu stiu sa scrie! Si ce-are una cu alta? Sunt buni la pizza, nu la gramatica. Doar ca eu sunt definitiv deformata profesional si am parerea asta ciudata ca ortografia spune ceva despre om.

Maine voi fi optimista si voi manca MORCOVI!

1 iunie si multa inghetata

Desi nu am amintiri cu masina de inghetata care urca pe strada Dealul Frumos strangand in urma o ceata de copii (asa cum are mama, care mi-a povestit de nenumarate ori ce eveniment era in Steierdorf sosirea Omului cu Inghetata), nu cred ca sentimentul pe care-l avea cel care conducea masina trebuie sa fi fost prea diferit de ce-am simtit noi azi. Pentru ca azi am mers cu Masina cu Inghetata si lucrul asta e nemaipomenit oricand, iar de ziua copilului cu atat mai mult.

Fara sa fi planuit asta (de fapt inca nu stiu cum s-a nimerit), m-am trezit de dimineata nu in bus-ul de Herastrau, care ducea copiii in parc la joaca, ci in cel care mergea cu ajutoare la Fundeni-Frunzanesti, in judetul Calarasi. Impreuna cu Meli si cu Vio, ajutati de doi copii inimosi, am pornit in aventura de 1 iunie cu un bus plin cu Panetone, rechizite si inghetata. Destinatia: scoala primara din sat, o cladire mititica de la 1890. In drum am trecut intai pe Fundeni, apoi prin Pantelimon si Cernica… parca-mi retraiam viata de la coada la cap… a fost un sentiment straniu. Copiii erau foarte simpatici, Meli vorbea mereu la telefon, Viorel facea poze, iar mie mi-era ciuda ca nu prea vedeam mare lucru pe geam.

Foarte tare se schimba peisajul cand iesi putin din Bucuresti. Paralel cu autostrada soarelui se intind campii uscate si sate prafuite, cu drumuri pe care-ti sar Panetonele in cap de nu stii cum sa le mai tii. Oamenii stau la poarta sau la carciuma. In curti se vad ciresi in parg si carpete turcesti intinse la soare. Casele sunt mici, inghesuite toate dupa gard, care mai inaltate cu cate un etaj, dupa posibilitati. Scoala la care-am fost e si ea o fosta casa – are cancelaria intr-o fosta bucatarie, clasa I/ III-a in sala de clasa si clasa a II-a /IV-a in fosta odaie a invatatorului. WC-ul, fireste, in curte. In spate, lipita de scoala, o camaruta mica in care copiii de gradinita nu mai au inde sa se imparta pe grupe si se joaca toti laolalta cu Doamna, care-i invata sa joace „Randunica muta-ti cuibul”, „Gastele si vulpea”. Cam ca din carti, asa.

Prichindeii aveau serbare si venisera in costume care mai de care mai dragute – tigancusa, romanasi, o mica indianca, o fetita dulce cu coronita pe cap. Au cantat (imi placea cum le dadea Doamna tonul, cantand intai primul vers si apoi numarand: „unu, doi, trei”), ne-au spus poezii si au fost foarte dragalasi. Venisera la serbare si parintii lor si, impreuna, au intins pe urma un picnic in curte, cu prajituri si bomboane si sucuri. Le-am impartit si noi darurile noastre, am facut poze, i-am felicitat pentru serbare si-am pornit mai departe. Aveam cu noi un frigider de inghetata si, desi am dat la toti copiii, la educatoare si invatatoare, la copiii si bunicii de pe gard, la parinti si gura-casca de pe strada, tot ne mai ramasese o gramada cand am plecat. Pana si catelul mancase! Ce sa mai zic de copii, care deja se laudau/vaietau cate unii ca au devorat sase inghetate si au nevoie urgent la baie :))) Au fost si foarte cumintei si, la indemnul Ioanei, au strans intr-o cutie toate ambalajele aruncate prin curte.

La intoarcere, trecand prin sate, ne opream pe unde vedeam copii si le ofeream inghetata. O fetita care n-a vrut cu niciun chip sa ia mi-a amintit de tata, care-mi zicea cand eram mica:

– Nici Stefan Banica Junior dac-ar cobori dintr-o masina si ti-ar oferi o inghetata tu n-ai voie sa vorbesti cu el!

Si de mamaie care ma speria cu strainii care ma opresc sa-mi fure cerceii din urechi!

Cine stie, poate inca se mai practica metodele astea si-n ziua de azi si de-aia n-a vrut fetita sa ia. Sau poate credea ca-i oferim marul otravit.

Vio a intins la una dintre opriri cutia cu inghetata spre doua batranici.

-Asa, maica, si cu cine sa votam? a intrebat una din ele, dupa ce si-a facut plinul. [sau ceva de genul, din care ne-am dat seama ca erau familiarizate cu pomenile electorale]

In fata manastirii Cernica, oamenii care stateau in statie s-au repezit ca ulii pe bietul Poiana, mai-mai sa-i smulga din mana inghetatele. Acolo le-am si dat, dealtfel, pe ultimele si, eliberati, am bagat un nas prin domeniile manastirii si-am baut o gura de apa salcie de Cernica, sa imi mai treaca de dor de copilarie. Ca doar era si ziua mea :-)

Intr-o zi, foarte de curand, mi-am dat seama ca baietii de la constructie au varuit gangul de la intrarea in curte si nu se mai vede demult inscriptia mea 1 iunie 1989, pe care am scrijelit-o cu Ramona venind de la scoala in acea memorabila zi. Nu se mai vede nici „Titi” – scris cu litere rusesti ca sa nu afle nimeni focul ce-mi ardea la inimioara. S-au sters. Si-au trecut de-atunci 20 de ani. Dar mi-aduc aminte de parca ar fi fost azi ziua aceea cu desene pe asfalt si jocuri, cand am venit de la scoala si-am mazgalit tot gangul cu creta, secondata de Ramona, care scria si ea: „Ma cheama Ramona.”

La manastire la Cernica mi-a placut linistea. Era foarte ingrijita biserica, si pajistile de langa, si chiliile. Am aprins o lumanare pentru Ate si una pentru omama. Vantul gonea norii de pe cer si m-am bucurat ca-n ziua asta frumoasa am luat bus-ul de Frunzanesti in locul celui de Herastrau.

Doamna invatatoare mi-a spus ca din ce in ce mai putini parinti mai fac teme cu copiii (la clasa I!!) si ca copiii nu mai stiu sa se joace decat de-a bataia.

Si cu toate astea imi doresc mult de tot copii! :)

Happy 1 iunie!

***

Related: Maine e ziua copilului, azi ce zi e?

Mena Trott

De la un articol de pe blogul lor oficial prin care WordPress anunta ca putem pune clipuri TED in postarile de pe blog (au creat ceva sistem de embed pentru TED), am ajuns – fireste – la ted.com si de acolo la un clip despre blogging cu Mena Trott.

Nu stiu daca mi-a placut de Mena pentru ca are gura mare si un zambet foarte frumos, sau pentru ca a creat Typepad si alte blogging platforms impreuna cu sotul ei inainte de a implini 30 de ani (motiv pentru care e si listata in categoria TED under 30), sau pentru ca are o fetita de 2 ani absolut dragalasa, sau pentru ca raspunde idealului meu de overweright and successful, sau pentru ca se intimideaza cand vorbeste in public, sau pentru toate la un loc.

Tot ce stiu e ca o urmaresc pe Mena pe Twitter, Flickr, blog si TED si mi se pare ca asta, intr-adevar, se numeste sa fii un blogger de succes, iar restul sunt iluzii. :)

Bunatate.org takes over the world!

Se numeste Mic jurnal de fapte bune, dar nu e mic deloc, iar eu sper sa tot creasca din povestile noastre pana la dimensiunile unui urias bun, in al carui zambet sa incapem toti.

Pentru ca toti simtim o caldura in suflet cand facem o fapta buna – sau poate stim ca am facut o fapta buna, atunci cand simtim acea caldura in suflet? Avem un simt special pentru asta. Nu e grozav? Inseamna ca trebuie sa fim buni mai des :) Si, conform legii compensatiei, „ce faci, ti se face”. Imaginati-va o lume in care oamenii sunt liberi sa fie cat de buni pot. Eu deja am un zambet cat toata fatza la gandul asta.

Jurnalul de fapte bune al celor doua dragute „colectionare” de random acts of kindness e un pas spre acea lume.

Cititi, zambiti… si scrieti!

Spread the love!

Si, fiindca tot veni vorba despre bunatate, leapsa de la Gramo pica la fix si deja primul raspuns l-am dat. :)

Intrebarea este: Care 3-5 calităţi îţi câştigă respectul?

Raspunsul:

– bunatatea („Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui” Prov. 19:22). Am mai scris despre bunatate cand am povestit de bunica mea din Germania. Nu cunosc o calitate mai mare, mai frumoasa, mai demna de respect.

– mintea, desteptaciunea [nu stiu cum sa-i zic] – nimic nu-mi place mai mult decat sa descopar un interlocutor destept, cu care ai ce vorbi, de la care ai ce invata – e si mai grozav daca aceasta desteptaciune se combina cu:

– modestie, bun simt [dar respect si oameni destepti si aroganti, doar pentru ca am invatat mult de la ei si, in fond, nimeni nu e perfect (doar perfectibil :p)]

si

– simtul umorului – adica autoironie, o perspectiva detasata, capacitatea de a „intelege de gluma”

– siguranta de sine e o alta calitate din lista mea – respect oamenii care stiu ce vor si au un plan de viata macar schitat, sau un simt al directiei. Probabil pentru ca imi doresc foarte mult sa fiu si eu asa.

Si s-au facut 5. Plus sau minus :)

Acum fuga sa compar cu celelalte raspunsuri, la Gramo si la Flu ;))

Onestitate si corectitudine – zice Gramo. Adevarat. La mine cred ca astea intra la bun-simt.

Flu mai adauga verticalitate si ardoare. Recunosc ca in mintea mea e o egalitate mica undeva intre a fi vertical si a fi rigid. Eu cred in flexibilitate si in schimbare. Dar probabil am in cap o confuzie de termeni.

Ardoarea sau pasiunea… cred ca imi starneste admiratie, dar nu respect, neaparat. Oricum, leapsa asta m-a facut sa-mi dau seama ca le cam confund, admiratia cu respectul.

Astept si celelalte raspunsuri si dau leapsa axiologica la Iaciu, Suzi, femeia simpla, Marieee si Madelin.

Ca tot imi cautam eu misiunea si valorile mai deunazi :)

Unde iesim in uichend?

Ada Milea in Art Jazz, pe 23 ianuarie. Impreuna cu Dorina & Radu. Canta Apolodor.

Iar in 8 februarie, tot in Art Jazz, canta de-ale ei, impreuna cu Romi.

• Pentru rezervari: 0722 589 058

Fundatia Calea Victoriei (la nr. 128A) organizeaza o multime de intalniri minunate pe teme de arta, cultura, istorie, muzica, teatru, ecologie, fotografie si multe altele. Majoritatea acestor intalnirii sunt organizate ca seminarii sau ateliere saptamanale si se percepe o taxa de participare rezonabila.

Eu vreau sa ma duc la doua dintre ele neaparat:

Neagu Djuvara – „Cum am trait secolul XX”, 5 ateliere saptamanale, 125 RON.

Uca Marinescu – „Ocolul pamantului in zilele noastre”, 4 ateliere, 60 RON.

• Pentru inscrieri, informatii:

Sandra Ecobescu
sandra@fundatiacaleavictoriei.ro
mobil: +40 723 167 892

Irina Grigore
irina@fundatiacaleavictoriei.ro
mobil: +40 728 66 66 81

Saptamanile franco-romane ale documentarului, la cinema Elvira Popescu, unde mai puteti sa prindeti Razboi pe calea undelor si Clara B. si multe alte lucruri de vazut acum, pentru ca cine stie cand mai avem ocazia sa dam nas in nas cu ele dupa aceea.

• Biletele costa 5 lei, programul complet pe Metropotam.

Recomandarea mea: Expozitia „Fotografii interzise si imagini personale”, deschisa la TNB, galeria etaj 3/4 de Andrei Pandele.

• Intrarea gratuita. Se intra pe scara din dreapta caselor de bilete, etajul 3.
  

Spectacolul „Edith Piaf” de la teatrul Metropolis. Duminica seara, de la ora 7 jumate, cred.

• Aici chiar ca nu stiu cum se ajunge si de unde sa iau bilete; mie mi-a luat mama ca s-au vandut la ei la scoala. Deci voi merge cu clasa :)

Daca mai stiti/mergeti si prin alte parti, lasati un comentariu!

Smilla nu doarme. Ada Milea. APEL

Deci tur de WordPress/blogroll, ca de obicei… iaca, m-a prins 1 jumate, of!

Multe discutii multe pe blogurile noastre de zi cu zi, multe planuri pentru 2008, multe poze cu zapada (foarte misto ideea lui Manafu cu tagul de pe Flickr), o poza misto de tot cu nori neverosimili, o moarte, o logodna, o schimbare, multe vacante, multe muscaturi cu pofta din pulpa frageda a lui 2008, inca alb si diafan. Si Suzi, care s-a intors la fel de reconfortanta ca si pana acum. :p Mi-e dor si de Inozza, sa fie amandoo favoritele la post ;))

Ieri am fost la Ada Milea, pe super-ultima-suta-de-metri (merci, EvZ si cele doua fete super dragute de la Green Hours!). Ada fost minunat de normala, anormal de modesta si de talentata, pe scurt, ea insasi, desi mereu am aceeasi surpriza. Ne-a gasit locuri in fata, a cantat (impreuna cu Bogdan Burlacianu si Adrian Cristescu) Quijote si Quixote si multe alte jucarele de-ale ei si nitel din „Nasul”. Pe care TREBUIE sa-l vad.

De aceea fac un apel la voi:

APEL:

Dragi cititori de „Cartea Smillei” si iubitori de Ada Mil[ei], [nu m-am putut abtine!!]

Fiti ochii si urechile mele, iar eu voi fi ochii si urechile voastre, da?

Cine afla primul cand/unde se joaca „Nasul” (dupa Gogol, regia: Alexandru Dabija) , da de stire si mergem!!

Ne-am inteles? ;)

Razboi pe calea undelor – Cold Waves

Dap. Decembrie, perioada de rememorari, de intoarcere in trecut cu scopul de a-l cunoaste mai bine, de a ii da un sens. 16-22, zile incarcate de tensiune; 1989, un an cu conotatii puternice, de sange, lacrimi si o nemasurata euforie. Cel putin pentru cei care eram destul de mari ca sa intelegem ceva. Sau macar sa empatizam cu adultii din jurul nostru.

Europa Libera, un nume pentru care iti luai – in copilarie – o palma peste gura, scurt, chiar de la parintele care in veci nu s-ar fi gandit sa te loveasca. Pentru ca nu putea risca sa scapi aceste cuvinte la gradinita, sau la scoala, sau la coada la carne. Capitalistii – niste amarati, drogati, someri si ratati, care traiau undeva, intr-un loc intunecos. Partidul – o „flamura ros-galbena-albastra” [nu stiu de ce in mintea mea era mare si neagra!] sub care ne adaposteam toti. Oriunde merg, in tot ce simt, alaturi esti, iubit Partid. Esti scoala noua, casa frumoasa, esti painea calda ce-o avem la masa. Brr!!

Nu m-as fi gandit ca am atatea amintiri despre Europa Libera, dar cand in sala a rasunat refrenul binecunoscut, urmat de „Aici Radio Europa Libera. Transmitem pe frecventa de unde scurte…” m-am revazut in fata casetofonului negru, primit din Germania (dap, eram „elemente” luate in vizor, pentru ca mama primea pachete de la unchiul ei din Germania), cu tata incercand sa prinda postul, cu urechea lipita de difuzor. Apoi „a murit Honecker”. Apoi „se intampla ceva la Timisoara… Doina Cornea…”. Totul in soapta.

Apoi 21 decembrie 1989, nenea Nichi la poarta, intr-un suflet: „Dati drumul la televizor, il huiduie astia pe Ceausescu la manifestatie”. Pana am dat drumul, emisiunea se intrerupsese. Mama era speriata; fiica unui vecin din curte ne sunase in toiul noptii sa vorbeasca cu „tatutzu”, ai innebunit? i-a zis mamaie, la ora asta se suna? „Tanti, se trage la noi aici, in Piata Rosetti, sunt tancuri, mi-e frica!”. Plangea.

Apoi am iesit la poarta si treceau grupuri mari de oameni, cu pancarte, cu masini, pe jos. Nu mai vazusem astfel de multimi decat la demonstratie. „Veniti cu noi!” strigau. S-au dus ai mei, voiam sa ma duc si eu, dar nici gand sa ma lase. Aveam 10 ani. „Mamaie, zice sa mergem cu ei! Jos tiranul!” strigam. Intotdeauna am stiut ca in mine zace un revolutionar adevarat. Plus ca eram gata sa-mi dau viata pentru patrie; intr-atat eram de euforica.

N-am iesit afara, nu m-am jucat, n-am mancat. In curand revolutia a inceput sa fie transmisa la TV, eram numai ochi. Ma uitam dupa mama, dupa tata, dupa cunoscuti. Avusesem piciorul in ghips si abia mi-l scosesera; nu puteam sa stau bine pe scaun, pentru ca piciorul nu mai era obisnuit sa se indoaie. In febra evenimentelor, il indoiam putin cate putin, fara sa-mi dau seama.

De toateastea mi-a amintit vocea aceea: „Aici Radio Europa Libera. Transmitem pe frecventa de unde scurte…” Ce inseamna unde scurte? Taci! De ce undele sunt lungi si scurte? Undele scurte cum de ajung pana in Romania? Mama, a zis la Europa Libera ca… Jap! Sa nu mai spui vreodata asa ceva! De ce? Pentru ca o sa ne ia casa, ne da afara in strada. Vrei sa dormi in strada? Nu. Atunci taci.

Dar „capitalistii” ce sunt?

Jap!

Mi-a trecut prin fata ochilor toata copilaria. Toata uratenia de care nu eram constienta. Toata minciuna. Toata falsitatea. Toata frica. Tot intunericul, frigul, pustiul acelor ani. Toate fabricile si uzinele, romanii, maghiarii si germanii, partidul, flamura, poza cu tovarasu’, temele la lumanare. Si asta numai pentru ca am auzit un jingle de radio si o voce.

„Razboi pe calea undelor” (Alexandru Solomon) acopera perioada 1977-1989 si-i are ca protagonisti pe cei care, traind in „occidentul” infam, au ales sa fie romani. Cu toate riscurile pe care asta le implica la acea vreme; in ciuda atentatelor si cenzurii si cancerelor care i-au macinat si ucis pe trei dintre directorii sectiei romane; din toata inima, cu pasiune. Sunt convinsa ca acum se uita in urma si-si spun: „la ce bun?”, dar la vremea aceea a fost cea mai buna alegere pe care ar fi putut-o face.

Filmul alterneaza imagini reale cu „instalatii” de arta, marturiile pline de pasiune, dezamagire si durere ale celor „buni” cu cinismul si micimea celor „rai”, fie ei acoliti ai lui Ceausescu, securisti sau ucigasi platiti. S-a spus ca una din loviturile de maestru ale acestui film e interviul prin telefon cu Carlos Sacalul; I wouldn’t know. Pentru mine tot filmul e o lovitura de maestru.

Duceti-va sa-l vedeti (Citymall, Eroii Revolutiei sau Cinema Union) daca ati trait acele vremuri; daca il regretati pe Ceausescu si regimul lui „unde macar aveam asigurata painea pe masa” si locul de munca; daca vreti sa stiti mai multe despre cei care ne conduc azi. Daca sunteti curiosi.

O sa vedeti o femeie care inca nu poate sa aranjeze in album poze cu sotul ei mort cu aproape 20 de ani in urma, un securist cinic care azi e parlamentar, o alta femeie care a fost batuta „ca exemplu” si tot ca exemplu s-a decis sa apara in public cu vanataile pentru a arata ca nu-i e frica, doi jurnalisti straini, un muncitor care intelegea mai mult decat ar fi vrut superiorii lui, cativa oameni care azi nu-si gasesc locul in Romania, un film frumos, curat si necesar.

Asta fuse.

Web 2.0 si CSR 2007

Cum gasesc o gura de aer si scot capul prin blogosfera, cum incep sa-mi umble in jur lepse si povesti atat de multe si de diverse si de inlantuite, incat orice minut de navigare inainte de a ma baga in pat [usually] se transforma in juma’ de noapte de cascat ochii pe net. Dialogul e permanent, conversatia e in toi la orice ora si ma frustreaza ca n-o pot urmari decat partial.

Mi-am facut profil pe Facebook, e o unealta care ma intoarce in copilarie – are atatea jucarele si prostioare si logheaza fiecare miscare pe care o faci [sort of freaks me out, deocamdata!] si e frumos desenata si pusa in pagina si are o tona de add-on-uri si-s acolo o gramada de oameni pe care-i cunosc si inca din ziua 1 m-am trezit cu mesaje, cadouri, plantutze, snow globes, gradina de flori si tot felul de scrijelituri pe perete [the Wall]. E absolut coplesitor. Si-mi place!!

Nu sunt [inca] pe Twitter; nu e stilul meu sa fiu asa de concisa, plus ca e un site care chiar ca mi-ar da dependenta.

Mi se pare interesanta leapsa despre „ce ai facut de Revolutia din ’89” si probabil ca o sa povestesc si eu cum indoiam genunchiul putin cate putin, pe masura ce „ai nostri” ocupau televiziunea.

Dar acum am ales alta tema: campaniile de CSR din 2007 in viziunea bloggerilor. Intrebarile le-am gasit pe responsabilitatesociala.ro si sunt trei:

1. Care au fost, din punctul tau de vedere, cele mai responsabile trei companii in 2007, si de ce?
Companiile mari in general „fac vorbire” despre responsabilitatea lor sociala si „giving back to the community”, iar eu am acum in minte cateva (foarte putine) campanii, despre care fie am citit in ultimele zile, fie am vazut reclame TV.
Un exemplu e Petrom, „Parcurile viitorului”, dar e o mica floare inca, nu o primavara in toata regula. Daca Petrom va continua pe linia asta, sunt convinsa ca va avea de castigat. Al doilea e Citibank, cu Money and budget, pentru care organizatorul, Junior Achievement, a luat si Marele Premiu la Gala Societatii Civile. „Money and budget” mi se pare un proiect foarte misto; mi-ar fi placut sa se faca si cand eram eu in liceu si apreciez ca are continuitate. Al treilea e proiectul de CSR al BRD pentru semnalizarea zonelor de patrimoniu. E misto, e necesar, e destept. Vreau sa continue!

2. Ce te-a nemultumit referitor la cum au inteles companiile din Romania sa demonstreze ca sunt responsabile social, in 2007?
Lipsa de continuitate in proiecte. Sau, mai bine spus, derularea de proiecte punctuale care nu sunt propriu-zis parte dintr-o campanie coerenta, cu o strategie pe termen lung etc. CSR e o intreprindere cu bataie lunga, iar proiectele individuale trebuie sa se integreze intr-o politica la nivel de organizatie si sa aiba o continuitate. Altfel sunt percepute ca acte de filantropie, ca marinimii de moment „pentru ca sunt bani”. Imaginea de companie responsabila social se cladeste numai in timp.

3. Ce te astepti de la companiile care activeaza in Romania, din punctul de vedere al responsabilitatii sociale, in 2008?
Sa continue ce-au inceput; sa creasca bugetele de CSR, sa-si angajeze strategi care sa le gandeasca niste campanii misto care sa raspunda unor nevoi reale. Si sa se laude mai putin. Faptele bune vorbesc singure :)

NOTA: La punctul asta mi-a placut mult de tot ideea lui Doru Persinaru de campanie care isi implica/educa clientii. We need that :>

Tot apropo de CSR, nu pot sa nu aduc si eu vorba de campania Cosmote cu SMS-uri pentru surzi. I used to love it. Acum mi se pare cam aiurea: oare surzii au telefoane mobile? Le tin ca sa trimita sms? Probabil ca da. Si cati dintre ei sunt pe Cosmote? Nu stiu, suna genial, dar cand o iei la bani marunti zornaie ciudat.

Apoi, buna mea prietena Apa Nova, cu minunatele placutze. Laudate, injurate, aiurea sau nu, au fost o treaba haioasa, dar unde e CSR-ul?? Ne-a ajutat sa ne vedem orasul cu alti ochi? Ma lasi. Io as fi facut placutele doar ca o bucata dintr-un CSR mai mare, care chiar ca mi-ar fi aratat orasul altfel: o campanie de „descoperire a Bucurestiului”, in colaborare cu RATB, cu Metrorex, cu Primaria: tramvaie speciale, circuite deosebite („circuitul muzee si galerii de arta/case memoriale de pictori”, „circuitul vechi fabrici comuniste” etc), proiecte de punere in valoare a orasului, redecorarea statiilor de metrou (care sunt hidoase), afisarea rutelor in statiile de RATB, ca sa stii unde esti si incotro te indrepti etc.etc. Zau daca n-ar fi Bucurestiul meu de o mie de ori mai altfel, daca as sti cand ma urc in 385 (dau un exemplu) unde naiba ajung si prin ce zone trec.

Si rasfoind studiile de caz din arhiva, mi-a venit o idee: eu as centraliza CSR-urile astea undeva si i-as cupla pe cei care vor sa faca proiecte la fel (de mediu, arta, sprijinirea spitalelor etc.) Double the money, double the fun/benefits. Stie cineva sa-mi spuna daca asta se face? Adica iti inscrii CSR-ul intr-o baza de date centralizata la nivel national?

Ah, uitam de CSR-urile lui Ronald McDonald, casutele alea pe care le au ei pentru mamele copiilor spitalizati mi se par minunate.

iPod Nano, Muzeul Satului si (iarasi) Mihaela Radulescu [si Angelina Jolie]

Mihaela Radulescu, pentru ca nu e o vedeta de carton, ci o persoana intreaga si cu mult suflet. Vezi campania pentru Liana Stanciu si toate celelalte lucruri pe care le face, pentru ca poate, pentru ca vrea – desi ar putea sa-si dea banii pe vacante in Bahamas sau pe orice altceva ii mai trece ei prin cap.

***

Ieri mi-am luat inima-n dinti si am scos iPod-ul la plimbare :-) Mi-am downloadat iTunes, mi-am pus nustiucate ore/zile de muzica (oricum, pe iTunes am acum fix 666 de cantece, lol!) si vreau sa-mi pun si videoclipuri si alte nebunii. Sunt absolut fascinata de acest dragalas gadget, atat de frumos, de perfect, de simplu de folosit si de practic. Serios, Apple e una din firmele alea (putine!) care ghicesc pur si simplu gandurile consumatorilor. Way to go! thanks again, DGeneration!

La Muzeul Satului era in toi un targ de Sf. Dumitru, cu tot felul de oale, vase de ceramica sau de lemn, produse alimentare si tot felul de haine si podoabe populare. Nu mai fusesem la Musee du Village (va mai amintiti lectia?) de vreo 3-4 ani, asa ca mi s-a parut din nou frumos si diferit si m-am simtit ca-n excursie. Diversele expozitii de produse cu vanzare erau pe aleea principala, dar si in curtile caselor si cea mai mare coada era, ca intotdeauna, la kürtöskálacs – tocmai din Miercurea Ciuc si absolut deliciosi. Si era toamna, placut, cerul plin de dare albe si alabstre, copacii pictati in toate culorile, stoluri de pasari in zbor spre tarile calde si eu cu Raimon* in cap, pe o lavita de lemn, pe prispa unei case ce dadea spre lac. Superb.

N-am putut sa astept si m-am dus fuga s-o vad pe Angelina Jolie in „A Mighty Heart”, unde e foarte creatza si chiar seamana cu Mariane Pearl, pe care o interpreteaza. Din povestile pe care le-am citit pe net si-n presa, imi imaginasem cu totul altfel filmul. Cred ca aveam in cap un fel de The Constant Gardener, dar mi-a amintit mai degraba de Babel si de Muenchen, cu imaginile pestrite din [extrem-de] aglomeratul si haoticul Karachi, unde se desfasoara cautarea lui Daniel Pearl, un jurnalist disparut – si ulterior ucis de o grupare terorista. E un film alert, cu multe incuraturi, fire, intermediari, oameni politici, jurnalisti, politie, personaje intre care la un moment dat simti ca nu te mai descurci si cu multa politica (despre care eu inca nu stiu nimic, deci ma pierd). Mi s-a parut fals pe alocuri; multe chestii s-au intamplat prea repede si nu le-am inteles, dar m-a impresionat ca lectie de otherness si ca privire asupra lumii. Nu stiu nimic despre zona aia a globului, stiu prea putin despre alte parti ale Asiei si prea des uit ca lumea nu inseamna doar occidentul.

_________________

*Raimon e fondul sonor imaginar al tuturor reveriilor mele artistice (si al tuturor revelatiilor… peisagistice :) deja de multa vreme. Acum n-am altceva de facut decat sa apas un buton pentru a-l transforma in fond sonor real.

100 de euro pentru profesori

Vin dintr-o excursie foarte placuta la Diverta, unde am ajutat-o pe mama sa „sparga” 100 de euro dintr-un foc pe materiale didactice.

Ministerul Educatiei, mai nou, ofera 100 de euro anual fiecarui profesor pentru achizitionarea de materiale specifice materiei predate. Diverta e desteapta si face o oferta imposibil de refuzat: la achizitii in valoare de minim 370 lei, reducere 10%. Adica la fix cat sa ajungi la cei 320-330 lei pe care ti-i da generosul Minister. Cu aceiasi bani am luat mai multe carti – si chiar am avut de unde alege! Manuale de franceza, dictionare, carti de la mama lor in franceza si tot felul de metode – interactive sau nu. Un dictionar vizual foarte frumos, un manual de corespondenta comerciala… cat si mai cate! Doar cu filmele frantuzesti sta cam prost Diverta – aici ar fi fost de mers la Carturesti, dar banii trebuie toti cheltuiti in acelasi loc, iar Carturesti nu are mai deloc carti in franceza.

E prima data cand merg intr-o librarie si-mi lipseste carutul de cumparaturi, sau macar un cos, ca nu mai aveam unde sa pun cartile alea!! Ce senzatie misto! :)

De mama ce sa mai zic, e in al noualea cer cu cartile ei – nu stie pe care s-o rasfoiasca prima!

Buna treaba, Ministerule!

Edit: mama intre timp a aflat ca toate librariile si centrele de carte au oferte pentru programul asta de 100 de euro. Pentru profesorii de limbi straine, cel mai bun loc unde sa cumpere 2-3 manuale scumpe dar bune este Centrul de Carte Straina Sitka Alaska. De la una din editurile romanesti, am avut surpriza ca CD-ul care insotea manualul de franceza sa fie inregistrat cu un accent romanesc jenant… Macar la Cartea Straina stii ca-s manuale „de la ei”.

Snack Attack – definitely a lovemark

Am scris mai demult despre Snack Attack si de ce imi place sa mananc la ei. Nu ma duc zilnic, dar o data pe saptamana tot ajung sa iau o masa de pranz la cel din Alba Iulia, care e si cel mai frumos si cosy Snack Attack in care am intrat pana acum. Experienta cu „masa din colt, ca acolo stati de obicei” s-a repetat si s-a amplificat. Am avut surpriza placuta sa ma duc la casa si, inainte sa deschid gura, fata sa ma intrebe: „Espresso macchiato?” Adica exact ce voiam sa spun!

Si n-am o stea in frunte, nici nu-s amica de-o viata cu cineva de la Snack Attack. Dar ma simt de parca as fi, iar asta ma face sa ma duc regulat acolo. Chiar daca mancarea la un moment dat devine previzibila si nici nu e prea sanatos sa mananci zilnic senvishuri. Ciorbele sunt foarte bune, salatele cu paste imi plac in continuare, desertul grecesc e bun si el. Lipseste o salata mai naturala, sau una de legume fierte (fara orez, paste, carne si alte adaosuri). Ar fi bun si-un piept de pui la gratar, care sa poata fi incalzit, ca prea e totul rece. Dar sunt sigura ca-si vor diversifica oferta. Azi am citit un material despre patroni si despre cum a inceput Snack Attack in Romania si ceea ce m-a surprins este ca e un business deschis aici, nu o franciza, cum credeam eu. Tot brandingul ala cu „englezii o fac cel mai bine”, Turnul Londrei si celelalte lasa o impresie intr-adevar britanica. Acum am aflat ca a fost facut pentru a-i impresiona pe auditorii englezi – and it did!

Latte art si 40% reducere la carti Nemira

Am gasit un blog „multicolor si perpendicular” unde va trimit si pe voi sa va bucurati privirile cu o multime de poze frumoase. Preferatele mele sunt cele din categoria „latte art” ;))

Iar de la Silviu am aflat de initiativa Nemira „blog de carte”, unde orice cititor de carti Nemira poate trimite recenzii de carti si primeste astfel o reducere de 40% la cumpararea de titluri de pe site-ul editurii. Mi se pare o idee foarte misto, imi place ca te pune sa scrii, imi place ca iti dau ceva in schimb (si reducerea e semnificativa!) si-mi place grozav de mult ca fac asta pe un blog, unde toata lumea poate sa posteze, sa citeasca si sa comenteze recenziile. Si-mi place ca face asta o editura si nu un individ sau un grup de cititori avizi, cum sunt luciat si echipa bookblog (care si ei imi plac!).

Super idee, bravo Nemira, merci de pont, Silviu! O sa scriu :) 

Romanul s-a nascut poet!

E cum nu se poate mai adevarat ca romanul e nascut poet. De la Miorita, Amintiri din copilarie si Mesterul Manole incoace nu am mai intalnit asa un display de creativitate ca azi. Pur si simplu radeam singura pe strada si rad si acum cand imi aduc aminte!

Pe una din strazile care duc la Mall, o masina parcata. Masina alba, inscriptionata cu Perpetuum, niste texte si o multime de poze cu mere verzi. Citesc intai Perpetuum, apoi vad merele (super yummy!) si sub mere sloganul: Mere treaba!

Nici nu ma mir sa aflu ca sunt de la Cluj! Super tare!

Strange Fruit

La cererea cautatorilor pe Google care ajung pe blogul meu umbland dupa „Strange Fruit” si „articol Strange Fruit”, am sa va povestesc ce-am vazut duminica in Parcul Tineretului – pentru ca merita.

Pe scurt, Strange Fruit e o trupa de acrobati sau street artists australieni pe care i-am vazut in Bucuresti, in Parcul Tineretului, duminica trecuta. Daca va uitati pe site, o sa vedeti ca au mai multe spectacole: eu am vazut The Field: opt oameni care se leagana la capatul a opt „trunchiuri” flexibile de cauciuc… un fruct straniu intr-adevar, dar absolut memorabil!

Spectacolul a fost fascinant – muzica, coregrafia (cate poti face cocotat pe un batz de 3 metri care se leagana? nici nu va puteti inchipui!), costumele, zambetele, interactiunea cu publicul… nu ne mai opream din facut poze, din cascat gurile ca la circ, din zambit… un zambet de-ala larg, cu lacrimi in ochi. Pe mine una m-au cucerit definitiv acesti acrobati in aer liber care par facuti de guma, arata ca niste papusi, se sucesc si se rasucesc in toate felurile posibile si zboara, inoata si danseaza in aer, ca ielele.

Aici aveti o filmare din Tineretului, cred ca e facuta cu telefonul. Nu se aude bine cantecelul, a fost unul dintre cele mai vesele. Aici o bucata mai mare din spectacol, chiar de la inceput. Cand stau sus pe bete, nemiscati, inainte ca spectacolul sa inceapa, ai inima putin stransa si te gandesti ca se vor misca cu grija, in fond stau pe un batz! Apoi incepe muzica, ei incep sa danseze, se urmaresc, se iau de maini, se unduiesc, vin spre tine si apoi fug din nou in vazduh, se cearta, se impaca si se leagana ca spicele in bataia vantului… totul fara cuvinte. Si uiti ca sunt oameni ca si tine, facuti din carne, oase, sange, uiti ca oamenii nu sunt fapturi ale aerului, facute sa zboare si sa se miste cu atata gratie la 4 metri deasupra pamantului. Pur si simplu uiti si zbori si tu acolo, cu ei.

Tot pe YouTube, am gasit secvente dintr-un alt show, de data asta noaptea… sa vedeti ce frumos e. Si-mi mai place aceasta inregistrare „The Field” din Brooklyn, pentru ca in jur se vede orasul, ceea ce-i face pe ei sa apara cu atat mai stranii.

Week-endul asta merg sa-i vad pe cei de la Teatro Ka, tot in Tineretului, tot „ApaAerFoc”.

P.S. Cautand strange fruit pe google, am gasit un cantec celebru al lui Billie Holiday – nu-l stiam, si – apparently – nici cei din managementul trupei australiene nu stiau de el, iar versurile sunt cutremuratoare.

Way to go, girl!

On June 26, 2007, Brzezinski refused to air a story about Paris Hilton‘s release from jail. Her producer had consistently put the story as the lead, ranking over the other big news story of the day: Republican Senator Richard Lugar of Indiana‘s breaking from President Bush on the Iraq war, which Brzezinski thought was more important. She attempted to burn the story’s script on air but was prevented from lighting it by a co-host. Later in the newscast, she tore and shredded copies of the story. The incident later became popularized on the internet and in the days that followed Brzezinski reportedly received large quantities of fan mail supporting her on air protest.

De la un_trecator, unde am vazut si filmuletul cu Mika incercand sa dea foc in direct stirii despre Paris Hilton. Foarte tare tipa, iar cei doi co-prezentatori (unul mi se pare ca seamana cu Chandler din Friends) fac misto de ea si sunt mirati de cat e de vehementa, dar ei nu-i pasa. Mi-a placut!

Click here to see the recording!

Aproape un „lovemark”

Am o veste buna pe ziua de azi: magazinul Snack Attack din Piata Alba Iulia e pe cale sa se transforme intr-un lovemark, ceea ce ma bucura nespus. Ce un lovemark? Un brand la care tii foarte mult, care de mai multe ori si-a confirmat valoarea si ti-a aratat ca stie sa fie puternic, destept, frumos, sa se reinventeze cand e cazul si sa-ti mentina viu interesul. Ei bine, cel pe care-l alintam Snack [in expresia „mergem la Snack sau vrei altceva?”] stie sa faca toate astea si urca incet dar sigur in topul meu personal de locuri misto unde sa-ti petreci pauza de masa corporatista.

In primul rand, Snack a fost reamenajat de curand si arata foarte dragut. Are pe pereti niste panouri super misto cu imagini expuse probabil in Londra in timpul celui de-al doilea razboi mondial: indemnuri mobilizatoare, gen Better pot luck with Churchill today, than humble pie with Hitler tomorrow – Don’t waste food sau intrebari retorice de evitare a supraaglomeratiei pe mijloacele de transport: Are you sure you need a bus? Pe urma mai are canapele confortabile si pernute, multe pernute dragute si comode si curate si placute, intre care sa te cuibaresti cu ziarul dupa ce-ai mancat, ca sa-ti savurezi cafeaua.

A propos de cafea, it used to be regular, dar de la renovare incoace e chiar buna! Eu prefer espresso macchiato, cu sau fara acompaniament de cartofi de biscuiti :)

Vine la rand mancarea: ciorbele sunt bune si nu se mai termina inainte de ora 1 (thank God!), dupa senvishuri nu ma dau in vant, iar salatele sunt destul de diverse ca sa gasesc mereu ceva bun. De ieri au aparut si doua feluri noi de salate pe baza de paste, absolut delicioase. Eu sunt fana fussili cu prosciuto crudo, care chiar are prosciuto crudo si parmezan si un sos oscilant (ieri otet, azi ulei cu ceva ierburi :D). Imi mai plac salata de ton si fasolea batuta. Ieri am descoperit desertul grecesc pe baza de iaurt si miere, care e ceva demential!

Va ploua in gura? Vin de la masa, evident, si am totul proaspat in minte! Si inca n-am vorbit despre personal: fete si baieti, draguti si prietenosi, care nu se streseaza cand coada e mare, desi au o singura casa. Doua sau trei persoane fac fata perfect traficului crescut de clienti de la ora pranzului; iti sterg masa, iti aduc mancarea daca tu nu poti sa duci tot; strang dupa tine si te mai si sfatuiesc ce si cum, daca te vad nehotarat in fata vitrinei cu produse.

Ce m-a apucat cu Snack Attack azi? Well, ma gandeam mai demult sa scriu despre ei si azi au fost asa de draguti ca m-au convins. Mi-am luat o ciorba si o salata, ciorba frigea si una din vanzatoare s-a oferit sa mi-o duca ea la masa. Toate mesele erau libere, dar ea a mers direct la cea din colt, unde stau eu mereu. A pus ciorba pe masa, apoi s-a intors la mine: „E bine aici, nu? Stiu ca aici stati de obicei”

I love Snack Attack! ;))

Apus de Terra

Hai sa va spun ce am aflat azi de pe forumul nostru intern din firma, unde mai nou avem o sectiune Mind Workout absolut bestiala: am aflat ca soarele apune datorita miscarii de rotatie a Terrei si ca, daca am locui pe Luna, logic ar fi sa vedem apunand pamantul. Doar ca el nu apune, pentru ca se invarte cu aceeasi viteza ca luna, sau ceva de genul asta. Oricum, la ideea cu apusul de Terra am ramas masca.

In cuvintele inteleptilor mei colegi (Florin si Alexandra), care sper sa nu se supere ca-i citez aici:

Terra, ca si Luna, si ca si toate celelalte planete si sateliti, realizeaza doua miscari – de rotatie (in jurul axei sale) si de revolutie (in jurul altui corp ceresc – Terra si restul planetelor in jurul Soarelui; Luna in jurul Terrei).

Pentru pamanteni, Soarele apune datorita miscarii de rotatie a Terrei. Daca am locuii pe Luna, ar parea logic sa vedem Pamantul apunand (intrucat si Luna realizeaza o miscare in jurul axei sale). Dar totusi, de pe Luna, nu vom vedea niciodata Pamantul apunand. Cu alte cuvinte, de pe Pamant nu vedem decat o fatza a Lunii (pana nu de mult s-a tot vorbit de „fatza nevazuta a Lunii”.

Luna se roteste la fel ca si pamantul in jurul axei sale. timpul in care Luna efectueaza miscarea de rotatie in jurul axei este acelasi in care efectueaza miscarea de revolutie in jurul Pamantului. Din acest motiv Pamantul si Luna se misca sincronizat si vedem tot timpul aceeasi parte a Lunii. asta ar fi o explicatie, dar am mai gasit si o alta conform careia vedem cam 59% din suprafata Lunii (50% daca presupunem ca Luna si Pamantul sunt doua puncte in spatiu – iar 9% se mai vede din cauza unui fenomen numit „libatie”- ceva de genul ca din diferite puncte de pe Pamant se mai vede cate putin din partea dreapta, respectiv partea stanga a acesteia) datorita centrului de gravitatie asimetric pe care il are aceasta.