Schorndorf bei Cham

Ma doare spatele, capul ma doare cand misc ochii, mersul continuu pe jos sau cu masina m-a intepenit. Si totusi in Germania imi trec toate durerile, de ce?

Ne-am plimbat aici, la Schorndorf, printre niste campii. E un sat mic, sunt cateva ferme, o pensiune si eternele Kirche, Baeckerei, Metzgerei, Apotheke, adica cum ar fi la noi in centru la monument, carciuma din sat si biserica.

Orasul „mare” de langa se numeste Cham si are chiar si McDonald’s. In excursia noastra se face un concurs de ochit „mcuri” care a pornit de la mine, involuntar, undeva intre Budapesta si Bratislava.

Imi place acest road movie in care joc saptamana asta, imi plac oamenii pe care i-am intalnit si locurile prin care trec.

Dar in Germania e altfel decat in toate locurile.

– O sa mergem la floh-markt sambata, i-am declarat matusii la care stam.

Floh-markt e o piata de vechituri unde acum zece-cinspe ani cumparam cu cateva marci lucruri inca bune, de imbracat si jucarii si incaltaminte… din ce aruncau altii.

– Ce sa iei de acolo? s-a mirat.

Si-atunci mi-am dat seama:

– Amintirile!

20 decembrie 2010

In weekend am fost la Timisoara si la Resita – 20 ore pe drum, 3 ore in Timisoara, o noapte la Resita, mai putin de o ora la Anina la mormantul bunicii. Vazuta asa, in termeni cantitativi, pare mai mare daraua decat ocaua; drumul mai lung decat sederea. Dar probabil ca drumul conteaza uneori mai mult decat destinatia, mai ales cand e un drum si dorit si necesar si foarte frumos. Pe dealurile dintre Resita si Anina, pe drumul zis „peste Carasova”, copacii erau grei de zapada si peisajul alb-negru. Zapada si trunchiuri de copaci, zapada si acoperisuri cu hornuri fumegande, zapada si liniste. In Anina am recitat inca o data in gand statiile intre Steierdorf si Anina, asa cum ma invata omama cand eram mica si mergeam cu ea la Anina cu „cursa”, sa cumparam cine-stie-ce: Steierdorf, Sigismund, Elfabrik, Fabrica de Paine, Anina.

La unchiul meu din Resita am revazut tabloul cu Schutzengel de care am scris de curand pe blog, la care nu ma mai gandisem de ani buni si pe care nici nu visam sa-l revad asa curand.

In 27 decembrie se fac 4 ani de cand a murit omama.

Ieri seara cand zburam pe autostrada A1 cu cine-mai-stie-cati km peste suta la ora, mi se parea ca vin din Germania si din Anina si dintr-o vacanta de vara si dintr-una de o saptamana si imi placea starea asta confuza in care as fi vrut sa-i spun lui tata sa dea drumul la cazan, desi 1. nu mai stau in casa aceea de cateva luni si 2. nu mai avem cazan (boiler) de multi ani, de cand exista minunata centrala care-ti furnizeaza apa calda fara asteptarea de 30 de minute si fara sa trebuiasca sa pastrezi „niste calda” si pentru urmatorul membru al familiei aflat pe lista de asteptare la dus.

Nu stiu de ce conteaza experienta asta asa de mult incat s-o povestesc pe blog, dar acum am scris-o si o sa dau „publish”.

Revelionul necesar

Revelion, Revelion, o mie noo sute obzeshpatruuuuuu, cantam prin Piata Revolutiei mai acu’ vreo doo-trei zile (nopti), cu un pahar adevarat de sampanie in mana si polei pe degete de la sampania adevarata care se scursese din sticla adevarata peste degetele mele dezmanusate ca sa fie cat mai adevarate in „noaptea dintre ani”.

In 1984 aveam 5 ani, deci e posibil sa ma fi lasat mama sa ma uit si eu putin la emisiunea de Revelion la TV, sau cine stie de unde mi-a ramas mie in cap genericul asta.

Mi-amintesc multe Revelioane sub Ceausescu, cand stateam cu mama pe fotoliu si ne uitam la TV si rontaiam covrigei. Cel mai tare mi se parea cand reuseam sa stau pana pe la 2-3 noaptea; ala era un Revelion adevarat.

Mai faceam si Revelioane in functie de programul TV publicat in ziar (si copiat de mine cu grija si migala, pentru ca ziarul venea doar la d-na Vladescu, care era abonata); adica eu notam pe caietel ce si cand se difuzeaza si numai dupa ce vedeam ultimul moment notat pe caiet ma duceam sa ma culc. Imi placea mult de tot Anda Calugareanu si nu puteam s-o sufar pe Dida Dragan. Imi mai placeau momentele cu Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Popeasca si Banica (oare erau inainte sau dupa revolutie??), Stela si Arsinel. Degeaba incerca mama sa ma convinga sa merg la culcare, pentru ca oricum pe 1 ianuarie se difuza incontinuu reluarea programului de Revelion cu genericul „Daca doriti sa revedeti”, eu nu ma lasam. Imi luasem tzepe cu „Daca doriti”-ul, care dadea numai slagare obosite si prea putine din momentele comice care-mi placeau mie.Cand ai mei plecau la Revelion pe la prieteni si ramaneam cu mamaie era cel mai tare, pentru ca mamaie adormea si eu stateam treaza cat voiam.

Mult mai tarziu au urmat Revelioanele in apartamente de bloc, cu scaune trase la perete si casetofonul/ combina/ boxele duduind; cu artificii si pocnitori la miezul noptii.

Au fost si cateva Revelioane misto de tot la prieteni; a fost si Revelionul cand AXN a dat maratonul Lost si-am devenit fana (pe urma m-am plictisit si mi-a trecut), si ala cand a luat foc un apartament de bloc vizavi si ne uitam cum arde si cum vin Pompierii si ne gandeam la proprietari, care cine stie pe unde petreceau. A fost Revelionul cand mi-am facut unghiile cu floricele si m-am uitat fascinata la ele pana pe 5 ianuarie, a fost ala in care am jucat scrabble si monopoly la Alina si m-am probat cu toate bluzele ei. Au fost Revelioanele de la Dana. Cand ne-a adus Sanda baieti de la Politehnica, pe care n-am reusit sa-i convingem sa mearga in Piata. Cand am dansat Kalashnikov in zapada, desculta. Cand am dansat cu Oana. Cand i-a inghetat Liviei zapada in breton si arata ca Printesa Ghetzurilor (o Smilla avant la lettre).

A fost o vreme cand stiam ca Revelion e noaptea aia cand poti sa nu dormi si mama nu zice nimic si o vreme cand Revelion e noaptea aia cand e musai sa ai ceva party aranjat din timp, altfel sfarsesti jalnic prin pietele pline de petarde, unde canta de jde ani aceiasi artisti obositi si inghetati. A fost o vreme cand stiam ca daca e Revelion e la Dana si o vreme cand de Revelion chiar ningea sau era zapada. Au fost Revelioane in pietze, de dragul lui Andrei Gheorghe, de inceputul de mileniu sau pentru ca nu se gasise altceva.

Pe urma a venit vremea cand am incetat sa ma mai stresez cu Revelionul si-am refuzat sa merg la party-uri jalnice doar ca sa nu stau acasa. A fost vremea cand am stat acasa, sau am decis fix pe 31 ce vreau sa fac si-a fost genial.

Anul asta a fost cel mai misto Revelion din toate cele enumerate. Intre Pantelimon, Tineretului, Revolutiei, Constitutiei, Pantelimon – as putea la fel de bine sa adaug in enumerare si TICO :-) – cu sampanie adevarata din pahare adevarate, fara clatite, dar cu mult good vibe. Si-am ajuns eu acasa pe ziua (conditie esentiala a Revelioanelor de succes!!).

L-as fi declarat castigator in topul Revelioanelor, dar o fosta vecina din Germania ne-a scris azi:

„Anul acesta am pierdut Revelionul, daca va puteti inchipui. Am lucrat pana la pranz, pe urma a venit R. [sotul] sa ma ia si-am fost sa mancam ceva bun in oras. Cand am ajuns acasa era abia 5, asa ca ne-am intins un pic in pat in asteptarea Anului Nou si ne-am trezit pe 1 ianuarie dimineata! Sampania am baut-o la micul dejun si ne-am urat La Multi Ani tot atunci.”

Ei bine, asa imi doresc sa fie urmatorul meu Rev! ;)

Hai la multi ani (ca mai e un pic si incepe scoala, ora 6 jumate, Obor, lectii, teze… :)!

Cred ca mi-e dor de scoala, putin. Acuma ca enumeram cele de mai sus, ma cuprinsese o dulce nostalgie.

Mortii lipsesc de la un timp dintre noi…

O veste trista azi: a murit rusul. Stiam ca e bolnav de cancer, in ianuarie cand am fost in Germania era internat in spital si rusa ii ducea mancare si plangea… dar nu m-am gandit ca o sa moara. Adica n-am vrut sa ma gandesc.

Din blocul din Dekan Wagnerstr unde ne-am petrecut verile 9 sau 10 ani la rand, n-a mai ramas acum decat Johanna. Milka nu se pune, pentru ca s-a mutat mai tarziu, in apartamentul unei familii de italieni.

Dar „rusul si rusa” (die Russin) sunt acolo de cand imi aduc eu aminte; ea mereu ingrijind de flori (terasa ei plina de flori starnea invidia bunica-mii), el mereu surubarind in keller, unde avea o tona de troace. Uneori te si speriai de el acolo; statea cu lumina stinsa, pentru ca lumina se stingea automat la ceva timp si probabil ii era lene s-o tot aprinda. Si mesterea acolo la lanterna, asezat pe un scaunel, cu o lada imensa de scule alaturi.

Alteori il vedeam pe la Schrott, mergea sa adune radiouri stricate si alte electronice pe care le lipea si le repara zi-lumina. Era cam ursuz, dar raspundea intotdeauna la salut si ne lasa sa parcam pe locul lui, cand vreun vecin mai nesimtit ne lua locul nostru.

In lume vorbea germana, care era limba lui materna, fiind nascut in Rusia intr-o familie de colonisti germani. In casa vorbea ruseste, si uneori mama sau dl. Depner ne traduceau discutiile aprinse care razbateau de pe terasa – sau chiar intrau si ei in vorba, ca sa-si mai exerseze rusa. Rusoaica tipa uneori la el, din pricini nestiute, iar el raspundea bocanind sau iesind pe terasa, cu scaunelul lui nelipsit. Erau vecinii nostri acolo, la fel de buni ca orice alt vecin, foarte rezervati si de care omama nu s-a apropiat niciodata prea mult. Nu fiindca n-ar fi vrut, ci fiindca rusa nu era femeia care sa se intinda la povesti. Si, intr-un fel, pareau ca-si sunt singuri suficienti – se certau, se impacau, dormeau si se trezeau mereu ei doi, mereu impreuna. Nu vreau sa-mi inchipui cum se simte sarmana rusoaica acum…

In toti acesti ani in care au fost vecini, omama a aflat ca amandoi sunt nascuti in Rusia, dar de origine germana. Ca au avut mari dificultati sa-si pastreze limba materna in perioada sovietica si ca au emigrat amandoi la inceputul anilor ’90, venind in Germania, unde au primit imediat azil datorita originii. Aveau undeva un copil, dar nu l-am vazut niciodata. Poate l-am inventat.

Uneori rusa venea la omama cu mancare, tocanite aburinde in oale sau gogosi si placinte care le mai ramaneau de la masa. In ianuarie, cand i-am spus ca omama a murit, a plans mult. Fiind asa de retrasi si rezervati mereu, nu ne-am fi asteptat sa fie atat de intristati de vestea mortii vecinei. Dar probabil se gandea si la sotul ei, care deja era internat in spital, foarte bolnav. Sau se gandea chiar la ea, pentru ca si ea se apropie de 80 de ani.

Plansul ei m-a impresionat mult. E o femeie stearsa, destul de masiva, cu un aer bland. Omama in 10 ani nu a reusit sa-i retina numele – dealtfel l-am vazut si eu pe cutia postala si e nu era tocmai simplu de tinut minte. In 18 iulie anul trecut, cand omama a implinit 85 de ani si a fost o petrecere mare, cu toate notabilitatile din zona (vice-primarul, asistenta sociala, responsabila de la casa de batrani etc.), rusoaica a venit cu o floare in ghiveci – una dintre cele mai frumoase pe care le avea si despre care stia ca-i place mult bunicii mele. Oma a fost impresionata si, fiindca tocmai isi comanda dedicatia la radio (in fiecare an era placerea ei sa primeasca o melodie cu dedicatie de ziua ei la Radio Timisoara si la radioul local din Landshut), a rugat-o pe Johanna sa adauge la pomelnicul celor care o felicita si pe „die Russin”.

Cand a intrat mama pe fir cu dedicatia, aceasta arata asa: „Multa sanatate si fericire pentru doamna Emilia Chwoika din Altdorf, care implineste astazi frumoasa varsta de 85 de ani. O felicita cu toata dragostea copiii Anton cu Florica si Maria cu Iulian, nepotii Christina, Iulius, Hardy si Sonja, prietenii si vecinii Johanna si Ruediger, Horsti si Nutza, Milka, Gabriel, Tania si Manuel, dna si dnul Schwartz, dna Zeiss, dnul Depner si Rusoaica.” La insistentele mamei, au copiat de pe cutia postala si numele rusoaicei. :)

De-acum toate acestea sunt povesti. Povesti si anecdote de spus la gura sobei, despre bunicii nostri care nu mai sunt si despre o lume in care am crescut si care a disparut.

Nu stiu ce se va intampla cu rusoaica. Nu stiu unde va fi inmormantat rusul, probabil la Frauenkirche sau la Nordfriedhof, ca sa fie aproape si sa-l poata vizita. Apoi, intr-o zi, se va stinge si ea – ingrijita de copil (daca-l are) sau la vreun azil, asa cum e moda in Germania.

E foarte trist si sunt foarte trista. Nu vreau sa mai zic nimic.