Despre perceptia subiectiva a timpului

Sunt inca uimita ca toti elevii mei intra la orele online. Le si zic, dealtfel:

– Fratilor, ma bucur enorm ca sunteti aici. Va dati seama ca traim niste vremuri misto cand, daca vrei, poti sa pui profa pe mute sau chiar sa-i dai ignore de-a binelea? Si fara consecinte?!

– Asa e, Miss Anghelina, dar mereu suntem curiosi sa vedem ce ne-ai mai pregatit.

Ca un vlogger de top ma simt la orele astea! Cand vad acolo 23 de ferestruici dragute, parca am castigat lozul cel mare. Daca lipsesc, se scuza unii pe altii.

– Miss Anghelina, l-am sunat pe Cutarescu de 12 ori. Cred ca doarme sau are telefonul descarcat.

– Miss, stiu sigur ca lui Georgica azi vin sa-i instaleze internet. Si-a schimbat reteaua si abia la 9 vin aia. Mi-a zis sa va spun sa il scuzati.

Cum sa nu ii scuz? Daca eram la scoala, ar fi venit 12 din 23, restul fiind prea obositi sa se mai scoale la 6:45 sa prinda microbuzul care-i aduce la scoala. Am fi facut ore-pauza-serbare-repetitie si ar fi fost un balamuc obositor pentru toti. Asa, ne vedem de treaba, ca si cum am avea tot anul inainte, nu zece zile pana la sfarsitul unui an dintre cei mai bizari.

– Miss Anghelina, ce tare!

– Ce?

– Pai cum ati zis acum ca la anul, in clasa a 11-a…

– ????

– Eu va jur, Miss, nu mai stiu nici cati ani am, nici in ce clasa sunt, zau. Parca numai in casa stau de ani de zile. Parca nu mai am varsta, scoala, prieteni, viata. Stiti ca zilele trecute am iesit cu mama si am vrut sa bem o cafea in oras si nu ne-a venit sa ne scoatem mastile? Am luat la pachet cafeaua, am baut-o acasa.

– Ai dreptate, intervine filozoful clasei, si eu am acelasi sentiment: ca stau acasa de o vesnicie. Dar stiti ceva? Inainte eram mereu in miscare; aveam repetitii, spectacole, antrenamente, competitii, teme, examene. Pai chiar saptamana asta am fi fost stresati maxim de teze! Eram intr-o goana infernala dupa note, recunoastere, premii, medii. Si apoi toate astea au disparut, lumea s-a oprit si noi n-am mai stiut cine suntem si ce cautam. Ma credeti ca eu abia acum ma bucur de pandemia asta? Da, pare urat si egoist ce zic, stiu ca sunt oameni care sufera, dar mie mi-a adus o liniste de care nu stiam ca am nevoie. Eu am citit ce-am avut chef, am avut timp sa imi fac temele cu grija si atentie, am dormit mai bine si, stiti si voi, vreo trei saptamani m-am jucat online nonstop si apoi eu am decis sa dezinstalez toate porcariile alea de jocuri.

– Hai, frate, lasa-ma cu astea, zice alt baiat. Daca nu era terenul asta de baschet aici, in spate, sa mai bat mingea cu un tovaras, cred ca muream saptamanile astea. Lasa-ma cu orele online (scuze, Miss Anghelina, stii ca pe tine te iubesc!) si cu cititul si cu pandemia. M-am saturat, frate, vreau sa ne lase in pace cu prostiile, eu nu stiu ce fac daca ne tine peste vara tot inchisi…

– Bai, dar sa va zic eu una, intervine o fata. Cam prin saptamana trei mi-am dat seama ca trebuie sa stau inchisa cu ai mei in casa o vreme. Eu inainte nu prea petreceam timp cu ei; dormeam pe la prietene, eram super-sociabila. Dar stiti ceva? Doi ani mai avem de stat acasa, doar doi ani. Si mi-am zis: ce-ar fi sa profit de pandemie sa-mi cunosc mai bine parintii? Bai, fratilor, sunt o norocoasa. Parintii mei chiar sunt oameni misto. Stiti ce bine ne simtim impreuna? Fara pandemia asta, poate nu ne-am fi apropiat atat. Intr-adevar, si eu simt ca stau casa de hat si cand, dar chiar a fost ok.

Inca putin si vom zice: „o facuram si pe-asta!” Nu stim daca la anul vom reveni online sau in clase, cu masca sau fara. Oricum ar fi, stim ca putem pastra o relatie frumoasa chiar si la distanta si asta e bine.

Mi-aduc aminte ultima ora cu ei in clasa, Romeo si Julieta, dar si multa teama si grija. Stiu ca m-am uitat dupa ei cum se urcau in microbuze si deja mi-era dor de ei. Am mai mers de atunci la scoala si mereu mi se pare aiurea scoala pustie, populata doar cu cativa adulti (directori, gardieni, IT, HR, cabinet medical, cantina…). Am stiut atunci ca treaba cu virusul e de durata, dar nu mi-am imaginat ca vom face scoala online aproape un semestru intreg. Nu stiu cum am reusit… pentru mine clar a contat ca mi-am pus repede in cui toate asteptarile si-am trait de la zi la zi, de la saptamana la saptamana, de aceea si mie perioada asta mi s-a parut mult mai lunga. Dar am si invatat! Mi-am reorganizat mobila in casa ca sa arate bine „clasa” pe camera si sa-mi bata lumina cum trebuie. M-am agitat sa fac ore interactive. Am invatat ca un minut de tacere online e ca o eternitate in clasa. Am invatat mult de la elevi, inclusiv sa tac si sa aceept acel minut etern… pentru ca dupa el vine un raspuns, apoi altele. Ori daca ma grabesc si vorbesc eu, am pierdut.

Inainte sa stim ca prin China bantuie un virus etc., la noi in scoala se vorbea de un program nou de dezvoltare profesionala, care presupunea sa ne filmam la ore si sa privim filmarea impreuna cu un coleg, ca sa ne analizam si corectam diversele ticuri etc., dar si ca sa ne admiram, cand e cazul. Unii colegi au fost reticenti, eu am apucat sa ma filmez si sa ma vad si sa fac o lista kilometrica cu tot ce nu-mi place… apoi a venit pandemia. Ei, ce sa mai spun, la scoala online ma vad in fiecare zi pe camera… predau si ma vad, imi sunt eleva si profa si e extrem de ciudat, dar si interesant. Acel PD enervant a devenit, brusc, singurul mod de a face ore.

 

74 zile

Acum 74 de zile, pe 13 martie 2020, s-au inchis scolile. Vacanta din 4 aprilie s-a devansat si ne-am trezit brusc proiectati intr-o vacanta… de studiu, deoarece in doar o saptamana am trecut de la a preda unor copii de carne si oase la a ne auzi vocile distorsionate prin reteaua internet brusc supraincarcata. Cu sau fara imagine. In cazul scolii noastre, fara, conform normelor de protectie a datelor. Am transferat rapid toata munca pe google docs si slides, am regandit evaluarile, am facut cateva cursuri de Google Meet, Zoom si BBB ca sa vedem ce sistem ni s-ar potrivi mai bine si ne-am impartasit trucuri de youtuber (lumina din spatele ecranului, ecranul mai sus decat capul, eventual un background curat, nu cuierul cu haine aruncate pe el sau bucataria unde ziceai ca au dat turcii, haha).

Turcia a abordat pandemia astfel:
– scolile inchise de la primul caz.
– dezinfectant in locurile publice (restaurante, magazine, metrou, statii) de la primul caz.
– mall-uri si magazine inchise din prima saptamana: stiu ca stateam acasa si era deprimant sa vad cum totul in jur se oprea, pana in ziua aceea creepy cand am mers cu vecina si prietena mea, Elaines, la Viaport (un outlet plin de viata, cu magazine, restaurante, parc de distractii etc.). In ziua aceea si eu si Elaines purtam masti. Toate magazinele erau inchise, in afara de farmacie si de supermarket. Din boxe rasuna o muzica vesela, care contrasta cu aspectul post-apocaliptic al locului.
– mastile obligatorii in public din a doua saptamana. S-au distribuit masti gratis la intrarea in magazine sau la urcarea in mijloacele de transport, pentru cine n-a fost pregatit.
– masti de vanzare in supermarket in momentul cand au devenit obligatorii. Nu la pret de specula.
– scolile de meserii si fabricile au trecut la productia de masti, dezinfectanti etc. din prima saptamana.
– majoritatea oamenilor au continuat sa lucreze, cu masurile noi (masti, distantare, dezinfectare), dar in weekend s-a instituit carantina totala, la modul ca nimeni (in afara de medici etc.) nu are voie sa iasa din casa.
– cetatenii sub 20 de ani si peste 65 – carantina totala permanenta, cu echipe de voluntari coordonate de primarii care sa faca cumparaturi etc.

 

Ca peste tot, timpul ne va spune ce-a fost bine, ce n-a fost. Ministrul Educatiei a anuntat ca elevii nu se vor reintoarce la scoala anul acesta. Profesorii, da. Trebuie sa incheiem medii si sa supraveghem examenele de capacitate, bacalaureat si admitere, la sfarsitul lui iunie. Scoala continua online pana pe 16 iunie, iar sistemul de note si medii ramane inca sa fie anuntat, probabil pentru a-i tine pe elevi in priza.

53 de zile

Azi e ziua 53 de stat in casa. Ore online, teme de corectat, Netflix, banana bread, plimbari prin campus. Iesiri la supermarket ca la scufundari la mare adancime: aer in piept, curaj, adrenalina, masca, dezinfectant. Iesi din casa, te scufunzi in supermarket, iesi cu produsele dorite, ajungi acasa, te dezinfectezi pe tine si produsele – victorie! La inceput aveam, la supermarket, senzatia de normalitate: intram si mi se parea ca e un loc familiar. Acum nu o mai am, poate fiindca toata lumea umbla cu masca si se feresc unii de altii ca magnetii care se resping si facem toti un fel de balet ciudat in care ne ducem spre un raft, acolo e deja o persoana, dam inapoi, vine cineva din spate, ne furisam pe alta alee unde poate nu avem treaba, dar e goala si asteptam sa se elibereze unde avem nevoie. Vanzatoarele ne asteapta la casa cu dezinfectant si viziera. Intre noi, clientii, ne analizam cu coada ochiului mastile si ne amintim ce-am citit: mastile chirurgicale sunt cam apa de ploaie, mastile cu respirator te protejeaza pe tine, dar lasa aerul din gura ta sa infecteze totul in jur, unele masti lipsesc din spitale si se regasesc pe chipul unor oameni care le folosesc sa mearga la supermarket, mastile negre supraelastice nu au alta valoare decat ca se spala la masina etc. etc.

Nu e totusi atata paranoia in jur. Domnul simpatic care vinde fructe uscate, nuci si alune inca striga vesel de sub masca: „Da, poftiti, poftiti! Caise uscate, nuci, alune, stafide! Sanatate curata!” La fel si doamna extrem de amabila de la patiserie, unde acum totul se vinde preambalat. „Avem borek cald! Poftiti la paine proaspat scoasa din cuptor! Fursecuri si covrigi!” striga ea, cand trece cineva pe langa stand. „Da, va rog, cu ce va servesc?” spune imediat, atunci cand un client se opreste sa se uite la produsele din galantar. E o chestie care m-a surprins, asta ca in Turcia vanzatorii striga prin supermaket ca la piata.

Tanarul care vinde branzeturi si masline e aproape complet acoperit de masca, viziera, halat, capison, manusi. Pare un hibrid interesant intre un chirurg care se pregateste sa intre in operatie si un sudor care lucreaza, sa zicem, cu diamante. In sensul ca e impecabil de curat si lumina neoanelor i se reflecta in viziera. Ii cer branza, dar nu stiu de care, toate arata la fel, dar numai una are gustul care-mi place mie si masca ma impiedica sa le gust. De fapt nici nu ne mai ofera sa gustam, deocamdata. Insa se pare ca sub echipamentul de chirurg-sudor se ascunde acelasi vanzator care m-a servit si alta data si care, vanzadu-ma confuza, zice vesel:

– Aaa, sunteti doamna de la scoala? Stiu eu de care branza va place. Mergeti pe mana mea!

Si are dreptate!

Dupa Broadchurch am vazut Paranoid, un alt serial cu detectivi britanici. Am citit o singura carte, dar am inceput vreo cinci. Un coleg, prof de mate, a inaugurat „cararea distantatilor”, o poteca prin campus care urmeaza drumul principal, dar merge numai prin padurice si peste pajisti si e superba, fiindca ai impresia ca esti undeva in excursie. A fost proiectul lui de pandemie, la care a lucrat vreo doua saptamani zilnic, de la 5 la 7 dimineata. A curatat poteca, acolo unde era, a taiat poteca acolo unde nu era si a marcat drumul cu stegulete sau semne pe copaci. Apoi ne-a invitat la un „social distance walk” intr-o vineri, dupa ore. A fost atat de frumos, incat a devenit o traditie. In scurta vreme, a fost urmat si de „social distance beer”, care presupune ca ne aducem fiecare cate un scaun pliant si o bere si stam de povesti, in cerc, pe pajiste, la un metru jumate distanta unii de altii. Suntem cinci-sase profi, cu varste intre 35 si 64 de ani, cativa britanici, o frantuzoaica, o romanca, o turcoaica. Colegul de mate ne invata despre compost si ne ofera cu generozitate praz si ceapa verde din gradina plantata de mainile lui.

 

Stam in casa

Predam online, invatam lucruri noi, ne adaptam, ne mai dam si cu stangul in dreptul, invatam, ne mai invata si copiii, iar acesta e „the new normal”. Elevii mei vor la scoala, intra toti pe lectiile online, isi fac temele, sunt extra-creativi unii, altii extra-lenesi, dar toti sanatosi si dornici sa se reintoarca la scoala. Mi-e foarte dor de ei!!

Ieri a venit o colega sa o ajut cu computerul care nu afisa corect prezentarea pentru lectiile online. A venit cu masca, cu manusi, cu sticluta de dezinfectant din care isi tot dadea cate un fas pe maini si pe haine. Mi-amintea, nu stiu de ce, de Nasa Zana a Cenusaresei, care aparea mereu intr-un vartej, asa. Am stat, fireste, la doi metri una de alta. Fas! Uite aici, cand vreau sa deschid un PPT mi-l taie si se vede doar jumate, vezi? Fasss! Pai nu stiu unde l-am salvat. Fasss!

Am rezolvat calculatorul, am baut si un ceai impreuna, ne-am povestit fiecare noile apucaturi dobandite, dar si erorile din care am invatat pe pielea noastra: ea a lasat ouale la inmuiat in apa cu detergent de vase. Gresit! Detergentul a trecut prin coaja oului si au trebuit aruncate. Amandoua lasam plasele de la magazin pe balcon cateva zile, daca produsele dinauntru sunt neperisabile. Amandoua spalam legumele si fructele in apa cu otet (ea spala si cu detergent de vase, eu nu vreau alte chimicale pe mancare). Amandoua spalam ambalajele inainte sa desfacem si sa mancam – iaurt, branza etc. Eu le spal cu sapun de maini, ea cu detergent de vase. Amandoua ne spalam hainele cand venim de afara. Eu am iesit miercuri, sa merg la supermarket. Ea nu a mai iesit din campus de 15 zile.

Incet-incet, invatam apucaturi noi.

 

 

Pandemie si paine

Dintr-un mesaj pe care i l-am scris unei colege:

Between online lessons, marking and worrying about life, it’s been a month since we last saw each other. How are you doing? I miss you and I want to hear your news.

I’m ok, not quite able to get into a routine because I can’t sleep very well, so I wake up in a panic every day haha. I go out for walks around the campus every day, watch endless episodes of Doc Martin on Netflix, read a lot of assignments that my IB students so diligently produce and yesterday I even went to Migros, which is always a mixed experience – because it feels normal and scary at the same time.

I miss the pre-virus world, when we could touch door handles and hug each other without putting each other in mortal danger! My family are well – all tucked at home and wondering when we will be able to travel across borders and see each other again. I just had this horrible thought that wherever we go we might have to be quarantined first, which would ruin our holidays.

~

Ieri m-am intalnit cu o colega, fuma in gradina casei. „Iti spun sincer, Christina,” mi-a zis, „eu inca nu mi-am revenit din soc. Inca ma trezesc dimineata si sper ca a fost un vis urat.”

Dar primavara merge inainte, infloresc pomii, canta pasarelele, iarba e verde si eu imi inchipui ca m-am mutat pentru o vreme intr-o manastire zen, unde am ocazia sa ma relaxez si sa privesc mugurii cum se deschid si iarba cum creste. Gaudeamus igitur.

Sa treaca beleaua

In primele zile de pandemie, cand inca mai radeam la poze si filmulete despre carantina, am vazut o poza de la un magazin local care anunta ca e inchis „pana trece beleaua.” Acum ca ne-am lamurit ca nu trece cu una, cu doua, ne repliem si noi si ne adaptam la noua situatie, fiindca ce alta optiune avem?

Am inceput orele si copiii ma fac sa uit de pandemie. E ciudat si singuratic sa-ti petreci ziua in casa, corectand si predand pe internet. Timpul zboara cand sunt cu copiii sau in sedinte si se taraste cand nu am ore. Pot sa beau cafea cat si cand am chef. Pot sa iau micul dejun in sedinta, cu camera si microfonul oprite. Lucram pana la ora 4, de la 4 la 5 mai discutam intre colegi sau incercam vreun sistem nou de videoconferinta, verificam daca se vede prezentarea, daca se aude etc. Dupa 5, uneori citesc, alteori ies la plimbare prin campus. O tura completa de campus are 5000 de pasi. Am inceput sa fac niste ture smechere, gen parkour, sa o cotesc pe neasteptate sau sa lungesc plimbarea cu cateva ture in sus si-n jos pe scarile de la intrarea in scoala. Apreciez copacii si aerul curat. E frig, sunt 6 grade, ploua, mi-e dor de mare. Nu am mai iesit din campus de opt zile.

Colega care mi-a adus joi banane de la Carrefour mi-a zis ca si acolo s-au instalat acele geamuri de protectie la case si se intra in serii de maxim 10 persoane, calcand la intrare pe o covoras cu dezinfectant. Nu se mai poate circula intre orase, nici merge aiurea cu masina prin Istanbul, fara sa ai treaba. La orice ora m-as uita, Google Maps imi arata ca in Istanbul nu este deloc trafic… the new normal. Scoala ne tine la curent cu stirile din Turcia. Mai multe hoteluri au fost alocate medicilor care lucreaza in spitalele dedicate acestei maladii. La ora 9, in fiecare seara, se aplauda de la balcoane munca celor din linia intai: personal medical, salubritate, cei care spala strazile, lucratori de la supermarket, firme de livrari, farmacisti etc. Chiar si dintre colegii nostri, unii merg la scoala: ar fi imposibil sa trecem cu bine prin perioada asta de scoala online fara munca constanta a celor de la IT, de exemplu.

Turcia gestioneaza bine criza pana acum. Ministrul Sanatatii pare a fi seful desemnat. Numai el vorbeste la TV, update-urile ne vin de la el, el ne anunta seara de seara cate cazuri noi avem, cati oameni au murit. Ministrul Educatiei a aparut sa clarifice unele intrebari legate de bac si examenul de capacitate, care acum se vor da exclusiv din materia semestrului I. Ni s-a spus ca inainte de 30 aprilie nu iesim din case – in 30 aprilie se va re-evalua situatia.

Consideratii lingvistice

Intr-o saptamana, lumea s-a oprit in loc. Virusul care in ianuarie facea ravagii in China a ajuns acum pe toate continentele, mai putin Antarctica. Este o epidemie globala de un fel de boala respiratorie contagioasa cauzata de un virus nou si agresiv. Pe 11 martie 2020 OMS a declarat ca lumea se confrunta cu o pandemie.

Cuvintele:

Pandemie – adica o epidemie „pan” – universala. De ce am simtit nevoia sa avem un cuvant mai grav ca epidemie? Ce sentimente ne produce sa stim ca traim o perioada de pandemie? Ne simtim speriati pentru ca percepem ca e ceva mai grav? Sau linistiti ca macar nimeni nu mai e mai cu mot in situatia data – pandemia ne loveste pe toti la fel, americani sau chinezi, bogati sau saraci. Oare sa fie asa, insa? Evident ca nu. In primul rand se stie ca nu ne loveste pe toti la fel, fiindca nu avem toti aceeasi stare de sanatate si imunitate. Unii sunt mult mai expusi ca altii (expunerile repetate maresc incarcatura virala – caut link si va spun unde am citit) pentru ca nu au optiunea sa STEA acasa (sau macar sa LUCREZE de acasa, ceea ce cu totul altceva). Unii nu au casa. Unii nu au apa curenta sau alte metode de a isi dezinfecta mainile etc. Deci treaba cu egalitatea nu sta in picioare. Ma mira sa citesc pe social media cuvinte (frumoase, nu zic, emotionante maxim si uneori chiar bine scrise) care pleaca cumva de la premiza ca toti stam acasa si ne plictisim si singura noastra preocupare acum este sa facem mai des yoga, sa respiram si sa ne conectam cu sinele nostru profund sau, maxim, sa ne tinem copiii fericiti si ocupati. Uneori ma gandesc daca mai mor oameni si de altceva? Daca se mai nasc copii? E ciudat sentimentul asta ca lumea s-a oprit in loc. Dar la supermarket e deschis. Gunoaiele nu ne-au inundat inca. Avem apa, curent, ba chiar si strazi spalate cu detergent. Si-mi inchipui doar cum trebuie sa fie sa lucrezi acum intr-un spital, sa ai o secunda, sa intri pe net si sa vezi cum se plictisesc altii.

Covid-19 – in orice limba e un cuvant bizar. In romana are o conotatie putin comica data de asemanarea cu „guvid”. Nu e o raceala. Nu e o gripa. Nu e nici macar o boala, pentru ca bolile in limba romana sunt feminine. E un covid. Oare ne temem de covid mai mult decat de gripa? Oare il asociem cu imaginea aceea a bilei cu tepi care e omniprezenta? Oare descrieri de tipul „virusul ucigas” ne induc teama? Oare daca se numea SARS-19 il asociam cu altceva?

Izoleta si contactii – doua cuvinte noi pe care ni le-a daruit pandemia. Intrati si cititi articolul din Dilema Veche, ca merita. Discutia despre „izoleta” ca un feminin cochet e misto.

Nu ies din casa. Am cumparaturi facute pentru multa vreme si nu consum mult. Am inceput scoala! Mi-e dor de ore, de copii, de vocile lor. Mi-e drag sa-i regasesc online si ei – adolescentii! – sunt bucurosi ca deocamdata lucram asincronic si inca se pot trezi la 10 si nu le pune nimeni absenta. Lucrez zilnic mai mult de 10 ore – am opt ore online cu elevii / colegii, plus eseuri IB de corectat. Gatesc mai mult ca oricand, fiindca e o activitate creativa si relaxanta. In vacanta de saptamana trecuta am vazut doua filme cu pandemii si TED Talk-ul faimos al lui Bill Gates. O trece si asta.

Sfarsitul lumii a avut loc

21 martie 2020

Ora 11:00. Suna telefonul. Este vecina mea din Venezuela.

– Christina, scumpa mea, nu vreau sa te deranjez, am o mare mare mare rugaminte…

– Scumpa mea, tu nu ma deranjezi niciodata. Spune!

– E ziua fetei mele luni, face 20 de ani… Nu-si va putea face ziua. De o saptamana suntem inchisi in casa, nu iesim decat cu cainele… As vrea sa-i fac un tort. Ea nu stie. S-a intors din Spania si mai are 2 zile de carantina, nu, e bine, slava Domnului, toti suntem bine. Dar abia dupa ziua ei poate sa iasa. Te superi daca te rog sa imi iei niste lucruri de la supermarket?

Ora 12:00. Merg la mall-ul din apropriere, care e un outlet in aer liber. Nu am masca, fiindca n-am inteles la timp amploarea pandemiei, apoi s-au terminat mastile. Am manusi. Mall-ul insa e complet pustiu, sinistru de pustiu, in afara de farmacia unde farmacistii poarta masca si ne lasa sa intram cate unul. Imi cumpar o masca la suprapret, dar mi-e mila sa o port de frumos ce e ambalata. Mai iau una, mai ieftina. Mi se spune ca nu-mi pot da mai mult de doua. Macar acum am masca. Din pacate, centrul Turkcell de unde trebuie sa-mi incarc telefonul s-a inchis. Supermarketul e deschis, dar mi se pare full si nu exista notiunea de distanta de siguranta. Casieritele nu poarta nici masca, nici manusi. Decid sa ma duc in satul invecinat, Kurtkoy.

Ora 12:25. In Kurtkoy viata isi urmeaza cursul. E soare, frumos, firesc. Batraneii carora primaria le-a scos bancile de pe strada si le-a inchis cafenelele, stau acum pe garduri. Cateva persoane au masti, dar majoritatea nu au. Multi au copii. Unii copii tusesc. Imbracata, inmanusata, mascata, cu ochelari de soare, Christina pare din alt film. Dealtfel mi se pare ca si aud o muzica prevestitoare: bum-bum-buuum. Iata magazinul Turkcell. Sunt vreo 4 clienti, care pipaie telefoanele expuse la vanzare. Vanzatorii nu poarta masca. Doi dintre clienti, da. Pe perete e o sticla de dezinfectant. Imi vine sa ma imbaiez in ea. Imi pun credit, sterg cardul cu dezinfectant si-l bag in portofel. Vanzatoarea pufneste in ras. „E epidemie,” zic. „Am auzit,” zice. La iesire vad o farmacie. Nu strica inca o masca.

In farmacie e pliiiiin de lume si toti par cunoscuti de-ai farmacistei. Dealtfel e un sat mic. Stau la taclale ca in orice zi. Nimeni, nici chiar farmacistele, nu poarta masca. Farmacistele au manusi. Nu intru. Farmacista ma vede la usa, ma invita, ii spun ca astept sa iasa lumea. Conversatia despre situatia asta ciudata continua degajata: unul dintre clienti lucreaza de acasa, dar e plictisit de atata stat in casa, oare cat o mai dura si prostia asta? In sfarsit, se goleste si intru eu. Cer o masca. E 4 lire mascuta obisnuita, cea mai simpla. Dincolo era 50 de lire! Cer zece bucati. Poate sa imi dea zece? Normal, zice doamna, va dau si toata cutia. Aveti 20 de masti in cutie. Vreti si dezinfectant? Am si propolis, pastile pentru imunitate, pluseaza ea. Aici pandemia nu a ajuns inca. Bum-bum-buuuum, zice muzica prevestitoare din capul meu. A ajuns, dar bietii oameni nu si-au dat seama. Brusc, ma simt ca un turist din viitor. Clar am vazut prea multe filme.

Ora 13:00. Am cumparat de la supermarket cele necesare. Vanzatoarele nu poarta nici masti, nici manusi. Supermarketul arata mai ravasit ca de obicei, dar nu pentru ca e gol, ci pentru ca prea plin. Practic, cred ca nu se mai obosesc sa duca marfa in depozit, si o stocheaza langa rafturi. Arata ca in India, doar ca in loc ca totul sa fie prafuit, marfa e squeaky clean. Jur. Istanbulul nu e un oras murdar, dar zilele astea totul e STRALUCITOR de curat. Cel putin prin partea asiatica, unde locuiesc eu.

Ora 13:10. Am ajuns acasa cu telefonul reincarcat si sacosele pline. Livrez la vecina. Ma simt plina de ceva nedefinit si periculos. Dupa ce cobor din masina, sterg volanul si bordul si usa si tot ce am atins cu dezinfectant. Intru in casa ca in filmele SF, ma descalt la intrare, pun hainele la soare sa moara virusii, pun restul la spalat, ma spal cu sapun, dezinfectez pungile, produsele, pun la soare ce se poate, pun in frigider restul, ma spal din nou pe maini. Rasuflu usurata: am supravietuit si de data asta. Nu mai ies o vreme. Am de toate. Mi-am facut un meniu ca sa mananc alimentele in ordinea in care expira, nu dupa cum mi-e mie pofta, ca pana acum. Nu mai avem voie sa risipim mancarea. Nu ca inainte ar fi fost bine sa facem asta, dar necesitatea bate posibilitatea.

Ora 14:00. Ma uit cu tandrete la toate lucrurile din casa pe care le am dinainte de pandemie si pe care pot pune mana cu incredere, fara sa ma dezinfectez. Acestia sunt prietenii mei pe care nu stiam ca-i am, spre deosebire de tot ce vine de-afara acum, la care ma uit chioras, gata sa-i prind cu covidul ascuns pe undeva. Cuget la paranoia si OCD, pe care slava Domnului nu le am, si-as prefera sa nu le dezvolt in perioada asta. Cuget la bunul simt si la simtul umorului, pe care cred ca le am si voi continua sa le exersez.

Concluziile mele dupa o saptamana de stat acasa:

• sfarsitul lumii a avut loc pe 11 martie cand s-a declarat pandemia. De aici incolo, tarile au inceput practic sa se inchida si cand se vor redeschide multe lucruri se vor fi schimbat (o zice Harari, o zic si altii– schimbarile nu trebuie sa fie negative, dar the new normal is here to stay).
• nu vom sta in casa pana la 1 aprilie cum ni s-a spus initial. Eu nu cred ca vom putea iesi nicaieri de Paste si sunt curioasa daca ni se va da voie sa parasim Turcia in vacanta de vara. E cazul sa ni se comunice mesaje clare ca treaba e de durata.
• regulile sunt facute sa fie respectate; chiar e pandemie, chiar e o gripa mai nasoala, chiar trebuie sa stam in case si la distanta unii de altii.
• e bine sa ai un tel, un program, un meniu. M-am apucat de sport zilnic, tai chi dimineata, apa multa, mancare putina si fara mancat seara, ca nu trag in plug.
• e bine ca pot lucra de acasa, ca sa continui sa am un venit, cat se va putea.

Imi dau seama zilele astea ca mintea mea e destul de interesata – nu de conspiratii, ci de intrebari care unora li se par conspiratii: de ce alte virusuri n-au dus la pandemie? Cine si ce castiga din faptul ca stau miliarde de oameni acasa (audienta captiva) si li se serveste pandemie media pe toate canalele (companiile de internet, clar)? Observ nuante lingvistice: „o simpla gripa” in ianuarie a devenit de azi „virusul ucigas”. Suntem in razboi, se lupta in prima linie, armata e chemata sa care sicrie, ministrul de interne anunta la televizor masuri aspre (necesare, dar de neconceput acum doua saptamani!). Oamenii care ies din case ne sunt dusmani (in India oamenii care trebuie sa stea in izolare sau carantina sunt stampilati, ca sa poata fi reperati si reclamati daca parasesc casa sau spitalul).

Sa ne intelegm: stau in casa. Stiu ca e o boala reala si grava, stiu ca e foarte contagioasa, stiu ca nu vreau sa aflu first hand ce inseamna si nu vreau s-o afle nimeni dintre noi. Respect munca epuizanta a personalului medical si a tuturor celor care acum nu pot sa stea in casa. Protejez, ajut, nu sabotez. Ma organizez cu intelepciune, ca sa nu ma duc cu capul stand singura in casa si intrebandu-ma cand imi voi revedea familia si prietenii, cand voi vedea iar lume pe strada (si cate luni de-acum inainte vom purta masca si vom pastra distanta sociala devenita poate lege), oare voi rata inflorirea magnoliilor anul asta, cand ne vom intoarce la scoala si in ce conditii, oare vom intelege ca unele chestii se fac simplu si eficient de acasa, oare se vor redistribui averile, oare planeta se va mai reface in pauza asta pe care i-o dam etc.

E ziua 8 de stat acasa si sunt si eu curioasa sa vad ce voi scrie in ziua 30.

Sa fim sanatosi, compassionate and compliant.

 

 

 

5 days in

Ma felicit ca in ziua 1 m-a dus capul sa-mi fac un program, pentru ca ma simt f fericita ori de cate ori bifez un element de pe lista. Pana acum mi-am atins toate obiectivele, am citit mai mult decat de obicei, am vazut mai putin netflix, nu am vegetat deloc pe canapea, am gatit si am facut 5000 de pasi zilnic.

Azi am iesit cu masina din campus, am dat o tura prin satele invecinate si, din pacate, in ciuda avertismentelor TV, acolo viata merge inainte, oamenii stau la coada si-si sufla in ceafa unii altora, se tuseste, se lucreaza, magazinele deschise, farmaciile pline de oameni care-s lasati sa intre toti odata. In mall-ul unde merg de obicei, care e un outlet, adica totul e afara (fapt pe care-l blestemam, acum il binecuvantez!!) nu era lume mai deloc. La supermarket se dezinfecteaza casele de marcat, banda, produsele. Nu se mai vinde nimic varsat, totul e ambalat. Se gasesc de toate, cu unele goluri, dar nu lipseste niciun produs.

E interesanta disonanta cognitiva. E greu de acceptat, totusi, ideea ca acest virus ne-a dat vietile peste cap. E greu de crezut ca „prostia asta” nu se va termina in cateva zile, urmand ca viata sa revina la normalul acela cu job, aglomeratie, consum, zile si luni si ani intregi cand nici nu-ti trece prin cap sa stergi clanta de la usa dupa ce intri in casa. Eu observ la mine ca mi-e greu sa vad filme despre altceva decat virusi si doctori. Cand vad in film un tip care se aseaza la masa intr-o cafenea ma apuca furia. E normal? Conform acestui splendid articol pe care l-am citit in The Atlantic, da. E normal sa oscilezi intre apreciere si furie. Sa simti ca ai fost jefuit de ceva care nu credeai ca-ti poate fi luat. Sa simti anxietate si grija pentru cei dragi. Sa te urci pe pereti intre patru pereti. Sa te bucuri ca au revenit delfinii pe coastele Italiei si apele de la Venetia sunt cristaline pentru prima oara. Ideea e sa functionezi pe modul both/ and – si furios, si recunoscator, si speriat, si optimist, si stresat, si odihnit.

Ma sperie balbaiala guvernelor, lipsa unei reactii coordonate la nivel global, masurile de criza gen stare de necesitate, panica din jur care duce la penurie de provizii, inconstienta oamenilor care expun alti oameni la virus, vestile contradictorii din China (e doar o raceala, versus e un virus care te rapune), efortul continuu de a decide care surse de stiri sunt sigure, faptul ca nu stim exact cand se va termina (si cu ce consecinte economice etc.). In capul meu e cumva o chestie care ar trebui sa aiba o solutie simpla, un medicament, ceva, nu sa bage in faliment economia unei tari.

Pentru moment, insa, realitatea este ca am multa bafta. Sunt foarte recunoscatoare pentru ca:

• am un job care continua sa ma plateasca si pot lucra de acasa cu succes (o vreme);
• sunt inca in vacanta, deci odihnita;
• dorm bine;
• nu am copii, catei, pisici („nici macar un iepuras?” a intrebat socata vecina mea Eliza, de cinci ani, cand a vazut ceea ce pentru ea era prima casa fara copii de pe lume!!) si sunt libera sa-mi fac ce program vreau;
• am masina si pot sa ies;
• locuiesc intr-un campus verde caruia ii dai ocol in 10 000 de pasi;
• turcii pana acum au raspuns eficient si preventiv;
• avem o infirmiera non-stop in campus.

Voi cum va descurcati cu pandemia? Sanatate, rabdare, compassion and compliance. Vom fi bine.

Mi-a placut poza asta. Eu dupa pandemie sigur voi continua sa fac zilnic sport de-acasa. Chiar e usor si ajuta foarte mult, mental.

 

 

Ce fac de pandemie

Ce fac in vacanta de COVID:

1. Gatesc cu Jamila Cuisine si alte site-uri;
2. Citesc ‘Persepolis’ si imi pregatesc lectiile;
3. Corectez si scriu scrisori de recomandare pt elevii care aplica la scoli de vara;
4. Yoga si tai chi online (cu video-uri de pe youtube);
5. Plimbari prin campus, unde nu e tipenie de om nici cand nu e pandemie;
6. Intalniri Zoom cu colegi si prieteni, in care incercam impreuna sa invatam cum sa folosim tehnologia in beneficiul elevilor nostri, pentru a putea continua invatarea;
7. Ma distrez cu meme-le care apar, mai ales cele legate de hartia igienica :)))
8. scriu pe blog 👀 (https://chrismilla.wordpress.com) si, iata, pe facebook;
9. citesc despre virusi, pandemii, epidemii, ciuma, cod genetic, imunitate, vad filmul 93 Days pe netflix – fara sa ma incarc, dar incercand sa ma informez.
10. Dorm pana la 9 cu mare pofta.

Ce vreau sa fac:
1. Sa prind o piesa de teatru sau un spectacol de opera online.
2. Sa citesc tot ce-mi doream si n-am apucat de luni de zile.
3. Sa imi organizez lucrurile pentru mutarea din mai (ma mut din campus in oras, inshallah).

In Turcia cazurile se aduna, dar autoritatile nu comunica cine, unde, ca in Romania. Stim ca sunt toti in spital. Stim ca sunt multi oameni in izolare. Stim ca primul pacient a infectat minim alti sase. Stim ca o parte din cazuri sunt barbati intorsi de la Mecca, din pelerinaj. Stim ca ieri primul caz de covid-19 in Kazahstan e o femeie proaspat intoarsa din Istanbul. Deducem ca exista cazuri in Istanbul. Stim care e numarul unde ni se raspunde in engleza. Stim care sunt spitalele care gestioneaza cazurile cu covid. Sunt deschise doar magazinele, farmaciile si exista stocuri de de toate, inclusiv dezinfectant. Se dezinfecteaza toate locurile publice, inclusiv moscheile, unde vinerea nu se mai tin rugaciunile publice (credinciosii sunt liberi sa mearga sa se roage, pastrand distanta).

De luni incepe scoala la distanta. Pandemia ne obliga sa ne reinventam metodele si orele. Mi-e dor de elevii mei si abia astept sa facem ore misto online!

The new normal

O prietena pe care am cunoscut-o la cursul de master este de opt saptamani inchisa impreuna cu sotul ei in apartamentul lor din Shenzen, China. „Ne-am obisnuit,” zice senina. „Scoala la care lucrez e foarte bine organizata. Avem un orar clar si zilnic facem ore online. Avem si un program de mindfulness si de sport pentru copii. Organizam competitii online si profesorii nostri de sport inregistreaza video-uri pentru toata familia cu exercitii de yoga si de zumba care se pot face acasa. O data pe saptamana iesim la cumparaturi, bine protejati, cu masca si manusi. Supermarketurile sunt deschise, la fel si restaurantele, dar numai pentru comenzi. Si supermarketurile livreaza acasa, dar preferam sa iesim. De curand s-a reluat transportul public. Fireste ca autobuzele sunt mai mult goale.”

E o adevarata binecuvantare sa o avem pe aceasta colega „din viitor” pe grupul nostru de Whatsapp, al colegilor de la master. Fiecare e in alta tara (Qatar, Spania, UK, Turcia, Sierra Leone, Mauritania, Cehia, India, China, USA etc.) si in fiecare tara se ajunge la un moment dat tot acolo: distanta sociala, totul inchis, lockdown, etc. „E ok,” ne incurajeaza colega (tot ea ne-a invatat sa folosim si Zoom.us, aplicatia care ne salveaza orele online in perioada asta!) „O sa vedeti; cu timpul asta va deveni noua voastra normalitate.”

Normalitate?

„Plangeti azi dupa lucrurile de care va plangeati ieri,” scrie cineva pe Facebook.

In Turcia sunt 18 cazuri de infectii cu noul coronavirus. Ieri erau sase. Peste noapte s-au triplat. Desi guvernul nu ne spune unde anume in Turcia, ne putem inchipui ca Istanbulul e printre suspecti, fiind un oras imens. Mai mult, conform site-ului Worldometer in Kazahstan a aparut primul caz: o femeie recent intoarsa in Istanbul. Na belea!

Suntem in vacanta si mi-am facut un program de care azi m-am tinut 100%. Zilnic fac sport, gatesc, citesc in noul loc pe care mi l-am creat la geam, ma uit la un episod din ceva si ies afara o ora, la o tura de campus (pustiu). E prima oara cand apreciez acest loc pustiu si verde in care locuiesc de trei ani. Ma bucur ca am masina, ca sa pot umbla brambura pe strazile pustii, cat ne-or mai lasa sa iesim din casa. De maine se inchid toate localurile ne-esentiale. Ne raman supermarketurile si restaurantele, care prepara doar la pachet.

Suntem in vacanta scolara, dar unii din elevii mei mi-au scris sa-mi ceara scrisori de recomandare pentru niste – acum incerte – cursuri de vara la Harvard si Stanford. Le-am dat + cuvinte de incurajare. Teacher Tom ne vorbeste pe blogul lui de doua adevaruri care coexista: frica si speranta si ne indeamna ca, mai ales in fata copiilor, sa rostim cu incredere adevarul sperantei: atentie, adevarul, nu minciunile pe care copiii le detecteaza imediat!! Sa spunem deci: este un virus nou, o epidemie la nivel mondial (de aceea se numeste pandemie), trebuie sa ne spalam bine mainile, nu putem iesi la joaca o vreme, vom sta izolati de alti copii, asa se mai intampla uneori in lume, va trece si asta. Copiii au nevoie de rutine: calendarul zilnic ii va ajuta, mai ales colorat impreuna cu parintii. Cat e ora? Rosu! E vremea sa citim o poveste. Albastru! Hai sa facem o activitate sportiva, etc. Adevarul sperantei. Adevarul fricii nu e bine sa-l spunem nimanui; teoriile conspiratiei acum nu au loc, e un virus creat in laborator, sigur vor sa ne omoare pe toti, e o minciuna aia cu „simpla raceala”, pacientul 1 din Italia abia acum si-a revenit – 37 de ani si a fost asa de grav afectat ca a stat doua saptamani pe aparate, dar cand nu vor mai fi aparate? Dar cand se vor imbolnavi medicii? Dar cand va muri – Doamne fereste! – prima vedeta iubita si ne va durea pe toti?

Observati ca mi-e greu sa ma comut mental pe adevarul sperantei, mai ales cand locuiesc singura intr-un campus verde si pasnic si stiu ca o parte din familia mea e in UK – tara unde se practica un experiment pe oameni -, iar cealalta parte urmeaza in curand sa zboare spre Romania… de parca asta mai e o lume unde sa zbori linistit undeva? Dar am pe masa un caiet cu programul acestei saptamani: trezire, stretching, citit, pregatit lectii, meditatie, sport, plimbare in natura (sunt norocoasa!), zoom cu prietenii, yoga pe youtube, un film. Stiri minime despre corona; rugaciune si speranta.

Traim vremuri ciudate. Imi plac oamenii care se unesc in cele mai frumoase feluri, din izolare. Italienii si spaniolii care canta de la balcoane. Oamenii care ajuta financiar, hotelurile transformate in spitale, donatiile generoase de ventilatoare. Imi plac cifrele care arata ca s-a redus poluarea, chiar si in China.

Acum cateva saptamani mi-am luat o perdea opaca la geam, pentru ca administratia campusul mi-a instalat un felinar care nu ma lasa sa dorm. Cu perdeaua opaca acum aveam alta problema: dormeam de nu aveam chef sa ma trezesc dimineata. De cateva saptamani visez asa:

• sa nu mai trebuiasca sa ma trezesc dimineata devreme; sa ma bucur de somnul linistit in barlogul meu intunecat!
• sa nu mai trebuiasca sa merg zilnic la scoala – sa am cateva zile in care sa-mi trag sufletul, sa citesc, sa corectez, sa planific.
• sa nu mai trebuiasca sa alerg ca dementa prin avioane in fiecare vacanta. Sa am o vacanta in care sa fiu obligata – repet sa fiu obligata – sa nu fac nimic.
• sa am timp sa imi fac curat in dulapuri si sertare, ca in fiecare primavara.
• sa am timp sa citesc fara sa ma simt vinovata.
• sa fac sport de acasa, zilnic.
• sa nu mai trebuiasca sa port sutien tot timpul :-)))

Epidemie, pandemie, stam in casa, ne distantam, ne protejam unii pe altii. Dar zau ca as fi nerecunoscatoare sa nu zic macar un pic mersi ca am timp sa-mi trag sufletul, dorm dupa pofta inimii si n-am mai pus sutien pe mine de vineri!!!