Arhive pe categorii: financiare

O poza pe zi/ 5

Standard

Am tradus prima carte nici nu mai stiu din ce intamplare, demult, prin 2003. A fost o experienta traumatizanta, s-a dovedit ca mestesugul talmacirii limbilor era ceva cu totul diferit fata de usurinta cu care invatam si vorbeam limbi straine si s-a mai dovedit ca trebuie sa citesti mult ca sa traduci bine si ca trebuie sa fii foarte foarte bine organizat, cu timpul si cu capul ca sa iasa o treaba buna.

Eu nu am fost; am intarziat mult predarea traducerii pentru ca nu m-am apucat la timp de ea; m-am chinuit enorm cu cuvintele – era o carte despre… nici nu mai stiu despre ce… oricum, spre marele meu noroc, nu s-a publicat niciodata si toata munca mea a fost degeaba. Nu am primit nici bani pe ea, fireste, sau nu mai mi-aduc aminte.

Oricum, foarte optimista si, cu siguranta, destul de saraca incat sa ma arunc in orice mi-ar fi adus un plus de venit, am acceptat, in 2007, sa traduc alta carte. Asta era deja de alt nivel: urma sa apara la editura RAO, era o traducere din catalana, un autor pe care nu-l citisem inca, Josep Pla. Bun, m-am apucat sa citesc; mi-a placut cartea, asa lenta si sacadata cum era si m-am apucat de tradus. Numai ca, ce sa vezi, parandu-mi-se mie cartea prea lenta si prea sacadata, eu in traducere il infloream pe Josep Pla de nici el nu se mai putea recunoaste. Spre marele meu noroc, dupa ce-am tradus vreo 4-5 capitole, fiindca eram la prima traducere din catalana, editura mi-a cerut sa trimit cartea unui profesor si traducator catalan, care stia perfect romaneste (este si un foarte apreciat traducator din limba romana), ca sa mi-o verifice.

Sincer, acela a fost un moment esential, in care Xavier mi-a schimbat pe veci felul in care ma raportam la traduceri si a facut-o intr-un mod bland si prietenesc, pentru care ii multumesc enorm! M-a invatat sa analizez, sa inteleg si sa respect stilul autorului si, totodata, sa apreciez bogatia limbii romane. Sa fiu coerenta in alegerile lingvistice si stilistice si sa nu recontextualizez textul. Desi sunt sigura ca s-a luat cu mainile de cap si usor putea sa stearga cu mine pe jos si sa-mi spuna, bunaoara, sa ma apuc de clatite in loc de traduceri (asa cum mi-a spus, demult, un instructor de la scoala de soferi, dar asta e alta poveste), Xavier a avut rabdare si mi-a explicat cum sa citesc, cum sa inteleg si cum sa aleg cele mai potrivite cuvinte in limba romana, astfel incat sa nu tradez nici textul original, nici limba mea materna. Si toate astea prin e-mail: el fiind la Barcelona, iar eu la Bucuresti!

Cartea a aparut, banii s-au lasat asteptati vreo doi ani, ceea ce iar m-a dezamagit, fiindca pana la sfarsit depusesem o munca dubla, enorma, intr-un timp cand lucram la scoala, alergam la meditatii si timpul pentru traducere era, de fapt, timpul meu liber. Mi-am jurat atunci sa nu mai traduc decat carti usoare, care sa nu ma lase stoarsa de vlaga pentru doi euro pe pagina. Asa s-a facut ca am acceptat o serie Roald Dahl, la editura Art si am tradus „Charlie si fabrica de ciocolata”, „Charlie si marele lift de sticla”, „Matilda” si alte carti, tot pentru copii.

Eram deja in India, nu mai alergam la meditatii, aveam mai mult timp liber si mai putini prieteni cu care sa ies si eram insetata dupa limba romana. Am tradus aceste carti in cu totul alta stare de spirit, cu mult mai mare usurinta (fiindca erau alt gen si erau traduceri din limba engleza, cu care am douazeci de ani de experienta) si cu multa bucurie. Am lucrat enorm, migalos, am avut momente cand ma obsedau anumite fraze sau cuvinte, am exploatat-o pe mama sau anumiti prieteni sa citeasca si sa imi dea feedback, pentru ca erau carti pentru copii si copiii sunt cei mai sinceri critici.

Apoi, multi ani dupa Josep Pla, a mai aparut o traducere din catalana si am facut-o cu multa munca si suferinta, la editura Meteor Press. Apoi a aparut „Cer de plumb”, tot din catalana tradusa, in colaborare cu Oana Balas (de la care am invatat iarasi foarte mult despre organizare si profesionalism in mestesugul traducerii. Multumesc, Oana!).

Doamna Neus Català a implinit in octombrie 102 ani si este singura supravietuitoare de origine catalana a lagarului de concentrare de la Ravensbruck. Povestea ei („Cer de plumb”) este povestea secolului XX european in aspectele lui cele mai crude si cele mai inaltatoare. Nu este un jurnal, asadar un mare merit ii revine autoarei Carme Martí.

Dascalia si traducerile sunt meseria mea de-o viata si inca imi plac si invat lucruri noi.

M-am bucurat cand mi-au scris prieteni ca le-au citit copiilor lor „Matilda” sau ca unii copii mai mari au citit „Tabara” si le-a placut si i-a prins povestea. Dealtfel „Tabara” e o carte pe care elevii nostri o citesc la scoala si o citeau si elevii mei in Romania si in India („Holes”, in original – autor: Louis Sachar); o poveste minunata despre depasirea limitelor, un exemplu de „growth mindset” la lucru, pe care chiar si eu am recitit-o asta vara, in traducerea mea.

Ma bucur cand imi intalnesc traducerile in librarii sau pe tarabe. „Ivan cel fara de seaman” e o alta poveste minunata, pe care am iubit-o si am recitit-o odata. Intotdeauna recitesc critic, gasesc stangacii si prostioare, dar na, atat s-a putut, insa ceea ce s-a putut s-a facut cu munca, cu efort, cu respect fata de autor, fata de carte si fata de limba romana.

Poza de azi: Matilda, traducere de Christina Anghelina, fotografiata de mine in vara lui 2017 la un targ de carte de la Brasov.

IMG_8348

Din seria „eu, de la o vreme” (2)

Standard

Episodul 1.

M-a sunat cineva cand eram in masina si-am deschis ghiozdanul, am scos telefonul si-am raspuns. Nu, nu conduceam, abia ma urcasem. Am vorbit, am terminat, am pus telefonul in masina, am pornit, am ajuns la Mega Image, mi-am saltat rucsacul pe umeri si-am cascat si eu gura la rafturi pana Madalina si-a cumparat ce voia ea sa-si cumpere. Asta a durat vreun sfert de ora, timp in care am strabatut tot magazinul, m-am oprit la condimente si-am cugetat daca sa-mi iau piper sau nu (n-am luat), am studiat cele 6 carti scorojite expuse la vedere (intre care Divina Comedie pentru copii, 37 de lei), m-am plimbat pe la produse congelate, ape si sucuri, cosmetice si detergenti. M-am oprit iarasi destul de mult la reviste, cautand un bradut Tabu facut de mana mea (nu era), apoi Mada m-a solicitat s-o ajut la depistarea unei pungi de broccoli inghetat, produsul proaspat lipsind din rafturile magazinului. Am avut si-o conversatie despre preturi („ce iei la Auchan cu 70 de lei, iei la mega cu 150” etc.), despre varietatea produselor, despre de ce nu ne place mega (fiind noi totusi la cumparaturi acolo) si ce gust au gemurile dietetice si crenvurstii afumati din soia.

La casa m-am rezemat (cum obisnuiesc sa fac: ma rezem de toate alea), cu ochii la vanzatoarea care scana produse si ma scana si pe mine cu coada ochiului, pana ce mi-a spus:

– Sa stiti ca aveti ghiozdanul deschis.

In vocea ei se simtea un oarecare regret si, probabil, anticiparea unei reactii nasoale din partea mea si ma gandesc ca asta o fi si facut-o sa ma scaneze nitel inainte sa-mi dea vestea (ajunsese deja la laptele de soia, trecand de paine, gem, broccoli congelat, castraveciori murati si guma de mestecat cu arome pana sa hotarasca sa-mi spuna ceva). Ba chiar am impresia ca s-a masurat nitel din priviri si cu gardianul, care si el ma privise lung de vreo doua ori fara sa spuna nimic.

Ghiozdanul era deschis, intr-adevar. Larg deschis, chiar la buzunarul din fata.  Se vedeau bine variatele bonuri pe care le indes acolo si uneori le mai scot si le transfer intr-o punguta de cadou (sa fie!), se vedea plicul cu cardul de salariu, niste hartii albastre de 100 de lei necesare pentru plata chiriei, portofelul, sticluta de Touch, pachetul de servetele, xyzalul, un 7 seri – totul in afara de telefon. Atunci mi-a venit inima la loc. Sigur ca ghiozdanul era deschis. Fusese deschis de mine, cand imi luasem telefonul. Telefon care ma astepta in masina.

Cand 2+2 au facut fara-ndoiala 4, am zis:

– Da, eu l-am deschis si l-am uitat asa. Va multumesc ca mi-ati spus.

Vanzatoarea n-a parut multumita de explicatie, asa ca am adaugat, pe jumatate catre Madalina:

– Stii cand am scos telefonul sa vorbesc? Atunci am lasat ghiozdanul deschis, iar telefonul e-n masina. Si eu ce zapacita, sa ma plimb cu ghiozdanul deschis tot megaimajul.

– Adica nu va lipseste nimic?

– Nu, iata, e totul aici. Nu-mi lipseste nimic. Am umblat cu ghiozdanul deschis de cascata.

– A, a zis vanzatoarea. Credeam ca… (gest semnificativ cu capul, insemnand „a suti”).

– A, nu, nu, nu. Eu sunt zuza. Va multumesc ca mi-ati spus.

Si-asa s-a facut ca azi n-am lasat nici un ban la mega. Nici portofelul sau sticla de touch.

 

Nervi de vara

Standard

Nu se lasa descusuti nervii astia de vara. Doar stau pachet acolo, in capul stomacului, si incearca sa-mi spuna ceva, sau poate nu incearca. In ciuda oricarei evidente, ma anesteziez cu Afirmatia:

Every day in every way I’m getting better and better.

Iar faptul ca de 2 zile ma dau cu bicla de la Cicloteque prin oras (Doamne, ador sa merg pe bicicleta! desi sper sa nu mai inchiriez de la baiatul de ieri, care a fost foaaarte nesuferit si passive-aggressive) si ca azi muncitorii nostri din curte asculta Cesaria Evora si nu manele (oh da!!!) si ca I love driving my lovely Skoda :x:x ar putea sa dovedeasca adevarul Afirmatiei, nu?

Ma otelesc si pornesc la lupta cu sistemul bancar. Am de anulat un card de credit si tin cu dintii de el, ca ulii. Dar vom invinge!

De pe blogul doamnei Rodica Chirculescu, un citat care-mi place:

We are what we repeatedly do. Excellence, therefore, is not an act but a habit.
Aristotle

As vrea sa-mi schimb atat de multe obiceiuri, incat ma sperii si raman asa cum sunt. :)

Financiare

Standard

Am un credit, pentru prima data in viata. Am un sentiment ca datorez bani si am de gand sa fiu mai responsabila cu cheltuielile. Probabil primele pe care trebuie sa le tai sunt cartile si mancatul in oras. Apoi ma gandesc sa incep sa-mi fac pe bune liste de cumparaturi (de care sa ma tin!). Cifrele imi dau o stare de stres si nervozitate; cand citesc texte cu cifre intercalate mai mari de ordinul sutelor pur si simplu le sar. Creierul meu nu a invatat inca sa descifreze dintr-o privire cifre peste 1000. Iar daca-mi vorbesti de bani e si mai greu, pentru ca tot mai calculez in lei vechi si am sentimentul ala prostesc ca lucrurile in lei noi sunt mult mai ieftine.

Ieri la diverta am dat peste o carte, „Tu si banii” sau ceva de genul asta. Pe coperta scria ca o sa ma invete sa-mi gestionez banii. Probabil prima dovada ca nu-i gestionez bine a fost ca am cumparat imediat cartea aia :))) [era doar 10 lei, dar merita]

Incet-incet pe drumul responsabilitatii financiare, ma straduiesc pentru inceput sa nu mai platesc nimic cu cardul, sa nu mai cheltui zilnic toti banii pe care-i am la mine si sa ma las de impulse buying. E foarte greu: am obiceiul ca ori de cate ori vad ceva ce-mi place sa imi iau fara sa stau pe ganduri, chiar daca dupa aia trebuie sa ma imprumut. Fac greu diferenta intre nevoi si dorinte si ma supar cand nu pot sa-mi iau pe loc ceva ce-mi doresc. Am sentimentul ca muncesc degeaba daca in loc sa ma rasfat stau sa socotesc fiecare leu.

Cand eram mica nu-mi aduc aminte sa fi primit bani de buzunar. Din banii pe care-i primeam mergand cu sorcova sau la ziua mea, de la nasa sau de la diverse rude mi se percepea un impozit maricel. Ce sa mai incoace si incolo, ai mei mi-i luau (era un lucru de la sine inteles ca un copil n-are nevoie de bani) si-mi lasau 5 lei de o inghetata, sau de-un caiet. Mi-aduc aminte cu multa durere de un plic de la tanti Flori in care am gasit 100 de lei. Era mult inainte de revolutie si vederea hartiei albastre ne-a paralizat. Cred ca ai mei chiar au sunat la tanti Flori sa o intrebe daca e sigura ca-mi da atatia bani de ziua mea.

Citește restul acestei intrări