Pecha Kucha

Saptamana asta am facut o prezentare Pecha Kucha. In japoneza inseamna „chit chat” sau o conversatie scurta, care nu se lungeste peste masura. Modelul prezentarilor pecha kucha a aparut in 2003 la Tokyo si, desi mi se pare ca a fost ieri, au trecut 16 ani de atunci.

Profa noastra de business si strategie s-a gandit ca ar fi bine sa producem o prezentare „pikachu” (sau „machu-pichu”, asa am botezat-o noi, inventivi ca toti elevii) pentru acest curs ca sa intelegem, ca lideri, ca nu trebuie sa ne uite sfantul vorbind, ca nu e despre noi vorba in propozitie si ca se pot spune multe in 6 minute si 40 de secunde.

Asadar iata-ne, treisprezece oameni, toti profesori si directori de scoli, cu 13 articole stiintifice in buzunar (fireste, mai noi de 2017 si peer-reviewed), gata sa ne prezentam fiecare articolul in 20 de imagini a cate 20 de secunde fiecare.

Pentru cursul de tehnologie din martie am avut de facut o prezentare Ignite, care e foarte asemanatoare. Atunci mi-am ales cu grija cele 20 de poze (desi pregatesc prezentarea in PowerPoint, nu am voie sa pun text si poze, ci doar poze, ca sa nu fiu tentata sa citesc de pe ecran; eu m-am strecurat si am pus titluri doar) si mi-am scris un script pe care l-am ciopartit si rearanjat de milioane de ori, ca sa dureze vorbirea mea fix cat dura slide-ul. M-am chinuit atunci vreo 4 ore si nu am fost chiar multumita de rezultat, desi profa l-a apreciat cu nota mare (aici puteti vedea prezentarea mea Ignite despre introducerea examenelor electronice in scoli).

No, deci sunt in fata computerului din nou, tocmai am citit acest articol fabulos despre cinci directori de scoala din Africa de Sud care au refuzat sa continue lantul coruptiei in scoli si au creat sisteme de administrare eficienta (inclusiv, sau mai ales, din punct de vedere financiar) ale scolilor pe care le conduc.

Acest articol mi-a spus ceva tocmai pentru ca Romania si Africa de Sud au mai mult in comun decat credem (cititi cartea lui Trevor Noah, „Born A Crime”, ca sa aflati de ce zic asta) si m-am apucat, cum stiam din martie, sa fac cele 20 de slide-uri (de data asta profa ne-a zis sa nu punem niciun titlu, nimic!!) si sa-mi scriu scriptul, care e partea cea mai chinuitoare, pentru ca e foarte greu sa gasesti numarul exact de cuvinte care, citite la viteza potrivita, se vor suprapune fix peste cele 20 de secunde cat sta poza aia pe ecran.

Ca de obicei, am fost creativa de nevoie, pentru ca mi-era somn si nu aveam dispozitia sa scriu si sa sterg de o mie de ori. M-am decis sa impart articolul in 20 de cuvinte-cheie, sau concepte esentiale, pe care voiam sa le acopar in prezentare. Am gasit 20 de imagini care exprimau aceste cuvinte. Prin natura lor, imaginile spun o poveste mai complexa decat cuvintele de la care ai pornit, asa ca asta mi-a dat ideea simpla, dar perfecta, a unei prezentari-poveste.

20 de poze, 20 de cuvinte-cheie-momente-ale-povestii. Scap de sclavia celor 20 de secunde si pun PPT-ul sa lucreze pentru mine, nu invers.

Prima mea prezentare pecha-kucha ever a fost o experienta minunata, pe care as repeta-o zilnic. In primul rand, nu am avut niciun trac, fiindca nu depindeam de viteza cu care as putea sau nu sa citesc de pe o foaie. Aveam in fata mea, ca unic script, doar acele 20 de cuvinte-cheie si un citat cu care voiam sa ilustrez notiunea de colaborare. Aveam 20 de imagini misto de tot, care aveau potentialul de a fixa in memoria publicului macar cateva idei din ce aveam de spus. Aveam o poveste, aveam umor, aveam niste invataturi de tras si o bibliografie la sfarsit.

Mi-a placut experienta si mai ales ideea ca tehnologia trebuie sa lucreze pentru noi, nu invers. In scoli, unde uneori vorbim mult, o „pikachu” din asta ne poate obliga sa ne reducem mesajul la esenta si sa folosim timpul ramas pentru a pune si ceva in practica.

Daca n-ati facut niciodata o pecha-kucha, merge in orice context si va recomand experienta. Daca stiti ce e aia si aveti idei, opinii, ganduri, intrebari, astept comentarii.

Pecha Kucha pe scurt:

• 20×20
• spune o poveste despre ceva care te pasioneaza
• urmareste sa informeze si/sau sa indemne la actiune
• te obliga sa-ti intelegi bine mesajul si sa il transmiti cat mai limpede

oracolul Internetics

de aici, unde voi castiga o invitatie la internetics ;))

1.    Cum ar fi lumea fara online?

De neconceput. Internetul s-a facut mare demult si a devenit un business si un lifestyle si un trend si un hype si un bubble si lumea fara el ar fi trista, intunecata, ne-conectata si ne-informata :)

2.    Principala calitate a oamenilor din online este…

Perseverenta. Si viziunea care-i anima.

3.    Principalul defect al  oamenilor din online este…

Laudarosenia.

4.    Un lucru pe care l-as schimba la mediul online:

Sistemul de filtrare al „guru”-ilor in online.

5.    Care e cea mai mare nenorocire care s-ar putea intampla pe net?

Sa-ti crape.

6.    In 2015 online-ul va fi…

Tot aici, doar ca mult mai prezent (telefon, digi tv etc.)

7.    Daca Internetul ar fi al meu pentru o zi…

L-as imparti cu voi, ca e destul pentru toti. De fapt asta e frumos la el: ca este al meu zi de zi :)

8.    Pagina mea de start e…

http://www.google.com  :x

9.    Site-ul meu preferat e…

blogul meu :)

10.    Site-urile/blogurile pe care le accesez zilnic (maxim 5)

blogul meu :) apoi: gmail, facebook, twitter, youtube, sibienii.ro (pentru ca uploadeaza episoade din dr. House)

11.    Ca sa reusesti in online ar trebui sa citesti…

… in stele, in biti, in cabluri si-n monitoare.

12.    Indeletnicirea mea preferata pe net este sa…

citesc :)

13.    Deviza mea online e…

Citeste inteligent.

14.    Reteaua sociala preferata e…

Facebook!

15.    Jocul meu preferat pe net e…

Bookworm de la Yahoo

16.    Viralul preferat e…

ala care circula de Craciun si de Paste cu primele care se dau in moneda din Botswana. Tocmai l-am primit :)

17.    Eroul meu online e…

Ciupercutza

18.    Campania mea online preferata e…

Nici una?

19.    Cea mai buna agentie a momentului e…

Agentia de Bilete a Teatrului National? [v-am zis ca m-am rupt de online]

20.    Antreprenorul momentului e…

Aici e simplu :) Andrei Rosca. Al tuturor momentelor de la Bookblog incoace.

Jobul de vis (2): telefonul de marti dimineata

Telefonul pe care nu-l voi uita niciodata ar putea sa para ca a venit din senin, dar nu e chiar asa. Era rodul (tarziu, ce-i drept) al unei seminte semanate inca din martie, de care uitasem cu totul.

Inchipuiti-va fatza mea in acea zi de marti, cand, pe dupa-masa, suna deodata telefonul. Raspund. O voce repezita:

– Alo! Doamna Christina Anghelina?

Ei, aici trebuie sa fac o paranteza si sa spun ca am fost convinsa ca e Palatul de Justitie, sau Curtea de Apel, sau orice alta institutie de genul asta, care ma suna constant in virtutea faptului ca detin o autorizatie de traducator emisa de Min. Justitiei si numele meu incepe cu A, ceea ce ma plaseaza pe prima pagina a listei. Ma pregateam sa raspund ca nu am timp, lucrez si nu am cum sa plec in timpul programului sa traduc pentru cetateanul Sanchez caruia i s-a furat pasaportul in Gara de Nord… dar in schimb am zis doar:

– Da?

– Va sunam de la scoala XY. Ati trimis un CV la noi pentru profesor de limba engleza, va mai intereseaza?

Surprinsa, n-am reusit decat sa baigui:

– Pai CV-ul ala l-am trimis demult… prin martie…

– Doamna, va intereseaza postul sau nu?

– Da, am exclamat cuprinsa de panica. Ma temeam ca-mi va inchide telefonul, asa de repezit vorbea doamna. Da! Ma intereseaza! E visul vietii mele!

[Fetzele colegilor mei de birou trebuiau filmate in acest moment si puse pe iutub. Ramasesera toti masca! Visul vietii tale, esti nebuna? m-au apostrofat dupa aceea. Niciodata nu spui asa ceva unui potential angajator. Vrei sa te ia de fraiera?]

– Bine, a continuat vocea repezita, parand sa nu ia in seama patosul cu care raspunsesem. Va asteptam luni la ora 11 la un interviu. Adresa noastra este… notati? … strada… numarul… ajungeti cu autobuzul …

– O clipa, va rog. Eu lucrez si mi-e imposibil sa ajung la ora 11. Am putea sa reprogramam, pentru dupa-amiaza, pe la un 6:30 eventual?

Dar vocea a fost transanta:

– Doamna, daca va intereseaza postul, veniti luni la ora 11.

Nici pana in ziua de azi nu stiu cine m-a sunat!

Drumul spre interviu trecea prin fata aeroportului Baneasa si-mi amintesc ca eram in autobuz si-mi doream asa de tare jobul, incat m-as fi agatat de orice pai de speranta. „Daca vad un avion de aproape, jobul e al meu”, mi-am zis. Avionul care tocmai ateriza a trecut, imens, chiar prin fata autobuzului in care eram. Imi venea sa imbratisez toti calatorii si sa le zic: ati vazut avionul ala? E semnul meu!!

La scoala totul mi s-a parut minunat: de la curtea imensa, verde, pe care-am traversat-o nestiind ca se intra prin lateral si pana la laboratorul de biologie, unde-am fost asezata ca s-o astept pe doamna directoare. Mi-au placut proiectele elevilor afisate pe pereti (Hrant, ala cu tutunul parca e-al tau? :)), sistemul periodic de deasupra tablei, cuierul cu halate, microscoapele. Doamne, o scoala! Mult mai mica decat orice alta scoala in care calcasem vreodata, practic o casa, dar scoala!

Aici alta paranteza: de vreo cativa ani imi doream sa am scoala mea. Vedeam o scoala gen Harry Potter, unde copiilor le-ar fi fost drag sa vina, cu multe activitati sportive, cu ore interactive, cu profesori care invata de la elevi si fara „toceala”. Ma vedeam predand engleza cu muzica si cu culori, intr-o atmosfera relaxata si vesela, unde accentul nu cadea pe Present Perfect, ci pe joaca. Ma vedeam tinand ore de literatura la clasele mari, citind impreuna cu ei si descoperind impreuna noi sensuri in cuvintele de zi cu zi. Glory be to God for dappled things e un vers care ma face fericita si e o fericire pe care vreau s-o impartasesc. Nu mi-a fost greu deloc sa scriu un eseu in limba engleza despre ce ma determina sa aleg catedra in detrimentul multinationalei. Nu m-am simtit nici o clipa ca la un interviu scortos, unde trebuia sa ma prezint „bine”, „sa fac figura buna”, sa conving, sa ma vand. Am simtit continuu ca aici e locul meu si cu cat auzeam mai multe, cu atat stiam mai clar ca vreau sa fac naveta in Pipera-Voluntari zilnic, ca vreau sa ma scol de la 6 zi de zi, fie ploaie fie vant, ca vreau sa nu mai am dupa-amieze si uichenduri pentru ca trebuie sa citesc, sa invat, sa corectez teste, sa fac planuri de lectii, sa-mi readuc in cap toata engleza teoretica din scoala si sa ma pun din nou la curent cu literatura, ba chiar sa predau si-o materie noua, ToK, pe care sa nu stiu de unde s-o apuc in prima faza si pentru care sa citesc in fiecare clipa libera!! Da, da, da, vreau la scoala! Salariile intarzie, e criza, nu-i o problema! In fiecare dimineata trebuie sa ma scol la 6, fac cam o ora de acasa pana la scoala, ok! (faceam 15 minute pe jos pana la fostul job, unde programul incepea la 9:30) E mult de munca, harmalaie, probleme, lucrul cu copiii e altceva decat un job printre adulti, sunt constienta de asta. Eu vreau la scoala! Nu mai pot pleca in vacanta cand vreau eu, ci doar in vacantele scolare, fie. Trebuie sa pierd uichenduri pentru a merge cu copiii in excursii, la olimpiade, la spectacole sau alte activitati, super tare. Eram fermecata de acest job. Simteam din toata inima ca il vreau si ca ma face fericita.

A urmat al doilea interviu, apoi al treilea. A urmat un curs de o saptamana de pregatire pentru profesori de ToK, la Atena. Acolo mi-am cunoscut o parte din viitorii colegi (urma sa incep la sfarsitul lui august) si mi-a fost drag de ei din prima clipa.

Si a venit, intr-un tarziu, prima zi la noul job, prima calatorie cu bus-ul de la Pipera [vocea lui Rodi: Dar Lacra nu vine? si alte voci, amestecate: Rodi, Rodi, ce zapacita esti!], primele discutii cu noii colegi asezati in jurul mesei dreptunghiulare careia Vio ii zicea „nasalie”, prima excursie la Joli, prima masa impreuna, intr-o sala de clasa.

– Eu am vorbit in vacanta cu Meli si mi-a zis ca ne vine o colega noua faina, mi-a zis Rodi cu accentul ei cantat. Asa ca stiam ca o sa-mi placa de tine!

N-ai cum sa n-o iubesti pe Rodi!

Despre prima zi de scoala am scris, la fel cum am scris si la sarbatorirea unui an de la primul interviu. La 15 septembrie am inceput al doilea an ca profa si imi place mult mai mult decat anul trecut. Mi-e foarte clar ca este ceea ce am nevoie in aceasta perioada a vietii mele si am incredere ca atunci cand va venit vremea sa merg mai departe o voi face.

Pana atunci, sunt recunoscatoare pentru cel mai grozav job, cei mai minunati colegi si cei mai destepti elevi :xx

Si am scris acest post numai si numai pentru a introduce aceasta fotografie cu colegele mele zapacite, facuta la Busteni, la inceputul lui septembrie:

Va iubesc, caprelor! :p [lipseste o capra-sefa de acolo, stie ea cine :p]

P.S. Jobul de vis are si vacante de vis :)) Azi chiar n-aveam chef sa ies din casa, la ce vreme e afara.

 

Jobul de vis

Cand am aflat, in decembrie 2007, ca echipa de PR „Milky Way” in care lucram era pe cale sa se destrame, am avut un soc. In buna mea traditie naiva si cu proiectii generoase de goodness asupra tuturor, eram incapabila sa vad ceea ce tuturor le era clar: ca in curand urma sa pornim fiecare pe alt drum, iar cei care raman eventual sting lumina.

Mi-amintesc de atunci lungi conferinte cu Vlad „Harciogul” pe deja celebra canapea din biroul nostru, in care ne evaluam sansele si optiunile. Lui ii era clar ce vrea sa faca, mie nu. Dar mi se parea un moment bun sa iau o decizie pe care o amanam de mai multa vreme.

Desi nu citisem acest articol (probabil fiindca nu fusese inca scris!), am urmat aproape intocmai pasii descrisi acolo. Si cel mai simplu mi-a fost sa-mi dau seama ce vreau sa fac. Nu ce trebuie sa fac, nu ce stiu sa fac, nu ce-as putea sa fac cu experienta acumulata pana in acel moment. Ci ce vreau cu adevarat si ce imi place mai mult decat orice pe lume sa fac. Raspunsul mi s-a aprins in cap ca o reclama luminoasa: vreau inapoi la scoala!

Si acum cred ca a fost suficient sa ma hotarasc, pentru ca lucrurile s-au inlantuit dupa aceea intr-un fel pe care nu l-as fi putut prevedea si, in nici un caz, controla in vreun fel spre a ma duce acolo unde sunt azi.

Decizia am luat-o in preajma Craciunului 2007. Am stiut ca e raspunsul corect, pentru ca imediat ce mi s-a aprins in cap reclama de inaltimea literelor de la Hollywood pe fata mi s-a intins un zambet imens si toate spaimele mele legate de un nou job s-au risipit. Angoasa provenea in mare parte din faptul ca trebuia sa dau un raspuns unei doamne care ma acceptase ca PR Manager, dar fata de care aveam second thoughts. Ramasese sa-i dau raspunsul dupa sarbatori. Pentru toata lumea era clar ca trebuie sa fie da, mai putin pentru mine. Gandul care ma rodea era bizar: nu ti se potriveste. Acolo nu ai fi tu. Cauta-ti un job unde sa nu te pierzi pe tine…

Fixata cum eram in patratica mea, pe care mi-o cunosteam la perfectie si din care nu mai iesisem de ani de zile [multinationala, comunicare, online], mi-a fost foarte greu chiar si sa incep sa iau in considerare alte alternative. Sa ma gandesc, spre exemplu, la un job intr-un ONG. Sau la un post la stat. Sa ma gandesc sa fac o schimbare dramatica de job si sa ma bag casierita la Mega Image. Intotdeauna mi-a placut sa fac bip bip la produse. Sau sa ma duc cusatoreasa la firma unde lucreaza frate-meu. Numai asa, ca exercitiu de imaginatie si ca sa inteleaga creierul anesteziat ca pe lume nu sunt doar multinationale si joburi de tip sezand-in-fata-calculatorului.

Incet-incet, fantezia a prins aripi. Ce-ar fi daca as lucra la o casa de copii? La o asociatie caritabila? Ce-ar fi daca as sta acasa sa scriu o carte? Daca as tine conferinte? Sau traininguri? Ce-ar fi daca m-as intoarce la scoala?

Ce-mi place mie cel mai mult sa fac? Sa spun povesti! Sa vorbesc si sa fiu ascultata. Sa ajut. Sa influentez pe altii in bine. Sa fiu o sursa de optimism si inspiratie. Sa predau!

Decizia a fost luata. Cum aveam s-o pun in aplicare nu mi-era clar, dar stiam ce vreau sa fac. Imediat au inceput sa curga confirmarile ca luasem decizia buna: prietenilor li se parea genial, fosta mea sefa m-a sustinut imediat, iar directoarea de Training din companie mi-a oferit pe loc un job in departamentul ei. Wow! De ce a durat atat de mult sa ma hotarasc?

N-am putut sa raman trainer in firma, dar dupa atatea semne bune, deja nu-mi mai faceam probleme. Lucram activ la networking, pentru a mari sansele de a-mi gasi ceva potrivit. In perioada aceea am cunoscut-o pe Sandra si a fost primul om care mi-a dat feedback in urma unei intalniri in care-am discutat despre un posibil job la firma unde lucra ea atunci, dar si despre training, vise si energia de a ni le implini. Sandra a fost si este o sursa de inspiratie si de energie pentru mine si un model de curaj si indrazneala.

Depuneam CV-uri peste CV-uri si cred ca am mers, in perioada decembrie 2007- martie 2008, la vreo 20-30 de interviuri si intalniri mai mult sau mai putin formale care s-ar fi putut finaliza cu o oferta de job. Prea putine insa erau pentru teaching si din cele pentru training era greu sa se finalizeze ceva, dar fiind inceputul de criza care incepea sa-si arate coltii si reticenta firmelor de a angaja un trainer fara experienta.

Pana in iunie 2008 vazusem intre 10 si 15 hasheritze plictisite (2/3 nu-mi raspunsesera nici ca da, nici ca ba, fireste) si 2 directori generali umflati in pene si plini de ifose. Auzisem placa cu „Va sunam noi” si „din pacate noi cautam oameni cu ceva mai putina experienta” de cateva ori. Dadusem teste si examene scrise; redactasem comunicate de presa si vorbisem in engleza cu doamne care se balbaiau si spuneau „eu o sa va intreb in romana, dar dvs. continuati sa-mi raspundeti in engleza, da?” cand ma auzeau (si nu glumesc! mi s-a intamplat de doua ori, iar a doua oara cu greu m-am abtinut sa nu izbucnesc in hohote de ras!).

Ma detasasem de jobul de vis. Nici macar nu stiu daca mai visam la el. Lucrurile intrasera pe un fagas stramb la birou, iar eu ma obisnuisem cu strambatatea.

Atunci a venit telefonul pe care nu-l voi uita niciodata!

 

 

Pleaca… dar stai sa vezi cum ma zdrobesc de stanci

Pleaca… dar stai sa vezi cum mi se casca rani adanci (*)

Azi avem petrecere de jaloguin la scoala (outdoors party) si s-a lasat asa un frig, incat nu mai stiu cu ce sa ma imbrac. Costumul pe care mi-l pregatisem nu presupunea nici palton, nici pufoaica, dar cred ca pana la urma o sa ma imbrac bine si renunt la costum in favoarea unui face-painting la fata locului.

Cu cat se apropie vacanta, depresia incepe sa dea inapoi. Cred ca era doar o mare oboseala, dupa un inceput de semestru intens, cu ore noi, myp coordinator si engleza high level si examene care bat la usa si uichenduri pierdute prin excursii (minunate, ce-i drept, dar obositoare si ele!).

Ieri, la ziua lui Alex, mi-am dat seama cat imi e de dor de colegii de la Ipsos! Imprastiati care incotro, poate ca nu ne vom mai aduna niciodata toti in fata unei mese de la Picadili sau in Becker, sa dansam si sa bem si sa radem si sa spunem, la nesfarsit, aceleasi povesti si in-jokes, in care eu acum ma simt tot mai out :) Mi-e dor de Raluca, de Diana, de Simo si Corina, de Giani… Mi-e dor de Marius (in noiembrie ne vedem, da?), de Ciprian, de Jimmy, de echipele de la productie, de Andra si departamentul ei, de serile cand impachetam cadouri si stateam pana la miezul noptii sa le punem fiecarui coleg pe scaun, ca sa aiba o surpriza frumoasa cand va veni dimineata la birou… de party-uri. Poate anul asta ma duc la party, ca anul trecut am dormit :)

Si mi-e dor si de timpurile alea mai mult ca perfecte (adica trecute si terminate inaintea altor timpuri trecute si terminate ;)) din Poterasi, cu masa de pranz, balaurica si ore intregi la taclale pe mess cu Mihai, cu Silviu-Smurf Dad, cu mexicanul sau Alberto. Era frumos tare!

Nuff said. Ma duc sa ma pregatesc pentru Halloween. Have a spooky one! ;)

Al fin y al cabo

Imi plac foarte mult pozele lui Daniel de pe flickr. Mi-amintesc de ziua cand le-am descoperit, cine mai stie prin ce linkuri, si-am stat cateva ore pe site, ca sa fiu sigura ca le-am vazut pe toate. Pe urma a trebuit sa le aleg pe cale care-mi placeau cel mai mult (una cu pietre si cea cu zidul cu „te iubesc”-uri; nu mai zic de pozele cu Ana si Iulia, care sunt foarte expresive!) si a doua zi am intrat sa le revad. De cand am fost la Paris, intru uneori si ma uit la setul cu Parisul si-mi mai trece de dor. Mi se pare ca fiecare poza spune o poveste, iar la cateva am ramas muta secunde in sir, pentru ca mi s-au parut foarte foarte frumoase!

Asta ca sa intelegeti de ce atunci cand Daniel si Ana ne-au dus la casa lui Victor Hugo mie mi-era rusine sa scot aparatul si sa fac poze :) Si i-am zis:

– Mi-e rusine sa pozez, pentru ca am vazut ce poze faci tu si sunt atat de frumoase!

Si mi-a raspuns ceva de genul:

– Nu le-ai vazut si pe cele sterse, sau care nu ajung pe flickr.

Si mi-a placut raspunsul lui de om artist calculat, care se prezinta lumii cu ce are mai bun, nu cu tot ce are. Mi-a placut ideea de selectie, de autocenzura. Selectia o face el. M-a surprins, pentru ca eu as fi facut tocmai dimpotriva: as fi pus tot pe flickr, in speranta ca macar una-doua vor placea privitorului.

Nu stiu de ce mi-am adus aminte acum de asta. Azi la ToK am vorbit despre arta (si-am facut arta!!) si m-am gandit la Daniel si la arta lui foto.

In alta ordine de idei, aeroportul Baneasa are snack attack (si e bun); nisipul face alb pe pantofi si maine si poimaine dorm pana la 10, pentru ca merit!

Pisicutza face bine, multumim. Este, in continuare, lumina ochilor mei :D si – as I always say – se conduce singura. Chiar si cand e murdara pe parbriz ca porcu’.

Cafeaua cu lapte la 7 dimineata la Obor are un gust pe care nu-l poti regasi niciunde altundeva. Chiar daca azi am bocit si la dus si la intors, pentru ca ne-au plecat doi colegi dragi.

Sunt FOARTE obosita. Si fericita, pentru ca-mi place cartea pe care-o citesc. Cred ca e literatura :)

… perque sabessis com t’enyoro

Au innebunit salcamii

„Inceput contradictoriu” (mi se sufla in casca). Imi place cum suna. Sfarsit si inceput. And, boy, you will be missed!

Vremea a fost azi tipica pentru prima zi de scoala. Ploaie, nor, noapte la 6 jumate dimineata, fris si urat, ca sa nu-ti para rau ca s-a terminat vacanta, sa nu te intorci din lungile luni de concediu cu o strangere de inima.

Vama a pecetluit foarte frumos incheierea vacantei de vara. Am ajuns repede, am gasit imediat o cazare minunata, apa era calda, hamsia absenta – o suplinea foarte bine un alt peste la fel de mic – , borsul bun si mamaliga potrivit de sarata. De puiul copt in lipie m-am lecuit, in schimb pestele sub orice forma imi place din ce in ce mai tare.

Am citit „Doamna si licornul”, care mi-a placut mult, mai ales ca tocmai ce-am vazut tapiseriile la Parigi si m-au incantat. Mi-am luat Musicophilia in romaneste, dar in schimb am citit un japonez, Inoue, cu „Dragostea, si moartea, si valurile”, o carticica mica cu trei povestioare, dintre care prima nu mi-a placut, a doua mi-a dat o satisfactie extraordinara, iar a treia a fost cea mai draguta.

Am facut turul de onoare in Stuf si Expirat si-am constatat iar ca nu inteleg oamenii care beau si arata de parca asteapta ceva, acolo in fata la Stuf. Nu inteleg cluburile, muzica tare, bautul de dragul de-a bea (dar fara o conversatie alaturi, pentru ca ce conversatie poti sa urli peste muzica aia?) si hanging  out cu oameni cu care abia daca schimbi o vorba. Cred ca nu traiesc muzica =))

In Paipira nu s-a schimbat nika, nici macar gropile de pe strada eroului demult decedat. S-a astupat un sant, dar in locul lui a aparut o groapa in mijlocul soselei. A fost aglomeratie toata ziua si abia maine e 1 sectembrie. L’ecole arata cum am lasat-o, oleaca zurgavita (cum ziceam cand eram mica) si in continuare cu mult verde, nori si avioane, lucru pentru care ma bucur. Tot asa cum ma bucur ca mi-am revazut colegii, ca ne-am pupat si ne-am povestit vacantele si mi-e drag de ei.

Spre sf saptamanii va fi si-un examen pe care trebe sa-l iau, apoi incepe scoala.

Ma tot gandesc daca sa merg cu masina la Obor, sau cu ratb. Poate o combinatie de amandoo.

Here’s to a lovely autumn!

Amar(nic)

Ma doare capul. Simt ca sta sa explodeze. La fiecare miscare a ochilor am senzatia ca vor sari din orbite, iar in ceafa ma apasa zeci de tone. Ma doare lumina alba a ecranului; mi se pare ca-mi trimite sageti direct in frunte.

E primul weekend din vacanta. O vacanta care a inceput deprimant, cu lacrimi si nervi, pentru ca jobul de vis e asa doar in imaginatia mea generoasa. Si totusi sunt recunoscatoare pentru oamenii pe care i-am cunoscut acolo.

1 iunie si multa inghetata

Desi nu am amintiri cu masina de inghetata care urca pe strada Dealul Frumos strangand in urma o ceata de copii (asa cum are mama, care mi-a povestit de nenumarate ori ce eveniment era in Steierdorf sosirea Omului cu Inghetata), nu cred ca sentimentul pe care-l avea cel care conducea masina trebuie sa fi fost prea diferit de ce-am simtit noi azi. Pentru ca azi am mers cu Masina cu Inghetata si lucrul asta e nemaipomenit oricand, iar de ziua copilului cu atat mai mult.

Fara sa fi planuit asta (de fapt inca nu stiu cum s-a nimerit), m-am trezit de dimineata nu in bus-ul de Herastrau, care ducea copiii in parc la joaca, ci in cel care mergea cu ajutoare la Fundeni-Frunzanesti, in judetul Calarasi. Impreuna cu Meli si cu Vio, ajutati de doi copii inimosi, am pornit in aventura de 1 iunie cu un bus plin cu Panetone, rechizite si inghetata. Destinatia: scoala primara din sat, o cladire mititica de la 1890. In drum am trecut intai pe Fundeni, apoi prin Pantelimon si Cernica… parca-mi retraiam viata de la coada la cap… a fost un sentiment straniu. Copiii erau foarte simpatici, Meli vorbea mereu la telefon, Viorel facea poze, iar mie mi-era ciuda ca nu prea vedeam mare lucru pe geam.

Foarte tare se schimba peisajul cand iesi putin din Bucuresti. Paralel cu autostrada soarelui se intind campii uscate si sate prafuite, cu drumuri pe care-ti sar Panetonele in cap de nu stii cum sa le mai tii. Oamenii stau la poarta sau la carciuma. In curti se vad ciresi in parg si carpete turcesti intinse la soare. Casele sunt mici, inghesuite toate dupa gard, care mai inaltate cu cate un etaj, dupa posibilitati. Scoala la care-am fost e si ea o fosta casa – are cancelaria intr-o fosta bucatarie, clasa I/ III-a in sala de clasa si clasa a II-a /IV-a in fosta odaie a invatatorului. WC-ul, fireste, in curte. In spate, lipita de scoala, o camaruta mica in care copiii de gradinita nu mai au inde sa se imparta pe grupe si se joaca toti laolalta cu Doamna, care-i invata sa joace „Randunica muta-ti cuibul”, „Gastele si vulpea”. Cam ca din carti, asa.

Prichindeii aveau serbare si venisera in costume care mai de care mai dragute – tigancusa, romanasi, o mica indianca, o fetita dulce cu coronita pe cap. Au cantat (imi placea cum le dadea Doamna tonul, cantand intai primul vers si apoi numarand: „unu, doi, trei”), ne-au spus poezii si au fost foarte dragalasi. Venisera la serbare si parintii lor si, impreuna, au intins pe urma un picnic in curte, cu prajituri si bomboane si sucuri. Le-am impartit si noi darurile noastre, am facut poze, i-am felicitat pentru serbare si-am pornit mai departe. Aveam cu noi un frigider de inghetata si, desi am dat la toti copiii, la educatoare si invatatoare, la copiii si bunicii de pe gard, la parinti si gura-casca de pe strada, tot ne mai ramasese o gramada cand am plecat. Pana si catelul mancase! Ce sa mai zic de copii, care deja se laudau/vaietau cate unii ca au devorat sase inghetate si au nevoie urgent la baie :))) Au fost si foarte cumintei si, la indemnul Ioanei, au strans intr-o cutie toate ambalajele aruncate prin curte.

La intoarcere, trecand prin sate, ne opream pe unde vedeam copii si le ofeream inghetata. O fetita care n-a vrut cu niciun chip sa ia mi-a amintit de tata, care-mi zicea cand eram mica:

– Nici Stefan Banica Junior dac-ar cobori dintr-o masina si ti-ar oferi o inghetata tu n-ai voie sa vorbesti cu el!

Si de mamaie care ma speria cu strainii care ma opresc sa-mi fure cerceii din urechi!

Cine stie, poate inca se mai practica metodele astea si-n ziua de azi si de-aia n-a vrut fetita sa ia. Sau poate credea ca-i oferim marul otravit.

Vio a intins la una dintre opriri cutia cu inghetata spre doua batranici.

-Asa, maica, si cu cine sa votam? a intrebat una din ele, dupa ce si-a facut plinul. [sau ceva de genul, din care ne-am dat seama ca erau familiarizate cu pomenile electorale]

In fata manastirii Cernica, oamenii care stateau in statie s-au repezit ca ulii pe bietul Poiana, mai-mai sa-i smulga din mana inghetatele. Acolo le-am si dat, dealtfel, pe ultimele si, eliberati, am bagat un nas prin domeniile manastirii si-am baut o gura de apa salcie de Cernica, sa imi mai treaca de dor de copilarie. Ca doar era si ziua mea :-)

Intr-o zi, foarte de curand, mi-am dat seama ca baietii de la constructie au varuit gangul de la intrarea in curte si nu se mai vede demult inscriptia mea 1 iunie 1989, pe care am scrijelit-o cu Ramona venind de la scoala in acea memorabila zi. Nu se mai vede nici „Titi” – scris cu litere rusesti ca sa nu afle nimeni focul ce-mi ardea la inimioara. S-au sters. Si-au trecut de-atunci 20 de ani. Dar mi-aduc aminte de parca ar fi fost azi ziua aceea cu desene pe asfalt si jocuri, cand am venit de la scoala si-am mazgalit tot gangul cu creta, secondata de Ramona, care scria si ea: „Ma cheama Ramona.”

La manastire la Cernica mi-a placut linistea. Era foarte ingrijita biserica, si pajistile de langa, si chiliile. Am aprins o lumanare pentru Ate si una pentru omama. Vantul gonea norii de pe cer si m-am bucurat ca-n ziua asta frumoasa am luat bus-ul de Frunzanesti in locul celui de Herastrau.

Doamna invatatoare mi-a spus ca din ce in ce mai putini parinti mai fac teme cu copiii (la clasa I!!) si ca copiii nu mai stiu sa se joace decat de-a bataia.

Si cu toate astea imi doresc mult de tot copii! :)

Happy 1 iunie!

***

Related: Maine e ziua copilului, azi ce zi e?

Revelionul necesar

Revelion, Revelion, o mie noo sute obzeshpatruuuuuu, cantam prin Piata Revolutiei mai acu’ vreo doo-trei zile (nopti), cu un pahar adevarat de sampanie in mana si polei pe degete de la sampania adevarata care se scursese din sticla adevarata peste degetele mele dezmanusate ca sa fie cat mai adevarate in „noaptea dintre ani”.

In 1984 aveam 5 ani, deci e posibil sa ma fi lasat mama sa ma uit si eu putin la emisiunea de Revelion la TV, sau cine stie de unde mi-a ramas mie in cap genericul asta.

Mi-amintesc multe Revelioane sub Ceausescu, cand stateam cu mama pe fotoliu si ne uitam la TV si rontaiam covrigei. Cel mai tare mi se parea cand reuseam sa stau pana pe la 2-3 noaptea; ala era un Revelion adevarat.

Mai faceam si Revelioane in functie de programul TV publicat in ziar (si copiat de mine cu grija si migala, pentru ca ziarul venea doar la d-na Vladescu, care era abonata); adica eu notam pe caietel ce si cand se difuzeaza si numai dupa ce vedeam ultimul moment notat pe caiet ma duceam sa ma culc. Imi placea mult de tot Anda Calugareanu si nu puteam s-o sufar pe Dida Dragan. Imi mai placeau momentele cu Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Popeasca si Banica (oare erau inainte sau dupa revolutie??), Stela si Arsinel. Degeaba incerca mama sa ma convinga sa merg la culcare, pentru ca oricum pe 1 ianuarie se difuza incontinuu reluarea programului de Revelion cu genericul „Daca doriti sa revedeti”, eu nu ma lasam. Imi luasem tzepe cu „Daca doriti”-ul, care dadea numai slagare obosite si prea putine din momentele comice care-mi placeau mie.Cand ai mei plecau la Revelion pe la prieteni si ramaneam cu mamaie era cel mai tare, pentru ca mamaie adormea si eu stateam treaza cat voiam.

Mult mai tarziu au urmat Revelioanele in apartamente de bloc, cu scaune trase la perete si casetofonul/ combina/ boxele duduind; cu artificii si pocnitori la miezul noptii.

Au fost si cateva Revelioane misto de tot la prieteni; a fost si Revelionul cand AXN a dat maratonul Lost si-am devenit fana (pe urma m-am plictisit si mi-a trecut), si ala cand a luat foc un apartament de bloc vizavi si ne uitam cum arde si cum vin Pompierii si ne gandeam la proprietari, care cine stie pe unde petreceau. A fost Revelionul cand mi-am facut unghiile cu floricele si m-am uitat fascinata la ele pana pe 5 ianuarie, a fost ala in care am jucat scrabble si monopoly la Alina si m-am probat cu toate bluzele ei. Au fost Revelioanele de la Dana. Cand ne-a adus Sanda baieti de la Politehnica, pe care n-am reusit sa-i convingem sa mearga in Piata. Cand am dansat Kalashnikov in zapada, desculta. Cand am dansat cu Oana. Cand i-a inghetat Liviei zapada in breton si arata ca Printesa Ghetzurilor (o Smilla avant la lettre).

A fost o vreme cand stiam ca Revelion e noaptea aia cand poti sa nu dormi si mama nu zice nimic si o vreme cand Revelion e noaptea aia cand e musai sa ai ceva party aranjat din timp, altfel sfarsesti jalnic prin pietele pline de petarde, unde canta de jde ani aceiasi artisti obositi si inghetati. A fost o vreme cand stiam ca daca e Revelion e la Dana si o vreme cand de Revelion chiar ningea sau era zapada. Au fost Revelioane in pietze, de dragul lui Andrei Gheorghe, de inceputul de mileniu sau pentru ca nu se gasise altceva.

Pe urma a venit vremea cand am incetat sa ma mai stresez cu Revelionul si-am refuzat sa merg la party-uri jalnice doar ca sa nu stau acasa. A fost vremea cand am stat acasa, sau am decis fix pe 31 ce vreau sa fac si-a fost genial.

Anul asta a fost cel mai misto Revelion din toate cele enumerate. Intre Pantelimon, Tineretului, Revolutiei, Constitutiei, Pantelimon – as putea la fel de bine sa adaug in enumerare si TICO :-) – cu sampanie adevarata din pahare adevarate, fara clatite, dar cu mult good vibe. Si-am ajuns eu acasa pe ziua (conditie esentiala a Revelioanelor de succes!!).

L-as fi declarat castigator in topul Revelioanelor, dar o fosta vecina din Germania ne-a scris azi:

„Anul acesta am pierdut Revelionul, daca va puteti inchipui. Am lucrat pana la pranz, pe urma a venit R. [sotul] sa ma ia si-am fost sa mancam ceva bun in oras. Cand am ajuns acasa era abia 5, asa ca ne-am intins un pic in pat in asteptarea Anului Nou si ne-am trezit pe 1 ianuarie dimineata! Sampania am baut-o la micul dejun si ne-am urat La Multi Ani tot atunci.”

Ei bine, asa imi doresc sa fie urmatorul meu Rev! ;)

Hai la multi ani (ca mai e un pic si incepe scoala, ora 6 jumate, Obor, lectii, teze… :)!

Cred ca mi-e dor de scoala, putin. Acuma ca enumeram cele de mai sus, ma cuprinsese o dulce nostalgie.

Remolona

S-a terminat vacanta. In 2 ore ma culc, ca sa ma trezesc din nou la 6 si sa bantui pe calea mosilor spre microbuzul condus de dl. Nae.

Si cat mi-am propus sa fac in vacanta asta! Si cate carti mi-am adus de la scoala ca sa le citesc, sa-mi fac planuri cu bataie mai lunga de o zi si sa ma (re)organizez.

Cum le-am adus asa le car inapoi la scoala. In ordine conologica, „evenimentele” care „au intervenit” si m-au impiedicat sa fac ce-mi propusesem au fost:

– excursia (stiam de ea, dar nu ma asteptam sa fie 3 zile dupa care am nevoie de o zi de somn!)

– cateva carti (Stumbling on Happiness, the Black Swan si o carte de la editura 3, fiction, imensa, pe care dintr-un motiv sau altul am dat 40 lei si am citit-o cu sufletul la gura vreo 3 zile + Matematica explicata fiicei mele, care e geniala)

– niste articole de blog carora le-am bibilit diacritice ca sa le mai public si prin alte parti

– niste filme la TV, gen Hercule Poirot, Jordan si filme de „acasa” care m-au prins cu telecomanda in mana si uite-asa au trecut 2 ore :D

– o iesire de juma de zi cu cei doi optimisti (in loc de 2-3 ore, cat estimasem)

– noaptea care cade prea repede si mi se face somn

– dormitul pana la 12-1 dimineata, dupa care imediat se face 4, apoi 9 :))

– umblatul creanga prin librarii,  dupa carti in engleza suitable pentru dragutii mei de clasa a 5-a

Si iata-ma in al 12-lea ceas, prioritizand (asta nu, asta merge facuta si maine, asta trebuie musai in seara asta, fcuk, de asta uitasem!! bine ca am ore putine maine…) si cu gandul la Black Swan (ador cartile care imi explica lumea!).

A fost o vacanta draguta, dar ma bucur ca incepe iar scoala!

(a, si in fiecare noapte, fara exceptie, mi-am visat elevii – aseara se amestecau si cu fosti colegi de la ipsos… ce varza!)

panseu

Lucrurile de care nu te bucuri, le faci [mananci, bei, citesti, scrii, fumezi, traiesti] degeaba.

Si prin „a te bucura” inteleg „a simti”.

Si acum inteleg putin mai bine blast-ul Cristinei Bazavan: „Daca nu simti, n-are nici un rost”. (Sarah Kane)

Chiar asa este.

Iar cand simti, e raiul pe pamant :) Serios. Incercati :)

Locuri de munca pe alese la targul de joburi

Angajatori de top, martie 2008, Sala Palatului.

Ajung pe la 11 si deja zarva e in toi. Anul asta a inceput devreme nebunia – si in fiecare an e mai aglomerat si mai colorat si mai „atragator” totul. Campaniile de HR sunt campanii de publicitate in toata legea, cu spoturi care ruleaza pe proiectoare si plasme, cu anunturi in brosura evenimentului care-au depasit (majoritatea) clasicul format „Firma X, lider in productia de Y, cauta tineri entuziasti si talentati pentru posturile a, b, c” si se orienteaza spre chestii infinit mai creative. Prin targ umbla agenti de marketing mititei, in tricouri cu logo-ul firmei si mesaje de tot felul, care-ti impart pliante, invitatii, vorbe dulci, zambete. Din cand in cand boncaluieste maiestuos mascota Michelin, Bibendum a.k.a Bib cel plin de colacei

La toate standurile mari primesti „cadouri” [la targul de joburi se da spaga :)))]: pixuri (clasic, bleah, veniti cu ceva mai creativ!), brelocuri, agatatori de telefon, bomboane, agende, jocuri de cuburi (cica sa-ti testezi inteligenta – evident mai scazuta decat a unui copil de 5 ani; de creativitate ce sa mai zic!), uneori mostre din produsele firmei (chipsuri, snacksuri, detergenti, cosmetice, dupa posibilitati). Nu, Rompetrol nu da benzina, cum am fost intrebata :)) Nici Dacia nu da Sandero.

Standurile care mi-au placut: Adobe (se joaca wii la dublu! anul trecut scriau cod in direct) si Rompetrol (mare gaselnita cu standul inaltat fata de restul, pentru ca „profesionistii urca cate doua trepte”; mi-a placut ca au venit cu un concept intreg, recrutarea pe baza de atitudine).  

La plecare, ca de obicei, Grant taxi ne-a tinut juma de ora pe ocupat pana sa preia comanda si pe urma masina care trebuia sa vina „in 5” n-a mai ajuns decat cand ne urcaseram in alt taxi, comandat de la alta companie. Pai nu-i mai bine de Livia ca are Tico? :pp

disentangling the web (acuma ma intelegeti)

multe lucruri minunate am gasit eu in excursia pe web din seara asta (efectuata, evident, in scopul de a intarzia apucarea de traducere – deadline la orizont, faceti ceva!!!)

am gasit intai poze cu Hugh si doamna Hugh, ceea ce e paparatzesc din partea mea si mi-e rusine, dar pun link pentru Ada! :p

pe urma am gasit tot felul de bloguri despre ciudatul incident cu domnul american care si-a batut joc de imaginea romaniei pe discovery travel si a mai fost si platit pentru asta de ministerul culturii (sau ceva de genul). n-am nici o parere, pentru ca mi-e lene sa ma uit pe iutub la faimoasa emisiune. si-s de acord cu unul dintre oamenii care au comentat pe blogul lui, care zice ca romanii n-au simtul umorului. nu stim sa radem de noi, domnilor. viata e frumoasa si in 104, zau. daca bei ceai verde :d

o sa va zic intr-o zi niste dialoguri suprarealiste din 104

vreau sa emigrez, dar nu din romania. din viata mea. vreau sa plec din viata mea. unde e sticluta din care trebuie sa beau, va rog?

asa, revenind

apoi am gasit o fata pe care o chema Ilinca Dima si mi-am zis nu poate fi adevarat! trebuie s-o intreb ce mai stie de Diana Slavu :p asa ca m-am dus pe blogul ei si era frumos

si era piarista ca mine si avea link la o tiza pe care n-o chema Ilinca, ci Ruxandra

si de la Ruxandra am ajuns la niste oameni care se fac ca muncesc [in vreme ce altii probabil ca se fac ca-i platesc :p]

si mai cauta si pe altii sa se prefaca ocupati alaturi de ei

dar nu stiu pentru ce sa aplic:

internet guru

sau  webcopy?

ca nu stau rau deloc cu caii verzi pe pereti!

Acestea fiind zise, ma duc sa manance Livia ciorba. ‘Ta!

Cu PR-ul la ceai, editia 2008

Incepand cu luna februarie se intoarce PR Tea, ceaiul piaristilor de toate varstele, la Carturesti.

O sa fie ceai, intalniri, discutii, networking si discutii interesante.

Eu n-am fost pana acum decat la o singura intalnire, cea despre etica, si am de gand sa recuperez anul asta :)

Web 2.0 si CSR 2007

Cum gasesc o gura de aer si scot capul prin blogosfera, cum incep sa-mi umble in jur lepse si povesti atat de multe si de diverse si de inlantuite, incat orice minut de navigare inainte de a ma baga in pat [usually] se transforma in juma’ de noapte de cascat ochii pe net. Dialogul e permanent, conversatia e in toi la orice ora si ma frustreaza ca n-o pot urmari decat partial.

Mi-am facut profil pe Facebook, e o unealta care ma intoarce in copilarie – are atatea jucarele si prostioare si logheaza fiecare miscare pe care o faci [sort of freaks me out, deocamdata!] si e frumos desenata si pusa in pagina si are o tona de add-on-uri si-s acolo o gramada de oameni pe care-i cunosc si inca din ziua 1 m-am trezit cu mesaje, cadouri, plantutze, snow globes, gradina de flori si tot felul de scrijelituri pe perete [the Wall]. E absolut coplesitor. Si-mi place!!

Nu sunt [inca] pe Twitter; nu e stilul meu sa fiu asa de concisa, plus ca e un site care chiar ca mi-ar da dependenta.

Mi se pare interesanta leapsa despre „ce ai facut de Revolutia din ’89” si probabil ca o sa povestesc si eu cum indoiam genunchiul putin cate putin, pe masura ce „ai nostri” ocupau televiziunea.

Dar acum am ales alta tema: campaniile de CSR din 2007 in viziunea bloggerilor. Intrebarile le-am gasit pe responsabilitatesociala.ro si sunt trei:

1. Care au fost, din punctul tau de vedere, cele mai responsabile trei companii in 2007, si de ce?
Companiile mari in general „fac vorbire” despre responsabilitatea lor sociala si „giving back to the community”, iar eu am acum in minte cateva (foarte putine) campanii, despre care fie am citit in ultimele zile, fie am vazut reclame TV.
Un exemplu e Petrom, „Parcurile viitorului”, dar e o mica floare inca, nu o primavara in toata regula. Daca Petrom va continua pe linia asta, sunt convinsa ca va avea de castigat. Al doilea e Citibank, cu Money and budget, pentru care organizatorul, Junior Achievement, a luat si Marele Premiu la Gala Societatii Civile. „Money and budget” mi se pare un proiect foarte misto; mi-ar fi placut sa se faca si cand eram eu in liceu si apreciez ca are continuitate. Al treilea e proiectul de CSR al BRD pentru semnalizarea zonelor de patrimoniu. E misto, e necesar, e destept. Vreau sa continue!

2. Ce te-a nemultumit referitor la cum au inteles companiile din Romania sa demonstreze ca sunt responsabile social, in 2007?
Lipsa de continuitate in proiecte. Sau, mai bine spus, derularea de proiecte punctuale care nu sunt propriu-zis parte dintr-o campanie coerenta, cu o strategie pe termen lung etc. CSR e o intreprindere cu bataie lunga, iar proiectele individuale trebuie sa se integreze intr-o politica la nivel de organizatie si sa aiba o continuitate. Altfel sunt percepute ca acte de filantropie, ca marinimii de moment „pentru ca sunt bani”. Imaginea de companie responsabila social se cladeste numai in timp.

3. Ce te astepti de la companiile care activeaza in Romania, din punctul de vedere al responsabilitatii sociale, in 2008?
Sa continue ce-au inceput; sa creasca bugetele de CSR, sa-si angajeze strategi care sa le gandeasca niste campanii misto care sa raspunda unor nevoi reale. Si sa se laude mai putin. Faptele bune vorbesc singure :)

NOTA: La punctul asta mi-a placut mult de tot ideea lui Doru Persinaru de campanie care isi implica/educa clientii. We need that :>

Tot apropo de CSR, nu pot sa nu aduc si eu vorba de campania Cosmote cu SMS-uri pentru surzi. I used to love it. Acum mi se pare cam aiurea: oare surzii au telefoane mobile? Le tin ca sa trimita sms? Probabil ca da. Si cati dintre ei sunt pe Cosmote? Nu stiu, suna genial, dar cand o iei la bani marunti zornaie ciudat.

Apoi, buna mea prietena Apa Nova, cu minunatele placutze. Laudate, injurate, aiurea sau nu, au fost o treaba haioasa, dar unde e CSR-ul?? Ne-a ajutat sa ne vedem orasul cu alti ochi? Ma lasi. Io as fi facut placutele doar ca o bucata dintr-un CSR mai mare, care chiar ca mi-ar fi aratat orasul altfel: o campanie de „descoperire a Bucurestiului”, in colaborare cu RATB, cu Metrorex, cu Primaria: tramvaie speciale, circuite deosebite („circuitul muzee si galerii de arta/case memoriale de pictori”, „circuitul vechi fabrici comuniste” etc), proiecte de punere in valoare a orasului, redecorarea statiilor de metrou (care sunt hidoase), afisarea rutelor in statiile de RATB, ca sa stii unde esti si incotro te indrepti etc.etc. Zau daca n-ar fi Bucurestiul meu de o mie de ori mai altfel, daca as sti cand ma urc in 385 (dau un exemplu) unde naiba ajung si prin ce zone trec.

Si rasfoind studiile de caz din arhiva, mi-a venit o idee: eu as centraliza CSR-urile astea undeva si i-as cupla pe cei care vor sa faca proiecte la fel (de mediu, arta, sprijinirea spitalelor etc.) Double the money, double the fun/benefits. Stie cineva sa-mi spuna daca asta se face? Adica iti inscrii CSR-ul intr-o baza de date centralizata la nivel national?

Ah, uitam de CSR-urile lui Ronald McDonald, casutele alea pe care le au ei pentru mamele copiilor spitalizati mi se par minunate.

Despre carnaval si alte adevaruri in club Bamboo

A venit pozaaaa!

 img_2269.jpg

La ora la care scriu aceste randuri (5:26), sunt proaspat ajunsa acasa de la petrecerea anuala a firmei, un bal mascat de mare senzatie in celebrul local bucurestean Bamboo. Un local infinit de kitschos (pereti cu zgrumtzuri argintii si canapele de musama rosie?? brrr!!), cel mai mare in care am fost pana acum, cu muzica buna, aruncat intr-un peisaj namolos pe desfundata strada Ramuri Tei [o strada pe care convietuiesc – din cate am vazut – cam toate tipurile de arhitectura: bordei, bojdeuca, casa, bloc, vila ultimul racnet, restaurant de fitze, club asijderea].

Peterecerea super, distractie, bautura, mancare, veselie, muzica si cele mai grozave costume pe care le-am vazut vreodata! Cu adevarat surprinzatoare: cele mai misto vrajitoare, printese, Cleopatre, domnite misterioase, conti si baroni, Zorro si pirati, ingerasi cu aripi de pene si cate si mai cate! Pe unii abia i-am recunoscut; tuturor costumele le veneau de minune… a fost un carnaval foarte reusit. Dar altceva mi-a atras atentia: costumele li se potriveau si le purtau cu atata naturalete pentru ca si le alesesera singuri, dupa gustul si cheful lor si -zic eu- dupa cum se simteau fiecare: pirati sau domnite, regine sau ingerasi, vampiri sau personaje istorice. Tot privindu-i si amuzandu-ma de costumele care defilau intr-un ritm ametitor, am dezvoltat teoria asta cum ca de fapt costumul reprezinta ceea ce ai vrea tu sa fii. Imbracati in costumele de carnaval, colegii mei erau mai ei insisi decat in hainele de zi cu zi: zanele erau zane si in realitate, spiridusii erau spiridusi, regii si reginele aveau intotdeauna supusii in jur. Sigur, erau si cativa costumati evident in gluma [„hai sa-mi iau cel mai original costum din magazin!”], dar erau si in haine de zi cu zi – ceea ce inseamna fie ca n-au apucat, fie ca n-au vrut sa se costumeze. Poate se simt bine in pielea lor si nu simt nevoia sa imprumute alta identititate, nici macar pentru o noapte.

Eu am fost o negresa cu par cret si turban, pictata cu migala de Livia o ora si ceva cu fard maro pe fata si pe gat, atat de autentica incat am dat socuri tuturor celor care ma recunosteau in cele din urma sub masca [„nu se poate! Chris??? Pe bune esti tu??? Nu pot sa cred! Nu te-am recunoscut!!”]. Si sincer va spun ca negresa mi-am dorit sa fiu din prima secunda cand am auzit ca vom avea bal mascat. Si mi-am dorit inca de cand eram mica si ma jucam cu papusa mea „Neagreasa”, singura neagra si diferita intre toate papusile mele albe.

Online is the future [reloaded]

intr-o seara Diana si Iulian ma duceau spre Unirii cu dragalasul lor BMW
si am avut urmatorul dialog:
iulian: unde te duci?
eu: ma vad cu niste doamne ;))
el: aveti un comitet de cucoane?
eu: daaaaa
el: fara barbati?
eu: pai cucoanele stau si cos, barbatii cu razboiul, cu alte alea
el [rade]
eu [completez]: …numai ca in ziua de azi razboaiele se poarta online ;))

Mi s-a parut o replica de-aia super-geniala, care-ti iese din gura fara s-o fi rostit tu… ca un fel de inspiratie. Mi-a placut si am tinut-o minte. Si acum ce vad? WW2 rescris ca MMORPG! LOL

Live blogging inenarabil (dar nu la TNB)

Cuvantul zilei, de la Bucurenci-proaspat-mutat-pe-Wordpress: INENARABIL. O sa va las placerea de a cauta pe DEXonline intelesul. Oricum, o data ce afli ce inseamna pare mai usor de descompus si de ghicit cum s-a format. Desi nu inteleg de unde vine primul E [epentetic?].

Sunt fericita ca am primit bilete pentru duminica la TNB, s-o vad pe Marie Rose Mociornita. Va fi o conferinta din seria celor pe care TNB le tine duminica de duminica si la care eu n-am fost niciodata pana acum. Dar e bine de stiut ca o parte au aparut pe DVD si sigur mi-o iau pe cea tinuta de Neagu Djuvara.

P.S. Mi se pare jenant de tot site-ul TNB… si kappa.ro?? E cam asa, de la inceputurile internetului si foarte greu de navigat (si banuiesc ca si de updatat).

P.S.2 Live blogging (un soi de) fac eu azi la serviciu ;)) Avem Ziua Portilor Deschise la dept meu si bloghez de zor despre cine intra pe portile deschise… pana acum au intrat vreo 10-12 persoane si mai asteptam ;)

Online is the future

Fac ce fac si tot despre online scriu azi.

Dar cum sa nu scriu, cand se intampla lucruri asa de misto cum e campania Vreau sa fac marketing online, o campanie de recrutare sui generis initiata de ARBOmedia, New Media Agency, Speed Promotion, Hotnews.ro, IQads si Marketeer.ro – de fapt un program de recrutare si training, care suna foarte interesant.  

Pasii pentru a urma acest program sunt:

– inscrierea (pe site-ul campaniei, pana pe 11 nov)

– selectia (doar 21 de candidati vor urma cursul)

– cursul de o saptamana (crash course in online marketing)

– practica pe proiecte reale

– si angajarea la companiile partenere a celor mai buni 11 absolventi

Foarte simplu si de efect. Vreau si eu sa fac marketing online! [well, am noroc, deja fac :) sort of]. Am aflat de aceasta campanie de la Ramona Patrascanu.

Angajatori de Top

Maine incepe angajatori de top editia de toamna. In Bucuresti, la Sala Palatului, de maine dimineata pana sambata dupa amiaza. Azi am fost sa montam standul; arata bine ceea ce incepuse deja sa se ridice (spidere, roll-upuri, fotolii si mochete personalizate, bannere, firme luminoase, tot felul de nebunii… sau cumintenii:)) si de maine incep sa vina vizitatorii!

Chiar langa standul nostru (care e cel mai tare din zona lui si-mi place grozav!) se asezau rafturi cu muuuuulta ciocolata… cea mai fina, direct din Alpi :p Maine nu stiu cum o sa reziste fetele, cu bolul de bomboane pe masa si atata cioco alaturi ;))

La ceai, cu etica si Marie Rose Mociornita

Inaugurez o noua categorie, de-ale jobului, cu postari piaristice si profesionale, sau poate nu chiar asa de mult. Inca nu m-am hotarat daca vreau sa fac piar in viata. Si, conform unei zicale, daca inca te mai intrebi inseamna ca nu ti se potriveste. Dunno.

Azi la PR Tea am simtit ca mi se potriveste PR-ul. Daca e unul perfect etic si legal si moral (si nu ingrasa, evident! :). Pentru ca s-a vorbit despre etica in relatiile publice… sau cel putin de la asta a pornit discutia, pentru ca de fapt s-a vorbit despre mult mai multe: despre evolutie, despre invatare, despre forme fara fond, despre reputatie. Si am aflat asa:

• ca PR is about building reputation (da, stiam, dar are o parte noua): incepand cu reputatia ta. fiecare alegere pe care o faci in cariera (compromis sau refuz sau orice ar fi) iti cladeste, in timp, o reputatie.
• ca trebuie sa gandesti pe termen lung, ca sa nu te prinda viitorul nepregatit. Asa am inteles eu, care simt ca m-a prins nepregatita si vreau sa remediez asta :-)
• ca lucrurile bune intai se fac, apoi se povestesc (apropo de CSR)
• ca PR-ul in Romania nu are un cod etic, cum au celelalte tari. Nici companiile nu prea se intrec in coduri etice, as putea sa adaug.
• ca there’s no such thing as a free lunch. Mai ales cand lunch-ul il da PR-ul :))
• ca in viata atragi oameni asemanatori tie ca etica si tip de comportament. Si renteaza pe termen lung sa fii egal cu tine insuti.

Marie Rose Mociornita a prezentat apoi cateva „do’s and dont’s” pentru un piarist:

1. Stabileste relatii personale, fara sa cazi in familiaritate.
2. Spune „nu stiu” cand nu stii ceva. Nu-ti insulta clientul indrugandu-i minciuni.
3. Intemeiaza-ti relatia cu presa pe respect, nu pe barfa sau pe „contacte”. Cultiva relatii cu persoane de varsta ta care vor sa traiasca intr-o alta Romanie.
4. Ai grija de sanatatea ta. Ciclul birou-pat e daunator pe termen lung. Anxietatea si stresul nu sunt sfetnici buni. Si nu-ti foloseste la nimic sa ajungi la burnout in cativa ani.
5. Ia decizii strategice pe termen lung. Ia decizii. Daca nu le iei, se iau singure si poti avea surprize. „Trebuie sa faci alegeri in viata; n-ai de ales!” :-)
6. Respecta-ti partenerii straini si asigura-te ca esti respectat. Strainii nu ne sunt superiori prin faptul ca sunt straini.
7. PR = intuitie + fler + carisma + tact. Invata tehnici de PR, dar fa-le sa para ale tale. In tot ce faci, pune o amprenta personala.
8. Nu vinde lucruri cu care nu ai vrea sa fii asociat sau in care nu crezi (PR pentru WC-uri sau tutun).
9. Nu folosi tehnici de PR in viata personala!
10. Ai curajul raspunderii, fii egal cu tine insuti, asuma-ti alegerile, respecta-te, fii credibil, gandeste pe termen lung.

All in all, a fost o lectie de etica in PR, dar si in viata adresata tinerilor adunati acolo (99% erau studenti; radeam cu Diana ca ne bucuram ca toata lumea inca ne ia drept studente si nu facem chiar asa nota discordanta ;)). Liliana Serban a fost foarte clara si deschisa in a impartasi din experienta ei, iar Marie Rose Mociornita e deosebita, parca vine din alta lume… cu oameni rasati, plini de farmec, stil si intelepciune; o lume in care Romania nu e asta, pe care o cunoastem, ci una noua, pe care ea deja o vede inchegandu-se.

Evident, am gugalit-o, deci bucurati-va, pentru ca e unica:

• in viata nu sunt de vanzare sanatatea, dragostea, respectul si timpul
• politicieni, lichele si probleme pe care nu ar trebui sa le avem
• her life, her charity works
• incepe cu exteriorul si interiorul te va urma

Marti 13: PR Forum

Pentru ca marti 13 nu e o zi pe care s-o petreci la birou, am ales s-o petrec la „primul forum de relatii publice”, PR Forum, organizat de Evensys si desfasurat la Crowne Plaza, Bucuresti.

N-am ajuns decat de la ora 11, pentru ca a fost o mica problema cu plata participarii, asa ca nu pot sa va spun cum a fost de dimineata, dar de la 11:30 la 13:30 (adica 14:10 :) a meritat sa fii acolo in sala, si am fost suficient de norocoasa sa-mi gasesc loc chiar in primul rand.

Pentru mine au fost interesante in mod special prezentarile despre Internal Communication (Tereza Valcan) si Change Management (Crenguta Rosu si Corina Vasile). Mi-as dori sa le gasesc undeva pe site-ul sau blogul evenimentului, fiindca am luat ceva notite, dar Tereza sincer m-a lasat un pic in urma. Venindu-i randul spre sfarsitul sesiunii, a incercat sa recupereze timpul pierdut de vorbitorii anteriori si a trecut mult prea repede peste multe chestii interesante. Interesante pentru mine, cel putin, care asta fac: comunic intern de nu ma vad! :)

Pentru o povestire „de-a fir a par” a prezentarilor, va las sa cititi postarea lui Ionut Oprea de pe blogul PR Forum. Eu am sa va spun doar un mic amanunt care m-a amuzat, si anume titlurile vorbitorilor prezenti. La aceeasi masa si cu aproximativ aceeasi pozitie, am avut un PR Director sau Director de Relatii Publice (Corina Vasile, Raiffeisen Bank), un Corporate Affairs Manager (Tereza Valcan, Cosmote), un Communication & Public Affairs Manager (Sandro Baricevic, Coca Cola) si un Sef Serviciu Relatii cu Presa (Silviu Sepciu, Automobile Dacia). Iar ei, la randul lor, lucrau cand cu „HR” [hasherul], cand cu „Resursele Umane”, cand cu (probabil) „Serviciul Personal”. :)

You may think I’m shallow, dar mie mi se pare ca denumirea p0zitiei e foarte importanta si-ti da asa un je ne sais quoi… pe bune. Acuma sunt la moda pozitiile de Evangelist – ce-ar fi sa ma fac Internal Communication Evangelist? ;))

In fine, revenind la PR Forum, dupa povestea cu focusul pe corporate communication, m-am dus fuga la workshopul de comunicare online [evident!]. Acolo, niste baieti simpatici (Manafu, Ionut Oprea, Radu Ionescu, Alin Zainescu) si un domn jurnalist extrem de placut si spiritual (Victor Kapra, Ziarul financiar). Prezentarile – ok, noutatea absoluta: netclips, lansat acolo, cald, de Radu Ionescu si Manafu – un serviciu de monitorizare, in premiera in Ro, pentru user-generated content! – suna interesant. Intrebari din public = 0, telefoane mobile tzaraind in disperare = 4, domnisoare plictisite desenand floricele pe caietul evenimentului = 3 (in jurul meu), locuri pe scaune = 30 (?), locuri in picioare = 10-12, gura ca de ce tre sa stea in picioare = 1 [una].

In rest, cafeaua excelenta, mancarea buna, networkingul mai varza la mine (dar m-am intalnit cu o colega de liceu care lucreaza acum intr-o agentie de PR si am aflat cu tristete ca nici ea nu stie nimic despre intalnirea de 10 ani pe care ar trebui s-o avem anul asta… :((, dar imi va trimite contactele unei alte colege din liceu, poate punem noi ceva la cale).

Ca si la Digital Marketing Forum, am remarcat destula lume venita de decor, care in timpul conferintelor isi verificau sms-urile sau lucrau direct pe laptop – nu inteleg de ce n-au ramas la birou…

Si mi-a placut Tereza Valcan, care mi s-a parut foarte foarte frumoasa si eleganta.

In taxi la dus: un nene sofer care mi-a povestit cu lux de amanunte cum a lucrat in el in Libia, a castigat bani si si-a luat acum o super masina cu care sa faca taximetrie la Fly Taxi, ca „omul daca nu munceste, se tampeste”. Desi el, judecand dupa contul gras din banca, n-ar mai avea nevoie sa munceasca nici macar o zi pana la sfarsitul vietii!

In taxi la intors, sofer parfumat la maxim, cu antiradar ca tziuia de mama focului, dar tacut. La un moment dat in tacerea aceea izbucneste tare o manea din aia de mare durere: mobilul omului. :))