Sticks and Stones

Pentru cursul meu de master am citit o carte despre bullying (hartuirea care apare in contextul scolii, in general a elevilor mai mici sau mai slabi de catre cei mai mari sau mai puternici). E o carte care prezinta trei cazuri de hartuire – doua cu deznodamant pozitiv, in care victimele au reusit sa depaseasca cu succes momentul si unul in care victima si-a luat viata – si te lasa sa-ti tragi propriile concluzii. Cartea prezinta, de asemenea, o perspectiva echilibrata si bine documentata asupra legislatiei in vigoare in Statele Unite si porneste o discutie interesanta despre hartuirea online. Se numeste Sticks and Stones: Defeating the Culture of Bullying and Rediscovering the Power of Character and Empathy de Emily Bazelon si a fost publicata in 2013.

M-a mirat ca ni s-a cerut sa citim o carte despre bullying la un curs de tehnologie, dar cand am ajuns la capitolul despre cyberbullying am inteles. In anul 2010, autoarea acestei carti a petrecut luni de zile investigand sinuciderea unei tinere americane pe nume Phoebe Prince. Aceasta sinucidere a primit numele de „bullycide,” fiind una din primele sinucideri documentate ale unei victime a hartuirii online. Cu toate acestea, atunci cand a investigat cazul, Bazelon a descoperit ca lucrurile nu erau asa de simple cum fusesera prezentate in ziarele de scandal. Parafrazand, concluzia articolelor ei din 2010 este ca nu se poate spune clar ca una e doar victima, iar ceilalti sunt agresorii. Victima a provocat anumite reactii, a incalcat anumite norme ale grupului pentru care a fost agresata si a raspuns, la randul ei, cu agresivitate. Dar ramane faptul ca victima e moarta, iar colegii ei sunt in viata. Un tribunal din Statele Unite i-a condamnat pe acesti sase tineri (toti elevi de liceu la momentul producerii faptei) la inchisoare, dar pedeapsa a fost apoi schimbata pentru munca in folosul comunitatii.

Pornind de la aceasta investigatie din anul 2010, Emily Bazelon a continuat sa cerceteze fenomenul hartuirii in scoli si sa vada ce solutii s-au gasit de-a lungul timpului – sub forma de programe, de legi sau alte masuri care au reusit sa diminueze sau chiar sa stopeze acest fenomen.

Titlul cartii, Sticks and Stones, se refera la o zicala englezeasca (‘Sticks and stones will break my bones, but words will never harm me’ – in traducere si adaptare: Imi poti rupe oasele cu bete sau cu pietre, dar cuvintele tale nu-mi fac rau). E o expresie la fel de veche ca fenomenul hartuirii in scoli, spune autoarea. Dintotdeauna a existat o forma de hartuire, fiindca intre elevi se stabilesc niste relatii de putere. Expresia citata in titlu arata, intr-un fel, ca nu trebuie sa bagi de seama toate insultele care ti se arunca – un sfat pe care, cu siguranta, ni l-au dat si parintii nostri la un moment dat. Si in Romania spunem „cainii latra, ursul merge”, sau „cainele care latra nu musca” – cu alte cuvinte, vorbele nu pot rani fizic.

Totusi studiile de psihologie arata ca vorbele pot rani si chiar lasa urme pe viata – e drept, nu tuturor, fiindca nu toti suntem la fel de sensibili. Poate ca pentru unii copii e usor sa ignore rautatile, sa raspunda cu aceeasi moneda, sa-i puna la punct pe cei care-i hartuiesc, dar pentru altii hartuirea poate fi o tortura psihica ale carei sechele continua chiar si la maturitate. Si adultii pot hartui, zice Bazelon. Si adultii se comporta – mai ales la locul de munca – ca niste copii in curtea scolii. Si acolo se schimba vorbe dureroase, barfe, insulte care ranesc. Dar, mai nou, internetul a devenit mediul unde hartuirea scapa de sub control, pentru ca se produce adesea sub protectia anonimatului.

Ca solutii, autoarea listeaza cateva programe derulate in Suedia si in Statele Unite la nivel national sau la nivel de district, programe prin care se pune accentul pe rasplatirea comportamentelor pro-sociale, mai degraba decat pe pedepse. Din pedepse nu invatam mare lucru, argumenteaza autoarea, ba uneori ne pot inrai. In fenomenul de hartuire se manifesta intotdeauna o relatie inegala de putere, iar copilul cu mai multa putere (fie fizica, fie sociala), adica hartuitorul, intotdeauna are ceva de castigat din asta. Solutia ar fi sa ne intrebam: cine pe cine hartuieste? Care este profilul psihologic al victimei? Dar al batausului? Ce castiga fiecare din aceasta relatie? Cine face parte din cercul lor social?

O scoala din Statele Unite a implementat conceptul de „scoala fara bagatori de seama.” Atunci cand un copil e agresat, cineva e lovit sau se isca o cearta, de obicei exista un numar de bagatori de seama care fie observa (uneori incurajeaza!) conflictul, fie isi vad de treaba lor pentru ca nu stiu cum sa reactioneze. In aceasta scoala, directorul, profesorii si consilierii au organizat cursuri cu elevii pentru a le prezenta modalitati pozitive de actiune atunci cand observa un conflict sau un act de agresiune. Studiile au aratat ulterior ca hartuirea a scazut cu 70% atunci cand n-au mai existat elevi bagatori de seama, ci elevi activi care au stiut sa spuna „Stop”, sa ceara ajutor sau sa treaca de partea victimei. Atunci cand un bataus l-a impins pe un elev nou si acesta si-a scapat pe jos manualele, in loc sa rada sau sa se prefaca ca nu vad nimic, elevii din jur l-au ajutat sa-si stranga cartile si l-au asigurat ca „nu suntem toti ca X-ulica.” Profesorul de serviciu a intervenit si el, nu sa-l pedepseasca pe X-ulica neaparat, ci sa faca un check in, adica: „X-ulica, esti ok? Ce-a fost cu faza aia?” X-ulica, rusinat, si-a cerut scuze ca a intrecut masura.

Intr-o alta scoala, tot din SUA, unde elevii veneau cu arme si droguri la scoala, directorul s-a intalnit personal cu diferite gasti din scoala si le-a pus in vedere faptul ca la scoala sunt toti elevi. „Ce aveti voi de impartit acasa, va priveste. Aici veniti sa invatati si nu aveti voie nici cu cutite, nici cu droguri.” A mers pana acolo incat a exmatriculat cativa batausi renumiti, fara posibilitate de reinscriere. Apoi a concediat profesorii care nu-si faceau treaba, inchideau ochii sau erau neglijenti. „Avem nevoie de profesori pasionati si implicati,” a argumentat el. „Copiii au nevoie sa se simta vazuti, ascultati si intelesi. La scoala trebuie sa se simta in siguranta. Numai dupa ce reusim asta putem sa ne asteptam sa invete ceva.”

Daca autoarea acestei carti trage, totusi, o concluzie, aceasta este ca abordarile personale sunt, uneori, foarte eficiente, pe principiul „omul sfinteste locul.” Atunci cand e vorba de programe anti-bullying dezvoltate de cercetatori in educatie sau de ONG-uri, rata lor de succes e direct proportionala cu investitia de timp si interes a scolii. Un program va avea rezultate vizibile abia dupa primul an, poate, timp in care unii mai nerabdatori ar putea sa-si spuna „de ce pierdem vremea cu asta, oricum nu ajuta la nimic.”

Cartea e densa si greu de citit. Jurnalismul narativ pe mine ma prinde daca e sa citesc 10-15 pagini, dar pentru 386 de pagini e un stil cam greoi. Am citit-o pe sarite, asa cum mi s-a parut mie ca are sens, nu cum a organizat-o autoarea. Am citit-o cu creionul in mana, pentru ca mi-a ridicat foarte multe intrebari si m-a facut sa ma gandesc la experienta mea si ca elev, si ca profesor. La sfarsit am citit-o din nou, in ordine, pentru ca am inteles si logica acelei ordini.

Si m-am intrebat cum stam cu hartuirea in scolile din Romania? Cum stam cu educatia profesorilor in acest sens? Cum stam cu mesajele rautacioase pe Snapchat sau Instagram? Si, pana la urma, e treaba scolii daca elevii se insulta intre ei online atata timp cat la ore isi vad de treaba?

 

 

Rilke

Privirea stinge-mi-o: Te pot zari,
urechea-nchide-mi: Te pot auzi,
si fara de picioare vin la Tine
si fara gura te implor, divine!
Frange-mi chiar bratul: Te voi tine sus
cu inima mea, precum cu o mana,
inima tine-mi: creierul va bate
si creierul de-mi arzi in flacari,
pana si-n sangele-mi Te voi purta, ca-n toate. (trad. de Eugen Jebeleanu)

Zambete si carti

E saptamana cartii si citim cu copiii la toate clasele. Mai ales cei mai mici, incepatorii, au trecut de la respingere („nu stiu destula spaniola ca sa citesc o carte”) la incantare („putem sa mai citim una?”). Nu citim capodopere, ci doar carti simple, scrise la timpul prezent si foarte repetitive, care ii fac pe incepatori sa se simta confortabil ca recunosc cuvinte pe care le stiu deja. Copiilor le place sa interpreteze textul, sa-si verifice intelegerea textului cu un joc de Kahoot! sau sa isi consolideze vocabularul folosind Quizlet.

Au si invitati, scriitori turci ale caror carti le studiaza la scoala si care le sunt foarte dragi. Eu sunt bucuroasa si ii laud pentru ca, iata, citesc in trei limbi chiar inainte de a implini 14 ani, ceea ce e minunat!

Azi, o experienta frumoasa la clasa a 7-a, unde am citit cartea din imagine.

– Señorita, ma intreaba un copil caruia eu ii zic dansatorul meu preferat, fiindca e in trupa de dans si e foarte talentat. Avem tema de vacanta?

– Dragii mei, eu sunt de parere ca in vacanta copilul trebuie sa zburde, sa se joace, sa se bucure si sa uite de teme! Nu aveti tema la spaniola. Dealtfel stiu ca aveti suficiente tema la engleza, turca si mate.

– Asa e! Yeee! Sunteti cea mai tare! striga copiii.

Dar dansatorul meu preferat continua:

– Dar daca mai vrem sa luam de la biblioteca o carte de-asta si s-o citim, cred ca nu va suparati, nu? Chiar a inceput sa-mi placa sa citesc in spaniola.

#opozapezi si multe zambete, fiindca asa e cand lucrezi cu copiii :)

***

Ah, trebuie sa va spun si de M. Elevul meu, M., de la clasa a 5-a.

Azi a venit imbracat in Palarierul Nebun din Alice in Tara Minunilor. De haina avea prinsa o foaie pe care scria: „Nu te teme sa fii nebun; cei mai misto oameni sunt si ei nebuni.”

Ce tare, zic, asa ai luat costumul?

Nu, asa am scris eu. Am citit asta pe internet si mi-a placut.

Adica cum cei mai misto oameni sunt nebuni?

Adica asa.

Hmmm…

Cum suntem si noi. Eu sunt nebun, dar tu nu te superi. Inseamna ca intelegi. Adica esti putin nebuna.

#wereallmadhere

 

 

O poza pe zi/ Carti

Citesc mult mai putine carti decat citeam in copilarie, dar am pastrat placerea de a citi in vacanta, cand ma duc acasa si citesc o carte pe zi. Sunt o cititoare conservatoare, prefer sa recitesc sau sa merg la sigur cu autori care deja imi plac. Rareori am rabdare cu ceva nou, dar am cativa prieteni in gustul carora am incredere si mai citesc si carti noi, daca-s recomandate de ei.

In vara trecuta am descoperit colectia youngART si, dupa cum se vede, mi-a placut. Tot vara trecuta am citit doua carti de Lavinia Braniste si nu am regretat. In rest, Saramago e o veche iubire, la fel si Oliver Sacks sau Terry Pratchett.

In imagine, o parte din cartile pe care le-am citit in vara trecuta la Bucuresti.

Ce sa citesc in vara asta?

 

O poza pe zi/ 7 / Muzeul Inocentei

În octombrie am fost cu colegii la Muzeul Inocenței, creat de Orhan Pamuk într-o casă boierească de secol 19 din cartierul Çukurcuma. Colegii mei citiseră cartea care dă numele muzeului, eu nu. Nu că n-aș fi încercat, dar nu prea pot eu să am răbdare cu stilul minuțios, detaliat și alambicat al lui Pamuk. În același timp în care scria acest roman, Pamuk bătea în lung și-n lat anticariatele din Istanbul, cumpărând obiectele care acum sunt expuse la muzeu. În catalogul colecției, Pamuk povestește că a creat în paralel muzeul și romanul, ”pentru că-i plac muzeele”.

Oricum, chiar dacă n-ai citit cartea, e bine să ai la tine un exemplar: orice exemplar din carte conține un bilet de intrare la muzeu – se ștampilează la casă și gata. Iar muzeul în sine e mai mult decât o călătorie uimitoare prin capitolele romanului; este și un muzeu al vieții private a unui Istanbul încă prins la mijloc între vechile obiceiuri turcești, otomane și libertățile lumii moderne. Este un muzeu al colecțiilor, unde eroul romanului – Kemal – colecționează avid obiecte pe care le asociază cu iubirea lui obsesivă și imposibilă pentru Füsun: de la cele 4213 mucuri de țigări expuse pe peretele de la intrare și minuțios însemnate, la cercelul în formă de fluture al lui Füsun, unde mulți vizitatori se opresc cu ochii-n lacrimi.

Deocamdată nu pot decât să-mi închipui cum e să citești romanul, să-ți placă și-apoi să vizitezi acest muzeu. Continuitatea între literatură și realitate trebuie să fie un șoc extraordinar și o bucurie aproape incredibilă.

 

Website: The Museum of Innocence

Adresa: Çukurcuma Caddesi, Dalgıç Çıkmazı, 2 | Beyoğlu, İstanbul 34425, Türkiye

Intrarea: 30 TL sau biletul din carte

Audioghid: 5 TL

O poza pe zi/ 5

Am tradus prima carte nici nu mai stiu din ce intamplare, demult, prin 2003. A fost o experienta traumatizanta, s-a dovedit ca mestesugul talmacirii limbilor era ceva cu totul diferit fata de usurinta cu care invatam si vorbeam limbi straine si s-a mai dovedit ca trebuie sa citesti mult ca sa traduci bine si ca trebuie sa fii foarte foarte bine organizat, cu timpul si cu capul ca sa iasa o treaba buna.

Eu nu am fost; am intarziat mult predarea traducerii pentru ca nu m-am apucat la timp de ea; m-am chinuit enorm cu cuvintele – era o carte despre… nici nu mai stiu despre ce… oricum, spre marele meu noroc, nu s-a publicat niciodata si toata munca mea a fost degeaba. Nu am primit nici bani pe ea, fireste, sau nu mai mi-aduc aminte.

Oricum, foarte optimista si, cu siguranta, destul de saraca incat sa ma arunc in orice mi-ar fi adus un plus de venit, am acceptat, in 2007, sa traduc alta carte. Asta era deja de alt nivel: urma sa apara la editura RAO, era o traducere din catalana, un autor pe care nu-l citisem inca, Josep Pla. Bun, m-am apucat sa citesc; mi-a placut cartea, asa lenta si sacadata cum era si m-am apucat de tradus. Numai ca, ce sa vezi, parandu-mi-se mie cartea prea lenta si prea sacadata, eu in traducere il infloream pe Josep Pla de nici el nu se mai putea recunoaste. Spre marele meu noroc, dupa ce-am tradus vreo 4-5 capitole, fiindca eram la prima traducere din catalana, editura mi-a cerut sa trimit cartea unui profesor si traducator catalan, care stia perfect romaneste (este si un foarte apreciat traducator din limba romana), ca sa mi-o verifice.

Sincer, acela a fost un moment esential, in care Xavier mi-a schimbat pe veci felul in care ma raportam la traduceri si a facut-o intr-un mod bland si prietenesc, pentru care ii multumesc enorm! M-a invatat sa analizez, sa inteleg si sa respect stilul autorului si, totodata, sa apreciez bogatia limbii romane. Sa fiu coerenta in alegerile lingvistice si stilistice si sa nu recontextualizez textul. Desi sunt sigura ca s-a luat cu mainile de cap si usor putea sa stearga cu mine pe jos si sa-mi spuna, bunaoara, sa ma apuc de clatite in loc de traduceri (asa cum mi-a spus, demult, un instructor de la scoala de soferi, dar asta e alta poveste), Xavier a avut rabdare si mi-a explicat cum sa citesc, cum sa inteleg si cum sa aleg cele mai potrivite cuvinte in limba romana, astfel incat sa nu tradez nici textul original, nici limba mea materna. Si toate astea prin e-mail: el fiind la Barcelona, iar eu la Bucuresti!

Cartea a aparut, banii s-au lasat asteptati vreo doi ani, ceea ce iar m-a dezamagit, fiindca pana la sfarsit depusesem o munca dubla, enorma, intr-un timp cand lucram la scoala, alergam la meditatii si timpul pentru traducere era, de fapt, timpul meu liber. Mi-am jurat atunci sa nu mai traduc decat carti usoare, care sa nu ma lase stoarsa de vlaga pentru doi euro pe pagina. Asa s-a facut ca am acceptat o serie Roald Dahl, la editura Art si am tradus „Charlie si fabrica de ciocolata”, „Charlie si marele lift de sticla”, „Matilda” si alte carti, tot pentru copii.

Eram deja in India, nu mai alergam la meditatii, aveam mai mult timp liber si mai putini prieteni cu care sa ies si eram insetata dupa limba romana. Am tradus aceste carti in cu totul alta stare de spirit, cu mult mai mare usurinta (fiindca erau alt gen si erau traduceri din limba engleza, cu care am douazeci de ani de experienta) si cu multa bucurie. Am lucrat enorm, migalos, am avut momente cand ma obsedau anumite fraze sau cuvinte, am exploatat-o pe mama sau anumiti prieteni sa citeasca si sa imi dea feedback, pentru ca erau carti pentru copii si copiii sunt cei mai sinceri critici.

Apoi, multi ani dupa Josep Pla, a mai aparut o traducere din catalana si am facut-o cu multa munca si suferinta, la editura Meteor Press. Apoi a aparut „Cer de plumb”, tot din catalana tradusa, in colaborare cu Oana Balas (de la care am invatat iarasi foarte mult despre organizare si profesionalism in mestesugul traducerii. Multumesc, Oana!).

Doamna Neus Català a implinit in octombrie 102 ani si este singura supravietuitoare de origine catalana a lagarului de concentrare de la Ravensbruck. Povestea ei („Cer de plumb”) este povestea secolului XX european in aspectele lui cele mai crude si cele mai inaltatoare. Nu este un jurnal, asadar un mare merit ii revine autoarei Carme Martí.

Dascalia si traducerile sunt meseria mea de-o viata si inca imi plac si invat lucruri noi.

M-am bucurat cand mi-au scris prieteni ca le-au citit copiilor lor „Matilda” sau ca unii copii mai mari au citit „Tabara” si le-a placut si i-a prins povestea. Dealtfel „Tabara” e o carte pe care elevii nostri o citesc la scoala si o citeau si elevii mei in Romania si in India („Holes”, in original – autor: Louis Sachar); o poveste minunata despre depasirea limitelor, un exemplu de „growth mindset” la lucru, pe care chiar si eu am recitit-o asta vara, in traducerea mea.

Ma bucur cand imi intalnesc traducerile in librarii sau pe tarabe. „Ivan cel fara de seaman” e o alta poveste minunata, pe care am iubit-o si am recitit-o odata. Intotdeauna recitesc critic, gasesc stangacii si prostioare, dar na, atat s-a putut, insa ceea ce s-a putut s-a facut cu munca, cu efort, cu respect fata de autor, fata de carte si fata de limba romana.

Poza de azi: Matilda, traducere de Christina Anghelina, fotografiata de mine in vara lui 2017 la un targ de carte de la Brasov.

O poza pe zi / 1

E greu sa scrii ceva zilnic, dar eu voi incerca. Si ca sa-mi fie mai usor, voi scrie in fiecare zi ceva pe marginea unei poze facute de mine in anul 2017.

Azi am sa va povestesc despre „Pasare cantatoare”, o carte publicata de Editura ART pentru publicul tanar si nu numai pe care-am citit-o vara trecuta, in vacanta, apoi am daruit-o mai departe, sa se bucure si altii. Iata descrierea de pe site-ul editurii:

Caitlin e o fetiţă mai specială: suferă de sindromul Asperger. Lucrurile sunt albe sau negre, mâncarea nu trebuie să i se amestece pe farfurie, spune tot ce-i trece prin cap, desenele pe care le face (şi la care e foarte talentată) nu pot fi în culori; altfel, totul devine confuz. Devon, fratele său mai mare, îi era cel mai bun ajutor când lumea ajungea să fie copleşitoare, dar acum a dispărut. Tatăl nu-i e de prea mare folos, pierderea lui Devon a lăsat un gol imens. Caitlin nu vrea decât ca lucrurile să fie exact ca-nainte. Ştie că trebuie să ajungă la „împăcare“, dar nu înţelege ce înseamnă asta, în ciuda definiţiilor din dicţionarele pe care le consultă. În încercările ei de a obţine împăcarea, Caitlin descoperă că lucrurile în viaţă nu sunt neapărat albe sau negre.

 

„E o decizie curajoasă să narezi povestea din perspectiva lui Caitlin. Modul în care Kathryn Erskine a tratat «gândirea Asperger» e impresionant şi sensibil.“ The Guardian

„Pe măsură ce cititorii trec împreună cu Caitlin peste această încercare, îşi dau seama că şi ei au devenit mai empatici punându-se în pielea ei, experimentând felul ei diferit de a vedea şi de a interacţiona cu lumea.“ Kirkus Reviews

Cartea e frumos tradusa in romaneste de Iulia Pomagă si se citeste dintr-o rasuflare. Recomandata tuturor copiilor, parintilor, profesorilor. Daca empatia s-ar preda la scoala, aceasta carte ar fi lectura obligatorie.

La multi ani!

Ce citesc in vacanta

Am descoperit ca editura Art a tradus multe carti pentru copii si adolescenti medaliate cu Newbery Medal si am citit cateva dintre ele cu mare incantare. Am mai citit si prostii, dar per total sunt multumita si de cantitate, si de proportia de literatura/ carti misto versus pierdere de vreme. Dupa „Castelul de sticla” urmeaza sa apara si un film, pe care sigur voi merge sa-l vad. E o carte splendida si ravasitoare.

De Lavinia Braniste am mai citit si „Interior zero” si mi-a placut, de aceea l-am facut cadou. De Susan Lewis mi-am mai comandat doua carti, deoarece chiar scrie bine.

De baza in aceasta vacanta e si manualul de turca, care e destul de bun. Planul meu e sa memorez efectiv cateva dialoguri, ca sa ma intorc putin mai desteapta decat am plecat.

Love

Azi e ziua cand citim poezii de dragoste:

Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuţi amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum eşti?
Dacă ridic braţul
Şi-l întind mult înapoi,
Îţi descopăr clavicula dulce
Şi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
Şi tu numai duşmanul din faţa ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
Şi eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoaşă,
Cât un neg…
Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.

Ana Blandiana – Cuplu

 

Ia seama, femeie, te iubesc infernal
te doresc cum calugarul ivirile sfinte
dar atentie, principesa de stal,
ia aminte

nu-mi cere supunere oarba si nici
nu-ti fa giuvaier la dest inainte
nici-un ham n-a-ncaput pe crestetul meu
ia aminte

tu, care gemi in fierbinti zvarcoliri
si-apoi blanda ramai, nefiresc de cuminte
iti apartin ca vreau eu,
ia aminte

un miliard de comori am in inima mea
„la inceput a fost cuvantul”-
eu sunt miliardar de cuvinte
pot sa-ti daruiesc cea mai inalta statuie de aur
dar nici un gram din metalul libertatii mele
ia aminte!

Lucian Avramescu – Ia aminte

Am zarit lumina pe pamant
Si m-am nascut si eu
Sa vad ce mai faceti
Sanatosi? Voinici?
Cum o mai duceti cu fericirea?
Multumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de raspunsuri,
Abia daca am timp sa pun intrebari
Dar imi place aici.
E cald, e frumos,
Si atata lumina incat
Creste iarba.
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul…
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.

Marin Sorescu –Am văzut lumina

re I does not exist, nor you,
s

I do not love you as if you were salt-rose, or topaz,
or the arrow of carnations the fire shoots off.
I love you as certain dark things are to be loved,
in secret, between the shadow and the soul.

I love you as the plant that never blooms
but carries in itself the light of hidden flowers;
thanks to your love a certain solid fragrance,
risen from the earth, lives darkly in my body.

I love you without knowing how, or when, or from where.
I love you straightforwardly, without complexities or pride;
so I love you because I know no other way than this:
where I does not exist, nor you,
so close that your hand on my chest is my hand,
so close that your eyes close as I fall asleep.

Pablo Neruda

apoi ne insoteste din bezna, tacand

God speaks to each of us before we are,
Before he’s formed us — then, in cloudy speech,
But only then, he speaks these words to each
And silently walks with us from the dark:

Driven by your senses, dare
To the edge of longing. Grow
Like a fire’s shadowcasting glare
Behind assembled things, so you can spread
Their shapes on me as clothes.
Don’t leave me bare.

Let it all happen to you: beauty and dread.
Simply go — no feeling is too much —
And only this way can we stay in touch.

Near here is the land
That they call Life.
You’ll know when you arrive
By how real it is.

Give me your hand.

Rainer Maria Rilke

Sanctus (campania vALLuntar)

„Sanctus”, de Simon Toyne, a aparut in 2011 si a fost imediat tradus in romaneste si lansat cu o campanie destul de agresiva ca sa-mi atraga atentia chiar si mie, care sunt imuna la campanii si deja nu mai deosebesc ipad-urile de detergenti, deodorantele roll-on de reviste glossy si pasta de dinti cu fluoruri de noua mancare pentru animalul preferat de companie. Dar coperta cartii Sanctus ma intampina zilnic la metrou, tipul chel care-i facea reclama ma provoca s-o rasfoiesc in librarie si nu mica mi-a fost mirarea cand ochii mi-au cazut pe numele Andrei Gheorghe… o carte recomandata de Andrei Gheorghe.

Au trecut multi ani de cand imi batea inima mai tare la auzul acestui nume, insa ceva a ramas si-am fost curioasa sa vad cum e cartea. Campania vALLuntar a editurii ALL a aparut exact la timp, m-am inscris, am primit acasa romanul si m-am pus pe citit.

Povestea mi-a amintit fara indoiala de cartile lui Dan Brown, fiindca contine un Sacrament pazit de calugarii Sanctus intr-o mitica Citadela din muntii Taurus, o tanara pornita sa dezvaluie mistere, mult suspans si e scrisa foarte alert. Mi-a amintit insa si de Umberto Eco si de filmele lui Iñárritu, in care lucrurile se leaga in cele mai neasteptate feluri si apar personaje din felurite lumi, cu abilitati mai mult sau mai putin neobisnuite si toate impartasind fie o copilarie nefericita, fie o dorinta de a face lumea un loc mai bun – fie amandoua.

N-o sa va spun povestea, o sa va spun doar ca nu m-a dezamagit, Toyne scrie bine despre lucruri care s-au scris si ras-scris, de aceea nu-l consider un autor prea creativ sau original, insa pe tren, la metrou sau intr-un uichend ploios, cartea lui se poate dovedi un antidot eficient la plictiseala.

P.S. Partea mea preferata: cand eroul pozitiv reuseste sa scape dintr-o ambuscada si scoate din rucsac o motocicleta (!) cu care fuge de nu-l mai prinde nimeni.

P.S. 2. Acelasi erou se arunca apoi dintr-un avion purtand un costum de zbor, mult mai practic decat o parasuta. Vreau si eu unul!!

P.S. 3 Sunt sigura ca filmul nu se va lasa asteptat. Apropo, cartea e prima dintr-o trilogie. Pe celelalte doua Toyne le scrie chiar in timp ce eu il comentez aici.
Recenzia cartii lui Simon Toyne face parte din campania vALLuntar a Editurii All si valorează 15 minute de voluntariat efectuate de echipa ALL + cate 3 minute in plus pentru fiecare comentariu.

Yougini’diz

La recomandarea Inei am citit Middlesex de Jeffrey Eugenides. In stilul meu caracteristic, avand in vedere ca ambele nume contin J si E, desi in alta ordine, si sunt suficient de ciudate ca sa fie confundate, il confundam pe acest Eugenides de care nu citisem nimic cu o alta autoare de care n-am citit nimic, Elfriede Jelinek. Nu aveam o parere prea buna despre nici unul, posibil datorita desenelor foarte urate de pe copertile editiilor in romana ale cartilor lor. Dar Ina mi-a povestit doua vorbe care mi s-au parut interesante, cineva mi-a daruit cartea de ziua mea, asa ca iata-ma in vacanta cu Yougni’diz in brate. Asta fiindca oricum toata lumea ma intreaba cum se citeste numele lui si la fel m-am intrebat si eu inainte sa realizez ca e grec si ca numele lui trebuie citit americaneste.

Asa de putin citesc in ultima vreme, incat ma dor ochii si capul (poate e nevoie de ochelari deja?) cand stau mai multa vreme cu o carte in brate si simt nevoia sa ma mandresc pe blog cand termin cate un roman, data fiind multimea romanelor incepute si niciodata terminate de pe masa mea (intre ele Simion liftnicul, de Petru Cimpoesu, care mi-a placut pana m-am plictisit si acum sunt la jumate si simt ca am datoria sa-l termin, dar n-am niciun chef). Pe Eugenides l-am terminat in dimineata asta; mi s-a parut ca s-a terminat cam in aer, dar cand m-am gandit mai bine mi-am dat seama ca omul isi legase toate firele narative, doar ca nu bagasem eu de seama.

Povestea m-a prins: familia de emigranti greci cu nume de rasunet (Desdemona, Milton, Calliope si cateva nume bizare Obiectul Dorintei, Capitolul Unsprezece), multa galagie (desi nu sparge nimeni nicio farfurie), multa atmosfera (anii 20, anii 40, anii 60, anii 70, anii 2000), oleaca de medicina (naratorul, Calliope sau Cal este hermafrodit si cunoaste la perfectie povestea mutatiilor genetice produse in neam), destula pornografie, ceva magie si un stil narativ care aminteste de Gabriel Garcia Marquez, atentie la detaliu cum imi place mie si emotie. Yougini’diz scrie bine, nu e exagerat de postmodern, e un autor american care spune o poveste americana (din care nu lipsesc autostrazile, masinile Ford, industrializarea, coasta de Est si de Vest si MidWest-ul, Canada si fast-food-ul). E interesant ca povestea lui Cal/Calliope e de fapt cea mai nesemnificativa din roman; din punctul meu de vedere, povestea bunicilor care emigreaza din Turcia in SUA e mult mai puternica si batrana Desdemona e un personaj mai bine conturat decat toate celelalte. Calliope e fata pana la 14 ani, apoi devine baiat. Are tot felul de experiente erotice mai mult sau mai putin la limita bizarului. Ofera cartii vocea narativa care-i asigura unitatea, dar este si nu este „ochiul” prin care patrundem in poveste, caci adesea povesteste lucruri pe care nu avea de unde sa le stie, stricand astfel conventia, spre bucuria cititorului.

Citind aceasta carte nu m-am oprit sa cuget la diferenta dintre sex si gen, de care se face atata caz. Dar m-am gandit la multe alte lucruri: la America aceea mitica a inceputurilor la constructia careia mai adauga si Eugenides o caramida, la aselenizare, la cat de fragmentat percepem secolul 20 si cat de compacte ne apar secolele ce i-au precedat, la Diego Rivera. N-as mai citi altceva de Eugenides (am vazut ca mai are doua carti, una injurata, alta laudata), dar m-am intrebat daca as vrea sa scriu ca el. Ipoteticul meu roman, acela pe care-l coc deja de mai bine de un deceniu („da-mi o sansa, Itic, JOACA!”) trebuie sa fie, si el, unul panoramic. Cred ca visul asta mi se trage de la Steinbeck si de la „East of Eden” ferfenitit de cat l-am recitit in adolescenta. Dar panorama cui?

Ca sa inchei, Eugenides merge, Simion liftnicul merge si el pana nu mai merge, anul trecut am citit o multime de carti de Ismail Kadare – ma intreb cine va fi autorul care ma va prinde anul asta. Daca aveti recomandari, le astept.

Yrsa Sigurdardottir

Din seria „nordicilor care scriu carti politiste” l-am citit pe Stieg Larsson si, acum, pe Yrsa din titlu. Cartea „Suflete damnate” a aparut cu „Gazeta sporturilor”, asadar la un pret mult sub cei 45 de lei afisati pe coperta altor carti de aceeasi autoare. Povestea a fost amuzanta, lectura mi-a luat cam trei ore, deznodamantul a fost suficient de surprinzator ca sa nu ma plictisesc, atmosfera islandeza cu personaje de saga, mituri si stafii e foarte naturala. Mi s-a parut interesant sa aflu ca islandezii isi iau ca nume de familie prenumele tatalui, urmat de terminatia „son” pentru fii si „dottir” pentru fiice.

Imi place numele asta, Yrsa. Ma duce cu gandul la ursii polari.

Inainte era mai bine?

Daca deschizi pagina online a unui ziar, indiferent ca e vorba de o stire politica, meteorologica sau despre moartea lui Amy Winehouse, in comentarii vei gasi intotdeauna voci care cer cu tarie intoarcerea „pe timpul lui Ceausescu/ Ceasca/ Impuscatu'” [nu e o contradictie in termeni vremea lui Impuscatu’?], cand era mai bine pentru toata lumea, aveam locul de munca asigurat, salarii, pensii, colectiva, de bine-de rau o scoteam cu totii la capat, nu ca acum unii putrezi de bogati, altii n-au dupa ce bea apa si apar si toate pitipoancele la televizor, ca sa nu mai vorbim de politicienii care ne sfideaza.

Fara sa intentionez sa cad in acest discurs „atunci si acum”, mi-au venit in minte aceste voci (unele apartin unor pusti de 14-15 ani, nascuti, adica, prin ’97-’98) citind eu o carte a lui Ismail Kadare, numita „Fiica lui Agamemnon” si ajungand la fragmentul unde liberalismul in cultura (reprezentat de fusta prea lunga a prezentatoarei unui festival de muzica usoara) este aspru sanctionat de organele de partid si de stat:

Aşa a început şi violenta campanie de acum câţiva ani împotriva liberalismului în cultură, aproape pe nesimţite. O scrisoare venită din districtul Lushnja, criticând ţinuta prea modernă a prezentatoarei festivalului de muzică uşoară de la Radio-TV. … Au râs împreună în jurul mesei de la bufet directorul Televiziunii, secretarul de partid şi chiar prudentul director de la Radio. Dar extrem de repede râsul acela le-a ieşit pe nas. (autocritica în şedinţă publică, autocritica în faţa delegatului Comitetului Central, şedinţe, convocări la partid şi apoi…) Primul care a fost sancţionat a fost directorul Radioului (trimis la căminul cultural sătesc, apoi în mină). …  Seria şedinţelor demolatoare a continuat în acelaşi ritm drăcesc. Iar cel mai îngrozitor a fost faptul că psihicul nostru a început să accepte ceea ce până mai ieri părea inacceptabil. În nenorocirea generală apărea un element nou şi fiecare îşi spunea: o, până aici, orice lucru are o limită, asta chiar le întrece pe toate! A doua zi însă, fapta aceea intra în categoria lucrurilor care nu mai impresionează pe nimeni. În plus, în conştiinţa noastră chinuită, încercam să-i găsim chiar şi o justificare!

Simţeam cum în fiecare zi intram tot mai adânc în mecanismul vinovăţiei colective. Trebuia aşadar să criticăm, să acuzăm, să aruncăm cu noroi, mai întâi în noi înşine, apoi în ceilalţi. Mecanismul era, într-adevăr, diavolesc: după ce te umileai singur, era mai uşor să-i umileşti pe alţii. În fiecare zi, în fiecare oră, se prăbuşea o nouă valoare morală. Iar lanţul culpei generale ne lega de-acum pe toţi, vinovaţi şi nevinovaţi de-a valma. … Felul haotic în care se acţiona sporea sentimentul de fatalism şi degringolada spirituală. … Au căzut, în sfârşit, şi cei care la început fuseseră încăpăţânaţi şi nu-şi făcuseră autocritica, dar la fel ca ei, poate chiar mai rău, au păţit-o şi cei care au făcut-o sau care s-au autodenunţat. … Totul era în mişcare, totul luneca şi această instabilitate se reflecta în ideile şi în psihicul oamenilor. Nimeni nu întreba: ce se petrece aici, de ce toate astea? Şi nu-ţi puteai imagina că i te-ai putea opune, aşa cum nu te poţi opune tunetului.

Dacă ne-ar fi spus cineva atunci, în dimineaţa aceea de acum un secol, că directorul care glumise, la o cafea, pe socoteala scrisorii avea să fie dat afară, ne-am fi prăpădit de râs.

(Ismail Kadare, Fiica lui Agamemnon, trad. Marius Dobrescu, Ed. Polirom, 2005.)

Nu cred ca in Romania lui Ceausescu lucrurile vor fi stat altfel decat in Albania condusa de Enver Hodja – si atunci de unde mitul asta ca era mai bine inainte?

Ibero-atlantice

Am terminat „Pluta de piatra” si sunt mandra de mine pentru asta. Peninsula desprinsa din coasta Europei s-a oprit in oceanul atlantic, intre America Centrala si Africa. Cartea, ni se spune in postfata, e o alegorie politica, a aparut in anul in care Portugalia a aderat la UE si reflecta viziunea anti-unionista a lui Saramago. Cum postfata e mai clara decat cartea (pe care, intr-un fel, o repovesteste si-i da sens), am avut o clipa tentatia sa zic „da, ma, asta era, cum de nu mi-am dat seama”. De fapt nu era asta, ci o poveste confuza despre o calatorie fara rost, mituri, simboluri, istorie si episoade de amor in caruta si in padure.

Urmeaza o noua pauza de Saramago, sau poate nu. „Calatoria elefantului” sade cuminte pe raft, alaturi de „Las pequeñas memorias” (tradusa „Farame de memorii”). Avand in vedere ca „Pluta” am citit-o dupa o pauza de opt-noua ani, orice e posibil.

Citate pe care mi le-am notat:

Vietile nu incep atunci cand oamenii se nasc, daca ar fi asa fiecare zi ar fi o zi castigata, vietile incep mai tarziu, uneori prea tarziu, ca sa nu ma vorbim de cele care, abia incepute, se si sfarsesc, bine a zis cine a zis, Ah, cine o sa scrie istoria a ceea ce ar fi putut fi. (pg. 16)

Pentru ca lucrurile sa existe sunt necesare doua conditii: ca omul sa le vada si ca omul sa le puna un nume. (pg. 68)

In care Smilla face cunostinta cu Alexis Zorba

Zilele astea am citit „Alexis Zorba”; o carte pe care nu credeam c-o voi citi vreodata, prietenii stiu de ce. Dar am citit-o, in alta editie, cu alta coperta, tot de imprumut.

Zorba vine din anii saizeci, dar se potriveste bine cu abordarea experientiala promovata in zilele noastre prin sloganele traieste deplin, traieste in prezent cu toate simturile, respira adierea brizei, simte nisipul, foloseste toate formele de expresie care ti s-au dat (chiar si alea unde ti s-a bagat in cap ca nu esti talentat/a), viata inseamna un sir de experiente traite cu intensitate, consuma viata!

Zorba traieste, munceste, simte, cade, se ridica si o ia de la capat. Viata lui e plina de peripetii, inima ii e franta si cusuta de nenumarate ori, nu stie sa fie decat intens si clocotind de energie – cam asa cum ni se recomanda si noua, oamenii societatii civilizate apusene a secolului 21 – sa fim. Zorba a facut „downshifting” de la inceput.

Eu m-am identificat, insa, cu naratorul nenumit, cu personajul-martor care-si gandeste sentimentele si spune, ca si mine, „cred ca sunt fericit.” „Jupanul” – cum il numeste Zorba – se sfieste sa intre in acest joc si prefera sa-i urmareasca de pe margine pe cei care traiesc si mor. Si el traieste, dar nu-si asuma riscuri. Visul lui e sa scrie o carte despre desprinderea de aceasta lume; el contempla, gandeste, construieste legaturi si sensuri cosmice, reflecteaza. Intalnirea cu Zorba il schimba doar in sensul in care il face sa scrie o carte mai „pamanteana” decat ceea ce scrisese pana atunci. Pana la final acest personaj ramane in expectativa (o singura data face si el un act aparent necugetat, dar si atunci isi calculeaza bine riscurile), martor si povestitor mai mult decat personaj. Si-n buna lui traditie am reflectat si eu la a fi actor si martor in viata, la a trai si a astepta, la barbati adevarati si soareci de biblioteca.

foarte moeciu

in acest weekend in care am stat departe de tehnologie, atat wordpress cat si gmail si-au schimbat aspectul pe ici pe colo, suficient cat sa mi se para nesuferite si sa trebuiasca iarasi sa ma obisnuiesc cu butoanele si marcajele lor. le transmit pe aceasta cale programatorilor din lumea-ntreaga vorbitori de limba romana ca utilizatorii vor ca totul sa ramana la fel! if it ain’t broken, don’t upgrade it.

weekendul fara tehnologie m-a purtat prin cateva din locurile mele preferate din frumoasa noastra patrie: busteni, brasov si tara fagarasului, chiar la poalele muntilor inzapeziti cu acelasi nume, unde-am descoperit satul Dragus. din Dragus se trage un tanar american, sosit pe-aici cu alte treburi, dar curios totusi sa ajunga in satul natal al strabunicilor lui. l-am insotit si-a fost o experienta deosebita, caci localnicii ne-au intampinat cu mare bunavointa si prietenie, legaturile de rudenie s-au calculat si desfacut pana la 1850 si americanul meu cu nume de roman a aflat ca are-n sat nenumarati veri si verisoare de toate gradele! ba chiar am primit cadou si monografia satului, scrisa – te mai miri – de un var indepartat de-al lui. am citit-o si-am aflat cu amuzament, dar si cu uimire, ca majoritatea locuitorilor din Dragus se trag din doi stramosi indepartati, doua ramuri ale unui arbore genealogic care se ramifica nesfarsit: Disea Jicului (Dise a Jicului, unde Dise e forma locala a numelui Dionisie) si Mama Gartina, sau Agritina, fiecare dintre ei infatisat in monografie cu poza si inconjurat de un numar mare de descendenti.

m-a uimit felul in care oamenii locului isi cunosc radacinile si neamul pana departe, in zorii revolutiei de la 1848. mi s-a parut interesant numarul limitat de nume de familie din sat (satul are 500 de case, dar doar vreo 6-7 familii/neamuri mari, restul fiind fii si veri cu acelasi nume) si sentimentul de comunitate foarte puternic. faptul ca dau copiilor aceleasi prenume de doua sute de ani, totusi, nu e in masura sa te ajute sa deslusesti care dintre Sofii a fost bunica ta si care Viorel/Dionisie bunicul :) nici faptul ca la 1900 din Dragus au plecat in America circa 200 de familii nu ne-a fost de ajutor. lamurita-nelamurita obarsia americanului, a fost totusi impresionant sa asistam la depanarea amintirilor de acum o suta de ani, la povestile care se amplificau pe masura ce noi femei („tishe” li se spune in partea locului) si barbati se adaugau grupului nostru, bunicile ieseau la porti si nevestele (sau „boresele”) te trimiteau de la o casa la alta, „ca acolo sta unu’ care sigur stie, are si poze.”

o experienta geniala; n-o s-o uit prea curand.

tot weekendul asta am citit in fine o carte de care Larisa imi vorbea acum trei ani: „A Thousand Splendid Suns”, care mi-a placut foarte mult.

An Ordinary Man

Fonfaita, cu cioburi in gat, cu urechile infundate, cam asa ma aflu. Beau lamaie, ma stramb si astept sa-mi treaca. Pana atunci, aud totul ca printr-o perdea de apa.

Ce-am reusit sa realizez in acest weekend care a trecut si-n care am stat mai mult in casa a fost sa citesc cartea pe care s-a bazat filmul Hotel Rwanda (2004) –  “An Ordinary Man” a lui Paul Rusesabagina, sa plang si sa vad cu ochii mintii dealurile verzi din Rwanda, crimele care s-au comis acolo in 1994 (800.000 de oameni macelariti in trei luni) si traumele pe care le-au lasat supravietuitorilor; sa inteleg aberatia pe care o presupune interventia de orice fel a europenilor in Africa, la fel si lasitatea lor (si-a oricaror „forte ale pacii mondiale”) cand e vorba sa intervina ca sa stopeze un masacru.

M-a impresionat pragmatismul lui Paul – un manager de hotel care si-n timpul masacrelor a ramas sa faca ceea ce stia mai bine: sa conduca hotelul Mille Collines din Kigali, pe care l-a transformat in adapost pentru semenii sai de etnie Tutsi, urmariti pentru a fi ucisi. A reusit sa ascunda in ochii tuturor 1200 de oameni pe care i-a salvat de la o moarte crancena. Si povesteste asta simplu, ca pe-o datorie pe care si-a indeplinit-o.

Cateva citate din carte:

Words are the most effective weapons of death in the man’s arsenal. But they can also be powerful tools of life.

I learned that it is difficult to fight somebody with whom you are already talking.

They acted decently, as was appropriate for decent times, and did not believe that the world was anything less than an essentially decent place, despite the onset of a collective insanity.

Si, preferatul meu:

Facts are almost irrelevant to most people. We make decisions based on emotion and justify them with whatever facts we can scrounge up in our defense. „Reason” is usually an afterthought, nothing more than a cover story for the feelings inside.

Imi place concluzia cartii ca binele va reveni, indiferent cat de groaznica e situatia momentan, ca lucrurile tind spre bine, ca happiness is inevitable.

Dar, Doamne, prin ce-au trecut ca sa ajunga acolo.

Sursa foto.

Mot manquant

Gratie unei minunate doamne pe care-am cunoscut-o in acest weekend am dat peste revista frantuzeasca Books, o revista lunara de recenzii de carte din toate domeniile. Am citit din scoarta-n scoarta numarul pe martie si mi-am facut o lista de lecturi viitoare, dar nu asta mi-a placut cel mai mult, ci „cuvantul lipsa” de la finalul fiecarui numar, un joc pe care revista il joaca cu cititorii pentru a gasi vorbe imposibil de tradus de la o limba la alta.

Tema lunii martie este: exista in vreo limba a pamantului un cuvant pentru a desemna un parinte caruia i-a murit un copil? Copilul fara parinti e orfan, parintele care si-a pierdut copilul cum se numeste?

Regulile jocului, copiate de pe site, sunt:

Des mots existent dans une langue et pas dans une autre. Nous entreprenons une tâche ardue et hardie : constituer pas à pas le dictionnaire de ces mots manquants. Nos 
lecteurs­ sont invités à y contribuer, en nous écrivant.

Mai e propus in comentarii cuvantul mathom, un cuvant inventat de JRR Tolkien: Anything that Hobbits had no immediate use for, but were unwilling to throw away, they called a mathom, dar si cuvinte reale din finlandeza, rusa, spaniola etc. Mie-mi place nu doar ideea de „dictionar al cuvintelor lipsa”, cat mai ales ideea ca, aducandu-le laolalta, ele nu vor mai fi lipsa si astfel ni se va imbogati nu doar comunicarea, ci si repertoriul de notiuni si automat felul in care vedem lumea.

 

Lista de carti ii include pe Mario Vargas LLosa, Milan Kundera („Europeanul”), Liu Xiaobo, Martha Nussbaum.

Las amigas, Liliana Heker

Traducerea povestirii „Las amigas” de Liliana Heker.

Cele două prietene

Trebuia să fii foarte puternic ca să nu te-apuce plânsul văzând cum Laura își aranja pixurile, se oprea și se muta pentru totdeauna din banca unde fuseseră amândouă așa de fericite; ele care râdeau din aceleași lucruri, aveau jocuri secrete pe care nimeni altcineva nu le cunoștea și găseau în fiecare clipă ceva nou să-și împărtășească. Să vedem dacă așa vă trece cheful de vorbă, spusese învățătoarea și probabil se gândea ca vreuna dintre ele va plânge sau ceva, dar Analía nu avea de gând să-i facă pe plac, cine se credea, ei nu-i era frică de doamna, cu toate țipetele ei și să sperăm că nici Laurei nu-i era frică, las’ să crape de ciudă scorpia.

Numai așa o să învățați și voi ceva, spusese, și credea, cu siguranță, că două prietene pot fi despărțite doar fiindcă le muți din banca unde stau împreună (de parcă știa afurisita aia ce înseamnă prietenia), dar nu remarcase privirea pe care ea și cu Laura și-o aruncaseră înainte de a fi separate. N-o să-i facem pe plac, înțelese Analía mesajul rostit din ochi și nu avu nevoie de alte vorbe, pentru că ele se înțeleseseră mereu așa, doar privindu-se, iar atunci când Analía s-a uitat încă o dată la ea, căci avea unele îndoieli, a văzut că nici Laura nu plângea.

Printre bănci venea acum Teresa Sotelo cu ghiozdanul plin și fața ei de proastă. Tocmai ea. Special o alesese doamna. De fapt pe amândouă le alesese special, fiindcă și María Inés Barreiro, noua colegă de bancă a Laurei, oricât de isteață s-ar fi prefăcut ea că este, rămânea una dintre fetele care lor nu le plăceau: le alesese cu intenție pe amândouă, ca să nu mai aibă ele cu cine chicoti, de parcă de chicotit le ardea în aceste momente.

—Vai, ce nasol —fură primele cuvinte rostite de Teresa Sotelo după ce se așeză în bancă—; de aici din spate nu se vede nimic la tablă.

Din partea Analiei, cu atât mai bine dacă nu vedea nimica – și să n-o întrebe din două-n două minute ce scrie, că nici prin cap nu-i trecea să-i răspundă.

—Ai auzit ce mi-a zis doamna, da? Așa că nu vorbi cu mine.

Și era ultima dată când îi adresa cuvântul acestei ființe, chiar de-ar fi trebuit să-și petreacă restul vieții în tăcere. Oricum avea să se vadă cu Laura în recreație, și câte n-aveau să-și mai spună! Dă Doamne să nu fie prea tristă Laura; dar nu, din fericire nu-i cursese nici o lacrimă. Oricum n-avea rost să-i dai satisfacție scorpiei nici de ți-ar fi sărit inima din piept. Ofrandă, spuse scorpia. Le cerea să scrie o propoziție cu substantivul ofrandă și nu era prima oară că dădea cuvinte din astea ciudate, de nici nu știai de unde să le apuci. Laura da, Laura făcea cele mai frumoase propoziții din clasă și toată lumea știa asta; învățătoarea le zicea poetice.

—Valiza se scrie cu v sau cu b? —întrebă Teresa Sotelo.

—Habar n-am și nici nu mă interesează. Plus că n-am voie să vorbesc.

Idioata naibii n-o lăsa să se concentreze și-n felul ăsta n-avea să scrie niciodată propoziția aia. Măcar de-ar fi avut idei, cum avea înainte, când stătea cu Laura, că dacă avea chef ea îi scria Laurei și-o propoziție întreagă… dar, Dumnezeule! Știa toată clasa că așa se va întâmpla și chiar și Analía se așteptase la ceea ce se petrecea acum: proasta aia de María Inés Barreiro îi șoptea Laurei la ureche, de parcă ea n-ar fi știut ce-i spune; ce chestie, auzi, să aibă ea pretenția să-i facă Laura propoziția, Laura care nu era prietenă cu ea și nu fusese niciodată.

Sărmana Laura, nici pe ea n-o lăsau în pace și trebuia mereu să-i spună căcăcioasei ăleia s-o lase-n plata ei, să n-o mai deranjeze atâta – sau credea cumva María Inés Barreiro că ea le face propoziții tuturor? Cel mai bine ar fi fost să țipe Laura o dată la María Inés Barreiro și gata. Dar era așa bună la suflet proasta asta că toți trăgeau de ea și până la urmă n-o să-și facă nimeni propoziția.

Analía văzu cu coada ochiului că Teresa Sotelo scrisese valiză cu v și se gândi că până la urmă nu e așa greu să faci o propoziție și nu contează dacă nu-ți iese prea frumos, dar când doamna începu să le asculte, iar fetele citiră despre minunate ofrande, ofrande oferite sau dăruite, ofrande extraordinare, știu că, dacă o ascultă pe ea, are să moară acolo, pe loc.

—María Inés Barreiro —zise învățătoarea.

—Minunatele ofrande ale ciobănașilor zugrăviră un dulce surâs pe chipul prințișorului bolnav – citi María Inés Barreiro.

—Foarte bine —spuse învățătoarea—; te felicit.

Și intenționat o spuse ca să le frângă inimile Laurei și ei, pentru că nimeni pe lumea asta n-ar fi putut crede că María Inés Barreiro ar fi fost capabilă să scrie ceva așa de frumos singură. Analía nu pricepea cum de Laura nu reușise să-i explice blestematei ăleia că n-o putea ajuta, pentru că nu ajuți așa, pe oricine. Îți ajuți doar prietenii, or aia nu-i putea fi vreodată prietenă! Lasă c-o prind ele în pauză și-o învață minte să mai scoată lucruri cu forța de la oameni, dar chiar și așa era teribil ceea ce se întâmplase și cine știe dacă Laura putea suporta.

Analía avea un nod în gât, dar Laura nu plângea, deși probabil că și ei îi venea să plângă, biata Laura. Măcar de-ar fi privit spre Analía, ea ar fi putut s-o consoleze, fiindcă ele două se înțeleseseră întotdeauna din priviri.

Doar o clipă, Doamne, doar o clipă să se întoarcă spre ea. Nu; acum se găsise ea  să fie atentă la malurile râului Paraná, numai învățătoarea asta putea să treacă din senin la o lecție de istorie și biata Laura se plictisea probabil acum așa de tare că nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să înghită fără comentarii tot ce spunea profesoara. Înainte era mai bine când nu reușeau să se concentreze, fiindcă își treceau una alteia foi cu desene și-aveau semnele lor, pe care nimeni din lume nu le-ar fi putut descifra vreodată, dar acum? Nimic altceva decât Teresa Sotelo ascultând-o pe doamna, cu o față de proastă, cum le vorbea despre o expediție plină de primejdii.

Ce s-o mai fi plictisind biata Laura! Acum scria ceva. Dumnezeule! Cum de nu-i dăduse prin cap? Laura, minunata Laura, îi trimitea un bilețel. Analía scoase și ea o foaie, ca să-i poată răspunde imediat, însă nenorocita aia, mizerabila, ticăloasa aia de María Inés Barreiro interceptase mesajul Laurei și acum îl citea. De ce Laura n-o împiedica? De ce nu-i făcea nimic? Scârț, își zise Analía, să-l citească, oricum n-avea să priceapă nimic.

—Spre uimirea Conducerii —spuse învățătoarea—, Belgrano se dovedi nesa-nes-nesupus…

Analía privi spre Laura, fiindcă era comic, iar ele râdeau ca nebunele la bâlbâielile astea. Măcar de Laura s-ar întoarce (doar știau foarte bine când să-și caute privirea), măcar de s-ar întoarce ca să poată râde împreună, ori scorpia credea cumva că dacă desparți doi oameni nu mai au ochi să se privească?

Și-atunci ce era ciudat? Că Laura nu se întorcea? Nu, asta nu era ciudat. Cine știe dacă nu era cumva așa de tristă că nici nu auzise nimic. Uimitor era – și simțea că-i îngheață sângele-n vine și că inima i se strânge – uimitor era că Laura avea curajul să râdă.

Laura râdea. Râdea și María Inés Barreiro cu ea. Se priveau și se prăpădeau amândouă de râs, și puteai să crezi că nu reușeau să se abțină, pe moment, dar momentul trecuse și ele nu se mai opreau: erau nebune? Tocmai azi le apucase? Și ce voiau: să se enerveze iar învățătoarea? Parcă nu mai auziseră oameni bâlbâindu-se până atunci.

Analía se așeză mai dreaptă în bancă; oricum, ce-i păsa ei? Copiii veneau la școală să învețe, nu să facă haz; guvernul de la Buenos Aires trimisese o depeșă urgentă către regiunea Alto Paraná și Laura îi spunea ceva la ureche Mariei Inés. Cine știe ce? Nici la oră nu știau să se poarte cuviincios, dar ce conta: aveau să suporte consecințele. Analía avea de gând să fie atentă, ca să știe dacă o întreabă cumva doamna; armata o pornise spre nord fără să comunice cu guvernul din Buenos Aires care, uimit de comportamentul lui Belgrano, încerca să controleze situația. Cele două râdeau și nu era clar de ce naiba mai râdeau acum, dar se vede că nu erau în stare să ia nimic în serios, de parcă povestea lui Belgrano ar fi fost o glumă.

Prefăcuta aia de Laura, mereu se poartă așa. Ia să vină ea în pauză să-i ceară Analiei să se joace împreună, sau să o roage cu lacrimi în ochi pe doamna să le mute la loc în bancă. O să vadă ea cum Analía va zice pe loc că nu, ea cu Laura nu se poate concentra, doamnă, Laura găsește ceva de râs în orice. Și cu oricine.

Expediția avansa către Corrientes. Ia uite-o: iar trăncănește, are secrete, mereu au ceva să-și spună astea două, nici pe Belgrano nu-l respectă, deși Belgrano e bun și viteaz, creatorul drapelului Patriei noastre – era sigură că la asta nici nu se gândiseră, ele și gânditul! Știi ceva, să facă ce-or vrea, ce-i păsa ei? Se credeau așa amuzante, de parcă numai ele două pe lume ar fi descoperit râsul. Adică ce, ea nu avea ochi, sau ce? Oricine putea să vadă. Ce amuzant, ha, ha, ce comic agită doamna rigla, parcă vrea să omoare pe cineva. Oricine vedea cât e de comic, dar nu era cazul să râzi din asta o zi întreagă. Ce, parcă ea nu vedea? Sau cumva tu nu vezi?

—Ce? —spuse Teresa Sotelo.

—Cum ține doamna rigla —zise Analía—; spune-mi, tu nu vezi?

—Ce? —spuse Teresa Sotelo—. ¡Ah!

—Zici că stă să spintece pe cineva, nu? —zise Analía—. Zi că nu e așa.

—Ah. Da —spuse Teresa Sotelo.

—Doamne sfinte! Fii atentă, o să omoare tabla!

Vai, doamnă, tabla e bună. Ce exemplu dați elevilor, doamnă?

Uite tu la ea, zici că e un spadasin. Dar uită-te o dată! Ți-am zis să te uiți la ea. Nu te-apucă râsul? Râzi, tâmpito! Nu vezi ce comic e totul?

Viata de familie

Stela a descoperit zilele trecute o autoare argentiniana pe nume Liliana Heker. Azi mi-am petrecut ziua citind toate povestirile Lilianei pe care le-am putut gasi pe internet, apoi m-am apucat sa-i povestesc si Inei de ele si ea mi-a sugerat sa le traduc si-n romaneste.

Aici este prima, se numeste „Vida de familia„, am luat-o de pe www.lamaquinadeltiempo.com („La maquina del tiempo” e o revista literara) si sper sa va placa.

Urmeaza preferata mea, „Las amigas” si poate si altele.

In engleza puteti citi „The Stolen Party”.

Viață de familie

de Liliana Heker

 

Există oameni nu prea emotivi. Nicolás Broda aparținea acestei specii. E mai mult ca sigur că, dacă într-o noapte ar fi văzut pe cer două stele călătorind în sensuri opuse și gata-gata să se ciocnească, în loc să se aștepte la un cataclism s-ar fi apucat să adune informații, iar în dimineața următoare, după ce-ar fi aplicat în repetate rânduri ecuațiile lui Lagrange la mecanica a trei corpuri, ar fi putut să confirme că, într-adevăr, un satelit lansat în urmă cu treizeci și opt de zile și un altul lansat abia de patru zile dădeau impresia că s-ar fi putut ciocni, priviți din punctul și în momentul exact în care el își aruncase ochii spre cer.

În dimineața zilei de 7 iulie se deșteptă în zgomotul produs de căderea unei oale sau a altui obiect metalic în odaia de alături. Fiecare casă sună diferit. Și, pentru o clipă, vru să afle de ce îi venise in minte cuvântul „diferit”. Trebuie să mă scol, se gândi, dar nu deschise nici măcar ochii, fiindcă în sinea lui știa că nu trebuie. Nu trebuia să se trezească deoarece era sâmbătă sau (operatorul lui Boole) fiindcă deșteptătorul încă nu sunase. E drept că trebuia să meargă până la Centrul de Calcul să verifice desfășurarea unei rutine (era programator în Fortran și, totodată, student la Matematici Superioare), dar era tot una dacă mergea acum sau mai târziu. Se întinse cu voluptate și să gândi că asta era partea frumoasă a zilelor de sâmbătă: începeau ca orice zi și brusc – libertate. Libertate?, dar imediat își impuse să nu se mai gândească la asta, pentru că i se părea o tâmpenie să te trezești de dimineață atât de pedant.

Cu un mic efort, deschise ochii. Al doilea efort îi luă mai mult timp și necesită multă voință: întoarse capul să vadă cât e ceasul. Era ora opt și douăzeci; deșteptătorul nu sunase.

Pentru al treilea efort (acela de a scoate brațul din plapumă ca să apuce ceasul) nu mai avu nevoie de voință, mișcările lui fiind acum motivate de o curiozitate autentică: voia să știe dacă clopoțelul era stricat ori uitase el de cu seară dă-l potrivească să sune. Observă imediat că uitase să întoarcă ceasul. Mai băgă de seamă și faptul că limba deșteptătorului, fixată în mod normal la ora opt, era acum potrivită pentru ora șapte și jumătate. Ce-am făcut azi-noapte? se chinui el să-și aducă aminte. Deja se trezise de tot.

Gaudeamus 2010

Anul acesta am intrat gratis la targ, profitand de oferta surprinzatoare de intrare libera pentru elevi, studenti, pensionari si cadre didactice! Chiar daca intrarea era doar 4 lei, mi s-a parut misto ca s-au gandit, fie si ulterior („cadrele didactice” erau adaugate cu pixul pe foaia printata cu ELEVI, STUDENTI, PENSIONARI – unde-s militarii in termen, totusi?) la profesori ca la niste oameni care 1) citesc si 2) n-o duc asa bine cu banii. Pentru ei si pentru toti vizitatorii targul a fost plin de oferte si chilipiruri, carti la 1 leu si carti la 10 lei, carti in engleza si carti in romaneste, lansari si povesti.

Eu am fost prima oara vineri, cand Dr. Topss si-a lansat cartea ei despre „Pragmatica ironiei” si iarasi azi, s-o vad pe Ada si sa primesc autograf pe „Calatoria prin curcubeu”, noua ei carte.  Am reusit, fara prea mare greutate, dar cu destule remuscari, sa preschimb in ambele ocazii o suma insemnata de bani in volume frumos legate, cu titluri atragatoare si preturi prea bune pentru a le putea lasa acolo. In total, sa tot fie vreo 12 carti noi la care ma uit cu dragoste si ura, intrebandu-ma cand naiba o sa am timp sa le citesc si daca nu mai bine imi tineam eu banii pentru altele, in vreme ce ard de nerabdare sa le citesc si sa-mi placa.

Targul se inchide maine, luni, la ora 16:00 si probabil ca spre ora inchiderii vor fi, ca de obicei, oferte peste oferte.

Azi e deschis pana la ora 21:00. Si l-am vazut si pe Neagu Djuvara.

Ma intreb de ce-mi plac atat de mult cartile.

 

101010 = 42

Azi, 10 a 10-a, 2010, e o zi importanta pentru fanii „Ghidului Autostopistului Galactic”. Cum 101010 se traduce in binar prin 42, iar 42 este, allegedly, „the ultimate answer to life, the universe and everything”, azi pare a fi o zi buna sa incerci sa afli raspunsuri la intrebarile pe care nu ti le-ai pus inca.

Sau macar sa mergi cu tramvaiul 42, impreuna cu alti fani Douglas Adams si sa va intrebati impreuna de ce raspunsul e neaparat 42.

 

Ars poetica

Nu-mi amintesc un timp in care sa NU-mi fi dorit sa scriu. Prima data voiam sa scriu un roman. Apoi carti politiste. Pe urma m-am gandit ca, lipsita de experienta cum ma aflam, ar fi poate mai bine sa incep cu povesti scurte.

Nu-mi era greu sa-mi imaginez povesti despre toate lucrurile pe care nu le intelegeam sau nu le cunosteam bine. Ce se intampla in casele oamenilor la care mergem in vizita dupa ce plecam noi. Unde a disparut pisica din vecini. De ce vecina de la colt nu deschide niciodata geamurile. Ce face doamna Vladescu in casa toata ziua si cine-a fost ea inainte sa fie o batrana de 90 de ani chiriasa intr-o camaruta minuscula, cu resou si pat si radio. Cum face doamna de la paine de la Foisor de are mereu cocul ala impresionant. Cum era mamaie cand era mica. Genul asta de povesti.

Dar cand venea vorba de scris, ma incurcam in propriile mele cuvinte. Povestirea pe care cu o clipa inainte o avusesem atat de limpede in minte lua turnuri inimaginabile. Vorbele capatau viata proprie si fugeau in directii din care eu nu mai stiam sa le aduc inapoi. Incepeam povestea unei familii cu trei fete si pierdeam zile intregi cu descrierea mamei si a fetelor, cu rochiile si pantofii lor, incat in cele din urma povestea trecea pe planul doi, daca nu cumva se transforma intr-o combinatie insuportabila de descriere si dialog care nu ducea nicaieri.

Si-au trecut ani de-atunci si-am reluat aceleasi etape de nenumarate ori: “ce-ar fi sa scriu un roman, mai bine o povestire scurta etc.”, doar ca acum ecuatia se complicase cu elemente de marketing: vreau sa scriu sau sa vand o carte? Sa urmez o reteta, sa studiez piata, sa vad ce e pe val, ce se cumpara si sa vin cu oferta in ton cu cererea, sau sa scriu romanul ala al meu, bun, rau, cum o fi, ala care ma chinuie de cand aveam 8 ani; sa mi-l iau de pe suflet si sa vedem pe urma ce se mai intampla? Si, pana la urma, de ce e asa de important? N-am stiut, insa, niciodata sa manuiesc arme cu doua taisuri, iar dac-am facut-o, tot eu am fost cea ranita. In perioada aia tulbure a vietii in care cresti, inveti anumite lectii, iar pe unele le inveti asa de bine incat orice dezvat  devine dureros, fiindca te destabilizeaza.

“Romanul” asta e o obsesie din copilarie cu care-s inca identificata. Este, totodata, si o dorinta si un vis de atins. Iar visul este cartea, nu receptia ei. O carte careia-i dau atatea tarcoale, ca deja ma simt ca-n bancul cu Itic si zidul plangerii. Sa zicem ca postarea asta e vocea bubuitoare care se-aude a mia oara cand Itic se jeluieste ca nu castiga si el niciodata la loterie: „Da-mi o sansa, Itic! Joaca!”

Pride and Prejudice (1813)

Povestea de dragoste, orgoliu si prejudecati dintre Elizabeth (Eliza, Lizzy) Bennet si Fitzwilliam Darcy m-a prins si pe mine din urma, dupa ani intregi in care i-am rezistat cu succes. Am ras, am tresarit, am stat cu sufletul la gura, am fost surprinsa placut si neplacut, am exclamat „asa-i trebuie!” sau „ma asteptam!”, iar la final am zis, cu un zambet cat toate zilele, „multumesc, Jane Austen!”

Asteptarile mele de cititor au fost satisfacute cu varf si indesat. Povestea in care, la un moment dat, aveam senzatia ca toti dorm si numai Elizabeth e treaza, s-a terminat asa cum trebuie sa se termine orice basm cu printi frumosi si trufasi si printese frumoase, destepte si waaaay ahead of their times: cu o casatorie (de fapt doua! bonus!) dupa care, fireste, „au trait fericiti pana la adanci batraneti”. Mandria a fost constientizata si uitata, prejudecatile au fost si ele date la o parte ca inutile, fata fara zestre s-a maritat din dragoste cu „printul” si toti au/am oftat usurati: si mama, si tatal si matusile, si vecinii, si sora cea mare si eu.

Chiar si pentru un cititor al secolului 21 povestea e actuala si puternica; nu pot sa-mi inchipui cum trebuie sa fi fost pentru inceputul de secol 19. Elizabeth este un personaj modern, liber in gandire, care nu da atentie prejudecatilor de clasa si pare sa ignore voit regulile de buna purtare care faceau din femeile timpului niste gaini proaste si supuse. Printr-o mare de doamne si domnisoare cu capul plecat, cazute in admiratia domnilor, Elizabeth trece ca un vas mandru, cu toate panzele sus, privind oamenii in ochi, exprimandu-si punctul de vedere asertiv (Elizabeth nu e agresiva, dar simti ca stie ce vrea si politetea cu care se exprima contine o hotarare de la care nu poate fi deturnata) si privind cu umor lucrurile pe care nu le poate schimba sau influenta. Intr-o lume de femei care barfesc, uneltesc si sufera de sindromul fetei batrane la 17 ani, ea vorbeste limpede si deschis, isi supune la discutie planurile si refuza (la 21 de ani trecuti fix) o casatorie cu un barbat pe care-l dispretuieste, apoi dovedeste suficienta flexibilitate pentru a-si schimba parerea atunci cand apar argumente in favoarea caracterului bun al lui Darcy si pentru a-si reconsidera hotararea.  Intr-o lume de femei care stau in casa, ea iese si strabate la picior campiile pentru a ajunge la Netherfield, calatoreste s-o viziteze pe Charlotte si pleaca cu unchii ei in voiajul care-o va duce la Pemberley. Intr-o lume in care femeile sunt la mila barbatilor lor, ea stie sa ceara, dar si sa refuze si nu considera ca lucrurile i se cuvin, ci incearca sa negocieze si nu uita sa spuna multumesc.

Nu m-ar suprinde deloc sa aflu nici ca poarta pantaloni, fumeaza, conduce masina si si-a depus candidatura sa devina politician. Elizabeth integreaza cu succes trasaturile „masculine” si pe cele feminine, fiind un personaj complet si admirabil. La fel cum admirabila este intuitia Janei Austen de a-i harazi un partener puternic si inteligent, care nu se simte amenintat de libertatea sotiei lui. Darcy si Elizabeth sunt, fiecare, personaje puternice, complete, dar intuim ca impreuna forta lor va fi de cu totul alt calibru.

Chiar si Charlotte, care se marita din calcul rational si necesitate, nu din dragoste, are o sansa la fericire in paginile lui Jane Austen. Cu atat mai mult Elizabeth, care refuza sa se marite din alt motiv decat dragostea impartasita pentru un barbat pe care sa-l poata admira si respecta si care sa fie demn de ea. Poate ca „Mandrie si prejudecata” e doar o carte romantica pentru femei, deloc realista si usor de incadrat la categoria povesti de adormit copiii. Accept. Mi-as dori sa-mi adorm copiii cu imaginea unui personaj ca Elizabeth si poate, atunci cand ipoteticii copii vor creste, lumea lor nu se va mai imparti in femei si barbati, in „cratita” si „fotbal”, in carti de femei si realitatea frusta a barbatilor, ci in fiinte umane complete, care, impreuna, pot schimba lumea in cel mai bun si frumos mod cu putinta.

Sa facem lumii un bine si sa i-l dam pe Hitler

Este concluzia paradoxala a cartii lui Stephen Fry „Making History”, cu care m-am amuzat in acest weekend. Intr-un amestec delicios de eruditie, jocuri de cuvinte si fizica cuantica, minunatul coleg al lui Hugh Laurie ne mai ofera la pachet si o istorie despre calatoria in timp pentru a-l steriliza pe tatal lui Adolf si a schimba cursul istoriei, o poveste de dragoste gay, un scenariu de film si-o teza de doctorat.

Stephen Fry

„As I go clowning my sentimental way into eternity, wrestling with all my problems of estrangement and communion, sincerity and simulation, ambition and acquiescence, I shuttle between worrying whether I matter at all and whether anything else matters but me.”
— Stephen Fry (Moab Is My Washpot)

Saptamana viitoare imi cumpar „The Ode Less Travelled”!

The Schopenhauer Cure

Am spus-o si, daca n-am spus-o, o repet: YALOM E GENIAL. Comercial, literar, stilist si ce mai vreti voi (voi, adica psihologii cu diploma si limbaj savant, care ii cititi cu alti ochi cartile), imi face un mare bine cu romanele lui despre psihoterapie. „Solutia Schopenhauer” (Ed. Vellant, 2010) povesteste o terapie de grup atat de frumoasa, incat, prin contrast, mizantropia lui Arthur Schopenhauer (a carui biografie se impleteste printre paginile povestii) si dispretul lui fata de oameni si de societatea lor par o mare greseala, de care chiar si el isi da seama la finalul vietii. Se desprinde din carte atitudinea lui Yalom de uimire in fata Vietii, de enorma pasiune pentru munca lui de psihoterapeut si de admiratie in fata resurselor extraordinare care se ascund in launtrul fiintelor umane.

Si m-a facut sa plang (cumva de bucurie) pasajul in care medicul Julius primeste din partea pacientului sau un citat consolator din Epictet, xeroxat pentru toti membrii grupului. El ii raspunde pacientului astfel:

Ceea ce stiu, Philip, este ca tu […] ai memorat pasajul si l-ai multiplicat. Care este semnificatia acestui lucru? Trebuie sa reflecte faptul ca ai grija de mine. Si ce simt eu fata de asta? Sunt miscat, sunt recunoscator si astept cu nerabdare momentul in care iti vei exprima grija in propriile tale cuvinte.

Mi-am amintit cum si eu caut adesea citate care sa spuna ceea ce eu nu sunt in stare sa pun in propriile mele cuvinte; poate pentru ca sunt lucruri vechi, pentru care n-am avut cuvinte niciodata… write here what you cannot say, mi-a zis Nilu cand n-aveam voce, dar scrisul cere mult curaj. Iar bucuria provenea tocmai din faptul ca in sfarsit imi gasesc confirmat acest obicei de a vorbi prin cuvintele altora atunci cand ale mele sunt neputincioase, cat si din mesajul optimist indus de vorbele doctorului Julius, cum ca va veni momentul cand voi avea cuvinte. Asta e, de fapt, vestea cea buna! Multumesc, Irvin Yalom.

***

A fost frumos la spectacolul de 15 ani de MTIS; m-au emotionat si robele si filmele si am plans la vocea superba a Madalinei, la cuvintele Dariei despre oamenii care au plecat pentru totdeauna dintre noi si la alte momente. Au fost poate 50 de grade in sala de teatru, dar tot a meritat. Si Yixin in roba parea imparatul Chinei. :-)

O sa-mi fie dor de „dipi”, dar stiu ca le va fi bine si sigur tinem legatura in aceste vremi de dialog global instantaneu :)

***

Azi am vizitat impreuna cu copiii redactia revistei Tabu, despre care insa vom scrie chiar pe site-ul revistei Multumim, Cristina Bazavan >:D<

Click on your nose

Pe fb se pot face caricaturi si ma amuz cu asta in timp ce-mi aleg hainele pentru serbare. Azi serbam 15 ani de MTIS si va fi spectacol mare, cu parinti (de ce scrisesem „cu printi?”), bunici, pitici si maricei, ca sa nu mai vorbim de prima generatie de DP graduates. Abia astept sa vad filmuletele pe care le-au facut copiii pe cand eu bateam drumul inspectoratului ca sa ma instruiesc intru BAC.

Vestea cea mai buna a Bookfestului de anul asta este ca s-a tradus „The Schopenhauer Cure” a lui Yalom la editura Vellant. O cautam de atata vreme, incat atunci cand am dat cu ochii de ea mi-a scapat fara sa vreau un: „Bine ai venit!” A venit cam scumpa, 35 de lei, dar Yalom e Yalom, iar cartea face toti banii.

Duminica viitoare plec la Londra cu copiii!

Intre carti e bine

Saptamana trecuta am fost prezenti cu scoala la Carturesti Verona, unde ne-am jucat de-a lectura. „Mansarda cartilor pe alese”, numele inspirat ales de colega mea Mihaela pentru aceasta manifestare, a adunat laolalta prichindei si maricei, toti dornici sa descopere povesti si sa rasfoiasca toaaaate cartile din librarie! Daca aveau si poze, cu atat mai frumos! Ne-am uitat pe Cartea Vrajitoarelor si a Spionilor, pe Ratatouille si pe povestile lui Andersen, copiii ne-au povestit traznai care mai de care mai dragalase si am cunoscut-o pe Anca, fetita alaturi de care ma vedeti intr-una din poze, care facea gimnastica si ne-a demonstrat imediat ca stie sa faca sfoara, spagatul, roata si podul de sus, pana ce, deodata, s-a fastacit si-a venit sa-mi sopteasca la ureche:

– As sta in cap acum, dar mi-e frica sa nu mi se vada chilotii!

Maine incepe Bookfest si tine pana duminica. Deci mergem! :-)

La casa de los espiritus (Isabel Allende, 1985)

Era sa putrezeasca in biblioteca, foile i se desfacusera inca dinainte sa o primesc – imprumut – acum vreo sase ani. Intr-o editie Humanitas veche, cu coperta albastra, Isabel Allende aparuse la un moment dat intre cartile din raftul „de imprumut”, unde statea alaturi de Comoara grecilor, Insuportabila usuratate a fiintei si alte cateva romane pe care le-am vrut cu staruinta, dar nu le-am putut niciodata termina de citit spre posibila disperare a proprietarilor care mi le-au imprumutat de ani buni.

Azi am deschis-o iar la prima pagina si ceva a fost diferit: probabil ca ziua de azi o astepta „Casa spiritelor” cea destramata, caci de data asta nu mi -a opus deloc, a chiar si-a rostogolit singura paginile cu spor, iar vorbele mi-au zburat prin ferestrele ochilor ca un roi de fluturi hipnotici. Am inceput-o la bucatarie, printre farfurii pline cu mancare, apoi vase de spalat, am continuat-o in parc, printre mame cu tanci in brate si fanfara care canta Hava Nagila si-am sfarsit-o mai adineauri, in patul meu de acasa, unde am oftat de fericire ajungand la ultima pagina si citind acolo chiar vorbele inscrise la inceputul cartii. Se mai ascundea in acel oftat si multumirea de a fi reusit sa citesc, in sfarsit, ceva de Isabel Allende, si bucuria de a fi terminat o carte intr-o singura zi (ca-n vremurile bune!) si satisfactia ca a meritat sa-mi petrec ziua intorcand paginile „Casei spiritelor”, pentru ca nu m-a dezamagit nici cu o litera.

Desi nu urmeaza nicidecum sa-mi declar dorinta de a citit „tot” de Isabel Allende, sunt fericita ca realismul magic n-a avut note false si ca inca mai rezonez la povesti cu bunici clarvazatoare si nepoate cu parul verde din indepartata America de Sud.

Leapsa pe citite

El dia del llibre i de la flor a trecut in super viteza – cu inspectia si tot stresul aferent – de nici n-am avut timp sa ma gandesc la targul de carti de pe Rambla, sa plang dupa BCN, sau macar sa ii scriu lui Montse, care mi-a trimis si anul acesta un superb trandafir virtual. Azi insa o sa vorbesc despre carti, folosind ca pretext leapsa furata de la Octavian >:D<

Câte cărți ai citit până acum în 2010?
Am citit poate in jur de 30, desi nu le-am numarat.

Câte cărți de ficțiune și câte de non-ficțiune?
De obicei citesc mai multa fictiune si nici anul acesta nu face exceptie. Dar totusi cam o treime anul asta sunt non fiction pentru ca deh, trebuie sa-mi invat pedagogia si metodica.

Care e proporția de scriitori bărbați vs. femei?
Egala, cred. Cartile pentru scoala se intampla sa fie mai mult scrise de femei, iar cele din timpul liber de barbati – dead white males or not. N-as vrea insa sa stiu care e statistica pe rase si culturi, pentru ca ma tem ca-s foarte limitata la Europa, America (nord si sud) si omul alb, desi nu intentionat.

Care e cartea preferată citită până acum în 2010?
Cred ca „Plansul lui Nietzsche” de Irvin Yalom.

Care e cartea care ți-a plăcut cel mai puțin până acum în 2010?
Probabil ca deja i-am si uitat titlul, autorul si chiar existenta. Daca ma enerveaza, o retin. Daca nu-mi place insa, e ca si cum n-ar fi fost. De obicei nici nu termin de citit cartile care nu-mi plac.

Ai început vreo carte și n-ai putut să o termini?
Cu siguranta, dar mi-e greu sa spun nume pentru ca de obicei citesc cam 3-4 carti in paralel si-s cu fiecare in diferite stadii. Oricum neterminata ramane de anul trecut Oryx and Crake, din care mai am foarte putin.

Care e cea mai veche carte citită?
O carte de geografie din 19… si putin.

Dar cea mai nouă?
2010 – Camilla Lackberg cu „Printesa gheturilor”

Cel mai lung și cel mai scurt titlu?
„A trai pentru a-ti povesti viata” si „The Giver”

Cea mai lungă și cea mai scurtă carte?
Lunga mi se pare cartea lui Gabito Marquez, din care citesc cu lingurita in fiecare seara. Desi cea mai lunga a fost, cu siguranta, seria lui Stieg Larsson (cateva mii de pagini din trilogia Millennium).

Cea mai scurta carte? Cateva de Adrian Nuta care par niste brosuri, dar iti remodeleaza mintea.
Câte cărți împrumutate și/sau de la bibliotecă?
De la biblioteca scolii citesc nonstop. Imprumutate – cateva, dar trei in mod special… Dar cele mai multe sunt noi, cumparate de mine. Am acest hobby.

Câte cărți citite sunt traduceri?
Cam jumatate. Acum citesc exclusiv in engleza si romana.

Care e cel mai citit autor anul acesta?
Irvin Yalom, pe care il rog pe aceasta cale sa nu se opreasca niciodata din scris!

Ai recitit vreo carte?
Da! Ca in fiecare an, am recitit „Mirona”. Pe urma am recitit Yalom, „Plansul lui Nietzsche” si „Calaul dragostei” si probabil si altele. Ah, si pe Dinny Cherrell si toate cartile pentru scoala (Death of a Salesman, Great Gatsby and stuff).

Care e personajul preferat din cărțile citite până acum în 2010?
Mikael Blomkvist :))

Ce țări ai vizitat prin cărțile citite?
Suedia, o tona de Suedia! Dar si US of A, Columbia, Anglia in diferite epoci, lumea Wyrmilor, Franta.

Ce carte nu ai fi citit dacă nu ți-ar fi fost recomandată?
Annie Bentoiu – al doilea volum de memorii. O incepusem si mi se parea plictisitoare, dar mama m-a convins sa-i mai dau o sansa.

Ce scriitori descoperiți în 2010 ai vrea să citești mai mult?
Irvin Yalom.

E vreo carte a cărei lectură îți pare rău că ai amânat-o?
Nu. Cred ca fiecare carte are timpul ei.

Acum citesc memoriile lui Gabriel Garcia Marquez, impreuna cu Zaharia Stancu si „A Wrinkle in Time”. Si la scoala am o carte despre functionarea creierului, destul de simplista, dar interesanta.

Oxford Spring Day

Am calcat ieri pentru a patra oara la Howard Johnson Platinum Hall, de data aceasta la un eveniment organizat de Fischer Education, editura Niculescu si Oxford University Press, Oxford Spring Day, dedicat profesorilor de limba engleza.

Organizarea a fost impecabila, de la intampinare pana la plecare a fost mereu cineva aproape pentru informatii, echipa Fischer era usor de distins in multime, toate fetele purtand un fel de uniforma ca de stewardese cu o basmaluta verde pe care scria Fischer. Cafeaua buna, terasa insorita, pauza de gustare suficient de lunga/scurta, iar gustarea suficient de… gustoasa, fara a se pierde in varietate: sandvisuri cu pui si rulouri cu somon si castravete. Ceva mai British nici ca se putea :) Locuri suficiente in sala, sonorizare buna, garderoba, expozitii de carte cu vanzare in hol. Apa plata si minerala. Ceai. Mi s-a parut simplu si de bun-gust.

Prezentarile au fost interesante si interactive, majoritatea fiind insotite de fise-suport pe care ni le distribuiau aceleasi fete amabile de la Fischer. A existat si o tombola, la care colega mea Alecsandra a castigat un dictionar Oxford Student! Ideea tombolei a fost, deasemenea, simpla si eficienta: am completat o fisa A4 unde ni se cereau datele personale si raspunsul la cateva intrebari. Toate raspunsurile se gaseau in dictionar, iar dictionare erau din belsug la standul cu chestionare. Cred ca n-a fost nimeni in sala de 150 de persoane care sa nu fi ajuns la un moment dat sa atinga unul din dictionare, sau chiar sa-l rasfoiasca si sa caute raspunsuri. Frumos mod de-a interactiona cu produsul. Aceleasi dictionare expuse spre consultare au fost oferite ca premiu la final. Dar, pentru ca suntem totusi in Romania, a fost necesar mai intai un apel la bunavointa asistentei de a returna dictionarele imprumutate…

Cele patru prezentari s-au axat, fiecare, pe cate un produs OUP:

• David Baker a prezentat Grammar Scan, o carte de teste-diagnostic pentru elevi de nivel avansat, in contextul evolutiei permanente a limbii engleze si a nevoii de a fi in contact cu limba vorbita si chiar, uneori, de a  intelege ca the usage impune forme si modele gramaticale noi, pana atunci poate chiar incorecte. Ex. who in loc de whom, will in locul lui shall, if I were inlocuit de if I was, structuri americane adoptate in British English etc. Fiecare din situatiile prezentate isi are corespondentul in cartea de teste si explicatia in ghidul Practical English Usage, ce insoteste cartea. Prezentarea a fost suficient de puternica incat sa ma convinga sa le cumpar pe amandoua (mai ales ca distribuitorul le oferea impreuna, la jumatate de pret ;)). Marketing de calitate.
• Acelasi David Baker a vorbit, in partea a doua, de un alt produs OUP: aplicatia iWriter care se vinde pe CD-ul inclus in Oxford Advanced Learner’s Dictionary, editia a 8-a. Aplicatia joaca rolul profesorului, aratandu-i elevului cum sa-si structureze textul, cum sa-si aleaga ideile principale si chiar ce vocabular sa foloseasca pentru fiecare tip de text.  Ne-a dat si un exemplu haios de exces de sinonime si, tot de la el, am aflat ca exista digital natives, copiii nascuti cu calculatorul, si digital immigrants, care oricat s-ar stradui nu vor ajunge niciodata la dezinvoltura nativilor.
• Jeremy Butterfield mi-a fost vorbitorul cel mai simpatic, nu doar pentru ca a participat recent la o emisiune radio a lui Stephen Fry, ci si pentru ca parea in permanenta stresat ca o posibila eroare tehnica sa nu-i puna in pericol prezentarea. „Nu prea ma pricep la tehnica, eu sunt lexicograf”, ne-a spus inca de la inceput. „Ia sa vedem daca tehnica ne ajuta,” incanta la fiecare apasare de buton care urma sa ne afiseze un nou slide din prezentare. Si tehnica l-a ajutat, iar prezentarea lui despre vocabulary changes in English centrata pe cartea Damp Squid, the English language laid bare a fost un succes.  Si mi-a confirmat ceea ce deja observasem pe forumurile IB: intr-adevar criterion/ criteria a decazut din uz, fiind inlocuit de criteria – singular si plural si fewer e tot mai des inlocuit in vorbire de less.
• Despre Tim Falla am putine de spus. Prezentarea lui s-a concentrat pe manualul Solutions si pe modul in care acesta integreaza activitatile orale in fiecare lectie. Deoarece am manualul la scoala si mi se pare destul de stufos, iar elevii mei se descurca mai bine in vorbire decat in scris, am preferat sa-l ignor si sa ma concentrez pe „Plansul lui Nietzsche”, pe care-l citeam pe sub banca, putin ca la scoala. :) Mi-a placut totusi ceva din ce-a spus, o rastalmacire extrem de haioasa: „O viata neexaminata nu merita traita” zice Socrate – deci examenele fac ca viata sa merite traita! Elevilor mei o sa le placa asta!

Cam asa a fost ieri la OSD si imi pare bine ca m-am dus. Acest post este dedicat Adinei Toader, de la care am aflat prima oara de eveniment si impreuna cu care as fi vrut sa merg… dar n-a mai fost sa fie. Adinutza, mi-am luat notite si ti-am facut si tie un rezumat, draga mea. Si sa stii ca pauza de cafea a fost misto, asa cum anticipasem… Si mi-a fost dor de tine si, cand mi-au dat ecusonul si mapa de participant, am plans pentru ca tu nu erai acolo.

Azi e un Bucharest autumn day, am terminat „Plansul lui Nietzsche” despre care poate am sa scriu si ascult inregistrarile de la examenul oral de vineri, pentru a stabili notele copiilor, conform celor trei criterii IB.

Excesul de sinonime de care va vorbeam:

de la o gradina zoologica din Pune, India – via

lampadarele/ geamparalele (in the middle of Stieg L)

la smilla in ograda e dezordine si veselie. martisoarele bat la usa, cu noroi pe jos si nori pe cer (intre nori si noroi e doar o litera rotunda, vedeti?). cafeaua s-a racit in cana, facebook a fost trecut prin sita si cernut, iar din el au cazut cateva videoclipuri (intre care favoritul lui rodi, „Nu ne-am nascut in locul potrivit”, care arata ce mentalitate eleganta de victime avem) si vreo doua-trei posturi de blog, pe care nu mai am timp sa le citesc.

dupa mai bine de o mie de pagini de lisbeth salander si mikael blomkvist, m-am obisnuit cu amandoi. au inceput sa-mi placa manevrele lor hackeristice incredibile, si felul in care cu un simplu telefon afla cele mai importante secrete de stat. imi place si stockholmul, atat de prezent in carte incat e aproape un personaj in sine… sundbyberg (unde era si sediul ipsos :), lundagatan, nustiucare-gatan, „cocoasa”, cafenele, dealuri, piete, totul „joaca” in carte cot la cot cu blomkvist, lisbeth si erika berger. foarte mult talent de a ridica o lume din cuvinte, ca un madurodam, ca un furnicar in care cititorul invata repede sa recunoasca fiecare furnica.

ieri am fost la concert grimus si toulouse lautrec. mi-a placut tuluz, nu mi-a placut grimus. eram si obosita si era foarte fum. will not repeat.

@mtis, nu uitat pana miercuri sa-mi trimiteti poze de la proiecte! vor urma lucruri frumoasa, pentru ca meritam :)

Noi

A venit primavara si trec din nou prin faza de regenerare a naturii si emotie irepresibila in fata fiecarui colt de iarba, in fata florilor, martisoarelor, soarelui si poeziei. Soy de lágrima fácil, cum se zice, adica plang de emotie in fata unui rasarit de soare (ceea ce cred ca se cheama in limbaj medical ca sunt cu hormonii la pamant :))) si zambesc trecatorilor pe strada, viata mi se pare mai frumoasa, iar viitorul suna minunat!

In acest context feeric, ma chinuie o poezie. Se numeste Noi, de Nichita Stanescu. O stiu din liceu. Zice asa:

Noi

Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru,
ştim cel mai bine locul şi patima şi rostul,
ştim cel mai bine legea şi mersul înainte,
suntem după nevoie şi lacrimă şi dinte.

Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine
dacă el vrea-l numim şi prieten şi vecine.
Aici şi pâinea, sarea, noi o avem la masă,
căci ne-am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă.

Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ
Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt.
De-aceea poate-n libertate să lucească,
deasupra noastră, universala boltă albastră.

Ma obsedeaza, ma tortureaza, mi se invarte in cap, pleaca si revine si aproape in fiecare dimineata ies cu ea pe buze din casa si traversez cu ea la semafor si o murmur trecand pe langa ghereta paznicului de la ambasada si-mi iese din minte cand ajung pe trotuarul de unde ma ia busul.

Cum sa nu te miri cand o poezie la care nu te-ai mai gandit de 15 ani incepe sa-ti framante cortexul cerebral mai ceva ca o gospodina cozonacii de Paste? Intai saltaret, cu hop din rima-n rima (pamantul i-al nostru/ stim patima si rostul/ legea si mersul inainte/ si lacrima si dinte [dinteee?!?!]// sarea noi o avem la masa/ singuri zidindu-ne o casa), pe urma aprins, cu accent pe cuvintele-cheie (seminte, pamantul, legea si patima si rostul, lacrima si dinte), apoi obsedant, repetitiv, rasunator, bolnav?

Imi place sa citesc poezie, probabil de la Melinda incoace. Mi-a displacut adanc in scoala generala, cand doamna Stancu ne punea sa memoram sute de strofe si m-a enervat pana la lacrimi in liceu, cand doamna Alboteanu ne cerea sa comentam versuri la prima vedere, iar eu ma simteam incompetenta, sau poate nu indeajuns de calificata sa inteleg „ce-a vrut sa spuna poetul”. [Ca sa nu mai vorbim de identificat figuri de stil, fiindca aici Melinda intr-adevar a jucat un rol esential. ] Acum insa imi place, e un acquired taste de care sunt bucuroasa si mi-e drag sa citesc poezii la prima sau la a o mia vedere. La fel ca si muzica, poezia transmite o stare de spirit, iar asta si faptul ca poezia e un joc, un „cifru” de deschis, un cod de spart, ma atrage.

Imi place Nichita Stanescu, iar poezia „Noi”  mi s-a parut mereu nepotrivita cu celelalte, mai degraba in linia lui Goga decat in stilul lui. „Universala bolta albastra”, ma scuzati, suna a cliseu comunist din copilaria mea. Traiasca lupta pentru pace!

Noi suntem seminte si pamantul e-al nostru. Multa vreme am avut impresia ca e scrisa de Goga, din cauza aparentului samanatorism (sunt insamantarile de primavara samantorism? I wonder). Imi rasareau in cap, in acelasi context cu arat si semanat, poeziile lui Arghezi invatate in pararel: Plugule, cin’ te-a nascocit ca sa framanti a sesurilor coaja … El singuratic, duce catre cer brazda pornita-n tara de la vatra si mi se invartejea in minte toata literatura romana, de la Ion si Rascoala, pana la Morometii si Cosbuc.

Dar daca azi m-am hotarat sa scot din mine aceasta poezie si s-o azvarl pe blog este pentru ca nu cred ca Nichita Stanescu a scris despre insamantarile de primavara, nici nu cred ca poezia „se constituie ca o definitie lirica a destinului poporului nostru”, sau ca vorbeste despre legatura romanului cu glia inca din cele mai vechi timpuri. Iar acest comentariu e clasic, as zice, pentru vremea cand eram eu eleva – azi sper ca nu se mai scriu asa niste aberatii.

Cand o citesc impreuna cu „A unsprezecea elegie”, poezia incepe sa capete alt sens [l.e. desi poate e interzis sa fac asta, dat fiind ca vorbim de volume diferite etc. Si totusi se spune ca Nichita si-ar fi avut toata opera in minte mult inainte s-o puna pe hartie…].

Pentru mine „Noi” e o poezie despre autocunoastere (d’oh! numai asta am in cap!) si despre cum sa traiesti impacat cu tine. Eu citesc acolo „noi, oamenii”, nu „noi, romanii”. Iar pamantul e al nostru si totusi noi inca n-am aflat asta, inca parem sa credem ca e al cuiva care-l regenereaza pentru noi, la fel cum copiii rasfatati iau de bun faptul ca parintii vor fi mereu acolo sa stranga dupa ei.

Poate mi se invarte in cap pur si simplu pentru ca iarna a trecut, iar eu stiu deep down inside, desi nu mi-a spus-o nimeni, ca

.. mai înainte de toate,
noi suntem seminţele şi ne pregătim
din noi înşine să ne azvîrlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva
care poartă numele primăverii…

Julie and Julia (2009)

Ma transform incet dar sigur intr-un blog de carti si filme.

Aseara am vazut „Julie and Julia”, pentru care Meryl Streep a luat un Glob de Aur prea bine meritat si care m-a entuziasmat pur si simplu!

Julia Child (Meryl Streep) e o bucatareasa de ocazie (nevasta de diplomat, deci casnica si cu muuuult timp liber in lovely Paris) care a adus in America la cuisine francaise. Julie Powell (Amy sth) e o operatoare de call center pe punctul de a implini 30 de ani care-si face un tel in viata din a gati TOATE retetele din cartea Juliei Child intr-un an. Povestea oscileaza intre cele doua doamne (Julia in anii ’40, Julie in zilele noastre) si e de o naturalete si dragalasenie rara, mai ales ca amandoua au niste super-soti, iar din asta se degaja o armonie si o frumusete care face ca toate celelalte probleme sa fie trecute cu bine.

Meryl Streep e foarte haioasa in acest rol de „camila” (Julia Child era o femeie foarte inalta, cu o voce speciala, care-mi aminteste de Jessica, eroina serialului „Murder she wrote”); o doamna binevoitoare, dar perseverenta in atingerea telurilor si cumva si foarte norocoasa. Actrita care o joaca pe Julie e dragalasa, genul inocent si firav, iar personajul ei e o tipa nesigura, dependenta de sustinerea sotului si de modele puternice, permanent descurajata de o mama prea critica – un personaj cu care eu am simpatizat (mai ales ca she’s my type, clar) si alaturi de care m-am bucurat la final.

Filmul se bazeaza pe o poveste adevarata si pe un blog real, care e inca online, iar Julie Powell cea reala e inca naucita de succesul cartii/filmului (regizoarea si totodata scenarista este Nora Ephron) si scrie acum pe un alt blog, in vreme ce sotul ei continua sa se ocupe de design si publicitate.

E un success story, iar mie-mi place sa cred in succes si-n happy endings. :-)

P.S. Vreau sa citesc „Don’t Believe Everything You Think” si sa-mi fac o pagina de carti pe blog. Will follow.

Fata care s-a jucat cu focul (Millennium 2)

Daca primul volum l-am citit pe bucatele cam in doua saptamani, la volumul 2 am fost mai eficienta: 2 zile. E drept ca se citeste mai usor decat volumul 1, desi pare sa aiba mai multe pagini, pentru ca deja personajele iti sunt familiare, iar actiunea e ceva mai simplu de urmarit.

In volumul 2 misterul lui Lisbeth Salander se explica, iar misterioasa hackerita tatuata si sociopata „care uraste barbatii care urasc femeile” se dovedeste a fi o copila abuzata si nevoita sa-si dezvolte niste abilitati fantastice [SF?] de supravietuire pentru a putea depasi cumva ceea ce ea numeste „Tot Raul”. Deja asocierile cu Pippi Langstrump sunt mai pronuntate si ancheta sociala (traficul de femei din tarile estice) trece pe planul doi in urma jocului de-a soarecele si pisica dintre Mikael si Lisbeth. Apar o multime de personaje exotice si oarecum inconsistent: lesbiana Mimmi – la inceput oarecum bovina, obiect sexual, apoi prezentata ca o tipa cu minte brici, care le intoarce vorba anchetatorilor cu mare pricepere; Uriasul Blond – tipicul musculos lipsit de creier dar si de capacitatea de a simti durerea, ceea ce-l face imbatabil; misteriosul Zala – un „creier” la care conduc multe fire, cappo di tutti cappi si, fireste, lipsit de un picior; cuplul din Antile, in viata caruia Lisbeth intervine fara scrupule si o schimba pentru totdeauna; boxerul batut si pustiul din coliba de pe plaja.

Cautata de politie in toate felurile, Lisbeth n-are nici o problema sa circule deghizata prin toata Suedia, sa bata matahale care au venit de hac unor oameni mult mai puternici ca ea, sa isi cumpere un mega-apartament de 18 camere intr-o zona luxoasa din Stockholm si sa citeasca e-mailurile tuturor, fie ei persoane publice, politisti sau indivizi obisnuiti care n-au habar de securitatea informatica, sa patrunda prin efractie in orice apartament are chef, la orice ora din zi si din noapte. Nici pentru Mikael nu e o problema sa imobilizeze asasini periculosi in doi timpi si trei miscari, sau sa apara ca salvator la momentul potrivit. Daca primul volum era despre Mikael, al doilea este clar despre Lisbeth si amandoi devin niste (super)eroi de benzi desenate; aventurile lor sunt fun de urmarit si entertaining, dar nu te mai tin cu sufletul la gura ca in primul volum, fiindca deja e clar ca totul se va termina cu bine. Chiar si cand Lisbeth are un glont in cap si e ingropata de vie!

Fascinant e talentul lui Stieg Larsson de a impleti zeci de fire narative intr-o poveste cu detectivi, politie, coruptie, dimensiuni sociale (si socialiste), calatorii exotice in jurul lumii, femei frumoase si pustoaice nabadaioase, trafic de persoane, lume interlopa si geografie suedeza; totul intr-un stil captivant si relaxat totodata. A pleasant read.

Povestea primului volum, „Barbati care urasc femeile” e aici.

Traducere

Azi, Antoaneta Ralian:

Rana lui Wilfrid se tămăduise.

Galsworthy – Sfârșit de capitol, Pustietate în floare

Barbatii care urasc femeile

Am terminat de citit „Barbatii care urasc femeile”, prima carte din trilogia lui Stieg Larsson, despre care am auzit atatea. Mi-a luat cam doua saptamani lectura celor 700 + de pagini, fiindca am citit mai mult in weekend, in paralel cu alte carti (mi-e imposibil sa citesc o singura carte; plus ca suedezul nu e de carat prin geanta, deci trebuia sa am altceva in geanta :).

E o carte urata, cu personaje freaky si un deznodamant previzibil, centrata in jurul personajelor principale: ziaristul economic Mikael Kalle Blomkvist si bizara Lisbeth Salander, o hackerita anorexica, genul broken in care cititorul intrezareste licarirea unui suflet. De la Doctor House incoace, succesul acestui gen de personaje nu ma mai mira :)

O carte urata! Deja vorbesc in categorii estetice despre primul volum al unei trilogii pe care Pascal Bruckner se trezea noaptea s-o citeasca si despre care o multime de voci au afirmat ca e cel mai pasionant thriller al secolului 21 si multe alte superlative din aceeasi gama.

O carte urata… Dar urata nu e scriitura, ci povestea hidoasa pe care Mikael Blomkvist o scoate la iveala in urma investigatiilor sale privind disparitia misterioasei Harriet Vanger. Urata e viata Vangerilor, nebunia lui Gottfried, abuzurile pe care le traiesc Martin si Harriet; urate sunt crima si tortura din placere. Urata e viata care presupui ca adus-o pe Lisbeth Salander in postura unei femei-copil-animal, anorexice si antisociale, fara incredere in oameni, capabila de orice delict pentru a supravietui. Urata e coruptia din mediile de afaceri si politice pe care le investigheaza Blomkvist; urat e subiectul primului volum al acestei faimoase trilogii.

Coruptia, legile etice si morale, dragostea, ereditatea, moartea, vinovatia, adulterul si crima se impletesc toate intr-un dans lugubru si rece ca indepartatul Nord. Actiunea se petrece in Suedia, nu doar in Stockholm, ci si in diverse orasele inzapezite de prin restul micutei tari care i-a dat lumii pe Pippi Cioraplung si pe Nils Holgersson. Eu recunosc cinstit ca asta e tot ce stiu despre literatura suedeza – si ambele sunt carti pentru copii. Despre Suedia in sine stiu putin mai mult, si asta pentru ca timp de cinci ani am lucrat pentru o firma de origine suedeza. Stiu din sondaje de mann si kvina (male/ female) si inteleg titlul original „Män som hatar kvinnor„, stiu sa citesc numele strazilor si am auzit de sarbatoarea de midsommar. Inca sunt foarte de parere ca Suedia egal IKEA si ca Nordul egal frig, nume terminate in -son si -kvist si orase mici, intunecoase si umede. Cartea lui Stieg Larsson doar imi confirma asta. Clisee… E un cliseu sa spui ca afaceristii sunt corupti, ca economia si politica au niste legaturi subterane indestructibile, ca e aproape inevitabil ca un copil abuzat sa ajunga la randul lui un agresor. Si totusi, dupa cum bine observa Lisbeth Salander, fiecare are de ales si nu trebuie compatimit cand ajunge sa se loveasca de consecintele alegerii lui.

Mi-a placut cartea, dar mi-a fost imposibil sa empatizez cu personajele, de aceea experienta lecturii a fost una de curiozitate rece: am citit pentru ca voiam sa vad ce se intampla, nu ce li se intampla. E palpitant, intr-adevar, un roman construit dupa toate regulile thrillerului, presarat cu intrebari retorice si indicii ascunse, cu pise care nu duc nicaieri si revelatii spontane care arunca lumina asupra unui intreg capitol deodata. Este evident ca autorul e un ziarist, obisnuit sa scrie intr-un stil foarte clar si succint si sa „dezgroape” povesti si evenimente pe care sa le lege de prezent prin cateva fraze, pentru ca cititorul sa-si poata inchipui un context mai larg. E evidenta si dimensiunea sociala a romanului, si perspectiva sa istorica.

Una peste alta, e o lectura placuta care, departe de a te deconecta, te conecteaza brusc si fara avertisment la realitatea unei lumi lipsite de principii morale si presarate cu mai multe personaje al caror numar de familie e Vanger decat ar putea sa tina minte orice cititor normal! Larsson scrie in stilul autorilor de krimi britanici: succint, enciclopedic si cu muuulta fantezie, inclusiv in imaginarea tehnicilor de investigatie folosite de Lisbeth. Urmeaza „Fata care s-a jucat cu focul”, volumul 2, in care se arunca lumina asupra trecutului ciudatei Lisbeth Salander.

A! O remarca despre nume: Salander ma duce cu gandul la salamandra, care e o vietate cu sange rece, alunecoasa si ascunsa. Larsson spune ca s-a gandit la ea ca la o Pippi Langstrumpf adulta: hiperactiva si disfunctionala.

Present wrap

Imi place sa impachetez cadouri, sa pun fundite, sa lipesc colturi, sa scriu dedicatii, sa nascocesc tot felul de impachetari dragute, sa scriu mesaje prin colturi de cadou, sa fosnesc hartia colorata si sa folosesc panglici si abtibilduri.

De aceea in ultimele ore am migalit cu mare placere premiile pentru copiii de la clasa a 6-a. Sper sa le placa, sa le starneasca curiozitatea si sa-i ajute sa creasca frumos.

Eu, una, sunt fericita ca ii insotesc, iata, de aproape 2 ani in aceasta calatorie si ma consider norocoasa ca-i cunosc si le multumesc pentru tot ce m-au invatat!

Dintr-un motiv sau altul, azi am avut radio-creierul setat pe melodia asta, pe care o lalaiam „I am a woman in time”. In realitate e „in love”:

A sosit regimul. Ma apuc de el cu ocazia zilei lui Eminescu.

aiemawomanintaaaaaaim, lalalaaaaaaaaaaaa, lalalelaaaaaaaa, over and over agheeeeeeeeeeeein

Geografia lui 2010

Le moment est venu, dit le Morse, de parler de nombre de choses: de souliers, de bateaux, de cire à cacheter, de choux et puis aussi de rois. (Alice au Pays des Merveilles)

Aproape dos-mil-diez, dar inca nu. Mai trebuie sa plecam de acasa, ca sa vina Revelionul cu o ora intarziere si colorat in mii de beculete. Aproape sigur va fi ceva cu boldog, dar sa nu anticipam.

Pentru ca mai intai trebuie sa-l luam la bani marunti pe doomiinoo asta, cica cel mai bun an pentru Varsatori din ultimul deceniu [cuvintele conotate se vor vindeca vreodata de conotatie?].

La sfarsitul lui 2008 imi doream ca-n 2009 sa fiu „incredibil, iremediabil de fericita„. Daca recitesc acum la intamplare postari din 2009, ar putea sa mi se para ca am fost chiar depresiva de-a binelea :))) Raceala m-a enervat, vacanta m-a deprimat, ma chinuie fantasma plecarii vs. legaturile care mi se pare ca ma tin in loc si cate si mai cate. Dar jur pe rosu, ca atunci cand eram mica si duceam automat mana la cravata, ca niciodata, never ever in toata viata mea de varsatoare de 30 de ani n-am fost mai iremediabil fericita! I know it’s here to stay, que el sol no es pon sense tornada (ca soarele nu apune fara sa se intoarca inapoi) si de fapt asta e marele castig din 2009.

Nici in 2009 n-am schimbat lumea. N-am scris o carte, n-am facut un copil, n-am sadit copaci si n-am construit nici o casa. Mi-am vazut de scoala mea, de copii, de ore, de vacante, de ToK si de citit. Doar ca in timpul asta ceva s-a intamplat si masa amorfa gata sa se agate de orice persoana/obiect cu aparenta solida care eram s-a inchegat. Este uimitor, cand ma uit in urma. E si greu de explicat despre ce vorbesc si daca va vine mai usor sa clasificati asta la „psycho bs” by all means do it, pentru ca asa as fi facut si eu pre-Francoise Dolto si Suzanne Robert-Ouvray. Cu siguranta daca ai fost intotdeauna centrat pe tine, master of the house, e greu sa intelegi cum umbla unii prin lume amorfi si imprastiati, cautandu-si permanent o forma in care sa incapa, un punct fix in jurul caruia sa se structureze, un vas care sa-i poata contine. Fara sa stie, in tot acest timp, ca singura lor durere provine din faptul ca au picat cumva in afara vasului propriu, pe care din motive de mizerie, infestare cu paraziti sau pur si simplu orbire le e cu neputinta sa-l vada si de o suta de ori mai greu sa-l ia in stapanire. I’m not making any sense, am I? Si totusi.

Bun. Deci s-a tesut o structura, a aparut o schema, un desen in 2d care intr-o zi s-a inaltat ca un turn de castel si de atunci nimic nu mai e la fel; totul a capatat consistenta si adancime. Oamenii de la televizor au devenit de carne si oase.

Imi dau seama abia acum in ce masura mi-au lipsit copiii si scoala cand eram la Ipsos. Ciprian presupunea ca e o senzatie de putere sa fii la catedra. M-am gandit la asta, dar nu e. E o raspundere si o bucurie. E unul dintre cele mai “meaningful” joburi pe care le cunosc – si unul dintre cele mai concrete. Lucrezi cu minti si cu suflete. De unele esti mandru, altele te scot din sarite; in unele te regasesti mai mult decat ai vrea, iar pe altii, cu toata bunavointa, nu reusesti si pace sa-i intelegi!

Am rasfoit bloguri azi si, citind un post al unei copile, mi-am dat seama ca n-am scris niciodata despre o chestie la care ma gandesc destul de des: ca ma bucur ca “m-am facut mare”! Nu doar pentru ca pot sa conduc, sa beau legal [iata o problema pe care nu mi-am pus-o niciodata! cand am intrat prima oara intr-un bar depasisem deja 18 ani, daca nu chiar 20] si sa plec din tara fara acordul parintilor. De fapt, ca sa zic asa, sunt mare de atata vreme, incat am uitat cum e sa fii minor. Stiu ca cel mai naspa era pe la 14 ani, cand toti te considerau copil si tie ti se parea ca-s idioti. Haios a fost la 17, cand doamna de la British Council m-a intrebat daca am peste 14 ani, ca sa-mi faca abonament. Nu-mi amintesc sa fi avut probleme deosebite, gen sa nu ma lase sa cumpar in magazine etc. La 14 ani imi doream sa am 16. La 18, tot 16 mi-as fi dorit sa am. La 19 voiam sa am 20, pentru ca 19 mi se parea o cifra odioasa (asa cum mi-au parut mai tarziu 25 si 29). Story of my life: fugi prin timp; nu cumva sa-ti gasesti locul

Partea cea mai buna cand esti mare e ca poti sa alegi cine vrei sa fii: copilul, adultul sau parintele, ca poti integra toate aceste instante – proces numit de obicei „maturizare”.

In 2009 m-am maturizat.

Si am terminat de tradus Josep Pla, am predat, s-a publicat, n-am primit nici un leu
am fost la Madrid, Paris, Vama, Sibiu, Transfagarasan, Vidraru, Zurich, Buchs, Sighi, Ruse, Giurgiu
am citit
am fost la Optimism 2009
am castigat abonament la Cicloteque la Noaptea Institutelor Culturale
am inceput sa conduc, multumita Liviei [MULTUMESC!] si a aparut imediat si masina, Pisique iubirea mea, fara de care nu stiu cum am stat atata vreme :xx
nu m-am dus la Depeche, fiindca n-au venit :(
am inceput sa-mi doresc cu ardoare o geanta de la Kipling
am descoperit The Amsterdams, gratie Cristianei
am mers enorm de mult la Buongiorno, Il Calcio, Verdi; m-am indopat cu chinezi, libanezi si italieni
am devenit oficial single pe fb, ca urmare a proceselor de inchegare descrise mai sus
am stat enorm de mult pe fb
am descoperit-o pe Katie!!

n-am fost cu Jose la NY

am devenit fana Mall, adica m-am lasat de rafturi si-am trecut la magazine :))

Si in acest an am fost fericita sa am alaturi prietenii „de-o viata”: pe Livia si Madalina, pe Josecin, pe frate-meu, parintii mei, pe Oana-Dog regasita si iubita, pe Vio-cel-mai-simpatic si Meli-cea-minunata, pe darling Mih si cuplurile mele preferate „AlexsiToapsa” si „MariussiIrina”, pe Anca_banca, Elena si Mada, pe Cristiana, Rodi, Octa si „caprele” de la scoala, „surorile mele”. Dar si online pe Balaurica-Pisica-Sirmaneza-Mea, Szimona-Getitz, Vio[ea], pe Inozza, pe Ciupercutza, pe Octavian, pe Sabina-Compozitoarea-cu-care-vreau-sa-ma-intalnesc-cat-de-curand, pe Gabitz, pe Jane, pe Thelma, pe draga mea RitaSophie, ca sa nu mai vorbesc de Sandra (real si virtual si atat de minunata ea!!), de Runbaby care si-a implinit numele si-a fugit in lume… Doamne, dar nici nu stiu de ce ma apuc sa fac lista de nume, pentru ca e limpede ca nu o termin niciodata si mereu cineva ramane pe dinafara si zice ca nu-l iubesc :P  Deci scurt si la „obect”: VA IUBESC. Si nu mai e nevoie sa va spun, zapacitilor de a 12-a DP, ca tocmai pentru ca va iubesc jur sa nu va mai zambesc pana in mai (=))))), sa va bag IB in cap prin toate metodele si sa fac tot ce-mi sta in putere ca sa va vad mari, studenti, fugiti, straini, ca sa nu ma mai recunoasteti dupa 6 luni, sa nu-mi ziceti sarumana pe strada peste 10 ani, ocupati fiind sa va traiti viata, dar stiind ca v-am fost alaturi cand ati avut nevoie si ca sunteti deja o parte din mine. Da, da, cu voi vorbesc, Irina, Jo, Stef, Hrant, BensiYnes, Ana, Miruna, Carlos!

Ce se intampla cu 2010? Vor fi tot 12 luni a cate 28-30-31 de zile, cu lunimartimiercurijoivineri si, separat, cu sambatasiduminicaadicauichend, vor fi examene IB si niste emotii nemaiincercate, vor fi vacante si ore, vor fi plecari la Dublin si cine mai stie unde (poate se lasa cu NY in vara, totusi?), vor fi carti noi de citit, prieteni noi de cunoscut, kilometri de condus si ITP pentru prima oara, va fi impozit la masina, vor fi declaratii de venit si – cu voia lui Dumnezeu – bani de la RAO pentru traducere, vor fi poate noi traduceri (as vrea sa traduc din engleza acum), va fi ziua mea si vor fi zilele voastre, va fi inca criza, vom merge la mall sa ne facem masaj la spinare cu 5 lei/10 minute (ca abia am descoperit fascinantele fotolii de masaj!!!) si deja pare ca am destule repere pentru acest 2010 care mi s-a aprins in cap cu litere de reclama luminoasa cand, in 2008, am semnat contractul de angajare la scoala. Anul primei generatii de absolventi IB (International Baccalaureate). Anul in care si eu voi primi note pentru munca din ultimii 2 ani :) As vrea sa am numai A si B!

Intre aceste repere – pioneze infipte in harta – ramane destul loc liber pentru minune! Sunt pregatita sa-mi schimb viata in chip minunat in 2010 :)

La anul si la multi ani!

Cartile lui doomiinoo

Nu mi-a iesit sa scriu in fiecare luna ce-am mai citit. Uneori mi se pare ca am citit destul, alteori ca n-am citit mai nimic si, oricum, nimic din ce conteaza.

De parca vin undeva prescrise cartile care conteaza si fix pe-alea trebuie sa le citesti.

Si in acest an Jose Saramago m-a refuzat. Lui Salman Rushdie i-am dat o sansa – si nu pentru ca a fost la Bucuresti – si citesc acum „Versetele satanice” cu mare placere!

In buna traditie initiata in 2008, iata mai jos ce-am citit anul asta, cu comentarii, stele numai unde am ramas WOW si grupata pe categorii, desi, fireste, le-am citit amestecate.

Beletristica

1. Catherine Ryan Hyde – Pay It Forward + vazut filmul
2. Alan Alda – Sa nu-ti impaiezi niciodata cainele si alte lucruri pe care le-am invatat in viata*****
3. Ada Demirgian – Povestile domnisoarei Firicel
4. Eric Emmanuel Schmitt – Oscar si Tanti Roz
5. Stela Ghetie – Salul
6. ~  Sabia lui Mihai
7. Yasushi Inoue – Dragostea si moartea si valurile
8. Tracy Chevalier – Doamna si licornul – buna de citit pe plaja :)
9. Tadeusz Dolega Mostowicz – Vraciul – un hit al verii 2009, recitita intr-o noapte!
   
10. Josep Pla – Strada Ingusta – in traducerea mea [neplatita inca de RAO :((]
11. ~ El carrer estret
12. ~ La calle estrecha
    
13. Josep Pla – Noapte de primavara
14. ~ Nocturn de primavera
    
15. Georges Simenon – Prietena doamnei Maigret
16. Stephen Fry – The Stars’ Tennis Balls
17. Nicole Krauss – Istoria iubirii – o revelatie
18. Margaret Peterson Haddix – Just Ella
19. ~  Among the Barons
20. ~ Among the Impostors,
21. ~ Among the Hidden
22. ~ Among the Free
23. ~ Escape from Memory
24. John Boyne – Baiatul cu pijamale in dungi + vazut filmul
25. Lucia Etxebarria – Beatriz si corpurile ceresti
26. Ina Ilie – Femeia care a uitat sa nasca
27. Marie Darieussecq – Bebelusul
28. Gaston Leroux – Secretul camerei galbene
29. Adela Greceanu – Mireasa cu sosete rosii
30. Ioana Nicolaie – O pasare pe sarma
31. François Bégaudeau – In clasa + vazut filmul
32. P.G. Wodehouse – The Code of the Woosters
33. Milan Kundera – Ignoranta
34. Constantin Chirita – Ciresarii – volumul 4, preferatul meu + vazut filmul
35. Cella Serghi – Mirona – colectia Adevarul, sau Jurnalul
36. Rodica Ojog Brasoveanu – cateva carti random cu Melania Lupu
37. Victor Hugo – Les Miserables – in franceza, pentru prima data complet
38. Nick Hornby – Slam – de la Jose, de Craciun
39. Christophe Dufosse – Sfarsitul orelor
40. Quim Monzo – Benzina
41. Eugen Ionesco – Cantareata cheala
42. Aurel Baranga – Teatru (Siciliana)
43. Jaume Cabre – Vocile lui Pamano
44. ~ – Senyoria [n-am terminat-o]
45. Marius Serra – Farsa [n-am terminat-o]
46. Margaret Atwood – Oryx and Crake – [n-am terminat-o]
47. Douglas Adams – Ghidul autostopistului galactic [n-am terminat-o]

SF

1. Orson Scott Card – Umbra marionetelor
2. ~  Umbra uriasului
3. ~  Amintirea pamantului
4. ~  Xenocid re-re-re-re-recitit
5. ~ Vorbitor in numele mortilor – re-re-re-re citit
   
6. Philip K. Dick – Timpul dezarticulat
7. ~  Viseaza androizii oi electrice?
8. Michael Crichton – Sfera + vazut filmul
9. ~  Prisonnier du temps/ Timeline [+ vazut filmul]

Non-fictiune (religie, stiinta, jurnal, eseu)

1. Edmond Constantinescu – Dumnezeu nu joaca zaruri
2. David Crystal – History of the English Language
3. Mircea Cartarescu – Jurnal II
4. Gabriel Liiceanu – Usa interzisa (re-re-re-citita before Paris)
5. ~  Scrisori pentru fiul meu
6. Oliver Sacks – Musicophilia
7. Vintila Mihailescu – Socio hai-hui prin Arhipelagul Romania
8. OUP – Learning and Teaching English (Cora Lindsay, Pat Knight)
9. Radu Pavel Gheo – Romanii e destepti
10. Milan Kundera – Testamente tradate
11. Oana Pellea – Jurnal
12. Dan Puric – Despre omul frumos, Cine suntem
13. Pedro Gronzalez Calero – Filosofia pentru bufoni
14. Kaye Thorne – Essential Creativity in the Classroom
15. Kate Spohrer – Teaching NLP in the classroom
16. Dr. Ben Lerner – One Minute Wellness
17. Rocks, gems and minerals – guide to types of rocks

Bibliografie scolara

1. Louis Sachar – Holes + vazut filmul
2. ~ Small steps
3. ~ Dogs don’t tell jokes
4. ~ There’s a boy in the girls’ bathroom
5. Katherine Paterson – Bridge to Terabithia + vazut filmul
6. ~ The Same Stuff as Stars
7. Sharon Creech – Absolutely normal chaos
8. ~  Walk two moons
9. Herman Melville – Moby Dick
10. ~ Billy Budd and other stories
11. Thomas Hardy – Tess of the D’Urbervilles + vazut filmul
12. Antoine de Saint Exupery – Micul Print
    

ToK

1. Luc Ferry – Invata sa traiesti. Tratat de filozofie pentru tanara generatie.
2. Daniel C. Dennet – Tipuri mentale
3. Roger Pol-Droit – Filosofia pe intelesul fiicei mele
4. Sue Bastian – Theory of Knowledge for the IB Diploma
5. Richard van de Lagemaat – Theory of Knowledge

Psihologie, psihanaliza

1. Françoise Dolto – Psychanalise et pediatrie
2. ~ Enfances
3. ~ Autoportrait d’une psychanalyste
4. ~ Paroles aux adolescents ou le complexe du homard
5. ~ Le cas Dominique
6. ~ Imaginea inconstienta a corpului,
7. ~ Cand apare copilul
8. ~ Cum sa le vorbim copiilor
9. Adrian Nuta – Infinitul mic, iubindu-l pe cel mare
10. ~ Consilierea psihologica
11. Suzanne B. Robert Ouvray – Copil abuzat, copil meduzat
12. Gloria Steinem – Revolutia interioara
13. Alice Miller – Revolta trupului

Dezvoltare personala

1. Francois Lelord – Cum sa te iubesti pe tine
2. Haim G. Ginott – Intre parinte si copil
3. Gary Chapman – Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor
4. Marshal B. Rosenberg – Comunicarea nonviolenta
5. Connirae & Steve Andreas – Inima mintii
6. Michiela Poenaru – Eu te-am facut, eu te omor
7. Robert K. Cooper – Nu-ti sta in cale
8. David P. Celani – Plecarea de acasa
9. Osho – Cartea despre femei
10. Jacques Salome – O viata pentru a vorbi despre noi insine
11. ~ Mami, tati, ma auziti
12. ~ Curajul de a fi tu insuti
13. ~ Ce-ar fi daca ne-am inventa propria viata
14. Maurice J. Elias et. al. – Stimularea inteligentei emotionale a adolescentilor
15. Valeriu Popescu – Sfaturi pentru un om de lume
16. Emanuelle Daviet – Tu si banii
17. Thomas d’Ansembourg – Fii tu insuti
18. Dr. Stephen Briers – Ingeri adolescenti
19. Mark Forster – Do it tomorrow & other secrets of time management
20. Tom Hodgkinson – Cum am ales libertatea

Hmmmm… balarii?

1. Ute Erhardt – Fetele bune ajung in rai, fetele rele ajung unde vor
2. Jodi Picoult – Handle with care
3. ~ Tenth circle
4. Lise Bourbeau – Asculta-ti corpul
5. Tim Harford – Logic of life
6. Povesti Zen
7. Satisfactia – arta de a gasi adevarata implinire

In total vreo suta si ceva de carti. Putin, in 365 de zile. Dar mai sunt 5 zile :)) De vacanta!

Acum ca ma uit pe lista de mai sus (se vede, da, ca ador sa fac liste?? ), bag sama ca nimic n-am citit in spaniola anul asta. In catalana foarte putin, in engleza normal (era o vreme cand nu citeam deloc, totusi), iar revelatia anului a fost sa-mi dau seama ca pot sa citesc in franceza!

Pentru 2010 urmeaza Rushdie, Orhan Pamuk, Herta Muller, Le Clezio, Philip K. Dick (ii mai dau o sansa), Francoise Dolto (cartea noua, care a aparut la editura 3), Roald Dahl, Chesterton, Stephen Fry, Saramago, Gabriel Garcia Marquez si ce mai apare.

Astept idei, recomandari, ce-ati mai citit voi, ce ati vrea sa cititi in 2010?

P.S. Vorbind de carti, tocmai am descoperit o insemnare despre „Strada Ingusta” care ma umple de fericire! Un cadou de Craciun neasteptat :)

I believe I can fly

Zapada, Craciun, brazi si clopotei. Magic FM e radioul lui Mos Craciun si probabil are o audienta cum n-a avut niciodata. PRO TV a scos de la arhiva „Singur acasa” si jdemii de filme cu Craciun si New York. E o chestie cu Craciunul si NY, cu vitrina de la Macy’s, cu pomul din Times Square, patinoarul si zapada din Brooklyn. Sunt aproape sigura ca iarna in NY nu e ca iarna in Bucuresti, unde iei o strada intreaga la lopata daca chiar ai ambitia asta incredibila sa iesi cu masina dupa cateva zile de ninsoare.

Pace, iubire, buna-intelegere, salata boeuf si piftie sunt cuvintele-cheie de sezon. Urmeaza sfanta lumina a saniei lui Mos Craciun, renii cei pufosi, cetina si leru-i ler. Si sarmale. Probabil exista un motiv pentru care am citit „Pay It Forward” tocmai azi. Dar mi-a placut mai mult „There’s a boy in the girls’ bathroom”.

Si un quote random, de pe net:

When we walk to the edge of all the light we have and take that step into the darkness of the unknown, we must believe that one of two things will happen: There will be something solid for us to stand on, or we will be taught how to fly. (Patrick Overtor)

P.S.I’m not bitter. Dar nu inteleg anumite lucruri si asta ma face sa ma simt aiurea. Poate stiti voi:

• de ce Mircea Badea e cel mai bun jurnalist roman?
• de ce nimeni nu curata strazile ne-principale, desi nu mai ninge demult?
• de ce nu se ridica constant si sistematic masinile oprite pe prima banda, pe avarie?
• de ce citesc Jodi Picoult, daca stiu ca reteta ei ma dezamageste de fiecare data?
• cum se procedeaza cand iti gasesti masina [parcata cu mare chin in nameti, pentru ca primarele Ontanu nu baga pluguri decat pe bulevard] strivita de un munte de zapada si gheatza cazut de pe acoperisul unei case?? Nu, nu e vorba de Pisique, e vorba de masina fratelui meu. Ceea ce e fix acelasi lucru. Sigur ca e asigurata si se repara, e doar un fier, bine ca n-a fost mai rau ETC. Toate astea nu inseamna ca nu simti nimic.

Sunt amarata, dezamagita si vreau in Elvetia forever and ever.

Aprendre per saber-se desprendre

N-am gripa porcina, dar am o infectie respiratorie care necesita stat in casa si nas in batista.

Mi-am varsat in pat cartile si m-am apucat sa fac ordine, dar bineinteles ca am citit o gramada si ordinea se lasa asteptata.

Andreiutza mi-a trimis discursul de Nobel al Hertei Mueller; e impresionant.

Mi-e foarte dor de Germania; ieri am fost la Penny Markt si-am facut un mic „pachet de Craciun” cum ne trimitea odinioara omama si le-am facut surpriza alor mei, care s-au bucurat foarte mult. Germania a fost o etapa tare frumoasa din viata noastra :)

Am fost din nou la Satya, unde nu se fumeaza. O chelnerita a venit sa ne puna pe masa o lumanare si, pentru o clipa, Liviei i s-a parut ca e scrumiera. Dezamagire.

– Am crezut ca e scrumiera… cum aici nu se poate fuma si eu sunt fumatoare…

Iar chelnerita, in salvari, nespus de senina, plutind deasupra pacatelor acestei lumi a zis:

– Aha, va cam chinuie demonasul.

Like, LOL.

Never Have Your Dog Stuffed

„La inceput, pe scena si in viata, n-am stiut prea bine ce inseamna comunicarea. Iar a asculta inseamna, mai mult decat orice altceva, a astepta. Vorbesc eu, apoi vorbesti tu, dupa care ascult in asteptarea momentului in care voi vorbi din nou. Dar am ajuns sa inteleg ca nu comunic doar atunci cand vorbesc eu, ci si atunci cand vorbesti tu; sau in pauze.”

„Asa cum am descoperit, diferenta intre a asculta si a te preface ca asculti e enorma. Prima e fluida, a doua e rigida, una e vie, cealalta e impaiata. In cele din urma, am gasit un mod radical de a concepe ascultarea. Adevarata ascultare inseamna a consimti sa-l lasi pe cel de langa tine sa te schimbe. Cand sunt dispus sa-l las sa ma schimbe, intre noi se intampla ceva cu mult mai interesant decat infruntarea intre doua monologuri.”

Alan Alda – „Sa nu-ti impaiezi niciodata cainele si alte lucruri pe care le-am invatat in viata”, Humanitas, 2009

Povestile domnisoarei Firicel. Satya. The Amsterdams

Multe, multe intr-o singura zi, dar toate speciale, minunate si unele merita chiar un repetir.

Gaudeamus, de pilda. Doua variante posibile [si extreme]: ori ma duc acolo si stau toata ziua si-mi dau toti banii si innebunesc de placere, ori nu ies din casa de frica sa nu ajung acolo, sa stau toata ziua si sa-mi dau toti banii. Si innebunesc de frustrare, fireste.

Nu sunt omul care sa-si refuze o placere :D M-am dus! Nu puteam lipsi de la lansarea Povestirilor domnisoarei Firicel, nu dupa ce Ada mi-a zis sa vin si sa-i spun ca „eu sunt eu” :xx [Ada, zau, altfel n-as fi venit!! Sunt timida :”>]! A fost cea mai vesela lansare la care am asistat vreodata: zane, copii muuuulti si asa de frumosi, un urs galben (urs era?) care cred ca murea de cald in costumul ala, ciocolata, multe carti cu domnisoara Firicel minunat desenate de Oana Bucur si o veselie contagioasa! Cand sa cumpar cartea, se terminase. Am dat fuga la stand la Aramis, dar nici acolo n-o mai aveau. Dupa mine vin doua mamici, cu copii mici: o cautau pe Firicel. Apare un domn cu barba cu un brat de „firicele”. N-apuca sa le mai puna pe raft – i le luam direct din brate! La coada chiar zambeam cand mi-am dat seama ca doar o singura persoana statea sa cumpere altceva decat cartea cu Firicel!! :)) Abia astept sa le fac cadou fetitelor pentru care am cumparat-o si sa vedem cum li se pare! Multumim, Ada!

De la Firicel, fuga prin targ sa vedem cu ce se mai lauda. Era o inghesuiala si-o caldura de nesuportat. Cristianei ii era foame. Madalina se pierduse pe la Oxford. Mih bantuia prin sferele superioare. Livia si Ralu abia se pregateau sa vina. Mie-mi tot suna telefonul si nu-l auzeam. L-as fi luat pe Josep Pla (odiosul! adoratul!), dar nu aveam bani de el. L-as fi luat pe Orson Scott Card, dar nu pleaca nicaieri pana una-alta. Si desfasurandu-mi in cap acest pep talk am plecat dupa mici si carnati.

Numai dupa ce luasem un pranz campenesc Oktoberfest a urmat Satya. Asta e un restaurant sanatos, vegetarian, ayurvedic, pe Banu Manta. Fireste ca nu mai eram in stare sa mananc nimic sanatos, asa ca am baut o cafea si-am gustat o delicioasa clatita din faina integrala, impodobita cu mere coapte in sos de fructe de padure si bucatele de migdale. Ceva divin. E de mers cand or fi bani si foame! Pentru ca e scump, dar foarte placut.

La targul din parcul Kiseleff nu e mare lucru de vazut. La Gloria Jeans trebuie mers, pentru ca au wireless si se pot vota pozele din concurs :)) Si, ca de obicei, un mall cheama pe altul, asa ca am ajuns in Plaza.

Asta explica de ce intre Gaudeamus (12:30) si concertul The Amterdams (21:00) eu n-am reusit sa dau pe acasa. Ceea ce a fost probabil mai bine, pentru ca sigur ma pleosteam si nu mai aveam chef de concert. Si-ar fi fost pacat.

The Amsterdams in club Control. Pentru ca Cristiana are pe fb numai statusuri cu ei, de m-a innebunit, iar azi m-am apucat sa-i ascult pe myspace si sunau indie si punk ca muzicile pe care le ascultam eu in liceu. Good vibe. Solistul, Andrei Hategan, are genul ala de trup filiform pe care stau bine tricourile rupte si pantalonii cu talie joasa. Canta misto si se misca fenomenal! Imi facea impresia ca e sub apa uneori, alteori exploda de energie. Absolut hipnotic! Am tema de vacanta sa ascult Adolessons. Merci, Cristiana! >:D<

Maine urmeaza un drum la sala radio si hopefully unul la service, sa-mi iau stergator in spate, fiindca mi l-au furat pe cel pe care-l aveam. Uit constant ca marti e 1 decembrie si nu se lucreaza, de aceea pun intrebari inteligente gen „da’ tu ai liber marti?” „trec marti pe la firma sa te vad?” etc. Ce cuvant, „firma”!

Nuff said. Amsterdamsii mai jos. Eu ma duc sa ma culc.

 

Oscar si Tanti Roz

O poveste scurta si frumoasa in 74 de pagini, cateva lacrimi si un noian de ganduri. Foarte frumoasa ideea vietii traite pe repede inainte, personajele aproape ca de desene animate cu nume haioase, figura materna si calda a lui Tanti Roz.

Multumesc, Dana.

Batman, Batman

Plimbare. Vinerea e de plimbare, dupa scoala. Cafele, povesti, stradute frumoase, toamna tarzie si calda, masini, frunze galbene, ganduri, zambete. Si, deodata, pleosc!

Acum vreo 7-8 ani cineva mi-a varsat de la un balcon o galeata cu apa fix in cap, pe Pantelimon. Noroc ca era vara, apa nu parea prea jegoasa si m-am uscat relativ repede. In alta zi mergeam cu Vio pe strada si ne-a cazut in fata, tot de la un balcon, o punga cu un rahatel. Suuuper! Sa ne mearga bine, probabil. Semn de noroc si de bani :)) Tot asa, am primit „din cer” (sau din senin, ca broasca testoasa), un faras de praf, oase de pui si multe alte mizerii, ca sa nu mai zic de chistoace de tigara. Asa ca ma veti intelege cand va zic ca nu mai intorc capul la zgomote ca acel pleosc! – ma bucur doar ca nu mi-au picat in fata, ci in spate.

Dar Octavia s-a intors si a strigat:

– Nu pot sa cred! Un liliac!

Dap. Era un liliac mort. Un sobolan cu aripi. Un animal care doarme ziua si umbla noaptea. Tata si mama lui Batman. Un liliac picase din cer pe trotuar in spatele nostru, pe strada General Berthelot, la doi pasi de liceul Sf. Sava.

Primul sentiment a fost de mila, dar vazand trupusorul prabusit pe caldaram am simtit o oarecare repulsie. N-am putut sa ma apropii de el, desi eram curioasa sa-l studiez de aproape (am mai vazut lilieci doar in zbor si niciodata in Bucuresti). Ridicand ochii spre „cerul” din care cazuse acest mic mesager sinucigas (sau poate impins!!), am bagat pentru prima oara de seama ca pasarile de la streasina casei erau lilieci, iar ciripitul prelung era de fapt un soi de chitcait. Brr! Si acum simt fiorul acela de teama si repulsie cand ma gandesc. Simt ghearele, il simt periculos, rece, umed, alunecos si asta fara sa fi pus vreodata mana pe un liliac.

Si,, in acelasi timp, incerc sa gandesc empatic chiar si despre aceasta creatura pentru mine misterioasa, sa „be the bat” si sa-l inteleg dinauntru, asa cum as intelege un caine care ma ataca, sau o pasare nebuna si nu pot. Nu mi-e destul de familiar ca sa gandesc empatic despre el. Liliacul e varelse.

[Orson Scott Card:] „Demosthenes’ History of Wutan in Trondheim: The Nordic language recognizes four orders of foreignness. The first is the otherlander, or utlanning, the stranger that we recognize as being a human of our world, but of another city or country. The second is the framling… This is the stranger that we recognize as human, but of another world. The third is the raman, the stranger that we recognize as human, but of another species. The fourth is the true alien, the varelse, which includes all the animals, for with them no conversation is possible. They live, but we cannot guess what purposes or causes make them act. They might be intelligent, they might be self-aware, but we cannot know it. ”

Imi place acest citat din Speaker for the dead:

“Since we are not yet fully comfortable with the idea that people from the next village are as human as ourselves, it is presumptuous in the extreme to suppose we could ever look at sociable, tool-making creatures who arose from other evolutionary paths and see not beasts but brothers, not rivals but fellow pilgrims journeying to the shrine of intelligence. Yet that is what I see, or yearn to see. The difference between raman and varelse is not in the creature judged, but in the creature judging. When we declare an alien species to be raman, it does not mean that they have passed a threshold of moral maturity. It means that we have.”

Mi se pare asa de frumos, incat nu mai pot sa spun nimic. Just bow to the mind that came up with that. I so want to write a book someday that’ll make people feel happy and smart when they read it! All this polyphony going on in my head has to lead to something :-)

Cred ca ma intorc la Saramago. Am citit azi in Dilemateca un articol frumos despre „Ensayo sobre la lucidez” [eseu despre luciditate, s-a tradus]. Saramago s-a apucat de scris la 54 de ani.

Am descoperit Dorobantiul si in special strada Putul lui Zamfir, care mi se pare ca are un aer de Bucuresti meets Paris meets Zurich care ma incanta.

Depanarea!

Cand eram mici venea Depanarea, care era o masina mare care nu intelegeam la ce foloseste. Nici acum nu stiu la ce folosea Depanarea. Dar stiam cand trecea pe strada ca trece Depanarea.

Se mai depanau televizoare (si masini aflate in pana), ba chiar si troleul se ducea uneori de depanat.

Acum depanarea s-a mutat online si anul trecut un elev m-a intrebat daca se pot „depana amintiri”. Internetul nu are diacritice uneori.

Declar „depanarea” cuvantul zilei de azi.

Dupa o aventura haioasa in care am reusit sa raman cu buza umflata afara din masina, cu cheia incuiata inauntru, motorul pe contact si stergatoarele mergand (m-au „depanat” ai mei, care au sosit – inseparabili as usual :xxx – cu cheia de rezerva), laptopul care innebunise pe 11 octombrie si nu mai scotea un sunet (era Mutulica, iar eu Morocanosul) si-a revenit ca prin farmec, adica s-a „depanat” printr-o miscare de scuturare a firimiturilor din tastatura!!!! Sunt atat de fericita, incat l-am dat la maxim si urla „Al vent, la cara al vent, el cor al vent, les mans al vent…” si ii multumesc Artistului ca a pus joculete pe site si ca joculetele alea canta si astfel mi-am putut da seama ca Mutulica vorbeste! >:D<

Azi a fost frumos la ToK; am facut un mic experiment din care am invatat sa ne raportam la lume printr-un alt simt decat vazul si sa vedem cat de mult conteaza o schimbare asa de mica cum e legarea la ochi cand vine vorba de lucruri pe care practic nici nu le observi, gen praguri sau tocul usii! Irina, Miruna, Ana, Carlos (si Ben din galerie), ati fost super!

Am citit o carte extraordinara azi la Diverta (da, citesc carti intregi la Diverta… din motive de pret, dar si pentru ca uneori ma prinde cate o carte si uit sa mai plec si pe urma n-o mai cumpar ca am citit-o :D). Se numeste Vrajitoarea trebuie sa moara (Sheldon Cashdan) si a aparut la editura 3. Ca sa vorbesc ca Gramo, „3 sa mi-o iau si eu!”

Am ramas insa cu o obsesie in urma citirii acestei carti: cum il cheama in romaneste pe Rumpelstiltskin (Rumpelstilzchen), piticul ce rau care toarce lana in aur? [alte obsesii: flanelograful, thanks to Cristiana ;))]

Si-mi raspund! [depanare e cuvantul!] Il cheama Tom Tic Tot. As vrea sa le spun si celor de pe proz.com, dar n-am cont acolo. Madalina, poate le zici tu?

Stiti de buna seama,

Tom Tic Tot ma cheama

canta el singur in padure, nestiind ca servitoarea il aude si astfel stapana afla care-i era adevaratul nume.

De ce sunt piticii rai in povesti? De ce cand eram mica mi-era frica de Tom Tic Tot si de Piticut zis si Cinabru?

Am aflat ca a murit Gheorghe Dinica si imi pare rau. Rau pentru ca n-o sa-l mai pot vedea la teatru („Take, Ianke si Cadar” a fost minunat!), pentru ca n-o sa mai faca alta „Filantropica”, pentru ca s-a terminat si locul lui ramane gol… in viata si pe scena si cu siguranta in familie. Dumnezeu sa-l odihneasca. Pentru mine e gone too soon.

Red alert!

A inceput sa se cam termine vacanta de 5 zile + 2 weekenduri si abia ma obisnuisem cu ea :))

Fireste ca lista de to-do sta muerta de risa pe birou, dar am reusit sa fac multe lucruri pe care NU mi le-am propus, intre care:

• cartofi frantuzesti (usor nefierti, au necesitat reparatii ulterioare, apoi au fost chiar buni)
• vizita la Vladiceasca pentru a-l cunoaste pe bebe Mircea (momentan pe silent, uneori pe gangurit, adesea in sleep mode), foarte cuminte si curios si puternic la cele 4 luni jumate cu care se lauda xxx
• excursii cu Pisicutza la ore de maxim trafic, cu strecurari elegante printre jeepuri si soferi dezorientati care se incurca unii pe altii; parcari pe trotuar cu mare finete la urcarea unei borduri imense (grrrrr); descoperiri de noi scurtaturi si stradute care sa ocoleasca aglomeratia de pe bulevarde
• cafele interesante si deloc messy la expresorul Nescafe care seamana cu animalut de casa
• punere la punct cu ultimele barfe pe desprecopii.com (dupa muuulta vreme)
• excursii prin mall-uri si magazine de haine, de la TCM pana la Zara, via C&A
• haina de iarna, model 2009 + cizme
• update la un blog de-al verisoarei lu’ mama (I’m the online guru of teh family, ce sa fac =))
• lecturi SF din Philip K. Dick: Timpul dezarticulat [click pt o recenzie bestiala] si Viseaza androizii oi electrice. Ce sa zic, „Timpul…” treaca-mearga, e tokish & stuff, dar dezamagire mare cu oile electrice; de la asa un titlu ma asteptam la muuult mai mult! Sau poate m-am obisnuit eu cu filosofeala lui Orson Scott Card si cu stilul eliptic al lui Theodore Sturgeon, my personal fav SF writers. Oricum, Philip K. Dick va mai primi o sansa daca baga Nemira ceva reduceri la Gaudeamus 2009.
• lecturi pentru clasa a 6-a (Absolutely Normal Chaos a fost delicioasa! Bridge to Terabithia e trista, dar sper sa avem niste discutii misto pe ea)
• excursie la Real soldata cu poze cu ursi panda uriasi :))
• plimbari prin ploaie cu si fara alergie
• more shopping

Si tot asa. Maine ma duc la Ikea, ca sa-mi aduc aminte in ce zona ma voi invarti de luni. Scoala Americana s-a inchis partial, dar sper ca la noi sa nu fie probleme. Si da Doamne sa nu ne oblige sa purtam masca! I find people who wear flu masks on the street/ in stores pretty scary :-S

 

In alta ordine de idei, imi place ca a venit Craciunul in hypermarketuri!!