Cand am fost la Bugiuresti

*”c” in turca se citeşte „gi” ca in cuvintele cam (geam) sau sürücü (şofer sau surugiu). Natural ca Bucureşti se citeste Bugiureşti. De fapt in turca se zice Bükreş.

Era o zi normala cand colega de engleza mi-a zis ca pleaca in Romania peste 2 saptamani. Mi-a zis ca merge la Therme un weekend, ca e avion la 5 vineri si profita si daca vreau sa-mi aduca ceva. Raspunsul meu a fost “nu-mi aduce nimic; vin si eu”. Zis si facut si ne-am aliat si cu doua colege din Venezuela, ca sa fie o excursie amuzanta, am luat biletele si hai la Bucuresti!

Pe vremea cand locuiam in India, cam asta era unul din visele mele: sa fiu asa aproape, incat daca am chef sa vin un weekend la Bucuresti, sa ma sui in avion si sa vin. Pentru asta am ales Istanbulul – zbor de nici o ora, scoala la 15 min de aeroport. Traiam, deci, in visul meu de odinioara!

In Bucuresti nu mai era asa de frig ca in noiembrie, iar duminica am prins chiar o zi minunata si insorita de primavara. Desi am stat doar doua nopti, am putut sa ma vad cu o multime de prieteni si sa fac si cumparaturi, sa stau si la soare si sa merg si la targul de martisoare. E drept ca la avion am ajuns cand se inchidea poarta de imbarcare, dar, din fericire, ne-au primit.

E interesant sa amesteci oameni din diferitele tale vieti; Romania, Canada si Venezuela; expati, fosi expati si localnici, bucuresteni si istanbulezi. Pentru ca la One Love eu voiam sa stau cu prietenii mei si pentru ca venisera multi si diversi si pentru ca prea adesea aceste adunari se termina cu toti vorbind cu toti – tot ei, care locuiesc in acelasi oras! – iar eu cine stie cu cine, ei bine, pentru toate astea am decis ca voi fi putin egoista si voi vorbi in romaneste, desi poate nu e politicos fata de colegele cu care venisem. Le-am lasat putin pe cont propriu, ca sa pot sa schimb cateva vorbe cu prietenii dragi de acasa. Si mi-am adus aminte de mine in partea cealalta, la Mussoorie, unde venisem cu Zeenat, dar tocmai pe ea nu apucam s-o vad. Cred ca am mai inteles niste lucruri de atunci.

A fost multa bucurie, multa durere in gat (cosmar, vineri), mult fum la One Love care imi distrugea gatul, multa dragoste. Iulius a fost mereu de serviciu, a facut cald in casa, ne-a rasfatat, ne-a dus la Therme cu masina… Therme sambata nu e o idee grozava, dar era vant si frig afara si a fost un loc ok, unde doamnele s-au simtit bine. Seara am reusit si sa bifam Casa Gorjeana; era frig, ceata la intoarcere, dar la Casa Gorjeana era un botez si, asa cum se intampla, in scurta vreme eram toti pe ringul de dans.

A fost bizar sa fiu in tara mea cu straini; sa trebuiasca sa explic, sa traduc, sa judec ceea ce mie mi se pare normal. A fost greu sa impac intalnirile cu prietenii si timpul cu ele. A fost ciudat sa nu fie mama acasa.

A fost frumoasa reactia oamenilor cand ne auzeau vorbind in spaniola. Clar tot romanul rupe doua vorbe de spaniola!! La Mega Image mi-am amintit de India… doua vanzatoare, femeia de serviciu si un paznic se adunasera roata in jurul colegelor mele strigand hola, hola, muchas gracias, te gusta Bucarest si cine mai stie ce. Au fost incantate ca in taxi ne-a pus muzica in spaniola, iar taximetristul canta si el cu noi.

A fost frumos afara duminica; frumos ca prietenii nostri au venit sa ne vada la targul de martisoare si am baut o cafea, ca soarele stralucea, ca oamenii din jur vorbeau romaneste, ca dupa multa vreme am vazut un targ de martisoare!

Lipscanii mereu surprinzatori

Zilele trecute cascam gura prin Lipscani, cu un aparat foto in mana si cu aerul ala curios si surprins al omului care vrea sa vada cum se schimba lucrurile de la an la an. Cersetori, case noi, case vechi, terase labartate peste strada (majoritatea de un negru funebru), preturi mari, o pozitionare ca pentru pitipoance si turisti fraieri. Cautam viitorul sediu al librariei Carturesti, dar nestiind exact unde se afla / se va afla, nu l-am gasit. In schimb, am gasit un magazin de suveniruri. Souvenirs of Romania.

– Hello, mi-a suras vanzatoarea inca din usa.

– Buna ziua, am suras si eu.

S-a fastacit.

– Hihi, buna ziua…

Oale, linguri, clopotei, ceramica, ganditorul de la Hamangia, semne de carte, magneti. Totul la preturi uriase. M-am oprit la papusicile pupacioase. Imi placeau foarte mult cand eram mica, cu capetele lor cu magnet care se atrageau si se „pupau” cand le puneai aproape. 55 de lei.

– This is Romanian traditional dolls, ciripeste iar vanzatoarea, desi tocmai ne dadusem buna-ziua in romaneste.

– I know, mormai eu.

– There is a magnet in the head and they kiss, look, kissing dolls.

Zambesc.

– They are really cute, I’ve always loved them.

– Yes, they are cute. Let me know if you need anything else.

Din fericire, in acel moment a intrat in magazin un englez autentic cu iubita lui romanca si vanzatoarea s-a pornit sa ciripeasca despre:

– Dracula’s castle or the Bran castle in the Carpathian mountains, a very nice fridge magnet…

Am iesit iute, putin zapacita de sentimentul ciudat de a fi turista in tara mea.

 

F*cked

Mi-am pierdut sticla de apa si e a treia pe care o pierd anul asta. Nu stiu pe unde le las.

– I lost my water bottle, ma plang secretarei, Saathi.

– I thought you lost your virginity, striga de dincolo Catherine, colega de franceza.

– I never had that, glumesc eu. I was born f*cked.

– Of course, zice ea foarte pe faza, you are Romanian!

Hanu Berarilor – Pache Protopopescu

Buna ziua, vrem o masa departe de muzica. Ok. Doua meniuri la trei persoane. Ok. Vrem o limonada la un litru, vine la 0,5. Fie. Vrem papanasi cu visine, apar papanasii cu mure. Grr.

Am prins casa aceea pe cand inauntru era biblioteca Gherea. Stiu precis si acum ce carti erau in fiecare camera. Mi-amintesc cat de bine m-am simtit cand, la 14 ani, m-au primit membru la sectia pentru adulti, caci aveam buletin.

Acum in acea casa e o carciuma din lantul city grill. Mancarea e scumpa si fada, bautura e scumpa, ospatarii neinstruiti si muzica tare. Decorul e unul sofisticat, dar mesele si scaunele sunt de lemn tare, scaune de carciuma care sa te goneasca repede.

Nu mi-a placut, nu ma mai duc. Mi-au stricat biblioteca Gherea.

2012

Mi-am facut traditionala curatenie in biblioteca pe care-o fac la fiecare sfarsit de decembrie, desi fara sa-mi propun neaparat, ci pur si simplu pentru ca asa imi vine. Am ascultat cantecul asta de mai multe ori decat pot numara in limba greaca, lenevesc in pat cu laptopul de la Mos Craciun in brate si ascult proba la pocnitori pe care o fac afara o ceata de pustani. In Piata Revolutiei se repeta pentru revelionul protv si uneori vantul mi-aduce voci; pe strada trec mai putine masini ca niciodata si maine nu va fi doar duminica, ci va fi un nou an.

Ne innoim mereu o data cu anul si ne invechim tot o data cu el. Imi place luna ianuarie pentru ca e alba: si la propriu, ca luna de iarna ce se afla, dar si in sensul figurat de foaie noua pe care sa scrii povestea in continuare, de la inceput, cum vrei tu.

De anul 2011 ma despart cu voiosie. Mi l-am dorit frumos, a fost perfect si se termina foarte bine.

Ca sa nu zic ca n-am iesit in ultima zi a lui, azi am purces cu hotarare sa-mi caut un calendar pe 2012 prin librariile de la Universitate si sa ma plimb cu masina pe toate strazile si sa ma parchez in toate locurile de parcare, ca sa am sentimentul ca orasul e al meu! Mi-a iesit, asa ca mi-am oferit un iaurt cu miere si nuci drept rasplata.

2011 este, probabil, anul de care-mi aduc cel mai bine aminte, luna cu luna. Pentru ca in fiecare luna s-a intamplat ceva minunat, fie ca au fost oameni pe care i-am intalnit, lucruri pe care le-am facut, frici pe care mi le-am confruntat, lectii la care am plans neputincioasa, prieteni in fata carora mi-am deschis sufletul asa cum n-am mai facut-o niciodata pana acum sau carti pe care mi-am dorit sa le fi scris eu de mult ce mi-au placut.

A fost frumos. Fiecare moment a fost frumos si ma bucur ca s-a intamplat. Inima imi bate acum la loc in piept, plina de speranta pentru 2012. Va fi anul schimbarii si ma bucur pentru asta.

Asta vara, cand faceam colaje pe covor in camera mea impreuna cu Ina, mi-am creat o lista 50 de dorinte pe care-as vrea sa mi le indeplinesc in urmatorii cincisprezece ani. Pentru anul 2012, imi propun sa implinesc cel putin trei: securitatea financiara (de fapt as vrea sa fiu bogata, ce atata diplomatie! vreau sa nu mai existe zile cand ma intreb daca mananc azi covrig sau imi tin ultimul leu pentru maine), intalnirea unui partener de viata si scrierea unei carti. Sunt bucuroasa ca am sprijinul prietenilor si al familiei si le multumesc din nou pentru asta.

Mai multe n-am de spus. Sa va fie Revelionul vesel si innoitor, iar 2012 sa va prinda pregatiti nu sa deveniti altcineva, ci sa sa aflati cine sunteti si sa fiti acea persoana.

La multi ani!

foarte moeciu

in acest weekend in care am stat departe de tehnologie, atat wordpress cat si gmail si-au schimbat aspectul pe ici pe colo, suficient cat sa mi se para nesuferite si sa trebuiasca iarasi sa ma obisnuiesc cu butoanele si marcajele lor. le transmit pe aceasta cale programatorilor din lumea-ntreaga vorbitori de limba romana ca utilizatorii vor ca totul sa ramana la fel! if it ain’t broken, don’t upgrade it.

weekendul fara tehnologie m-a purtat prin cateva din locurile mele preferate din frumoasa noastra patrie: busteni, brasov si tara fagarasului, chiar la poalele muntilor inzapeziti cu acelasi nume, unde-am descoperit satul Dragus. din Dragus se trage un tanar american, sosit pe-aici cu alte treburi, dar curios totusi sa ajunga in satul natal al strabunicilor lui. l-am insotit si-a fost o experienta deosebita, caci localnicii ne-au intampinat cu mare bunavointa si prietenie, legaturile de rudenie s-au calculat si desfacut pana la 1850 si americanul meu cu nume de roman a aflat ca are-n sat nenumarati veri si verisoare de toate gradele! ba chiar am primit cadou si monografia satului, scrisa – te mai miri – de un var indepartat de-al lui. am citit-o si-am aflat cu amuzament, dar si cu uimire, ca majoritatea locuitorilor din Dragus se trag din doi stramosi indepartati, doua ramuri ale unui arbore genealogic care se ramifica nesfarsit: Disea Jicului (Dise a Jicului, unde Dise e forma locala a numelui Dionisie) si Mama Gartina, sau Agritina, fiecare dintre ei infatisat in monografie cu poza si inconjurat de un numar mare de descendenti.

m-a uimit felul in care oamenii locului isi cunosc radacinile si neamul pana departe, in zorii revolutiei de la 1848. mi s-a parut interesant numarul limitat de nume de familie din sat (satul are 500 de case, dar doar vreo 6-7 familii/neamuri mari, restul fiind fii si veri cu acelasi nume) si sentimentul de comunitate foarte puternic. faptul ca dau copiilor aceleasi prenume de doua sute de ani, totusi, nu e in masura sa te ajute sa deslusesti care dintre Sofii a fost bunica ta si care Viorel/Dionisie bunicul :) nici faptul ca la 1900 din Dragus au plecat in America circa 200 de familii nu ne-a fost de ajutor. lamurita-nelamurita obarsia americanului, a fost totusi impresionant sa asistam la depanarea amintirilor de acum o suta de ani, la povestile care se amplificau pe masura ce noi femei („tishe” li se spune in partea locului) si barbati se adaugau grupului nostru, bunicile ieseau la porti si nevestele (sau „boresele”) te trimiteau de la o casa la alta, „ca acolo sta unu’ care sigur stie, are si poze.”

o experienta geniala; n-o s-o uit prea curand.

tot weekendul asta am citit in fine o carte de care Larisa imi vorbea acum trei ani: „A Thousand Splendid Suns”, care mi-a placut foarte mult.

North Korea, South Korea, Marilyn Monroe

Telefonul suna, noapte jumatate, mama doarme, tata sforaie, Christina umbla creanga pe la Sinaia in vacanta.
Trrrrrrrrrrrr!
Raspunde mama, in camasa de noapte, confuza:
– Buna seara, familia Anghelina?
– Da…
– Suntem de la Politia Rutiera. Christina Anghelina locuieste acolo?
Fiori de gheatza. Mama s-a trezit de-a binelea. Calculeaza cand am ajuns la Sinaia, unde as putea sa fiu, cine conducea.
– Locuieste, da… Dar nu e acasa.
– Doamna, am gasit-o pe doamna Christina pe lista traducatorilor autorizati. Avem nevoie de un traducator la Gara de Nord. Unui cetatean spaniol i s-au furat toate actele si nu putem sa ne intelegem cu el.
– Nu e acasa Christina, e la munte, in vacanta.
Si-i vine sa adauge: „N-a patit nimic, nu?” Dar domnul de la Politia Rutiera n-a sunat-o sa-i spuna ca ar fi patit ceva Christina. Doar aveau nevoie de un translator si Christina, cu numele ei de familie care incepe cu A, e mereu pe prima foaie. Doar o suna mereu, cand Curtea de Apel, cand Politia.
Multumiri, scuze, convorbirea se intrerupe.
Si-asa s-a facut ca m-am trezit cu telefon in miez de noapte:
– Te-a cautat de la politie si m-am speriat ingrozitor.
– Aoleu, mama, ce figura esti.

Mamaie zicea: „Vui de mine, imi sari inima.”

Povestea de mai sus s-a intamplat prin 2006.

2011, februarie
Suna telefonul. Trrrrrrrrrrrrrr!
– Buna ziua. Doamna Livia? Suntem Politia Rutiera.
Bunica? Nu se poate, bunica e bine, nu poate sa iasa din casa, n-are ce sa i se intample. Atunci masina? Masina e in fata, parcata, se vede pe geam. Tata? Amenda? Eu? Nu inteleg.
– A avut loc un accident rutier in care a fost implicat un cetatean sud-corean.
E tragic, dar te apuca un ras din ala in hohote cand iti dai seama ca de fapt e unul din apelurile acelea la lista, celebra lista de traducatori autorizati de Ministerul Justitiei.
– Imi pare rau sa aud asta.
– Cetateanul corean nu vorbeste nicio limba decat coreana si avem nevoie de serviciile dvs.
– Ale mele??
– Pai nu sunteti traducator autorizat?
– Ba da, pe spaniola!
– Dar scrie acolo si ceva de japoneza.
– Imi pare rau, dar japoneza n-are legatura cu coreana…
– Haideti, poate totusi va intelegeti…
Pe principiul Eisberg, Goldberg tot aia.

La restaurantul chinezesc

La restaurantul chinezesc din Piata Amzei (Dragonul ceva) se mananca foarte scump. Stiam asta deja, dar am trecut adesea pe langa el si azi, fiind cu salariul in buzunar, m-am hotarat sa si intru. E o casa veche, frumoasa, careia nu i se potriveste nicicum aerul chinezesc al stampelor de pe pereti. Cred ca patronii si-au dat si ei seama de asta si de aceea n-au facut abuz de lampioane si Buddha decorativi.

La parter erau doar doua mese ocupate de turisti straini. Vorbeau engleza. La etaj nu era nimeni.

Preturile, mari. Un expresso lung cu lapte 12 lei. Orezul, o portie foarte mica, intre 6 si 14 lei. Felurile de mancare, de la 25 de lei in sus. Nota de plata pentru doua persoane s-a ridicat la 120 lei. Am mancat porc cu urechi de lemn, pui cu praz, doua portii de orez si-am baut doua ape minerale Dorna si o cafea. N-am mancat, desi am comandat si-am si platit-o, varza murata Kimchi, o specialitate coreana de care Livia stia din serialul M.A.S.H. Mirosea a picioare si avea gust de peste, usor picant. Prin ea am dibuit noi niste ceapa verde si ceva boia iute. „Mananca lumea, sa stiti,” ne-a zis chelnerita. „Mai ales coreenii si chinezii mananca, dar si romanii cateodata. In Coreea e foarte apreciata si noi de acolo o aducem. E specialitatea lor.”

Data viitoare ma duc la mine, la casa Pache. E la fel de chinezesc si preturile sunt mult mai de cartier.

P.S. Mancarea n-a fost rea, dar foarte unsuroasa. Mi-a amintit de chinezescul Beijing, la fel de scump si fitos unde ne faceam veacul cand lucram in Bd. Unirii. Si muzica era tot aia cunoscuta: hituri chinezesti picurate suav pe pian si variante instrumentale de cantece celebre, gen Love Story si Con te partiro.

Din seria „eu, de la o vreme” (2)

Episodul 1.

M-a sunat cineva cand eram in masina si-am deschis ghiozdanul, am scos telefonul si-am raspuns. Nu, nu conduceam, abia ma urcasem. Am vorbit, am terminat, am pus telefonul in masina, am pornit, am ajuns la Mega Image, mi-am saltat rucsacul pe umeri si-am cascat si eu gura la rafturi pana Madalina si-a cumparat ce voia ea sa-si cumpere. Asta a durat vreun sfert de ora, timp in care am strabatut tot magazinul, m-am oprit la condimente si-am cugetat daca sa-mi iau piper sau nu (n-am luat), am studiat cele 6 carti scorojite expuse la vedere (intre care Divina Comedie pentru copii, 37 de lei), m-am plimbat pe la produse congelate, ape si sucuri, cosmetice si detergenti. M-am oprit iarasi destul de mult la reviste, cautand un bradut Tabu facut de mana mea (nu era), apoi Mada m-a solicitat s-o ajut la depistarea unei pungi de broccoli inghetat, produsul proaspat lipsind din rafturile magazinului. Am avut si-o conversatie despre preturi („ce iei la Auchan cu 70 de lei, iei la mega cu 150” etc.), despre varietatea produselor, despre de ce nu ne place mega (fiind noi totusi la cumparaturi acolo) si ce gust au gemurile dietetice si crenvurstii afumati din soia.

La casa m-am rezemat (cum obisnuiesc sa fac: ma rezem de toate alea), cu ochii la vanzatoarea care scana produse si ma scana si pe mine cu coada ochiului, pana ce mi-a spus:

– Sa stiti ca aveti ghiozdanul deschis.

In vocea ei se simtea un oarecare regret si, probabil, anticiparea unei reactii nasoale din partea mea si ma gandesc ca asta o fi si facut-o sa ma scaneze nitel inainte sa-mi dea vestea (ajunsese deja la laptele de soia, trecand de paine, gem, broccoli congelat, castraveciori murati si guma de mestecat cu arome pana sa hotarasca sa-mi spuna ceva). Ba chiar am impresia ca s-a masurat nitel din priviri si cu gardianul, care si el ma privise lung de vreo doua ori fara sa spuna nimic.

Ghiozdanul era deschis, intr-adevar. Larg deschis, chiar la buzunarul din fata.  Se vedeau bine variatele bonuri pe care le indes acolo si uneori le mai scot si le transfer intr-o punguta de cadou (sa fie!), se vedea plicul cu cardul de salariu, niste hartii albastre de 100 de lei necesare pentru plata chiriei, portofelul, sticluta de Touch, pachetul de servetele, xyzalul, un 7 seri – totul in afara de telefon. Atunci mi-a venit inima la loc. Sigur ca ghiozdanul era deschis. Fusese deschis de mine, cand imi luasem telefonul. Telefon care ma astepta in masina.

Cand 2+2 au facut fara-ndoiala 4, am zis:

– Da, eu l-am deschis si l-am uitat asa. Va multumesc ca mi-ati spus.

Vanzatoarea n-a parut multumita de explicatie, asa ca am adaugat, pe jumatate catre Madalina:

– Stii cand am scos telefonul sa vorbesc? Atunci am lasat ghiozdanul deschis, iar telefonul e-n masina. Si eu ce zapacita, sa ma plimb cu ghiozdanul deschis tot megaimajul.

– Adica nu va lipseste nimic?

– Nu, iata, e totul aici. Nu-mi lipseste nimic. Am umblat cu ghiozdanul deschis de cascata.

– A, a zis vanzatoarea. Credeam ca… (gest semnificativ cu capul, insemnand „a suti”).

– A, nu, nu, nu. Eu sunt zuza. Va multumesc ca mi-ati spus.

Si-asa s-a facut ca azi n-am lasat nici un ban la mega. Nici portofelul sau sticla de touch.

 

Oamenii si microfonul

Exista la toate premierele si galele si lansarile urmate de discutii cativa oameni care intreaba si multi, prea multi, care tac si se plictisesc sau comenteaza in grupulete mici. Cei care tanjesc dupa microfon, in marea majoritate a cazurilor, n-au nimic pertinent de intrebat, ci doar vor sa-si expuna propriile ganduri (eventual incoerente si fara legatura cu filmul sau evenimentul in cauza) si expunerea le ia de obicei circa 20 de minute. Te induc in eroare incepand cu formula „As avea si eu o intrebare”, incat astepti primele 300 de secunde ca pe ace, pentru ca apoi sa realizezi ca nu, de fapt ei n-au nici o intrebare, fiindca totul le e deja clar si bine compartimentat in cap inca de la facerea lumii. In vremea asta publicul se foieste si mormaie, ba unii mai curajosi chiar racnesc: „Si intrebarea? Treci la intrebare!”

Imi place intotdeauna sa vad cum ies interlocutorii basma curata din aceste situatii. Unii, din bun simt, se plictisesc impreuna cu sala asteptand ca „nebunul” sa-si termine expozeul. Altii, mai transanti, rostesc chiar ei de la microfon un ecou al gandului ce stapaneste sala: „Bine, si care e intrebarea?” Exista desigur si oameni carora astfel de false intrebari le dau apa la moara, fiind ei insisi prolicsi, incoerenti si dispusi la vorba lunga.

Am observat acest comportament in multe ocazii si m-am intrebat de ce intotdeauna cei care n-au nimic de zis sunt cei mai curajosi si cred ca raspunsul este ca aceste lansari si premiere urmate de sesiuni Q&A sunt foarte rar ocazii de dialog si tind sa se transforme in tribune pentru cei pe care altfel nu i-ar asculta nimeni.

Azi mi-a placut de Peter Greenaway la gala de deschidere EXPIFF.

Spiritul Craciunului bantuie prea devreme

Intru la Bamboo (magazinul de decoratiuni, nu clubul) cu gandul sa iau o felicitare. Deschid usa, aer imbacsit de betisoare parfumate. Treaca de la mine; nu le suport prea bine, dar na, oamenii trebuie sa-si promoveze marfa. Fac doi pasi, ceva nu era in regula. Sa fie vanzatoarele? Nu, ele erau ca de obicei imbracate in negru si cu un fel de sortulet dinainte. Sa fie produsele? Nu; aceleasi lemne si cartoane, metraje si tone de lumanari. Sa fie oare iluminatul, aranjarea pe rafturi, spatiul sau preturile? Da’ de unde. Era muzica!

Joy to the world, the Saviour reigns, cantau in cor difuzoarele, iar Mos Craciunii si renii tronau la loc de cinste, fie sub forma de lemne, cartoane, metraje, lumanari sau jucarii. Cam devreme, ma gandesc. Eram in maneci scurte, afara erau 25 de grade. Ma simteam ca la Craciunul din Australia, desi nu mi-am petrecut niciodata Craciunul in vreun alt loc decat la ai mei acasa, in Bucuresti.

Cam devreme ne-a lovit anul asta spiritul Craciunului, incarnat in Stefan Banica jr., Stefan Hrusca, renii si mosii de la Bamboo si CD-ul cu colinde best of. Cred ca 1 decembrie era o data rezonabila sa inceapa sa ne bage „Jingle bells” pe repeat si sa ne asasineze cu mosi rosii cu barba alba pe toate canalele. Sau poate sunt eu deja imuna la varianta „de consum” a sarbatorilor?

Ma intreb, daca tot am adoptat Halloweenul, de ce nu adoptam si Thanksgivingul? Mi se pare o sarbatoare misto, se mananca bine si are la fel de multa legatura cu cultura noastra ca si Sf. Valentin, pana la urma. Si-apoi, dupa Thanksgiving, putem sa incepem cu colindele si Mos Taciun cu Pete Albe.

Cut the crap

A fost foarte greu la examen. Nu ajuta cu nimic sa ma vaiet, dar pot sa fiu suparata pe ei pentru ca una predica si alta fac :) A fost un examen subiectiv, dificil, necalibrat pentru trei ore (timpul a fost mult prea scurt pentru multimea de subiecte din sfere foarte diferite), exact genul de examen pe care nu ar trebui eu niciodata sa-l dau la clasa – un examen care testeaza atentia distributiva, viteza de scris, rezistenta la caldura si la stres si abia in ultimul rand cunostintele. Si mai urmeaza oralul, luni. Si pedagogia, care deja mi se pare mai prietenoasa, macar acolo stim din start ca se merge pe sistemul de memorare-redare impotriva caruia luptam cu totii :))

Trecem prin niste examene absurde de tip selectie la NASA pentru un plus de 50 lei la salariul de profesor de 7 milioane si apoi ne vedem la stiri: incompetenti, profitori, parte dintr-un sistem falimentar, lacomi dupa meditatii si uneori neglijenti. Noi am fi putut fi poate in locul  asistentelor de la maternitatea Giulesti. Din tragedia acelor copii nu avem ce invataminte sa tragem – oare a fost un accident sau un simptom? Stie Andreea Esca de ce naste la Paris. In Romania nu ai unde, nu ai cu ce, nu ai cu cine. Stim, asta e, astia suntem si altii mama nu mai face. Dar suntem toti asa?

Ma doare Romania si nu stiu cum s-o ajut, in contextul in care a o ajuta pe ea nu mai e sinonim cu a ma ajuta pe mine.

Sunt trista si dezamagita.

Vacanta culinara

Ce-am gatit in vacanta: ciorbe nenumarate din toate legumele, mancare de cartofi, tocanita de ceapa cu pui si mamaliguta, varza calita, ardei umpluti, pilaf cu morcovi, orez cu lapte si scortisoara, cartofi la cuptor cu branza si carnati picanti de oaie, cartofi prajiti cu snitele, salata de toate felurile, burgeri la gratar dupa reteta lui Mazi, cartofi copti cu unt si mirodenii, piept de pui la gratar, ficatei la tigaie, salata de vinete cu ceapa si rosii, dovlecei si ciuperci la gratar cu usturoi, calamari la tigaie cu marinata de usturoi, bruschete cu calamari si, desigur, omleta „cu de toate”.

N-am facut mai nimic dulce (orezul, atat – in rest am avut ca desert fructe si biscuiti) si multe din cele de mai sus s-au adresat in principal unui public tinta format din trei mancaciosi de sexul masculin: tatal meu si doi baieti cu care a zugravit/ reparat/ daramat/ renovat pe aici, maica-mea fiind plecata nitel prin Germania. Asta explica si cantitatea uriasa de ciorbe, eu nefiind ciorbareasa de felul meu, ca si aplecarea catre bucataria traditionala romaneasca „ca sa se sature baietii, sa manance cu paine, sa umflam burtile”.

Am folosit cu drag si spor retetele de pe gustos.ro si le recomand, deoarece sunt clare si eficiente. Am spalat un numar record de oale, cratiti, farfurii & the like (a spalat si tata, trebuie sa-l laud in caz ca citeste mama! :)) plus aragazul, chiuveta, bla bla bla de o suta de mii de ori. Mi-a placut si chiar a iesit totul delicios, desi multe nu asa de sanatoase!

Acum lucrarile s-au terminat si urmeaza o binemeritata odihna :)

A, si taica-meu imi da oficial voie sa ma marit :))) Am trecut testul :D [silly me, habar n-aveam ca e un test, io ziceam ca-i fac lui un bine!!)

Mi-e dor de un somon la buongiorno si poate si de-un cheesecake. In urmatoarea vacanta culinara o sa fac dulciuri, para variar.

P.S. Ptiu, tre sa adaug categorie noua pentru postul asta. Hmm, hmm.

Trattoria Verdi (thumbs up)

Merg cu Livia la Verdi de ceva vreme pentru „tagliatelle putanesca”, dupa care ea se da in vant. Intr-adevar, sunt delicioase, dar eu prefer de astazi pastele verzi cu somon. Pur si simplu mi-as fi dorit sa nu se termine niciodata portia si-am savurat fiecare inghititura! Mergem cand la Verdi din Popa Nan, cand la cel din Mendeleev (langa Piata Amzei) si, desi amandoua sunt excelente din punct de vedere al serviciilor si-al mancarii, la cel din Amzei am avut azi o experienta neromanesc de frumoasa, fapt pentru care vreau sa ii laud in mod public.

Am stat la terasa, cu Livia si Madalina, si-am comandat tagliatele si salata. Intre timp am cerut si o cafeluta (noi cafeaua o bem inainte de masa, nu dupa :), iar Livia a intrebat daca se pot cumpara si tigari.

– Noi nu tinem, dar daca-mi dati bani ma duc eu in strada si va iau imediat, ne-a raspuns cu un zambet fata care ne servea.

Si chiar asa a fost, s-a intors imediat si am fost fericite ca n-am avut parte de mutre acre si ochi dati peste cap, dimpotriva, totul a fost simplu si firesc, iar clientul a ramas cu o impresie excelenta.

A venit mancarea, iar eu si Livia nu mai conteneam cu laudele: era delicioasa! Am gustat una de la alta, eu laudam pastele cu somon, ea imi cerea sa gust si putanesca, timp in care Mada manca linistita din salata ei cu foccacia. Era buna si salata, dar palea pe langa pastele noastre!

Toate bune si frumoase, pana cand Madalina tresare si scuipa… un ciob gros de sticla! Cum naiba ajunsese in salata nu se stie, dar norocul ei a fost ca l-a simtit in gura si nu l-a inghitit. Ne-am uitat cu mare atentie sa nu mai fie si alte cioburi si l-am anuntat pe baiatul care a venit sa debaraseze si pe chelnerita. N-am facut scandal, ba chiar dresate fiind pe sistemul „daca nu-ti place, ia-ti masina mica”, era cat pe-aci sa nici nu spunem nimic (complex de romanas care „e de vina” si pentru greselile altora), dar pana la urma am spus. Chelnerita si-a cerut scuze – macar atat, ne-am zis. E mai bine decat la „Xanadu” unde, zilele trecute, a avut loc urmatorul schimb de replici intre un client si o chelnerita:

Client: Doamna, va rog sa-mi aduceti alta cana ca asta e murdara. [era murdara, vizibil murdara de la fostul client]

Chelnerita (studiaza cana in soare cu atentie, plictisita): Nu e, domnule, murdara, asa e ea. Si pleaca.

Back to Verdi, fetele au comandat si desert (tort Krantz si tort de fructe de padure),  timp in care eu il gugaleam pe Leonardo Sbaraglia, un actor argentinian si vorbeam despre festinul din ultima zi de scoala, cand nu mai puteam vedea nici o aluna fara sa urlam „ia-o de aici, ca nu mai pot” :))

In aceasta atmosfera destinsa am cerut nota, iar cand a venit salata lipsea. Am inteles ca fusese omisa de pe nota – cum era si firesc – din cauza ciobului buclucas, ocazie cu care chelnerita si-a cerut inca o data scuze.

Cand sa plecam, Livia a reusit sa toarne cafea pe ea si imediat a aparut un baiat s-o ajute sa curete, care s-a oferit chiar sa-i aduca o alta ceasca de cafea.

La plecare ni s-a oferit o bombonica si-am primit un nou rand de scuze.

Trattoria Verdi a luat azi puncte la:

– prepaprarea tagliatelelor

– servire (prompta, amabila, fireasca)

– servicii (tigari, schimbat lingura, piper, cafeaua)

– bun-simt si decenta de a-si recunoaste greseala.

In Romania lucrurile normale si firesti ni se par surprinzatoare. Sper ca Verdi sa nu inceteze prea curand sa ne surprinda!

Pontice la Muzeul Literaturii Romane

Noaptea Muzeelor 2010 nu m-a mai atras. Dupa 2007, 2008 si 2009 nu prea mi-au mai ramas muzee nevazute si, in plus, am devenit mai reticenta sa ma alatur multimilor ude sau transpirate (dupa caz) care boncaluiesc pe strazi si umplu pana la refuz salile si scarile muzeelor.

Un singur muzeu insa parea interesant, totusi: muzeul literaturii romane, de pe bd Dacia. Care oferea si un concert de muzica medievala si proiectia filmului „Eu cand vreau sa fluier, fluier”.

Pisique parcata la loc sigur pe Iorga, am purces la vizitarea muzeului.

Deceptie! Intalnirea cu literatura romana e una dezlanata, fara sens, cap si coada, uneori chiar si fara o minima eticheta pe exponatul #223 foaie de manuscris olograf. Cine a scris pe foaia aia?!

Muzeul are patru camere si o sala de conferinte. In camere sunt expuse cu zgarcenie manuscrise de la coresi pana la cartarescu, dar si o presa de tiparit, papionul lui Rebreanu, fotoliul si pianul lui Sadoveanu si alte memorabilia ale marilor scriitori… fara niciun context, fara explicatii si absolut sterp. Probabil explicatiile zac ascunse in plasmele care impodobesc peretii, unde, daca ai rabdare, poti citi toata istoria literaturii romane. Dar eu sunt un viztator din ala care trebuie sa poata intelege povestea dintr-o singura privire, fara sa apeleze la mijloace multimedia altfel decat ca distractie, sau pentru a obtine informatii suplimentare. Eu sunt un vizitator care vrea panouri mari cu explicatii pe pereti, vrea birouri de scriitori reconstruite, vrea manuscrise intregi xeroxate si puse la rasfoit intr-o „biblioteca”, vrea the insides of literary creation, vrea publicatii literare, cronologie si o camera unde sa poata scrie si el daca are chef, propria sa contributie la istoria literaturii :) Nu-mi plac muzeele moarte, or muzeele noastre sunt sefe peste dinozauri!

Dar sa nu mai criticam le musee de la litterature roumaine, pentru ca acolo am asistat la concertul de muzica medievala si-am devenit fan formatia Pontice. Cei sase canta muzica de trubaduri, piese mai lente sau mai saltarete intr-o orchestratie foarte originala, cu castaniete, rainstick, vioara, tobe, tamburina si o gramada de alte instrumente populare din toata lumea. Muzica este europeana. In seara asta ne-au cantat din Rusia, Spania, Italia, Ungaria, Serbia si Bulgaria, dar si piesa care mi-a placut cel mail mult: Moreninha linda, din Brazilia. A fost pur si simplu minunat: fiecare cantec mi s-a parut ca tine o vesnicie si nu ma puteam satura de ritmurile saltarete. M-am gandit de-a valma si la Tri Yann si la Savina Yannatou si la Manolo Rico si la Galicia si la Sighisoara… si-mi doream sa nu se mai termine. Trebuie sa fac rost de CD. Si, de-acum inainte, sa urmaresc concertele lor din Bucuresti. Merita.

Asta a fost Noaptea Muzeelor 2010. O deceptie si-o noua iluzie. C-asa-i in tenis.

Entomologie

In troleibuz aud deodata o voce de o mare dragalasenie: „Ce face frumosul lu’ mama? Ce face ingerasul meu iubit? Ai mai crescut, frumosule!” si alte asemenea dugu dugu. Surprinzator, vocea „ingerasului” nu se auzea. Intorc capul: o doamna la vreo 50 de ani cu un prunc de gradinita (4-5 ani). Doamna foarte ingrijita si aranajata, deloc stridenta, ba chiar la locul ei. Pruncul, blondut, cu sapca si dintii stransi, cu o expresie incruntata. Clar nu-i prea placeau efuziunile doamnei. Ea, fara sa bage de seama, continua:

– Nu vorbesti cu mine, iubirea mea? Da sa-ti scot sapca; stai, mai, copile! Da sa scot sapca am zis!

Baiatul in continuare nu zicea nimic, dar isi tragea cu indarjire sapca pe cap.

– Auzi, stii ceva? Daca nu vrei sa vorbesti cu mine, nu vorbesti.

Eu imi vad de cartea mea, dar nu trec 2 minute si aud parca o alta voce, extrem de furioasa:

– Ia mana de acolo, ca te bat! Mai, tu n-auzi? Te bat, am zis! Ia, domne, mana de acolo! Ei, comedie ca asta! Nu ca asta e buna, tu chiar vrei sa te plesnesc?! Lasa geantaaaa!!

Doamna asezase poseta deschisa intre ea si copil, iar copilul cu mare dexteritate scotea din poseta incarcator de telefon, portofel, chei si alte obiecte pe care doamna i le smulgea furioasa din manute. Desi nimeni nu radea, mie mi s-a parut haios ca pe masura ce ea le baga in geanta, pustiul le scotea din nou. Deja striga de intorsese toata lumea capul. Si-a luat seama si-a inceput sa scoata un fel de mormaieli, in timp ce indesa totul in geanta si tragea fermoarul:

– Tu ma faci de rusine in lume, ma? Auzi, eu te bat daca nu te potolesti. Vrei sa te bat? Zi! Vrei? Ia mana de acolo.

Cand am coborat, fiecare parte sedea pe scaunul ei, botoasa. Baiatul, in continuare cu sapca in cap, se uita pe geam incruntat. Doamna, privea inainte cu indarjire, strangand intr-o mana geanta. Din cand in cand arunca o privire de control spre copil.

***

In magazinul obor o mama la vreo 35 de ani impingea un carut de copil mare. Copilul plangea de mama focului, iar mama tipa furioasa la el:

– Ma, tu n-auzi sa taci? Taci odataaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Ma, daca ma faci acum sa ies afara, sa vezi bataie ce-ti dau!

Asta din ciclul „atunci mama a tipat la mine sa nu mai tip asa”.

***

Lisa, intr-o dimineata:

– Stii ceva Chistina, eu de-acum nu veau sa-ti mai spun Chistina.

– Dar cum vrei sa-mi spui, Lisa?

– O sa-ti spun Chlis.

Si ne-a zis de curand ca la gradinita are „clapitze”, adica „capritze”.

… asa stau eu in tribuna si observ. ;)

Revista si Revelioanele de demult

Dupa 15 ani, am ajuns aseara la Teatrul de Revista, la sala Rapsodia, spectacolul „Dai un ban, da’ face”. Am ajuns dintr-o mare intamplare; nu stiam nici la ce spectacol ma duc (desi stiam ca-i voi vedea pe Stela si Arsinel si aveam o strangere de inima, fiindca sunt constienta ca nici eu nu mai am 11 ani, nici ei nu mai sunt tineri…). Cand am mai vazut si numele de pe afis in cap mi s-au aprins becurile tuturor revelioanelor din tinerete: Nae Lazarescu si Vasile Muraru, Cristina Stamate, Adrian Enache, Stela si Arsinel, clowni si trupa de balet. Cumva ma pregatisem sa fiu dezamagita, dar n-am fost.

In ciuda dansatoarelor cam intepenite, care aratau ca niste vanzatoare de la alimentara, in ciuda micilor kitschuri si a unui ton de amaraciune si pesimism care se facea simtit in anumite texte de prezentare si monologuri, Revista aseara s-a ridicat aproape de nivelul ei de odinioara: a facut antren (publicul a fost, e drept, minunat!), am ras aproape incontinuu 2 ore la bancuri mai noi sau mai vechi, am admirat „fosile” si „prospaturi” deopotriva si am ramas tablou la numarul de acrobatie „Papusa de carpa” ( Duo Tatiana si Bebe Lascu).

Revista inseamna lumina, culoare, muzica, stralucire care-ti ia ochii, umor (dar si satira) si voie buna. Am primit toate astea aseara la „Tanase”, iar Stela si Arsinel la 75, respectiv 71 de ani inca fac un spectacol extraordinar si au succes la un public format 90% din liceeni care aplaudau ca apucatii, radeau si bateau din palme in ritmul muzicii. Ceea ce mi-a placut insa, a fost ca printre actorii consacrati s-au strecurat si fetze noi, talentate, si numere muzicale cu cantareti talentati si multa spontaneitate (discutii cu sala, dans cu spectatorii etc.), spre deliciul liceenilor prezenti.

Nu doar ca m-am bucurat ca „revelioanele copilariei mele” rezista si azi, dar nici n-am simtit cum a trecut timpul si-am fost fericita sa vad ca au succes la pusti de 14-20 de ani, care n-au crescut cu genul asta de entertainment si care, prin reactia lor frumoasa, ii dau cumva girul pe mai departe.

Ma dusesem cu jumatate de inima sa asist la un spectacol penibilut, cu buget mic si glume rasuflate; ma dusesem sa vad o agonie cu public, dar am primit un show corect spre bun, pe care entuziasmul publicului si reactia extrem de pozitiva a celor de pe scena l-a transformat intr-o super seara si pentru noi si pentru ei!

Bravo doamnei profe de romana Lili Damascan, care-si duce copiii la teatru de ani de zile si-i educa sa aprecieze diverse subgenuri ale genului dramatic si bravo Revistei, ca supravietuieste cu glorie in vremurile noastre lipsite de stralucire.

Ca o reflectie asupra „vremurilor actuale”, va recomand sa cititi articolul lui Razvan Exarhu din EvZ de azi, „Sunt neuropozitiv.”

La Marea Unire

La serbarile marii uniri de la Iasi reporterul prinde pe strada un mosulica. Are loc un dialog delicios:

– Buna ziua! De ce ati venit la serbarea Unirii?

– Cu taxiul, raspunde senin batranelul.

– Dar de ce ati venit?

– Pai sunt batran, domnule, am 85 de ani, nu mai pot sa merg pe jos, continua la fel de senin bunicul.

Traiasca Romania dodoloatza!

Si zapada scartaie sub picioare

Mi-amintesc zapada de odinioara. Chiar in fata portii se aduna un munte imens, toata zapada stransa din curte, ideal pentru sanius. Tata scotea sania din baraca, mamaie o stergea cu o carpa si la revedere! Pana pe inserat nu mai intram in casa.

Probabil cel mai bun partener de sanius mi-a fost vecinul Sandu, mai mare decat mine cu un an, desi si cu frate-meu ma jucam super, cu cazemate, transee, „comandantul cetatii de zapada” si cine mai stie ce alte inventii, care-mi trazneau prin cap sau le citeam prin carti. Era un frig cateodata de nu-mi mai simteam mainile, picioarele, obrajii. Zapada era tare si scartaia, iar de la atata fatzaiala „derdelusul” nostru se murdarea si nu ne mai placea. Atunci ne mutam cu arme si bagaje in fundul curtii, unde faceam iglu in fata casei Ramonei si ne ascundeam acolo, ca Fram ursul polar. In iglu bagam covoare si se facea putin mai cald. Dar in casa  intram tot plini de zapada, cu turturii atarnandu-ne din caciuli si fulare, cu manusile leoarca si uzi pana la piele. Mama ne oprea in prag si ne matura din cap pana in picioare. Apoi cel mai frumos moment era dezbracarea, trecerea in haine uscate si – in final – tolanirea pe canapea, cu picioarele lipite de soba! Pielea de pe talpi sa ne fi cazut si nu ne mai luam picioarele pe placile de teracota fierbinte. Mama se grabea sa ne faca ceai, sa ne aduca supa, sa ne certe ca ne-am udat asa, daca racim? Nu-i dadeam atentie, ocupati sa remememoram detaliile glorioaselor batalii cu bulgari, sau sa construim imaginar noi si noi igluuri, jocuri care ne faceau zilele minunat de lungi si de placute.

Mi-amintesc zapada prin care mergeam la scoala. Pana la brau uneori, alteori doar pana la genunchi. Ajungeam cu cizmele si sosetele ude uneori. Ma enervau oamenii mari care ma impingeau ca pe-o papusa ca sa treaca ei mai intai, pe potecutele alea ridicole de 20 de centimetri care se formau pe trotuare. Zapada din iarna lui 1989, cand aveam piciorul in ghips si mi-era frica sa nu cad.

Mi-amintesc ninsorile de ziua mea, ani la rand. Fulgi mari sau mici, pufosi sau aposi, bineveniti sau enervanti.

Mi-amintesc ninsoarea din ziua cand am fost cu diriga la Ateneu (Cristi, fiul ei de care eram foarte indragostita, n-a venit) si-aveam un pardesiu verde din Germania care mi se parea ca ma face tipatoare ca o sorcova. Dar era vremea cand mama decidea cu ce te imbraci, iar tu ascultai supus.

Si-mi mai amintesc nenumarate sapuneli de la scoala si de la liceu; zapada de la munte in excursii, zapada din Elvetia si pe cea din Germania; ingerii de zapada pe care nici nu mai stiu cine m-a invatat sa-i fac si oamenii de zapada in marime naturala fara de care nici o iarna nu era completa.

M-am nascut iarna si aceasta iarna e a treizecisiuna din viata mea. Au fost multe zapezi, ghetusuri si patinoare, turturi mai mari sau mai mici, dureri de spate de la lopata, sanius si bulgari, nas rosu, obraji amortiti, vin fiert si cantece in ruseste despre „holodno” [frig].

Imi place vremea de afara; sunt omul extremelor: vreau 40 de grade sau minus 20; nu ma cumperi pe mine cu un 22 de grade ametit. Decat daca vine la pachet cu Martisorul :)

Ma bucur ca avem o iarna cu zapada asa de mare, ma bucur si mai mult ca am niste „apreschiuri” meseriase in care nu intra apa deloc si mi se pare superba draga mea Pisique, cu o ditamai cusma de 30 de cm in cap.

Iarna pe ulita anul asta se joaca in Pipera.

Pisique stie sa ma duca

De cateva ore bune stau si citesc „Viata prin balonul roz” si ma indragostesc de Sasha si de parintii lui, de Brazilia si de ocean. E si un fel de escapism, pentru ca am lucrari de corectat si ganduri de gandit, dar si un vis la care visez acum obsesiv: sa plec, sa plec, sa plec.

Da, e minunat sa imparti zambete in Bucur Obor si sa faci random acts of kindness in Bucuresti. Dar Katie aici nu s-ar putea intampla, pentru ca nu mai stim sa ne jucam si ne luam prea in serios. Este deja greu ca niste mici omuleti care „repara” crapaturile din pavaj sa nu ni se para ridicoli. Si sa nu mai vorbim de crapaturi in sine: acum sunt mult prea mari pentru ca mini-Matty si mini-Katie sa le mai poata impinge marginile la loc.

Sigur ca viitorul va fi minunat si copiii copiilor nostri etc. etc. Dar eu, aici, acum – nu. Si pentru mine traiesc, in primul rand :)

Pisique stie sa ma duca oriunde. Azi m-a dus la Magurele, la olimpiada [si am revazut-o pe dna Mihaela Negrea, doamna profesoara de engleza MINUNATA pe care am cunoscut-o tot la Magurele, anul trecut :) Trebuie sa marturisesc ca speram mult s-o revad!]. Pentru ca m-am trezit tarziu, a trebuit sa facem un mic maraton: fara cafea, mic-dejun sau macar o gura de apa, direct la volan si p-aci ti-e drumul. Noroc ca drumul era cunoscut… de ieri, cand am mers in recunoastere.

Pisique stie sa ma duca. Si eu stiu s-o duc pe ea la revizie, saptamana viitoare. Si sa-i platesc impozitele, ca un proprietar responsabil ce ma aflu.

Pisique e primul lucru „al meu” care vine cu responsabilitati asociate si, prin asta, ma face sa simt bine.

Si cred ca, atunci cand va veni momentul, Pisique va sti sa ma duca in Elvetia :)

I believe I can fly

Zapada, Craciun, brazi si clopotei. Magic FM e radioul lui Mos Craciun si probabil are o audienta cum n-a avut niciodata. PRO TV a scos de la arhiva „Singur acasa” si jdemii de filme cu Craciun si New York. E o chestie cu Craciunul si NY, cu vitrina de la Macy’s, cu pomul din Times Square, patinoarul si zapada din Brooklyn. Sunt aproape sigura ca iarna in NY nu e ca iarna in Bucuresti, unde iei o strada intreaga la lopata daca chiar ai ambitia asta incredibila sa iesi cu masina dupa cateva zile de ninsoare.

Pace, iubire, buna-intelegere, salata boeuf si piftie sunt cuvintele-cheie de sezon. Urmeaza sfanta lumina a saniei lui Mos Craciun, renii cei pufosi, cetina si leru-i ler. Si sarmale. Probabil exista un motiv pentru care am citit „Pay It Forward” tocmai azi. Dar mi-a placut mai mult „There’s a boy in the girls’ bathroom”.

Si un quote random, de pe net:

When we walk to the edge of all the light we have and take that step into the darkness of the unknown, we must believe that one of two things will happen: There will be something solid for us to stand on, or we will be taught how to fly. (Patrick Overtor)

P.S.I’m not bitter. Dar nu inteleg anumite lucruri si asta ma face sa ma simt aiurea. Poate stiti voi:

• de ce Mircea Badea e cel mai bun jurnalist roman?
• de ce nimeni nu curata strazile ne-principale, desi nu mai ninge demult?
• de ce nu se ridica constant si sistematic masinile oprite pe prima banda, pe avarie?
• de ce citesc Jodi Picoult, daca stiu ca reteta ei ma dezamageste de fiecare data?
• cum se procedeaza cand iti gasesti masina [parcata cu mare chin in nameti, pentru ca primarele Ontanu nu baga pluguri decat pe bulevard] strivita de un munte de zapada si gheatza cazut de pe acoperisul unei case?? Nu, nu e vorba de Pisique, e vorba de masina fratelui meu. Ceea ce e fix acelasi lucru. Sigur ca e asigurata si se repara, e doar un fier, bine ca n-a fost mai rau ETC. Toate astea nu inseamna ca nu simti nimic.

Sunt amarata, dezamagita si vreau in Elvetia forever and ever.

En hiver

Iarna m-a luat prin surprindere. Am plecat cu masina la scoala dintr-o intamplare si m-am trezit intr-un haos pe Pipera de nedescris. Venise iarna. Eram inconjurata/e de masini, camioane, microbuze si autobuze care incotro, fara sens si contrasens. Bineinteles ca am prins bariera. Bineinteles ca prin bariera coborata sa strecurau taxiuri. Mai ciudat a fost ca dupa bariera nu s-a eliberat, cum eram obisnuita, nici macar pana la benzinarie la OMV. De acasa pana la scoala fac 15 minute sambata dimineata, pe uscat si fara mare trafic. Azi am facut o ora si jumatate.

Pisique se tine bine pe zapada. Rotile ei de iarna sunt cam tocite, dar macar nu patineaza. S-a dezghetat imediat de dimineata si ar fi mers saraca snur daca avea unde. Insa e asa murdara!! I-am promis ca o spal cand iau banii (si vacanta!).

Ceea ce nu inseamna ca acum Pisique e acasa… Nici Opelul lui frate-meu nu e. Eu mi-am lasat masina la scoala (si bine am facut, pentru ca ne-a luat 2 ore (!) sa ajungem la metrou la Pipera de pe Iancu Nicolae… dar cu metroul pana la iancului am ajuns apoi in 20 min). Opelul e la Vladiceasca, pentru ca nu avea roti de iarna. Acum in fata casei e din nou parcat Loganul :)

Am condus pe  zapada si polei. Acu pot sa spun ca am 4 anotimpuri de condus. I iz an experienced driver. That would be pushing it, though. Urasc lucrurile care cresc incet si iau timp si tre sa le bibilesti, gen experienta :D

Maine iar ninge. O sa-mi iau ceva de citit pentru lungul drum spre scoala…

Dimineata, frig

Al meu país la pluja no sap ploure:
o plou poc o plou massa;
si plou poc és la sequera,
si plou massa és la catàstrofe.
Qui portarà la pluja a escola?
Qui li dirà com s’ha de ploure?
Al meu país la pluja no sap ploure.

(Raimon)

In mod miraculos mi s-au reparat iar boxele (e un contact care cand se pune, cand se ia) si ascult, ca de obicei, Raimon. Azi am citit un blog care scrie ca mine al unei fete careia ii e dor de trecutul ei asa cum imi (era? este?) si mie. Cand ascult Raimon, de exemplu, mi-e dor de Gironella si de orele de catalana cu Joan si cu Alfred. Cand aud „por el imperio hacia Dios” mi-e dor de Madrid si de Jose si de cartile pe care le citeam impreuna acum foarte foarte multi ani, cand eu eram inca blonda, iar el avea o claie de par in cap :) Pentru ca tempers fuggit si numai deunazi am vazut la Carturesti ca s-a publicat in traducere romaneasca Witches Abroad la RAO, Prin cele strainatati. Si  traducerea ok, din ce mi-am putut da seama citind in librarie. Pentru cei care nu stiu, WA e prima carte tradusa de mine, la 19 ani, in anul 1 de facultate, cand eram iremediabil indragostita de Andrei Gheorghe, iar el vorbise la MK de Terry Pratchett. Am tradus cartea cap coada, intai pe masina de scris, apoi pe un computer. Mi-a luat cam 1 an si nu am publicat-o niciodata. Anul trecut cand am vrut s-o dau la RAO era deja cineva angajat sa o traduca si mi-au zis ca e prea tarziu [oricum banii pe Josep Pla nu mi i-au platit inca…].

Nu stiu daca inteleg bine conceptul de mentor, dar daca un mentor e cineva care-ti schimba viata macar un pic si ireversibil, atunci AG mi-a fost mentor si datorita lui am supravietuit in primii doi ani de facultate [hell, si datorita lui am dat la limbi straine in the first place! bine, sa n-o uitam pe Andreea…]. Iar mai de curand, Raluca a jucat acelasi rol si adesea ma gandesc cat de mult mi-a influentat modul de a gandi.

Dar trecutului ii sade bine acolo la stanga pe axa timpului, pentru ca momentul nostru e prezentul. Today is yesterday’s tomorrow. Iar in prezent e rece, vine nitel iarna, iar dimineata cand ma duc la bus pe jumatate adormita alergia ma pisca nitel de urechi, dar mult mai delicat ca in alti ani, aproape imperceptibil.

Imi plac diminetile mele uber-matinale (6 – 6:15) cu cafea cu lapte, paine cu gem si 5 minute de mers alert pe jos (sau de sarit in primul taxi, daca vremea o cere, iar portofelul ne-o permite). Imi place sa ma trezesc, uneori fara ceas, si sa ma gandesc cu drag la noua zi ce incepe. Am trecut printr-un proces de adaptare, iar acum am ajuns la concluzia ca am un orar chiar misto! Merci, Alina :)

Mi se pare ca Raimon merge cu diminetile mele…

P.S. O veste mare: nu mai am lamai! Dupa 7 ani de carnet, lamaile erau mai mult o stare de spirit :)

oracolul Internetics

de aici, unde voi castiga o invitatie la internetics ;))

1.    Cum ar fi lumea fara online?

De neconceput. Internetul s-a facut mare demult si a devenit un business si un lifestyle si un trend si un hype si un bubble si lumea fara el ar fi trista, intunecata, ne-conectata si ne-informata :)

2.    Principala calitate a oamenilor din online este…

Perseverenta. Si viziunea care-i anima.

3.    Principalul defect al  oamenilor din online este…

Laudarosenia.

4.    Un lucru pe care l-as schimba la mediul online:

Sistemul de filtrare al „guru”-ilor in online.

5.    Care e cea mai mare nenorocire care s-ar putea intampla pe net?

Sa-ti crape.

6.    In 2015 online-ul va fi…

Tot aici, doar ca mult mai prezent (telefon, digi tv etc.)

7.    Daca Internetul ar fi al meu pentru o zi…

L-as imparti cu voi, ca e destul pentru toti. De fapt asta e frumos la el: ca este al meu zi de zi :)

8.    Pagina mea de start e…

http://www.google.com  :x

9.    Site-ul meu preferat e…

blogul meu :)

10.    Site-urile/blogurile pe care le accesez zilnic (maxim 5)

blogul meu :) apoi: gmail, facebook, twitter, youtube, sibienii.ro (pentru ca uploadeaza episoade din dr. House)

11.    Ca sa reusesti in online ar trebui sa citesti…

… in stele, in biti, in cabluri si-n monitoare.

12.    Indeletnicirea mea preferata pe net este sa…

citesc :)

13.    Deviza mea online e…

Citeste inteligent.

14.    Reteaua sociala preferata e…

Facebook!

15.    Jocul meu preferat pe net e…

Bookworm de la Yahoo

16.    Viralul preferat e…

ala care circula de Craciun si de Paste cu primele care se dau in moneda din Botswana. Tocmai l-am primit :)

17.    Eroul meu online e…

Ciupercutza

18.    Campania mea online preferata e…

Nici una?

19.    Cea mai buna agentie a momentului e…

Agentia de Bilete a Teatrului National? [v-am zis ca m-am rupt de online]

20.    Antreprenorul momentului e…

Aici e simplu :) Andrei Rosca. Al tuturor momentelor de la Bookblog incoace.

bunatatea si romania

azi in 79 soferul a oprit si a redeschis prima usa pentru o doamna care alerga saraca sa-i iasa sufletul.

– Multumesc, a strigat gafaind doamna, care purta palton si mii de plase.

asezata pe primul scaun din dreapta, am zambit imaginii mele [varianta cu falcute in care exist de la o vreme] reflectate in geam. uite dom’le ca mai exista oameni pe lume. ce multa caldura iti picura in suflet un astfel de gest: un moment de asteptare, un multumesc, o zi frumoasa pentru trei oameni daca incluzi si spectatorul reflexiv. romania o fi ea vai steaua ei, dar oamenii n-au murit. cum ar fi sa zambim toti? sa ne asteptam toti? sa zicem toti multumesc?

deja visam la romania utopica, cand soferul a pus frana la o trecere de pietoni pe care traversa un cuplu tanar cu un bebelus si-a inceput sa le strige pe geam:

– hai, miscati-va, pizda mamii voastre, ca nu stau aici pana maine!

in bucati cu zgomot s-a spart iluzia mea si-am ramas doar cu un chip serios [varianta cu falcute] care ma intreba din oglinda:

– mai stam?

Citit, recitit, de citit

In vacanta asta am citit in franceza, pentru prima data dupa 10 ani. Lista pe iulie-august arata asa (recitirile marcate cu *):

• Vintila Mihailescu – Socio hai-hui prin Arhipelagul Romania
• Edmond Constantinescu – Dumnezeu nu joaca zaruri
• Gabriel Liiceanu – Usa interzisa* [inainte si dupa Paris, fireste]
• Georges Simenon – Prietena doamnei Maigret*
• Michael Crichton – Sfera + Prisonnier du temps
• Victor Hugo – Les Miserables [ambele volume in franceza, Les Classiques de Poche, foarte bine adnotate]
• Francoise Dolto – Le cas Dominique
• Fr Dolto – Paroles aux adolescents ou le complexe du homard
• Fr Dolto – Enfances + Autoportrait d’une psychanalyste
• Alice Miller – Revolta trupului *
• Stephen Fry – The Stars’ Tennis Balls
• Tadeusz Dolega Mostowicz – Vraciul
• Josep Pla – Strada Ingusta
• Milan Kundera – Ignoranta*

Am inceput „Ghidul autostopistului galactic”, „Pianistul” si inca cateva carti pe care le-am abandonat la jumatate. Mi-am luat de la Parigi „L’Africain” a lui Le Clezio pentru ca inca n-am citit nimic de el si o carte numita „Encahntment”, de Orson Scott Card, pana astept sa se traduca al doilea volum din trilogia cu „Amintirea pamantului”.

**

Faza zilei: vin doi domni de la Romtelecom sa ne puna niste fire de telefon. Lucreaza, mesteresc, se urca pe scara, intreaba de numere de telefon si ne cer sa verificam daca merge. Ajung cu firele pana la doamna Cioplea, care-i priveste cu atentie, sprijinita in matura, si intreaba:

– Auziti, nu tot dumneavoastra ati venit acum 30 de ani cand ne-a bagat astia telefon? Ca parca tot dvs ni l-ati instalat.

Dupa un moment de surpriza, domnul grizonat de pe scara raspunde razand:

– Ba da, eu am fost. Da’ ce, nu m-am schimbat de atunci?

Talk about employee loyalty, frate. Domnul lucreaza la Romtelecom de 30 de ani.

(Ieri am fost la posta sa-mi iau un pachet de la amazon. Si doamna de la posta lucreaza acolo tot de 30 de ani.)

Stirile de la ora 1, 2, 3, 4, 5

5 persoane cu cagule au furat un bancomat pe care n-au reusit sa-l deschida. Bancomatul a sfarsit-o intr-un sant din judetul Giurgiu. Reporter catre directoarea spitalului de unde s-a furat masinaria facatoare de bani: „Vi se pare normal ca un spital asa de mare sa fie pazit doar de o femeie?”

Un sofer de tir bulgar beat a accidentat in lant masini pe la Timisoara. Transporta ceva dragut, dulciuri sau ursuleti de plus.

Un minor a decedat in urma unui accident rutier soldat cu traumatism cranio-cerebral si toracic. Pe scurt, mama a scapat bebelusul de 1 luna din caruta. Si nu l-a dus la doctor dupa ce l-a cules de pe jos, pentru ca parea intact.

O femeie a cazut in putul liftului de la etajul 5. Liftul fusese reparat de curand. Reporter intreaba vecinii: „O sa mai mergeti cu liftul?”

Pentru ca se apropie septembrie, incep sa apara stiri cu scoli: scoala darapanata din Racos, BV cu garsoniera confort 1 la etaj + scoala unde renovarea costa cateva miliarde si sa vedem ce-o mai aparea.

In timpul asta fac misto de Mih pentru ca citeste BBC-ul :p

Parintii si tehnologia

Acum ceva vreme descoperisem pe internet „Fata galbena care rade”, un scenariu de scurtmetraj de Doru Lupeanu. Acum am descoperit pe twitter si filmuletul.

Va invit sa-l vedeti pe blogul lui Mihnea Maruta, aici. E la fel de emotionant ca si textul.

Link direct pe Vimeo: http://vimeo.com/5985294.

Aberatia

Ieri am cunoscut un domn profund arogant. Nu primul, dar avand in vedere ca a fost a brief encounter n-am avut timp sa-mi dau seama daca dincolo de enorm de plin de el mai avea si alte calitati.

Fara nicio legatura, m-am hotarat din toamna sa invat germana si greceste. ;)

Parcare subterana sub piata Universitatii

E prima data dupa 25 de ani ca se construieste o parcare subterana in Bucuresti. Licitatia a castigat-o o firma spaniola (jejeje) si se lauda ca o avem sub statui 300 de locuri de parcare si deasupra un parculet. Dar se pare ca parcarea de la Ciclop care deja exista in zona si are sute de locuri e semi-goala, iar proiectul pentru asta de la statui dateaza de pe vremea lui Videanu.

Parcheaza bucurestenii in parcarile cu plata, sau prefera sa isi lase masinile pe unde apuca? Care e criteriul: sa parchezi cat mai aproape de locul unde vrei sa ajungi? Sa nu dai bani la parcare? Amandoua?

Parcarile cu plata costa 1,5 lei/ora si eu le folosesc. Mi se par ok, mereu apare un nene/o tanti care eventual ma si ghideaza sa ies, daca am nevoie si nu o data mi-au spus ca nu mai am nimic de plata, desi trecuse bine de o ora.

Imi place tunelul circular pe care urci in parcarea de la sosiri, de la Aeroport. Si mi se par challenging rampele de intrare/iesire in parcarea de la Real.

I guess I love driving my lovely Skoda :)

Autobaza, bat-o vina

De cand conduc am intrat intr-o lume de barbati. O lume de-aia naspa, transpirata la subrat, cu burta de bere si glume de autobaza, in care trebuie zilnic sa ne batem in cojones.

Ieri, iesind din casa pe la 3, aud un muncitor de la constructie cum striga catre altul:

– Auzi, ba, a cui e Skoda aia Fabia lovita din parcare?

Celalalt, care e un baiat foarte tanar, finut si cu mult bun-simt, s-a fastacit si-a mormait:

– Nu stiu cine a lovit-o.

Dupa cum va puteti imagina, imi sarise inima. Skoda mea lovita? Pisicuta mea, lumina ochilor mei? Dar discrepanta dintre intrebare si raspuns si atitudinea jenata a baiatului cu bun-simt m-au facut sa suspectez ca e o gluma. De aceea am iesit ca si cand n-as fi auzit nimic, am aruncat o privire spre pisicutza care parea frumoasa ca de obicei (thank God pentru vederea periferica!) si-am plecat in treaba mea, care nu includea masina.

La intoarcere, dupa ce m-am asigurat ca muncitorul gras si transpirat se tirase, am dat ocol masinii pe toate partile, dar e ok.

De cand conduc vreau enorm de tare sa emigrez.

Culori

Masina a mancat ceva kilometri in uichendul asta. Am fost la Sighisoara, cu oprire la Sibiu si intoarcere pe Transfagarasan. Am vazut pentru prima data Curtea de Arges, barajul de la Vidraru si tot felul de locuri despre care citeam in „Povestiri istorice” vol IV, cand eram mica!

Am inceput sa cred ca orice oras care nu e Bucurestiul e minunat. Si daca are si ceva deal/munte, e perfect.

La Sighisoara era paradisul cerceilor si-al muzicii celte, de aceea am propus ca in loc de „medieval” sa i se zica acestui eveniment anual „festivalul celt-ceilor.” Ai putea crede ca-n evul mediu lumea n-avea alta grija decat sa cante la cimpoi si sa-si arunce si ultimii bani pe cercei handmade din cupru, fimo, pasla, piele, coaja de porticala, lut si alte materiale neconventionale. Intrarea a costat 10 lei, 10 lei un kurtos kalacs de la care nu m-am putut abtine si 10 lei orice pereche de cercei (erau si cu 6 lei, dar le-am descoperit mai tarziu). Mi-am luat doar o singura pereche, niste nasturi din piele superbi si-am primit o alta pereche de la Livia – niste cercei absolut geniali in forma „lamailor” de incepator de pe masina: un cerc galben cu semnul exclamarii pe ele. Super tare a fost ca printr-un sat din Arges m-a oprit politia si-am coborat ca o smechera cu lamaile in urechi din masina cu lamai :) Si ce sentiment cand m-a intrebat a cui e masina sa zic: „a mea!” :) Madalina presupune ca m-a intrebat pentru ca par mai mica decat varsta reala. M-am hotarat sa declar de-acum inainte 24 de anisori :))

In Sibiu erau niste nori superbi, de aceea tot Madalina i-a zis „orasul cu cer” si ne-am gandit cat de frumos ar fi sa locuiesti pe o strada care sa se cheme Strada cu Cer. Tot in Sibiu erau turisti multi, case frumoase si muscate la feresti.

Cel mai mult la Sighi (unde anul asta am fost prima data la festival, cam tarziu cred) mi-a placut ca fiecare era imbracat in felul lui, unii mai fistichii ca altii, ca se amestecau tricourile cu burta cu costumele gen Wilma Flintstone si rochiile de domnita medievala, ca femeile aveau palarii frumoase si toata lumea era intr-un mood de vacanta foarte dragut. Am avut un sentiment de strainatate prima data cand am ajuns in piata Cetatii – multimea de oameni diferiti, scena, muzica mi-au adus in minte -simultan- si noaptea de la Lisabona cand am ascultat la un colt de strada o trupa cantand samba, cu cea mai gravida solista pe care am vazut-o vreodata si excursia la castelul din Buchs, in Elvetia, cand am urcat tot asa niste stradute neasfaltate pentru a vedea o cetate medievala.

Uichendul viitor se pare ca va fi marea; militez pentru Balcic.

I’m following Barack Obama

In lumea ultramoderna totul e interconectat pe autostrada informationala. Cate clisee intr-o singura propozitie! Azi am invatat ca modurile predicative sunt tari si alea nepredicative sunt cam neputincioase ele asa si le trebuie o carja, aka verb auxiliar ca sa le iasa si lor de-un predicat. Sunt fan gramatica repovestita pe intelesul tuturor.

As vrea sa citesc continuarea de la „Amintirea pamantului” de Orson Scot Card, dar nu mai apare!

Azi am vazut ultimele 2 episoade din House, sezonul 5, pe care le aveam din mai. Doesn’t time just fly? In continuare nu-mi place de Anne Dudek si nu agreez relatia House-Cuddy. De cand ma uit in paralel la sezonul 1 pe TVR, o vreau pe Stacey inapoi! Oricum cu House la casa de nebuni (gotic asezamant i-au gasit!) sezonul 6 se anunta bizarissim.

Azi am facut empanada gallega de atun si a iesit exact ca la mama ei acasa, ceea ce m-a bucurat si m-a intristat, pentru ca e minunat ca o pot reproduce atat de bine asa departe, dar oarecum as fi preferat sa nu se poata. Mda.

British Council se inchide pe vacanta. Am imprumutat fix 11 materiale de la ei azi. Dintre care doua sunt seturi de trei carti. Adica 15 carti in total. Nu, nu eram cu masina. M-a dus o doamna cu taxi. Doamnei i s-a oprit motorul. Dar s-a bucurat si mi-a multumit pentru 1 leu bacsis. Criza ne reduce din pretentii.

E ora 3 si nu mi-e somn. Nu mai beau expresso seara! :)

Nervi de vara

Nu se lasa descusuti nervii astia de vara. Doar stau pachet acolo, in capul stomacului, si incearca sa-mi spuna ceva, sau poate nu incearca. In ciuda oricarei evidente, ma anesteziez cu Afirmatia:

Every day in every way I’m getting better and better.

Iar faptul ca de 2 zile ma dau cu bicla de la Cicloteque prin oras (Doamne, ador sa merg pe bicicleta! desi sper sa nu mai inchiriez de la baiatul de ieri, care a fost foaaarte nesuferit si passive-aggressive) si ca azi muncitorii nostri din curte asculta Cesaria Evora si nu manele (oh da!!!) si ca I love driving my lovely Skoda :x:x ar putea sa dovedeasca adevarul Afirmatiei, nu?

Ma otelesc si pornesc la lupta cu sistemul bancar. Am de anulat un card de credit si tin cu dintii de el, ca ulii. Dar vom invinge!

De pe blogul doamnei Rodica Chirculescu, un citat care-mi place:

We are what we repeatedly do. Excellence, therefore, is not an act but a habit.
Aristotle

As vrea sa-mi schimb atat de multe obiceiuri, incat ma sperii si raman asa cum sunt. :)

Inmatriculari is fun + Smilla in trafic

Inmatriculari auto – cum sa-ti pastrezi simtul umorului

1. La informatii si la xerox

Cand doamna de la ghiseu incepe sa zbiere la tine, „V-ati intors? De ce n-ati intrebat tot de prima data? Pai cum ar fi sa vina toata lumea sa ma intrebe de 100 de ori?” iti vine sa o iei frumusel de zulufii de la ceafa, s-o ridici la nivelul ochilor tai [picioarele i se zbat in aer, subtirele si ridicole] si sa-i suieri: „Cucoana! Esti la serviciul de Informatii. Treaba ta e sa oferi informatii. Aceleasi sau altele. Acelorlasi oameni sau altora. O data sau de o suta de ori. Iti urasti jobul? Iesi-la-pen-si-e!” Dar bineinteles ca n-am facut asta. I-am zambit dulce si i-am zis: „Imi pare rau, e prima masina, sunt aici prima oara si, sincer, nu stiam ce sa intreb de la inceput.” Asta m-a ajutat pe mine sa raman calma si breezy, cand madam a urlat din nou: „Si inainte sa veniti la mine ati citit pe stalpi? Ca sunt toate informatiile afisate pe stalpi!” „Fiti draguta, i-am zis, transcrierea transmiterii proprietatii n-am gasit-o.” Se pregatea o noua izbucnire, dar a intervenit colega (cu care mai adineauri se certa): „Acolo, in dreapta, vedeti pe stalp, e modelul de cerere si toate actele.” „Va multumesc mult de tot!” i-am zis, de parca tocmai ma traversase in siguranta strada, printre masini pornite sa ma calce.

Nu pot sa va descriu uitatura jumate scarba-jumate dispret a doamnei de la informatii, care n-a mai apucat sa-si scuipe izbucnirea de furie si a canalizat-o toata in privirea de good-bye pe care mi-a aruncat-o.

Stalpul, prietenos, m-a informat ca am de platit trei taxe in trei locuri diferite (!) si ca-mi trebuie oarece xeroxuri dupa hartiile cu care venisem inarmata. Am iesit in soare, sa caut un xerox. Armata de tigani de la poarta atata astepta: „Inmatriculari auto? Acte, dactilografie, RCA, xerox, domnita?” „Xerox, multumesc,” am zis ca la serviciul clienti, cand trebuie sa apesi o tasta pentru fiecare optiune. „Xerox, traversati vizavi peste drum, la parter. RCA nu doriti, dactilografie, acte auto, contracte?” „Nu, multumesc.” Pornesc sa traversez si langa mine se infiinteaza un flacau inalt, in tricou galben: „La xerox mergeti? Permiteti-mi sa va insotesc!” „A, nu, stati linistit ca ma descurc; n-am decat de traversat. Dar va multumesc mult,” i-am zis cu acelasi ton sincer (si nu e doar tonul! chiar ii multumeam mult. Dar n-aveam chef sa-i dau zece mii doar ca sa ma traverseze, pentru ca asta astepta).

Vizavi peste drum era un fel de intreprindere de ceva. La receptie, o doamna inalta, carunta, cu mare prestanta. Glont la ea m-am dus,

Cu controlori

Aveam de gand sa povestesc patanii din RATB (m-a prins controlul de vreo 4-5 ori si de 2 ori chiar am si platit amenda), dar nu mai am chef. Am racit si nu-mi arde de nimic. Mai ales ca si masina intarzie o saptamana, ceea ce ma cam supara…

Oricum am avut niste zile de kkt, pline de nervi si de nesimtire; n-am chef sa mai vorbesc nici de controlori, nici de pilotul care a facut infarct in zbor.

Deci, daca aveti povesti cu controlori, go ahead.

Minuni si mizerii. Parada Gemenilor

Aliteratie in m. Cred ca se numeste consonanta or sth. Prin vulturi vantul viu vuia. Fata fostului fierar Fanica face fasole fara foc fiindca focul face fum. Mi-e dor de Mih (e-n Ielvetia, unde era sa ajung si eu for the 2nd time, da’ n-a fost sa fie. Nici cu Grecia nu mi-a iesit… I guess I’ll always have Paris :x). Asta-i viata. De la o vreme zic asta foarte des; habar n-am de unde am luat-o.

Oricum: e 1:22, am condus, maine ma vad cu Octavian (yay!), duminica merg la un recital de canto clasic si, intre timp, am de tradus 49 de pagini prost platite, care-mi vor acoperi o parte din sederea la Paris. Dar cine o sa vada Tour Eiffel pe geam? Exact.

Suntem fitzoaseee!

Minuni:

• ING s-a miscat super rapid (e foame de baaani!) si mi-a dat creditul in 2 zile. Asa ca in scurt timp vine masina! Brum-bruuum!
• A venit traducerea asta exact la fix si parca se intrezareste si jobul de vara la care visam pe Twitter. Asa da.
• Am citit Jurnalul Oanei Pellea si o iubesc (o sa mai scriu despre asta).
• Conduc bine pentru un om care n-are nici 10 ore de condus (aviz Alex ;))
• Mi-a aparut traducerea la RAO. Cautati in librarii Josep Pla, Strada Ingusta. O sa va plictisiti pe cinste! Sau poate o sa va placa :)

Mizerii:

• Nu primesc niciun ban pe traducere deocamdata. E criza.
• Intre soferii din Bucuresti sunt multi bezmetici. Eu ii ignor elegant, ei claxoneaza marlaneste. Asta e: sunt femeie la volan! Analyze that :D
• Unii oameni cu bani isi inchipuie ca totul e de vanzare numai fiindca ei au portofelul plin.

In alta ordine de idei, vreau sa va spun ca urasc cu pasiune crucile de mort din intersectii. La Dristor e una dedicata unui tanar, Gyovanny [ouch!], mort, probabil, intr-un accident de trafic acolo, in zona. Deprimant, dezagreabil si nepotrivit cu un spatiu public. Are cineva idee cum apar crucile astea? Se obtine o aprobare de la Primarie? Pe bune, e sinistru.

Dar sa nu devenim macabri. Nu mai macabri decat Primaria, in orice caz.

Mai bine ii zicem la multi ani lui Vio si multa intelepciune, sanatate si incredere in el. Pentru ca merita :)

Si la multi multi multi ani fericiti dragului Hugh Laurie, pentru ca si el ieri a atins o juma de secol :xxx

Si la multi ani lui Jose Antonio, pentru ca deja am intrat in ziua lui! (chiar daca nu citeste)

Si cu asta se incheie parada gemenilor din aceasta seara. Alles gute und bis bald.

1 iunie si multa inghetata

Desi nu am amintiri cu masina de inghetata care urca pe strada Dealul Frumos strangand in urma o ceata de copii (asa cum are mama, care mi-a povestit de nenumarate ori ce eveniment era in Steierdorf sosirea Omului cu Inghetata), nu cred ca sentimentul pe care-l avea cel care conducea masina trebuie sa fi fost prea diferit de ce-am simtit noi azi. Pentru ca azi am mers cu Masina cu Inghetata si lucrul asta e nemaipomenit oricand, iar de ziua copilului cu atat mai mult.

Fara sa fi planuit asta (de fapt inca nu stiu cum s-a nimerit), m-am trezit de dimineata nu in bus-ul de Herastrau, care ducea copiii in parc la joaca, ci in cel care mergea cu ajutoare la Fundeni-Frunzanesti, in judetul Calarasi. Impreuna cu Meli si cu Vio, ajutati de doi copii inimosi, am pornit in aventura de 1 iunie cu un bus plin cu Panetone, rechizite si inghetata. Destinatia: scoala primara din sat, o cladire mititica de la 1890. In drum am trecut intai pe Fundeni, apoi prin Pantelimon si Cernica… parca-mi retraiam viata de la coada la cap… a fost un sentiment straniu. Copiii erau foarte simpatici, Meli vorbea mereu la telefon, Viorel facea poze, iar mie mi-era ciuda ca nu prea vedeam mare lucru pe geam.

Foarte tare se schimba peisajul cand iesi putin din Bucuresti. Paralel cu autostrada soarelui se intind campii uscate si sate prafuite, cu drumuri pe care-ti sar Panetonele in cap de nu stii cum sa le mai tii. Oamenii stau la poarta sau la carciuma. In curti se vad ciresi in parg si carpete turcesti intinse la soare. Casele sunt mici, inghesuite toate dupa gard, care mai inaltate cu cate un etaj, dupa posibilitati. Scoala la care-am fost e si ea o fosta casa – are cancelaria intr-o fosta bucatarie, clasa I/ III-a in sala de clasa si clasa a II-a /IV-a in fosta odaie a invatatorului. WC-ul, fireste, in curte. In spate, lipita de scoala, o camaruta mica in care copiii de gradinita nu mai au inde sa se imparta pe grupe si se joaca toti laolalta cu Doamna, care-i invata sa joace „Randunica muta-ti cuibul”, „Gastele si vulpea”. Cam ca din carti, asa.

Prichindeii aveau serbare si venisera in costume care mai de care mai dragute – tigancusa, romanasi, o mica indianca, o fetita dulce cu coronita pe cap. Au cantat (imi placea cum le dadea Doamna tonul, cantand intai primul vers si apoi numarand: „unu, doi, trei”), ne-au spus poezii si au fost foarte dragalasi. Venisera la serbare si parintii lor si, impreuna, au intins pe urma un picnic in curte, cu prajituri si bomboane si sucuri. Le-am impartit si noi darurile noastre, am facut poze, i-am felicitat pentru serbare si-am pornit mai departe. Aveam cu noi un frigider de inghetata si, desi am dat la toti copiii, la educatoare si invatatoare, la copiii si bunicii de pe gard, la parinti si gura-casca de pe strada, tot ne mai ramasese o gramada cand am plecat. Pana si catelul mancase! Ce sa mai zic de copii, care deja se laudau/vaietau cate unii ca au devorat sase inghetate si au nevoie urgent la baie :))) Au fost si foarte cumintei si, la indemnul Ioanei, au strans intr-o cutie toate ambalajele aruncate prin curte.

La intoarcere, trecand prin sate, ne opream pe unde vedeam copii si le ofeream inghetata. O fetita care n-a vrut cu niciun chip sa ia mi-a amintit de tata, care-mi zicea cand eram mica:

– Nici Stefan Banica Junior dac-ar cobori dintr-o masina si ti-ar oferi o inghetata tu n-ai voie sa vorbesti cu el!

Si de mamaie care ma speria cu strainii care ma opresc sa-mi fure cerceii din urechi!

Cine stie, poate inca se mai practica metodele astea si-n ziua de azi si de-aia n-a vrut fetita sa ia. Sau poate credea ca-i oferim marul otravit.

Vio a intins la una dintre opriri cutia cu inghetata spre doua batranici.

-Asa, maica, si cu cine sa votam? a intrebat una din ele, dupa ce si-a facut plinul. [sau ceva de genul, din care ne-am dat seama ca erau familiarizate cu pomenile electorale]

In fata manastirii Cernica, oamenii care stateau in statie s-au repezit ca ulii pe bietul Poiana, mai-mai sa-i smulga din mana inghetatele. Acolo le-am si dat, dealtfel, pe ultimele si, eliberati, am bagat un nas prin domeniile manastirii si-am baut o gura de apa salcie de Cernica, sa imi mai treaca de dor de copilarie. Ca doar era si ziua mea :-)

Intr-o zi, foarte de curand, mi-am dat seama ca baietii de la constructie au varuit gangul de la intrarea in curte si nu se mai vede demult inscriptia mea 1 iunie 1989, pe care am scrijelit-o cu Ramona venind de la scoala in acea memorabila zi. Nu se mai vede nici „Titi” – scris cu litere rusesti ca sa nu afle nimeni focul ce-mi ardea la inimioara. S-au sters. Si-au trecut de-atunci 20 de ani. Dar mi-aduc aminte de parca ar fi fost azi ziua aceea cu desene pe asfalt si jocuri, cand am venit de la scoala si-am mazgalit tot gangul cu creta, secondata de Ramona, care scria si ea: „Ma cheama Ramona.”

La manastire la Cernica mi-a placut linistea. Era foarte ingrijita biserica, si pajistile de langa, si chiliile. Am aprins o lumanare pentru Ate si una pentru omama. Vantul gonea norii de pe cer si m-am bucurat ca-n ziua asta frumoasa am luat bus-ul de Frunzanesti in locul celui de Herastrau.

Doamna invatatoare mi-a spus ca din ce in ce mai putini parinti mai fac teme cu copiii (la clasa I!!) si ca copiii nu mai stiu sa se joace decat de-a bataia.

Si cu toate astea imi doresc mult de tot copii! :)

Happy 1 iunie!

***

Related: Maine e ziua copilului, azi ce zi e?

Minciuni de criza [adica reclame]

La Altex se duce o prietena de familie sa cumpere un laptop in rate. Pretul: vreo 2000 si ceva de lei. Rata pe luna, pe 5 ani: 96 RON. La incheierea contractului, surpriza! Pe contract rata era de 120 RON si pretul produsului putin mai mare. Cand cere explicatii i se raspunde:

– Rata aia de pe geam e valabila doar pentru pensionari si in general pentru oamenii saraci, care aduc adeverinte ca n-au venit. De fapt pretul e asta din contract.

Ma intreb cati pensionari si oameni saraci cumpara in rate laptopuri de la Altex.

***

Reclama Mc Donald’s pe toti peretii: „la noi preturile nu au fost afectate de criza”, urmata de poze cu produsele clasice hamburger, cheeseburger si mc puisor, cam 3 lei fiecare. Cand te duci insa in restaurant, in afara de cele trei produse din reclama, TOATE celelalte sunt mai scumpe si un senvis cu cartofi mici ajunge la 20 RON. Minciuna?

****

Reduceri mari in magazine: totul 50% mai ieftin, preturi incepand de la 20 lei. Cand intri insa, 50% din 400 de lei e 200, iar la 20 de lei exista aruncata undeva o carpa pe care n-o vrea nimeni.

Nu stiu, ma dezgusta fazele astea. Parca era pe undeva o lege ca trebuie sa scrii macar cu litere mici de tot ca ceea ce spui e doar partial adevarat?

Va e mila? V-am luat banii!

Va amintiti de celebra replica din „Filantropica”, nu? Cred ca functioneaza formidabil in cele doua cazuri pe care vi le voi prezenta mai jos. Despre primul (care mi s-a intamplat mie) pot sa spun 100% ca era vorba de cersetorie. Despre al doilea (care mi s-a povestit), nu am certitudinea ca era o metoda de cersit. Insa sunt curioasa daca i s-a mai intamplat si altcuiva. Va rog lasati comentariu, daca recunoasteti personajele.

Uite biberonul, nu e biberonul si o poveste cu multe milioane

Incepem cu metroul Bucuresti, pe ruta Dristor – Gara de Nord. La Piata Muncii se urca o mamica tanara, cu o figura placuta, impingand un carucior. Se aseaza langa mine, iar eu imediat intind capul sa vad bebele. E o fetita frumoasa, imbracata toata in roz, cu biberonul in gurita. Cand ma vede zambind, mama ofteaza:

– Sa mai stau si eu putin jos!

– Cat are fetita?

– Patru luni. Mergem la spital, la sora ei. Au fost doua gemene, dar cealalta s-a nascut oarba – am strans acuma bani sa-i faca un transplant de cristalin.

In mintea mea incep sa se aprinda mici beculete de alarma, pe masura ce mamica povesteste o istorie cu multe sute de mii de euro, cu niste milioane de recuperat de la stat, cu avocati si datorii de milioane. Pe masura ce povesteste, chipul i se schimba vizibil, capata o figura aproape miloaga, iar vorbele se rostogolesc repede, din ce in ce mai repede, pentru a-mi retine atentia care, vede clar, a inceput sa se piarda. O sfatuiesc sa isi gaseasca o asociatie umanitara unde sa ceara ajutor, pentru ca-mi zice ca sta pe strada cu copila (arata ca scoasa din cutie, curata si spalata, copila are carucior si hainute frumoase, deci e clar o minciuna). Cand vede ca m-a pierdut aproape de tot, recurge la o stratagema: trage biberonul din gura fetitei si se face ca i-l ia. Fetita scanceste si intinde manutele. Ea ii apropie biberonul de gurita. Fetita incearca sa-l apuce, mama il trage iar, fetita rade si e frumusica rau de tot! Nu ma pot abtine sa nu zambesc.

– Asta e, pentru ele traiesc, incepe din nou mamica. In ureche mi se scurg iarasi sume fabuloase, milioane, sute de mii de euro, etc.

Desi nu cred o boaba, ma caut in buzunar si gasesc 10 lei pe care-i intind inainte sa cobor, „pentru aia mica”. Protesteaza vehement, in vreme ce indeasa banii in invelitoarea carutului. Ma ridic si ma duc la usa. Inainte de a cobori, arunc o ultima privire spre ele: mama a apucat biberonul fetitei si repeta jocul cu „uite-l, nu e” incercand sa atraga atentia doamnei din dreapta, care deja zambeste. Presimt o noua victima.

„Mi-au furat tot, inclusiv fiolele de insulina”

Povestea provine din RATB metrou si nu stiu daca e de Multumeste.net sau de „filantropica”, deocamdata.

O tanara ce calatorea cu autobuzul metroul aude fara sa vrea conversatia telefonica a vecinului de alaturi:

– Azi noapte am venit din Germania, da… am ajuns acum la Bucuresti. Tot mi-au furat pe tren, tot, tot. Am adormit… da, banii, tot ce castigasem in Germania [X mii de euro], portofelul, actele, nu mai am nimic. Dar stii ce e cel mai rau? Mi-au furat insulina! Si n-am bani sa-mi iau nici macar o fiola… nu cred ca ajung pana la Chisinau fara insulina…

Dupa accent fetei ii e clar ca vecinul care vorbea la telefon e basarabean. Treaba cu insulina ii da fiori pe sira spinarii.

– E scumpa, 120 de lei ma costa o cutie si 30 de lei fiola… macar o fiola sa fi avut sa-mi iau. Da, o sa incerc la consulat, dar iti dai seama ca nu am acte, nu am nimic, nu stiu ce sa fac! Cine sa ma ajute? Pana la urma, duca-se naiba de bani, dar macar insulina sa mi-o fi lasat… Da, bine. Te mai sun eu cand pot.

Tanara trebuie sa coboare, dar hotararea ei e luata. Are in buzunar 100 de lei si, in drum spre usa, ii intinde tipului cu telefonul. E un tip destul de tanar, bine imbracat, cu un aer obosit.

– Nu va suparati, ii zice, am auzit intamplator conversatia dvs. si as vrea sa primiti banii astia pentru insulina.

Tipul refuza, pare incurcat, umilit ca cineva l-a auzit, nu vrea sa ia banii, fata insista si pana la urma el ii ia si-i multumeste.

Povestea se termina aici. Fata noastra a facut o fapta buna, dar oare povestea cu insulina era adevarata?

Un om pe niste scari. Blindness (2008)

Multa vreme mi-a luat sa inteleg ce inseamna „vecinul meu praseste ciori, vecina mea praseste farduri”. Azi am prasit cercei (again) si un colier pe care nu stiu cat o sa-l port. Si cu greu am lasat de pe deget un inel de 120 de lei care ar fi putut avea o viata lunga si fericita in scrumiera mea de inele (pentru ca mi-era deosebit de clar ca n-o sa-l port mai mult de cateva zile).

A fost un 1 mai deosebit de nemuncitoresc (desi Carturesti si Costa cafe si Piccadilly si Rendez-vous si casa de bilete a Operei si magazinele de inele de la Piata Amzei si Vicina au muncit; ca dovada ca m-au ajutat sa scap repede de multi bani :)); cu soare si nori grasi si cu un copac mov – un fel de Jacaranda – in fata la Carturesti.

Ma gandesc obsesiv la anul 2001, vreau sa vad Blindness si Doctor House si citesc o carte noua de Orson Scott Card, care sper sa fie de calibrul lui Ender.

Cum v-ati petrecut 1 mai muncitorescul?

Blindness (2008) – dupa „Eseu despre orbire” de Jose Saramago

Edit: Am vazut Blindness. Filmul urmeaza foarte fidel linia cartii si pot sa spun ca personajele si locurile sunt intocmai cum mi le-am imaginat. Lipseste partea de reflectie asupra evenimentelor si poate ca sotia doctorului devine prea mult o wonder woman, personaj mai mult decat persoana, iar doctorul doar o schita care nu se sustine in lipsa sotiei.

Pana la urma, daca stau sa ma gandesc, desi faptele si eroii corespund perfect in carte si film, filmul – care ar trebui sa le „dea viata” – ii transforma in personaje, iar cartea le lasa libertatea sa se construiasca mult mai bine ca fiinte umane, ca persoane. Si astfel, privim filmul ca pe o poveste distopica, fruct al unui preaplin de imaginatie, dar citim cartea ca pe o potentiala realitate care ne priveste personal, deoarece se adreseaza direct conditiei noastre umane si permite identificarea  cititorului cu personajele captive in ceatza alba.

Daca nu as fi citit cartea, nu as fi inteles filmul altfel decat ca o poveste SF grotesca, cu final deschis.

Madrid 2009 [„teles telenta”]

28 de grade spre 30, anillo verde ciclista strabatut pe o portiune de 30 de km, intre diverse parcuri verzi, in care cantau pasarele si mirosea a primavara.

Cu asta am ramas de la Madrid (cea mai frumoasa zi!), dar si cu batranicile frumos imbracate si coafate, insotite de domni la costum (foarte Rodica Ojog-Brasoveanu-like), cu cartile citite in metrou si cu BiblioMetro – o biblioteca localizata chiar in statiile de metrou, de unde se pot imprumuta carti pentru perioade de pana la o luna, dar numai daca esti rezident in Madrid sau imprejurimi – cu statia de autobuze de la Moncloa (subterana, pare un terminal de aeroport) si cu cea din Paseo de la Florida, la fel de futurista si cu calitatea serviciilor din magazine, de la buticul chinezilor de la coltz („Frutas secas”), pana la Corte Ingles. Sunt, in continuare, impresionata de infrastructura capitalelor europene, de autostrazile suspendate, de strazile si trotuarele fara gropi, de pasajele si parcarile subterane super-utile si aproape invizibile, de orasul de sub oras care e metroul. In Madrid poti sa ajungi cu metroul practic pe orice strada (citisem undeva ca are cam 250 de statii), ceea ce-i face pe localnici ca atunci cand isi dau adresa sa precizeze aproape automat si statia de metrou. La fel fac si firmele care apar cu reclame pe la TV sau prin ziare.

A propos de TV, m-am uitat un pic la Fama (un reality show la moda, cu niste pustani care danseaza), la Buenafuente (ofcors, dar fara Berto) si la niste stiri. Totusi mare pare din „noticias” mi le-am luat tot de la metrou, care transmite informatii locale din diferite zone ale Madridului. Imi place aerul comun pe care-l are fiecare cartier (sau ar trebui sa zic aerul aparte, comun doar lui insusi) si mi se pare simpatic cum le zic ei localnicilor „vecinos”, ceea ce oarecum iti da un sentiment de comunitate. De altfel la ei platesti „la comunidad”, adica „intretinerea”. Ieri, din cate am vazut la TV, „vecinii” din zona de nord a orasului erau suparati ca s-au taiat niste copaci ca sa se construiasca o pasarela peste M30 si iesisera cu mic cu mare la protest.

In continuare imi place enorm cum vorbesc, mai ales cei mai in varsta, care mi se pare ca au o spaniola de-aia „ca din carte”, cum am invatat eu la scoala. Cuvinte noi cu care m-am intors: la coreo (coreografia), cambiar de chip, „lo que es” (un fel de „deci” de-al nostru).

Se construieste foarte mult si in martie a inceput un celebru PlanE, care presupune reconstruirea si remodelarea mai multor zone ale orasului cu bani de la UE in doar 8 luni. Se pare insa ca orasul e in reconstructii de atata vreme (mai ales celebrul parc care urmeaza sa fie construit de-a lungul raului), incat Danny de Vito – avand de mai multe ori drum prin Madrid – l-a intrebat odata pe primar dac-a gasit naibii comoara aia sau tot mai sapa dupa ea! :))

Revelatia excursiei: restaurantul chinezesc de sub Plaza de Espana. Jalnic, nu dai doi bani pe el, un butic mai insalubru nici n-ai zice ca exista – si totusi mancarea e exceptionala, cozile se intind in tot pasajul, iar marketingul chinezilor e de invidiat; iti iau comanda chiar cand stai la coada si, astfel, cand ajungi si tu – dupa o lunga asteptare – sa te asezi la masa, deja vine si mancarea… si daca repet ca te lingi pe degete si-ti vine sa pupi bucatarul de buna ce e, o sa ziceti ca-s eu fan chineji… ceea ce e adevarat! Oricum, o mare bila alba pentru micutele chinezoaice care gatesc, curata, servesc si totul cu o super amabilitate si super viteza intr-un local cat un degetar. Dialog celebru: „Supa e mare?” „Supa?” „Supa [aratat pe meniu] e mare? [mainile caus]” „Supa male tleizeci”, ne zice foarte prompt chinezoaica. „Tleizeci de ce?” „De wantan tleizeci male, cinsplesece mica”. „Dar aia mare – cat e de mare?” „Destul, asa [si ne arata cu doua degete ceva minuscul]”. Cand a venit supa male, era „uliasa”! Supa mica ne-ar fi fost mai mult decat suficienta.

In numarul de maine, „tocan” Segovia si El Pardo.

P. S. In aeroport am inregistrat din nou cu malitie imbracamintea pitzi/cocalareasca a fratilor romani, sacosele de rafie burdusite cu produse duty-free, imbulzeala de la poarta de imbarcare, glumele proaste si micile ticuri de limbaj inerente (gen „venga”, cand vorbesti la telefon in romana, sau o fraza foarte dramatica a unei doamne blonde care vorbea cu sotul (tare!): „Taticul trebuie sa inteleaga ca daca vine aici, vine para toda la vida! Sa nu-l aud dup-aia ca se plange.”)  Voi credeti ca o sa invatam vreodata sa stam la coada fara sa ne impingem? Sa ne zambim si sa fim constienti ca de la poarta de imbarcare toate drumurile duc in avion, deci panica aia de sa-l calci in picioare pe baiatul care imbarca pentru ca tu te temi ca ramai fara loc nu-si are rostul? Vom ajunge oare vreodata calmi, flegmatici, binecrescuti, cu simtul ridicolului si al masurii, autoironici si intelepti? Mi-ar placea sa se abroge odata legea junglei :)

1 Martie [rade iarasi primavara]

Râde iarăși primăvara peste câmpuri, peste plai,

veselia umple țara, c-a venit întâi de Mai!

Un cantecel din copilaria comunista ma bantuie, impreuna cu o poezie de la mamaie [zi de luna-ntai, zi de Martie-ntai, cap de primavara!]. A venit Martisorul! Incep zilele Babei (baba mea e joi!), e cald, e soare, suntem veseli si ne zambim putin mai des, chiar si pe strada.

Bucurestiul s-a umplut de martisoare. Anul asta targul de la Dalles s-a mutat la Opereta si e o mare tzeapa, pentru ca are doar cateva standuri, dintre care cinshpemii de kitschuri gen Ady + Gaby = Iuby [bleax], sau Gaby, te iuby [care sunt sansele sa treaca pe la targ Ady si Gaby, oare?] , doua standuri cu produse din Peru si trei lulele de standuri la etaj. Vineri toata ziua a fost inchis „din motive organizatorice”, iar la usa au fost plasati doi gardieni in geci visinii, care raspundeau in doi peri „e inchis! nu stim cand se deschide!” Noroc cu doamnele vanzatoare iesite la tigara, care s-au dovedit mai prietenoase si ne-au raspuns la intrebari: „Nu stim nici noi; ne tine asa de-azi dimineata. Cand se inchide, cand se mai deschide cate o ora; ba se intra pe aici, ba prin Cafeneaua Actorilor – nu mai intelegem nimic. Cica probleme de organizare.” Ieri targul a fost deschis, dar vizitarea lui s-a dovedit dezamagitoare. Cel mai mult m-a impresionat „martisorul peruan” – oamenii s-au adaptat si-au luat niste papusele traditionale de-ale lor, le-au atarnat un snur si romanii cumpara. Foarte ingenios.

In afara de jalnicul targ, au mai aparut tarabe cu martisoare la Romana, la Unirea, in jurul fantanii de la Universitate si vizavi de sala Dalles (acum librarie Diverta). Lista de kitschuri a anului 2009 cuprinde: Maica Domnului cu snur alb-rosu, canisi/mielusei inchisi in glob de sticla, peste care ninge cu sclipici, oameni de zapada [wtf?!], iepurasi cu morcov, cosari hidosi, flori de panza de pe vremea lui Pazvante, brose „aurite”, personaje Disney din cauciuc, icoane sau reproduceri dupa tablouri in marime A2, cu snur si multe alte obiecte tipatoare, colorate, inutile, deformate, urate – legate toate cu snurul care le spala pacatele si le ridica la rangul de „martisor”. Chiar ne intrebam cui i-ar trece prin cap sa-i ofere prietenei/mamei/profei un martisor cu o vaca? Sau cu o vrajitoare? Nu ma indoiesc ca fiecare cunoaste o femeie careia cel putin o data s-a gandit sa-i ofere o vrajitoare – mai in gluma, mai in serios – dar asta nu inseamna ca o va si face. Sau poate abundenta de oribilitati de pe piata ii va ajuta pe domni sa dea glas celor mai ascunse ganduri, sa faca cele mai penibile cadouri/farse?

Maine vom afla. Pana atunci exista targul de cercei de la Serendipity, targul de martisoare hand-made de la Green Hours [recomand martisoarele/cercei/inele din taste, cartele sim, dischete si alte bucati de tehnologie], targul de martisoare de la Muzeul Taranului Roman si standul de pe Magheru unde vinde Liliana.

Liliana e in clasa a 4-a. Mama ei e asistenta medicala si si-a luat liber de la spital o saptamana ca sa scoata un ban in plus din vanzarea de martisoare. Oferta e variata si nu contine kitschuri. Cele mai vandute sunt gargaritele-clestisori, gargaritele pe trifoi verde cu 4 foi si magnetii veseli din lemn, in forma de barcute, pestisori si palmieri – toate la 1 leu cincizeci. Are si cosari, papusele, snururi impletite de prins la mana si jucarii de plus sau lemn mai mari, la 5-10 lei. „Seful le aduce, nu stiu de unde, dar se vand foarte bine. In afara de noi nu mai vinde nimeni magnetii astia, sau gargaritele. De vinerea trecuta sunt aici si deja unele modele s-au epuizat, astea le mai am.” Liliana e blonda si are ochii negri. E foarte atenta la clienti si stie pe dinafara preturile tuturor produselor. Cand te vede hotarat sa cumperi, iti intinde imediat o punguta albastra si incepe sa socoteasca: „Un leu cincizeci, trei lei si cu cinci, opt si cu cinci treisprezece… aici ce aveti? Trei lei si cu treisprezece – saisprezece lei.” Cand nu e sigura, o striga pe mama sa refaca socoteala. „Am incredere in tine, mama, in clasa a 4-a esti fetita mare!” striga mama dinauntru.

„Seful e machedon, stie el ce sa aduca si cum sa le puna ca sa se vanda. Are mana buna la afaceri. E nasul de botez al fetii”, explica mama Lilianei. „Si barbatu-meu e machedon,” adauga ea. Poate de-aici vin ochii negri si frumosi ai fetitei, care e serioasa ca un om mare si nu zambeste deloc. Ba chiar o corecteaza uneori pe mama: „Mama, nu unu virgula cinci, un leu cincizeci!” rasuna vocea ei de copil, starnind zambete clientilor adunati roi in jurul tarabei.

Cumpar in prima zi de 28 de lei si-i las doi lei Lilianei, sa manance o prajiturica. A doua zi ma intorc si cumpar de inca 8 lei, apoi duc un coleg si, in fine, revin si mai cumpar de 8 lei. Casa mi-e plina de gargarite si de primavara. Mama Lilianei deja ma cunoaste si se intinde la vorba cu mine. „Am obosit, am inghetat aici, abia astept sa termin. De luni revin la biznisul meu,” zambeste ea.

E Martisorul! Pentru domni e un chin sa umble, sa caute, sa produca martisoare frumoase, diverse, pe placul capricioaselor doamne. Fie se dau batuti din start si se rezuma la clasica zambila legata cu fir de martisor, fie cumpara la gramada cosari, gargarite, pestisori si oitze si le impart cum s-o nimeri. Unii mai norocosi capata consiliere de specialitate de la iubite si colege ;) si-si dau seama, inca o data, ca e imposibil sa stii ce e-n capul unei femei si ca femeile ar trebui sa-si dea martisoare intre ele si sa-i lase in pace cu prostiile astea.

Si totusi ne place sa primim martisoare de la voi, dragi colegi/amici/iubiti si alti domni semnificativi. Nu va dati batuti! E primavara!

P.S. As we speak, la Duminica in familie de pe Antena 1 e prezenta trupa de percutie a liceului Mark Twain, impreuna cu Rodi, colega mea „profa de muzica”. Copiii or sa bata in butoaie mai incolo, se numesc Crash si sunt foarte bucuroasa ca au ajuns la Raduleasca. Enjoy!

Cuvintele care conteaza

In afara de „te rog”, „multumesc”, „poftim”, „cu placere” si „te iubesc”, cuvintele care conteaza azi sunt urmatoarele:

Aprendre
que res no acaba si dintre meu abans no acaba,
que el sol no es pon sense tornada si en el teu cor esclata l´alba,
aprendre que l´esperança és mentida si no hi ha cada dia un esforç pel nou demà,
aprendre a estimar-se la vida quan la vida fa mal.

Aprendre
que, si un infant mata, la meva mà no és massa estranya,
que n´és de trist si un infant mata, enllà i aquí mor la tendresa,
aprendre que potser aquesta tristesa és nomès un refugi per no dir-se a un mateix
que és tant més trist, perquè és tan necessari, és tant més trist.

Aprendre
que en certesa res no tinc si no m´ho dones,
a fer que el cor sempre es commogui pel fràgil gest de la bellesa,
aprendre que sóc només si existeixes i és aquesta mesura la que vull i em defineix,
aprendre per saber-se desprendre, vet aquí el vell secret.

Aprendre…

(Lluis Llach i Feliu Ventura, de aici)

si

Que tothom diga prou,
que tothom siga lliure,
que tothom trobe el lloc
i el seu motiu de viure.

Del fons del fons del nucli del que sóc,
dels anys patits on tot ha estat perill,
del vell impuls, del clar bressol del crit
que ens ha fet junts i m’ha fet ser com sóc,
naix aquest cant que vol fer-se presagi
i anunciar com als pregons antics
els signes nous que ja veiem venir:
els pobles van sortint del dur naufragi.

Que tothom diga prou,
que tothom siga lliure,
que tothom trobe el lloc
i el seu motiu de viure.

Aquest serà, segons tots els indicis,
el darrer temps de por i de malson:
comença ja ben fort el gran inici,
anem posant les vides al seu lloc.

De bat a bat obrim totes les portes,
que entre el desig més gran de llibertats,
que les presons siguen contrades mortes
i que el silenci no ens siga imposat.

Que tothom diga prou,
que tothom siga lliure,
que tothom trobe el lloc
i el seu motiu de viure.

(1976)

(Raimon, de aici)

In comentarii gasiti traducerea.

Sunt reflexiva, obosita, depresiva.

Ca-n Seinfeld

Ce tare e Seinfeld; a facut istorie! Stiu pe cineva care vede bloopers la Seinfeld in momentele de neagra tristete si se binedispune instantaneu. Altii sunt in stare sa-mi recite episoade intregi pe dinafara (vezi Nazi soup, care e un clasic). Cand totul incepe sa capete reliefuri aberante in jurul nostru, inevitabil cineva se intreaba daca suntem cumva in Seinfeld.

In vacanta mi-am facut obiceiul sa stau prea mult pe Facebook si sa citesc prea multe bloguri. Azi mi-am schimbat la fatza blogul si blogrollul si sidebar-ul si… [alte cuvinte fancy nu-mi mai vin in cap, asa ca ma opresc aici].

Prima zi de scoala din 2009 a fost formidabila, cu clasa a 5-a de gatul meu [„we missed you!!”], cu jurnale, discutii, articole despre Santa Claus, teze, bac, CAE, pui cu piure si castraveti murati, clante ascunse in cutii de parfum, laptopul nr. 7, multa multa multa ciocolata de la Ioni si Ioane, soare si zambete.

Am o teorie ca la scoala asta e mereu soare; de cand m-am angajat eu am prins 2-3 zile noroase si chiar si alea s-au insorit pana la urma.

Vestea rea e ca dragul de Coditza, catelul de vizavi care stia sa bage marsarier pe marginea gardului a fost furat! We miss him.

Mai sunt doua zile si vine uichendul.

In continuare se circula splendid pe pipera, dar asta probabil fiindca scoala americana e inca in vacanta.

Deodata s-a facut 9 jumate si m-a luat somnul.

Revelionul necesar

Revelion, Revelion, o mie noo sute obzeshpatruuuuuu, cantam prin Piata Revolutiei mai acu’ vreo doo-trei zile (nopti), cu un pahar adevarat de sampanie in mana si polei pe degete de la sampania adevarata care se scursese din sticla adevarata peste degetele mele dezmanusate ca sa fie cat mai adevarate in „noaptea dintre ani”.

In 1984 aveam 5 ani, deci e posibil sa ma fi lasat mama sa ma uit si eu putin la emisiunea de Revelion la TV, sau cine stie de unde mi-a ramas mie in cap genericul asta.

Mi-amintesc multe Revelioane sub Ceausescu, cand stateam cu mama pe fotoliu si ne uitam la TV si rontaiam covrigei. Cel mai tare mi se parea cand reuseam sa stau pana pe la 2-3 noaptea; ala era un Revelion adevarat.

Mai faceam si Revelioane in functie de programul TV publicat in ziar (si copiat de mine cu grija si migala, pentru ca ziarul venea doar la d-na Vladescu, care era abonata); adica eu notam pe caietel ce si cand se difuzeaza si numai dupa ce vedeam ultimul moment notat pe caiet ma duceam sa ma culc. Imi placea mult de tot Anda Calugareanu si nu puteam s-o sufar pe Dida Dragan. Imi mai placeau momentele cu Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Popeasca si Banica (oare erau inainte sau dupa revolutie??), Stela si Arsinel. Degeaba incerca mama sa ma convinga sa merg la culcare, pentru ca oricum pe 1 ianuarie se difuza incontinuu reluarea programului de Revelion cu genericul „Daca doriti sa revedeti”, eu nu ma lasam. Imi luasem tzepe cu „Daca doriti”-ul, care dadea numai slagare obosite si prea putine din momentele comice care-mi placeau mie.Cand ai mei plecau la Revelion pe la prieteni si ramaneam cu mamaie era cel mai tare, pentru ca mamaie adormea si eu stateam treaza cat voiam.

Mult mai tarziu au urmat Revelioanele in apartamente de bloc, cu scaune trase la perete si casetofonul/ combina/ boxele duduind; cu artificii si pocnitori la miezul noptii.

Au fost si cateva Revelioane misto de tot la prieteni; a fost si Revelionul cand AXN a dat maratonul Lost si-am devenit fana (pe urma m-am plictisit si mi-a trecut), si ala cand a luat foc un apartament de bloc vizavi si ne uitam cum arde si cum vin Pompierii si ne gandeam la proprietari, care cine stie pe unde petreceau. A fost Revelionul cand mi-am facut unghiile cu floricele si m-am uitat fascinata la ele pana pe 5 ianuarie, a fost ala in care am jucat scrabble si monopoly la Alina si m-am probat cu toate bluzele ei. Au fost Revelioanele de la Dana. Cand ne-a adus Sanda baieti de la Politehnica, pe care n-am reusit sa-i convingem sa mearga in Piata. Cand am dansat Kalashnikov in zapada, desculta. Cand am dansat cu Oana. Cand i-a inghetat Liviei zapada in breton si arata ca Printesa Ghetzurilor (o Smilla avant la lettre).

A fost o vreme cand stiam ca Revelion e noaptea aia cand poti sa nu dormi si mama nu zice nimic si o vreme cand Revelion e noaptea aia cand e musai sa ai ceva party aranjat din timp, altfel sfarsesti jalnic prin pietele pline de petarde, unde canta de jde ani aceiasi artisti obositi si inghetati. A fost o vreme cand stiam ca daca e Revelion e la Dana si o vreme cand de Revelion chiar ningea sau era zapada. Au fost Revelioane in pietze, de dragul lui Andrei Gheorghe, de inceputul de mileniu sau pentru ca nu se gasise altceva.

Pe urma a venit vremea cand am incetat sa ma mai stresez cu Revelionul si-am refuzat sa merg la party-uri jalnice doar ca sa nu stau acasa. A fost vremea cand am stat acasa, sau am decis fix pe 31 ce vreau sa fac si-a fost genial.

Anul asta a fost cel mai misto Revelion din toate cele enumerate. Intre Pantelimon, Tineretului, Revolutiei, Constitutiei, Pantelimon – as putea la fel de bine sa adaug in enumerare si TICO :-) – cu sampanie adevarata din pahare adevarate, fara clatite, dar cu mult good vibe. Si-am ajuns eu acasa pe ziua (conditie esentiala a Revelioanelor de succes!!).

L-as fi declarat castigator in topul Revelioanelor, dar o fosta vecina din Germania ne-a scris azi:

„Anul acesta am pierdut Revelionul, daca va puteti inchipui. Am lucrat pana la pranz, pe urma a venit R. [sotul] sa ma ia si-am fost sa mancam ceva bun in oras. Cand am ajuns acasa era abia 5, asa ca ne-am intins un pic in pat in asteptarea Anului Nou si ne-am trezit pe 1 ianuarie dimineata! Sampania am baut-o la micul dejun si ne-am urat La Multi Ani tot atunci.”

Ei bine, asa imi doresc sa fie urmatorul meu Rev! ;)

Hai la multi ani (ca mai e un pic si incepe scoala, ora 6 jumate, Obor, lectii, teze… :)!

Cred ca mi-e dor de scoala, putin. Acuma ca enumeram cele de mai sus, ma cuprinsese o dulce nostalgie.

:Lying low:

Dupa dezastrul de ieri cu casa ravasita ca dupa cutremur din cauza ca m-am apucat sa numar si sa inventariez cartile de anul asta, azi sunt low profile, adica n-am facut mai nimic. Am mers de dimineata sa vizitam o colega internata la Colentina si mi s-a parut ok spitalul, curatel, no bad smells, no freaky people ca la Coltea. Oricum, sper sa iasa repede si sa petreaca acasa Craciunul!

Apoi am vegetat pe un fotoliu la Melania, ne-am facut unghii si am citit o carte cu titlu foarte sugestiv: Eu te-am facut, eu te omor. Btw, ar tb s-o adaug pe lista de ieri!

E interesant ca vorbeam chiar ieri cu Meli de parintii care zic asta si mai ales de tati excesiv de autoritari… si aseara a primit cartea asta. Coincidente.

Am nevoie sa ma sfatuiesc cu cineva ref la o chestie foarte importanta si nu imi dau seama cu cine. E culmea, cred ca am nevoie de cineva care sa ma sfatuiasca cu cine sa ma sfatuiesc, or sth. Ce aberatie.

Sunt fericita ca nu dorm mult si am timp si de alte lucruri, desi iar stau mega-prost cu prioritatile.

Maine ma duc la shopping sa vad ce ii aduce Mosh Taciun si lui frate-meu…

Ho ho ho!

Smilla aduna bunatati pentru iarna

Adun diverse chestii din diverse motive. Adun carti pentru ca vreau sa le citesc. Adun linkuri pentru ca vreau sa le studiez in detaliu. Adun pietre pentru ca sunt frumoase. Adun gargarite pentru ca mi-a placut odata de Andrei Gheorghe (prietenii stie!). Adun pixuri pentru ca imi place sa scriu. Adun psihologie si self-help pentru ca vreau sa ma iubesc. Adun cercei pentru ca imi vin bine. Adun orase pentru ca nu stiu unde vreau sa fiu.  Adun magneti pentru ca sunt veseli si colorati si mutunachi de la Bamboo pentru ca sunt haiosi.

Azi adun asa, sa fie pentru zile negre si pentru voi, daca aveti timp si chef sa intrati:

• un blog despre subterane, tunele si buncare care suna foarte interesant
• o carte despre subteranele Bucurestiului, care nu stiu unde se gaseste

Dupa ce am citit „Vedere din parfumerie”, am ramas foarte marcata de moartea pisicilor ingropate sub betoanele care au acoperit fosta Hala a Unirii. Mereu am sperat ca au reusit sa fuga prin tunelele care se spune ca ar serpui pe sub casa poporului. Oare in cartea despre subterane spune ceva de ele?

Mereu mi-au placut tunelele. Tunelurile? Nu-s sigura, dar tocmai mi-am amintit ca trebuia sa caut un cuvant in dex: strate geologice. Cica nu s-ar zice straturi. Cine mai stie? Sunt adormita; n-am mai dormit decent de luni. Asa ca incoerenta se explica prin conexiuni lente intre neuroni :)

Si inca o chestie: mai stiti cand spuneam ca la oficiul postal 1 am descoperit o atmosfera comunista care m-a facut sa-mi imaginez tot felul de scenarii? Ei bine, erau reale! Bukresh Blog prezinta aceeasi lume paralela (cooperativa Metalocasnica), unde exista inca chiar si cosuri de la Alimentara!!!!

O fi de la lipsa de somn, dar zau imi doresc acum ca lumea asta paralela sa ramana pastrata undeva intr-un muzeu! Apartamentul de bloc, paslarii, radioul, cosurile de la Alimentara, borcanele de iaurt si sticlele de lapte, firmele vechi, toate anunturile alea de protectia muncii din uzine, cartile copilariei, muzica, pick-upul si aparatul de diafilme – le vreau la muzeul de istorie; vreau sa-mi salvez copilaria intr-o vitrina, ca pe o piatra gasita in mare pe care se cristalizeaza sarea in ciudate pete albe. :)

Am visat lifturi, muzica si zgomot. La sala Dalles e o carte pe care o vreau: Up, down, across – Elevators, escalators and moving sidewalks. Si putem vizita oricand Elevator Museum.

Simt ca-mi plezneste capul daca mai introduc o tema, dar e necesara: culorile. Am avut o dezbatere la scoala ref la diferenta dintre crem si bej si m-am dus pe wikipedia sa citesc despre culori. Am descoperit lucruri minunate si nu stiu cum sa le folosesc :)

Recapituland, obsesiile/ pasiunile sunt: lifturi, pietre, Bucuresti, trecutul/copilaria in comunism, amintirile.

Comunismul locuieste la oficiul postal 1

Exista tot felul de Bucurestiuri, stiti deja. Bucurestiul – unul – „cel mare”, in care locuim toti. Urat, murdar, aglomerat, vai de steaua lui. Bucurestiul de fitze din Herastrau-Soseaua Nordului-Baneasa. Bucurestiul industrial din Pipera. Bucurestiul elegant de la Ateneu si Hilton. Bucurestiul stalinist din Floreasca. Bucurestiul interbelic din spatele Halei Traian si Mosilor. Bucurestiul mahalalelor din Colentina si Muncii. Bucurestiul mizer din Ferentari. Bucurestiul spoit din Rahova. Bucurestiul blocurilor, al antenelor, al cablurilor care spanzura oriunde si oricum, al tramvaielor cu liniile scoase, al autobuzelor care te informeaza cat mai ai pana la destinatie prin GPS.

Traiesc in toate aceste Bucurestiuri. Nu degeaba odinioara orasului i se spunea la plural Bucurestii. Ma bucur si eu cu el cand e vreme buna si am timp sa-l strabat la pas, cu ochii dupa case si gradini. „Bucurestiul arata cu totul altfel cand e soare!”, a remarcat azi o doamna care nu l-a mai vazut pana acum decat pe ploaie.

Trimit o scrisoare (prima dupa multi ani) si m-am oprit la oficiul 1 sa iau timbre. Doua ghisee inchise, la al treilea o doamna cu parul gras, rujata cu siclam. Oficiul e o amestecatura caraghioasa de mobila de pe vremuri (inclusiv o impresionanta pendula cu PTT pe care demult as fi vazut-o la vreun muzeu) si computere cu modemuri moderne. Doamna rujata cu siclam e, dealtfel, foarte indatoritoare. E in stare sa stea si jumate de ora cu un client, ceea ce si face, profitand de faptul ca are monopolul. Intr-un tarziu se deschide si al doilea ghiseu, dar nu inainte ca eu sa fi studiat fiecare amanunt: masa care are sub geam mostre de carti postale si tipizate completate cu eternul Ion Popescu, imprimanta cu ace, telefonul cu fax, panoul magnetic pe care sunt prinse vederi cu flori decolorate. „Burlanul” care acopera lacatul de la usa, probabil incercand sa-l faca inaccesibil spargatorilor. Lipsesc doar adanciturile pentru pus tocul si calimara, cum aveam si noi la pupitrele de la scoala. Pe vremuri si la mine la posta erau mese asa si in gaurile alea imi uitam mereu pixul cand scoteam sa completez carnetele de alocatii.

Ciudat sentiment am avut la acest oficiu postal. Mi se parea ca s-a oprit timpul in loc. (Ciudat sentiment am si acum cand scriu si realizez in ce uriasa, impresionanta masura m-a influentat Josep Pla. Bine ca l-am terminat si ma pot intoarce la mine!)

Cand am iesit de la posta, cu ochii dupa case, am vazut un balcon haios cu multe prostioare agatate sau infipte prin ghivecele de flori: clopotei, piticuti, o babuta si un mosneag din ghips etc. Si el mi s-a parut din alte timpuri.

Vanzatoarea de la posta purta cercei „tortita” din aur. N-am mai vazut de 20 de ani cercei ca ai ei. Mi-a rascolit atatea amintiri, incat m-am gandit, uimita: unde traieste femeia asta? In aceeasi lume ca si mine? Unde se duce acasa? Ce vede la televizor?

Si daca ea vede congresul 16 (sau la cat s-o fi ajuns), iar eu o vad pe Andreea Esca? Si daca ea se scoala in zori sa stea la coada la lapte, iar eu ca sa ma duc la scoala? Si daca pentru ea inca mai deschid magazinele de „Stofe si matasuri”, „Auto-moto-velo-sport”, „Ferometal”, si daca pentru ea inca se mai remaiaza ciorapi, intinsi pe bec, la lumina unei lampi chioare? Si daca nu traim in acelasi Bucuresti? Si daca undeva Bucurestiurile noastre se intersecteaza, pentru ca apoi sa-si continue fiecare drumul separat? Asta ar explica de ce uneori in cale iti ies locuri si oameni care par rupti din alta vreme. Nu sunt „rupti” din alta vreme, doar se intampla sa treaca prin raza vremii tale.

Si daca domnii si doamnele vremilor de aur inca mai ies in cupeu la Sosea doar ca noi nu-i vedem? N-ar fi frumos ca maine, in locul doamnei cu buze siclam, sa-mi iasa in cale o chivuta si drumul spre obor sa treaca prin Targul Mosilor?

Si daca nici o casa n-a fost vreodata daramata? Si daca totul e posibil si simultan, ca intr-o fictiune a lui Borges?

Time is the substance I am made of. Time is a river which sweeps me along, but I am the river; it is a tiger which destroys me, but I am the tiger; it is a fire which consumes me, but I am the fire. The world, unfortunately, is real; I, unfortunately, am Borges. (Wikiquote)

Zilele Bucurestiului!

Neatza ppl & happy Bucharest day!

Azi o sa fie mare chef in frumoasa noastra capitala – din centrul veki pana pe Kiseleff si de la parcuri pana la muzee. In parcul Izvor canta Bryan Adams (oh, daca l-as fi vazut acum 10 ani!), in Constitutiei se lumineaza Casa Poporului, muzeele sunt deschise si ne putem catara din nou pe Arcul de Triumf, ca sa vedem bezna in care [inca] se mai scalda Bucurestiul noaptea.

La multi ani, Bucuresti si la cat mai putine gropi si ambuteiaje.

Ma duc sa-mi cumpar imprimanta.