Arhive pe categorii: carti

Ce citesc in vacanta

Standard

Am descoperit ca editura Art a tradus multe carti pentru copii si adolescenti medaliate cu Newbery Medal si am citit cateva dintre ele cu mare incantare. Am mai citit si prostii, dar per total sunt multumita si de cantitate, si de proportia de literatura/ carti misto versus pierdere de vreme. Dupa „Castelul de sticla” urmeaza sa apara si un film, pe care sigur voi merge sa-l vad. E o carte splendida si ravasitoare.

De Lavinia Braniste am mai citit si „Interior zero” si mi-a placut, de aceea l-am facut cadou. De Susan Lewis mi-am mai comandat doua carti, deoarece chiar scrie bine.

IMG_8605

De baza in aceasta vacanta e si manualul de turca, care e destul de bun. Planul meu e sa memorez efectiv cateva dialoguri, ca sa ma intorc putin mai desteapta decat am plecat.

Anunțuri

Love

Standard

Azi e ziua cand citim poezii de dragoste:

Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuţi amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum eşti?
Dacă ridic braţul
Şi-l întind mult înapoi,
Îţi descopăr clavicula dulce
Şi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
Şi tu numai duşmanul din faţa ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
Şi eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoaşă,
Cât un neg…
Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.

Ana Blandiana – Cuplu

 

Ia seama, femeie, te iubesc infernal
te doresc cum calugarul ivirile sfinte
dar atentie, principesa de stal,
ia aminte

nu-mi cere supunere oarba si nici
nu-ti fa giuvaier la dest inainte
nici-un ham n-a-ncaput pe crestetul meu
ia aminte

tu, care gemi in fierbinti zvarcoliri
si-apoi blanda ramai, nefiresc de cuminte
iti apartin ca vreau eu,
ia aminte

un miliard de comori am in inima mea
„la inceput a fost cuvantul”-
eu sunt miliardar de cuvinte
pot sa-ti daruiesc cea mai inalta statuie de aur
dar nici un gram din metalul libertatii mele
ia aminte!

Lucian Avramescu – Ia aminte

Am zarit lumina pe pamant
Si m-am nascut si eu
Sa vad ce mai faceti
Sanatosi? Voinici?
Cum o mai duceti cu fericirea?
Multumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de raspunsuri,
Abia daca am timp sa pun intrebari
Dar imi place aici.
E cald, e frumos,
Si atata lumina incat
Creste iarba.
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul…
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.

Marin Sorescu –Am văzut lumina

re I does not exist, nor you,
s

I do not love you as if you were salt-rose, or topaz,
or the arrow of carnations the fire shoots off.
I love you as certain dark things are to be loved,
in secret, between the shadow and the soul.

I love you as the plant that never blooms
but carries in itself the light of hidden flowers;
thanks to your love a certain solid fragrance,
risen from the earth, lives darkly in my body.

I love you without knowing how, or when, or from where.
I love you straightforwardly, without complexities or pride;
so I love you because I know no other way than this:
where I does not exist, nor you,
so close that your hand on my chest is my hand,
so close that your eyes close as I fall asleep.

Pablo Neruda

apoi ne insoteste din bezna, tacand

Standard

God speaks to each of us before we are,
Before he’s formed us — then, in cloudy speech,
But only then, he speaks these words to each
And silently walks with us from the dark:

Driven by your senses, dare
To the edge of longing. Grow
Like a fire’s shadowcasting glare
Behind assembled things, so you can spread
Their shapes on me as clothes.
Don’t leave me bare.

Let it all happen to you: beauty and dread.
Simply go — no feeling is too much —
And only this way can we stay in touch.

Near here is the land
That they call Life.
You’ll know when you arrive
By how real it is.

Give me your hand.

Rainer Maria Rilke

Sanctus (campania vALLuntar)

Standard

„Sanctus”, de Simon Toyne, a aparut in 2011 si a fost imediat tradus in romaneste si lansat cu o campanie destul de agresiva ca sa-mi atraga atentia chiar si mie, care sunt imuna la campanii si deja nu mai deosebesc ipad-urile de detergenti, deodorantele roll-on de reviste glossy si pasta de dinti cu fluoruri de noua mancare pentru animalul preferat de companie. Dar coperta cartii Sanctus ma intampina zilnic la metrou, tipul chel care-i facea reclama ma provoca s-o rasfoiesc in librarie si nu mica mi-a fost mirarea cand ochii mi-au cazut pe numele Andrei Gheorghe… o carte recomandata de Andrei Gheorghe.

Au trecut multi ani de cand imi batea inima mai tare la auzul acestui nume, insa ceva a ramas si-am fost curioasa sa vad cum e cartea. Campania vALLuntar a editurii ALL a aparut exact la timp, m-am inscris, am primit acasa romanul si m-am pus pe citit.

Povestea mi-a amintit fara indoiala de cartile lui Dan Brown, fiindca contine un Sacrament pazit de calugarii Sanctus intr-o mitica Citadela din muntii Taurus, o tanara pornita sa dezvaluie mistere, mult suspans si e scrisa foarte alert. Mi-a amintit insa si de Umberto Eco si de filmele lui Iñárritu, in care lucrurile se leaga in cele mai neasteptate feluri si apar personaje din felurite lumi, cu abilitati mai mult sau mai putin neobisnuite si toate impartasind fie o copilarie nefericita, fie o dorinta de a face lumea un loc mai bun – fie amandoua.

N-o sa va spun povestea, o sa va spun doar ca nu m-a dezamagit, Toyne scrie bine despre lucruri care s-au scris si ras-scris, de aceea nu-l consider un autor prea creativ sau original, insa pe tren, la metrou sau intr-un uichend ploios, cartea lui se poate dovedi un antidot eficient la plictiseala.

P.S. Partea mea preferata: cand eroul pozitiv reuseste sa scape dintr-o ambuscada si scoate din rucsac o motocicleta (!) cu care fuge de nu-l mai prinde nimeni.

P.S. 2. Acelasi erou se arunca apoi dintr-un avion purtand un costum de zbor, mult mai practic decat o parasuta. Vreau si eu unul!!

P.S. 3 Sunt sigura ca filmul nu se va lasa asteptat. Apropo, cartea e prima dintr-o trilogie. Pe celelalte doua Toyne le scrie chiar in timp ce eu il comentez aici.
Recenzia cartii lui Simon Toyne face parte din campania vALLuntar a Editurii All si valorează 15 minute de voluntariat efectuate de echipa ALL + cate 3 minute in plus pentru fiecare comentariu.

Yougini’diz

Standard

La recomandarea Inei am citit Middlesex de Jeffrey Eugenides. In stilul meu caracteristic, avand in vedere ca ambele nume contin J si E, desi in alta ordine, si sunt suficient de ciudate ca sa fie confundate, il confundam pe acest Eugenides de care nu citisem nimic cu o alta autoare de care n-am citit nimic, Elfriede Jelinek. Nu aveam o parere prea buna despre nici unul, posibil datorita desenelor foarte urate de pe copertile editiilor in romana ale cartilor lor. Dar Ina mi-a povestit doua vorbe care mi s-au parut interesante, cineva mi-a daruit cartea de ziua mea, asa ca iata-ma in vacanta cu Yougni’diz in brate. Asta fiindca oricum toata lumea ma intreaba cum se citeste numele lui si la fel m-am intrebat si eu inainte sa realizez ca e grec si ca numele lui trebuie citit americaneste.

Asa de putin citesc in ultima vreme, incat ma dor ochii si capul (poate e nevoie de ochelari deja?) cand stau mai multa vreme cu o carte in brate si simt nevoia sa ma mandresc pe blog cand termin cate un roman, data fiind multimea romanelor incepute si niciodata terminate de pe masa mea (intre ele Simion liftnicul, de Petru Cimpoesu, care mi-a placut pana m-am plictisit si acum sunt la jumate si simt ca am datoria sa-l termin, dar n-am niciun chef). Pe Eugenides l-am terminat in dimineata asta; mi s-a parut ca s-a terminat cam in aer, dar cand m-am gandit mai bine mi-am dat seama ca omul isi legase toate firele narative, doar ca nu bagasem eu de seama.

Povestea m-a prins: familia de emigranti greci cu nume de rasunet (Desdemona, Milton, Calliope si cateva nume bizare Obiectul Dorintei, Capitolul Unsprezece), multa galagie (desi nu sparge nimeni nicio farfurie), multa atmosfera (anii 20, anii 40, anii 60, anii 70, anii 2000), oleaca de medicina (naratorul, Calliope sau Cal este hermafrodit si cunoaste la perfectie povestea mutatiilor genetice produse in neam), destula pornografie, ceva magie si un stil narativ care aminteste de Gabriel Garcia Marquez, atentie la detaliu cum imi place mie si emotie. Yougini’diz scrie bine, nu e exagerat de postmodern, e un autor american care spune o poveste americana (din care nu lipsesc autostrazile, masinile Ford, industrializarea, coasta de Est si de Vest si MidWest-ul, Canada si fast-food-ul). E interesant ca povestea lui Cal/Calliope e de fapt cea mai nesemnificativa din roman; din punctul meu de vedere, povestea bunicilor care emigreaza din Turcia in SUA e mult mai puternica si batrana Desdemona e un personaj mai bine conturat decat toate celelalte. Calliope e fata pana la 14 ani, apoi devine baiat. Are tot felul de experiente erotice mai mult sau mai putin la limita bizarului. Ofera cartii vocea narativa care-i asigura unitatea, dar este si nu este „ochiul” prin care patrundem in poveste, caci adesea povesteste lucruri pe care nu avea de unde sa le stie, stricand astfel conventia, spre bucuria cititorului.

Citind aceasta carte nu m-am oprit sa cuget la diferenta dintre sex si gen, de care se face atata caz. Dar m-am gandit la multe alte lucruri: la America aceea mitica a inceputurilor la constructia careia mai adauga si Eugenides o caramida, la aselenizare, la cat de fragmentat percepem secolul 20 si cat de compacte ne apar secolele ce i-au precedat, la Diego Rivera. N-as mai citi altceva de Eugenides (am vazut ca mai are doua carti, una injurata, alta laudata), dar m-am intrebat daca as vrea sa scriu ca el. Ipoteticul meu roman, acela pe care-l coc deja de mai bine de un deceniu („da-mi o sansa, Itic, JOACA!”) trebuie sa fie, si el, unul panoramic. Cred ca visul asta mi se trage de la Steinbeck si de la „East of Eden” ferfenitit de cat l-am recitit in adolescenta. Dar panorama cui?

Ca sa inchei, Eugenides merge, Simion liftnicul merge si el pana nu mai merge, anul trecut am citit o multime de carti de Ismail Kadare – ma intreb cine va fi autorul care ma va prinde anul asta. Daca aveti recomandari, le astept.

Yrsa Sigurdardottir

Standard

Din seria „nordicilor care scriu carti politiste” l-am citit pe Stieg Larsson si, acum, pe Yrsa din titlu. Cartea „Suflete damnate” a aparut cu „Gazeta sporturilor”, asadar la un pret mult sub cei 45 de lei afisati pe coperta altor carti de aceeasi autoare. Povestea a fost amuzanta, lectura mi-a luat cam trei ore, deznodamantul a fost suficient de surprinzator ca sa nu ma plictisesc, atmosfera islandeza cu personaje de saga, mituri si stafii e foarte naturala. Mi s-a parut interesant sa aflu ca islandezii isi iau ca nume de familie prenumele tatalui, urmat de terminatia „son” pentru fii si „dottir” pentru fiice.

Imi place numele asta, Yrsa. Ma duce cu gandul la ursii polari.

Inainte era mai bine?

Standard

Daca deschizi pagina online a unui ziar, indiferent ca e vorba de o stire politica, meteorologica sau despre moartea lui Amy Winehouse, in comentarii vei gasi intotdeauna voci care cer cu tarie intoarcerea „pe timpul lui Ceausescu/ Ceasca/ Impuscatu'” [nu e o contradictie in termeni vremea lui Impuscatu’?], cand era mai bine pentru toata lumea, aveam locul de munca asigurat, salarii, pensii, colectiva, de bine-de rau o scoteam cu totii la capat, nu ca acum unii putrezi de bogati, altii n-au dupa ce bea apa si apar si toate pitipoancele la televizor, ca sa nu mai vorbim de politicienii care ne sfideaza.

Fara sa intentionez sa cad in acest discurs „atunci si acum”, mi-au venit in minte aceste voci (unele apartin unor pusti de 14-15 ani, nascuti, adica, prin ’97-’98) citind eu o carte a lui Ismail Kadare, numita „Fiica lui Agamemnon” si ajungand la fragmentul unde liberalismul in cultura (reprezentat de fusta prea lunga a prezentatoarei unui festival de muzica usoara) este aspru sanctionat de organele de partid si de stat:

Aşa a început şi violenta campanie de acum câţiva ani împotriva liberalismului în cultură, aproape pe nesimţite. O scrisoare venită din districtul Lushnja, criticând ţinuta prea modernă a prezentatoarei festivalului de muzică uşoară de la Radio-TV. … Au râs împreună în jurul mesei de la bufet directorul Televiziunii, secretarul de partid şi chiar prudentul director de la Radio. Dar extrem de repede râsul acela le-a ieşit pe nas. (autocritica în şedinţă publică, autocritica în faţa delegatului Comitetului Central, şedinţe, convocări la partid şi apoi…) Primul care a fost sancţionat a fost directorul Radioului (trimis la căminul cultural sătesc, apoi în mină). …  Seria şedinţelor demolatoare a continuat în acelaşi ritm drăcesc. Iar cel mai îngrozitor a fost faptul că psihicul nostru a început să accepte ceea ce până mai ieri părea inacceptabil. În nenorocirea generală apărea un element nou şi fiecare îşi spunea: o, până aici, orice lucru are o limită, asta chiar le întrece pe toate! A doua zi însă, fapta aceea intra în categoria lucrurilor care nu mai impresionează pe nimeni. În plus, în conştiinţa noastră chinuită, încercam să-i găsim chiar şi o justificare!

Simţeam cum în fiecare zi intram tot mai adânc în mecanismul vinovăţiei colective. Trebuia aşadar să criticăm, să acuzăm, să aruncăm cu noroi, mai întâi în noi înşine, apoi în ceilalţi. Mecanismul era, într-adevăr, diavolesc: după ce te umileai singur, era mai uşor să-i umileşti pe alţii. În fiecare zi, în fiecare oră, se prăbuşea o nouă valoare morală. Iar lanţul culpei generale ne lega de-acum pe toţi, vinovaţi şi nevinovaţi de-a valma. … Felul haotic în care se acţiona sporea sentimentul de fatalism şi degringolada spirituală. … Au căzut, în sfârşit, şi cei care la început fuseseră încăpăţânaţi şi nu-şi făcuseră autocritica, dar la fel ca ei, poate chiar mai rău, au păţit-o şi cei care au făcut-o sau care s-au autodenunţat. … Totul era în mişcare, totul luneca şi această instabilitate se reflecta în ideile şi în psihicul oamenilor. Nimeni nu întreba: ce se petrece aici, de ce toate astea? Şi nu-ţi puteai imagina că i te-ai putea opune, aşa cum nu te poţi opune tunetului.

Dacă ne-ar fi spus cineva atunci, în dimineaţa aceea de acum un secol, că directorul care glumise, la o cafea, pe socoteala scrisorii avea să fie dat afară, ne-am fi prăpădit de râs.

(Ismail Kadare, Fiica lui Agamemnon, trad. Marius Dobrescu, Ed. Polirom, 2005.)

Nu cred ca in Romania lui Ceausescu lucrurile vor fi stat altfel decat in Albania condusa de Enver Hodja – si atunci de unde mitul asta ca era mai bine inainte?