Saptamana asta am vazut 4 episoade din Dr. House pe care le uitasem cu desavarsire. As putea vedea pe repeat toate seriile de nenumarate ori, la cat de putin retin din ele. Oricum din seria 7 n-am vazut decat primul episod si n-am chef sa le mai vad pe celelalte. I’m over House si vreau sa vina vara.
[IMDB: Was he shocked at the success of „House M.D.” (2004)]: I still am. There are a lot of days when I feel as if I have been woken from a coma and told six years have gone by, and I have no awareness of it. Is Queen Elizabeth II still on the throne? Do we still drive on the left? Do we still have pounds?
Si vestea buna e ca scoate un album de blues :xx
Am vazut azi Serendipity si episodul 13 din House MD. House in continuare e mega-slabut, cu jalnicul detectiv-iubit-al-lui-cuddy, cu personaje caricaturizate si cazuri penibile. Ma mai uit doar din inertie si pentru ca Hugh Laurie reuseste sa fie remarcabil chiar si in contextul asta.
Serendipity mi-a placut si Kate Beckinsale are un accent superb si seamana cu o fosta colega de-a mea la zambet. A fost draguta ideea cu cartea si cu bancnota si mi-a placut muzica.
Iar partea cea mai buna e ca in timp ce se derulau aceste doua filme am si calcat, mi-am facut de mancare, am mancat si-am facut si ordine.
Maine nu mai ninge, deci mergem la scoala. Nu pentru multa vreme, totusi; vineri luam vacanta!
Am vazut 3 episoade intr-o zi. E clar ca e vacanta. Acum sunt la zi cu tot sezonul 6 – slabut sezon. Nu e totusi chiar asa jalnic cum ma temusem dupa vizionarea episodului 2, Epic Fail. Ma temeam ca titlul prevesteste soarta sezonului, dar s-a reparat pe parcurs si e digerabil. Pana acum tot primul episod e cel mai bun din serie. Asteptam sa ne surprinda si cu altele la fel de wow. Pana una-alta, Chase si Cameron joaca prost si sunt foarte falsi in calitate de soti, Foreman se chinuie ca un peste pe uscat si Wilson e la pamant din punctul meu de vedere – mai lame n-a fost ca personaj in toata existenta lui de 5 sezoane de pana acum. Ma bucur ca House-Cuddy a luat o pauza (multumesc Academiei, mamei, lui tata si producatorilor si scenaristilor), pentru ca sunt contra acestei relatii si nu-mi place de Cuddy. Ma intreb daca mai are copil – unele fire s-au pierdut pe parcurs.
Nu stiu de ce am impresia ca au inceput sa cam ramana fara diagnostice ciudate… sa treaca la pojar, varicela, gripa A si alte parascovenii. Oricum nu mai conteaza demult pacientul si diagnosticul si-au devenit cazurile atat de far-fetched incat putem sa credem orice.
Every bit as good as anything House. Se poate vedea online aici.
Nu pot sa nu remarc ca a inceput ca un serial cu doctori si a devenit un serial despre House si being broken. J’adore.everything.about.it.
Dar cel mai masca am ramas la faza cu vocea ascunsa in cutiuta muzicala.
Si mi-a placut ca House danseaza in acest episod :x
Il iubesc. Acum si cu barba :x
Incepe sezonul saseeeeeeeeeeeeeeeee!
De la 11 fac diverse chestii care ma impiedica sa fac ceea ce am de facut. Nu e atat de dreadful, dar e o chestie pe care nu stiu de unde s-o apuc si astept divine guidance on it.
Intre timp am citit The Stars’ Tennis Balls a lui Stephen Fry [si cred ca e dedicata lui M’colleague pentru ca Hugh Laurie zice de multe ori ca ii plac cartile cu spioni si urmariri si sange pe pereti, iar Fry ii face pofta – overdoes it, if you ask me!!] si mi-am strans rufele de pe sarma si-am mancat de dimineata si-am baut 2 cafele si am stat pe facebook, twitter si bloguri si mi-am amintit ca nu mai am toner la imprimanta, dar nu vreau sa ma gandesc inca la asta (desi am de tras la xerox pt diseara).
Si uite-asa s-a facut ora 2, am inca traista de scoici in camera si n-am nici cea mai vaga idee ce sa fac cu ele, mi se pare ca e dezordine indiferent de cate ore petrec facand curat, am 5 tricouri de calcat si trebuie musai sa ajung la posta si sa mai iau ceva de mancare, sau macar paine.
Sambata plec la Parigi, n-am nici valiza, sunt in dubiu daca sa-mi cumpar sau sa imprumut, pana la ora 6 mai sunt doar 4 ore si e momentul sa ma mobilizez.
There, I said it.
In lumea ultramoderna totul e interconectat pe autostrada informationala. Cate clisee intr-o singura propozitie! Azi am invatat ca modurile predicative sunt tari si alea nepredicative sunt cam neputincioase ele asa si le trebuie o carja, aka verb auxiliar ca sa le iasa si lor de-un predicat. Sunt fan gramatica repovestita pe intelesul tuturor.
As vrea sa citesc continuarea de la „Amintirea pamantului” de Orson Scot Card, dar nu mai apare!
Azi am vazut ultimele 2 episoade din House, sezonul 5, pe care le aveam din mai. Doesn’t time just fly? In continuare nu-mi place de Anne Dudek si nu agreez relatia House-Cuddy. De cand ma uit in paralel la sezonul 1 pe TVR, o vreau pe Stacey inapoi! Oricum cu House la casa de nebuni (gotic asezamant i-au gasit!) sezonul 6 se anunta bizarissim.
Azi am facut empanada gallega de atun si a iesit exact ca la mama ei acasa, ceea ce m-a bucurat si m-a intristat, pentru ca e minunat ca o pot reproduce atat de bine asa departe, dar oarecum as fi preferat sa nu se poata. Mda.
British Council se inchide pe vacanta. Am imprumutat fix 11 materiale de la ei azi. Dintre care doua sunt seturi de trei carti. Adica 15 carti in total. Nu, nu eram cu masina. M-a dus o doamna cu taxi. Doamnei i s-a oprit motorul. Dar s-a bucurat si mi-a multumit pentru 1 leu bacsis. Criza ne reduce din pretentii.
E ora 3 si nu mi-e somn. Nu mai beau expresso seara! :)
Aliteratie in m. Cred ca se numeste consonanta or sth. Prin vulturi vantul viu vuia. Fata fostului fierar Fanica face fasole fara foc fiindca focul face fum. Mi-e dor de Mih (e-n Ielvetia, unde era sa ajung si eu for the 2nd time, da’ n-a fost sa fie. Nici cu Grecia nu mi-a iesit… I guess I’ll always have Paris :x). Asta-i viata. De la o vreme zic asta foarte des; habar n-am de unde am luat-o.
Oricum: e 1:22, am condus, maine ma vad cu Octavian (yay!), duminica merg la un recital de canto clasic si, intre timp, am de tradus 49 de pagini prost platite, care-mi vor acoperi o parte din sederea la Paris. Dar cine o sa vada Tour Eiffel pe geam? Exact.
Suntem fitzoaseee!
Minuni:
Mizerii:
In alta ordine de idei, vreau sa va spun ca urasc cu pasiune crucile de mort din intersectii. La Dristor e una dedicata unui tanar, Gyovanny [ouch!], mort, probabil, intr-un accident de trafic acolo, in zona. Deprimant, dezagreabil si nepotrivit cu un spatiu public. Are cineva idee cum apar crucile astea? Se obtine o aprobare de la Primarie? Pe bune, e sinistru.
Dar sa nu devenim macabri. Nu mai macabri decat Primaria, in orice caz.
Mai bine ii zicem la multi ani lui Vio si multa intelepciune, sanatate si incredere in el. Pentru ca merita :)
Si la multi multi multi ani fericiti dragului Hugh Laurie, pentru ca si el ieri a atins o juma de secol :xxx
Si la multi ani lui Jose Antonio, pentru ca deja am intrat in ziua lui! (chiar daca nu citeste)
Si cu asta se incheie parada gemenilor din aceasta seara. Alles gute und bis bald.
Multa vreme mi-a luat sa inteleg ce inseamna „vecinul meu praseste ciori, vecina mea praseste farduri”. Azi am prasit cercei (again) si un colier pe care nu stiu cat o sa-l port. Si cu greu am lasat de pe deget un inel de 120 de lei care ar fi putut avea o viata lunga si fericita in scrumiera mea de inele (pentru ca mi-era deosebit de clar ca n-o sa-l port mai mult de cateva zile).
A fost un 1 mai deosebit de nemuncitoresc (desi Carturesti si Costa cafe si Piccadilly si Rendez-vous si casa de bilete a Operei si magazinele de inele de la Piata Amzei si Vicina au muncit; ca dovada ca m-au ajutat sa scap repede de multi bani :)); cu soare si nori grasi si cu un copac mov – un fel de Jacaranda – in fata la Carturesti.
Ma gandesc obsesiv la anul 2001, vreau sa vad Blindness si Doctor House si citesc o carte noua de Orson Scott Card, care sper sa fie de calibrul lui Ender.
Cum v-ati petrecut 1 mai muncitorescul?
Blindness (2008) – dupa „Eseu despre orbire” de Jose Saramago
Edit: Am vazut Blindness. Filmul urmeaza foarte fidel linia cartii si pot sa spun ca personajele si locurile sunt intocmai cum mi le-am imaginat. Lipseste partea de reflectie asupra evenimentelor si poate ca sotia doctorului devine prea mult o wonder woman, personaj mai mult decat persoana, iar doctorul doar o schita care nu se sustine in lipsa sotiei.
Pana la urma, daca stau sa ma gandesc, desi faptele si eroii corespund perfect in carte si film, filmul – care ar trebui sa le „dea viata” – ii transforma in personaje, iar cartea le lasa libertatea sa se construiasca mult mai bine ca fiinte umane, ca persoane. Si astfel, privim filmul ca pe o poveste distopica, fruct al unui preaplin de imaginatie, dar citim cartea ca pe o potentiala realitate care ne priveste personal, deoarece se adreseaza direct conditiei noastre umane si permite identificarea cititorului cu personajele captive in ceatza alba.
Daca nu as fi citit cartea, nu as fi inteles filmul altfel decat ca o poveste SF grotesca, cu final deschis.
Aseara am vazut episodul cu Meat Loaf si n-am avut nici habar ca mosulica ala e Meat Loaf. Deci i s-a implinit dorinta.
M-au luat prin surprindere cu moartea lui Kutner – a trebuit sa opresc filmul sa ma duc pe net sa aflu ca da, Kal Penn a renuntat de bunavoie (se face PR la Obama), sa ma linistesc, sa continui. Nu-mi place de Cameron blonda, nu-mi place si nu mi-a placut niciodata de 13, aud ca vor s-o aduca inapoi pe Amber si nici asta nu-mi place. Nu stiu de ce ma mai uit… cred ca din obisnuinta. Adorm uneori pe la mijlocul episodului, ceea ce la primele sezoane nu se intampla niciodata.
Cred ca ar trebui sa se termine. Mi-e dor de Hugh Laurie in alte roluri. Mi-e dor de Hugh Laurie with a British accent. Oare i s-o fi stricat accentul de 5-6 ani de cand face pe americanul?
Mi se pare ca House nu mai e ce-a fost.
Pe imdb s-a spus totul despre el: slick camera work, snappy dialogue, based on a true story, faithful to the book, story twists and turns, big budget & great acting. Kevin Spacey e Mickey, proful-antrenor de echipa castigatoare (o echipa de gambleri, care castiga la „21” conform unor calcule super rapide), fost mare gambler. Totul merge ca pe roate pana cand jucatorul principal (Ben Campbell) o ia razna si pierde in loc sa castige. Succesul l-a imbatat si l-a facut sa se creada imbatabil, dar nu e chiar asa. Pana la urma proful tot prof ramane si te arde la nota :-)))
Nu m-am plictisit nici o secunda, ceea ce nu mi s-a mai intamplat demult (cam de la Doctor House incoace). Nu numai ca nu m-am plictisit, dar imi muscam buza si-mi batea inima de emotie pentru bietul Ben. De cateva ori m-am gandit „imi place enorm filmul asta!!” Si nu e de mirare, avand in vedere ca m-am dus cu asteptari sub zero, dintr-o pura (si fericita) intamplare. Iar finalul face deliciul intregului film. Needless to say: I wanna own it!
Am ajuns la cinema Europa dupa o plimbare pe jos de la Universitate. Era cam frig, dar ce naiba, trebuie sa ne mai si miscam (zice vocea care-mi da porunci in cap). Pe Batistei am cascat gura la case – unele par din ce in ce mai darapanate, s-au inchis magazine si se vede un aer de criza prin tot centrul. Pe la Institutul Cervantes am stat sa citesc informatiile de la avizier. Am vazut o casa care avea in geam cutii de bomboane Merci, in chip de perdea. Un om care mi-a iesit brusc in cale mi-a inspirat si un one sentence story: De-abia cand mi-a sarit un om in fata de nicaieri mi-am dat seama ca in peretele galben si scorojit era o usa. Trec pe strada aia de 10 ani. M-am gandit la biserici, Inviere, ce facem in vacanta de Paste. Am vazut case daramate si in curs de daramare, case de vanzare, de inchiriat, de reparat, de renovat. Si-am ajuns in Calea Mosilor fix cand semaforul se punea pe rosu. Ca sa nu stau la stop, am luat-o agale pe jos, inspre cinema Europa. Afisul cu 21 din vitrina nu mi-a zis nimic, dar cand m-am uitat la ora am vazut ca filmul statea sa inceapa. Ce-am de pierdut daca intru? Biletul e 6 lei, sala e ok, daca nu-mi place – ies. N-am mai fost la cinema de multa vreme si chiar imi place senzatia (nu si mirosul) din sala de la Europa.
Zis si facut, deschid usa si intru in hol. Imediat ma interpeleaza doamna de la bilete: „Dumneavoastra? Cumparati?” „Da, de ce?” „Gata, avem 4 persoane, dam drumul la film!” Atunci am vazut ca aveau la ghiseu o hartie pe care scria „filmul ruleaza doar daca sunt minim 4 spectatori in sala”. Foarte tare! Fetele din fata mea se rugau sa mai apara cineva, asa ca am jucat in rol de salvator azi :-))
In film apare un baiat frumos – chiar eroul nostru, Ben, naratorul si personajul principal. Pe tipul care-l joaca il cheama Jim Sturgess si mi-a placut bretonul lui in ochi si privirea care avea mereu o sclipire vesela. I se potrivea rolul de Ivy League boy, care-si face veacul pe bicicleta si doarme intr-o camera de camin. De pe imdb am aflat insa ca Jim e englez si ca a facut exercitii de dictie ca sa vorbeasca cu accent american in 21. See a pattern here? :)))
Mai voiam sa spun ceva, dar mi-e somn si am uitat ce.
Vreau sa vedeti 21, sa va PLACA si sa-mi comentati despre el!
P.S. Azi am vazut Mary Poppins cu clasa a 5-a. Nu prea le-a placut. Feedback: e un film cu oameni vechi, oamenii nu se mai imbraca asa, oamenii nu canta cand vorbesc intre ei, cum de stie toata lumea sa cante cu Mary, mai bine il faceau desene animate, Jane si Michael sunt urati si nu arata ca niste copii normali.
Cred ca vremea lui Mary-cea-minunata, care a incantat generatii intregi, a apus. Deja e prea departe ca sa mai fie perceputa ca reala. A ajuns la fel de true-to-life ca un desen animat.
Si apropo de Mary Poppins – pe la inceput e o scena cand mama copiilor, sufrageta infocata, vine de la mars cu pancarte pe care scrie „Vote for women” si canta de bucurie ca marsul a iesit bine, iar „fiicele fiicelor noastre ne vor slavi ca pe niste zeite.” Ca fiica a fiicelor ei, as vrea sa-i transmit ca nu-i nici pe departe asa. Poate pentru ele a fost o mare chestie sa obtina dreptul femeilor la vot, noi azi il luam ca pe un dat. Asa cum facem cu toate lucrurile.
P. S. 2 – Sa vedeti 21! La cinema Europa saptamana asta, sau acasa. Si sa-mi povestiti impresii.
Jim Sturgess in 2008
Abra was ready ere I called her name; And though I called another, Abra came. (Matthew Prior via John Steinbeck)
Plec o saptamana in Elvetia. Pentru ca mereu am confundat Suecia cu Suiza, evident ca zic tuturor ca plec in Suedia. In Suedia la Zurich – ce va mirati asa? Stockholm? Ala e in Suedia, e altceva! :))) Cam asa se deruleaza dialogurile mele paralele cu realitatea. Uneori ma simt ca un computer batran, care raspunde mai greu la comenzi pentru ca undeva in spate se copiaza niste poze, sau se face un download si trebuie sa aloce resurse si acolo.
O saptamana de vacanta-munca dupa care voi avea nevoie de o saptamana de vacanta-odihna, dar ia-o de unde nu-i. Deci trebuie sa-mi aranjez cumva niste odihna printre toata munca si printre munca asta alta munca (pregatirea pentru semestrul 2… so many ideas & great things to do, so lil time, ca de obicei).
Incep pregatirea pentru vacanta-munca si munca-munca uitandu-ma la episodul 13 din Doctor House. Nu-mi place de Cuddy cu copil, nu-mi place de Cameron in charge si mi se pare ca House incepe sa devina propriul lui cliseu, probabil din cauza ca de la o vreme are o singura fata: cea de doctor; nu mai merge cu motocicleta, nu mai joaca poker cu oamenii strazii, nu mai canta la pian, nu mai are preocupari si sentimente extra-work, de aceea e foarte monoton. Iar Wilson are un rol de 2-3 replici si a devenit asa de moale si sentimental, incat la fel de bine ar putea sa dispara.
Sunt intr-o pasa oarecum „hormonal” si ma amuz singura de cum reactionez la lucrurile care mi se intampla. Mantra mea azi e: „Taci din gura!” si o adresez gandurilor negative, fricilor si panicilor care ma gadila in stomac. Taci din gura, taci din gura, taci din gura, taci din gura!
Every cloud has a silver lining.
NB: I’m writing this post because I’m a sworn procrastinator, as usual & just now I have LOTS of other stuff to do – starting with shopping, packing, hair dying… oh, hell, starting with getting dressed to go shopping (or getting up from the couch in order to get dressed and go shopping!!)
Sometimes I wish I had a BOOK that told me where to start.
La vanatoare de Hugh Laurie pe youtube; au aparut o multime de Fry’n Laurie pe care nu le stiam, deci sunt fericita. La fel de fericita sunt si cu clipurile vechi, de la I’m in love with Steffi Graf, pana la interviurile cu Jay Leno, Letterman, Craig Ferguson si compilatiile facute de fani din aceste interviuri. Din cand in cand trebuie sa opresc ca sa termin de ras si sa strig „Cat e de minunaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaat! Il iubeeeeeeeeeeeeeesc!!”
Ba am inventat o vorba noua, pe care o spun cu clipul iutub pe pause si cu privirea topita atintita asupra pixelilor care compun chipul lui: Il FOARTE iubesc!
[si ieri, fara legatura, am scos o alta vorba care-mi place: Mintea mea e cu capu’. Well… este! :))]
Azi e sf. Dumitru, maine e sf. Dimitrie, ora s-a dat inapoi si ma zapaceste, iar pe AXN e MARATONUL DOCTOR HOUSE – sezonul 2. Ce tare! Sa dai drumul la TV la orice ora si sa vezi un episod din House! Sa apara in pauzele de publicitate Robert Sean Leonard, Lisa Edelstein et co. care ureaza la multi ani postului AXN! Acuma tot ce-mi doresc e un maraton Hugh Laurie :”> … pentru ca Hugh inseamna mult mai mult decat House MD si mi-ar placea sa i se recunoasca asta. Sau sa stie mai multi fani House despre asta.
Oricum, la Muzeul Satului e targ de Sf. Dumitru si am sa merg sa caut un fluier, o basca pentru Jose si kurtos kalacs. E frig, mainile ma mananca, visez sa incep saptamana cu toate lucrarile corectate si un dosar organizat traznet… visez sa citesc, sa-mi termin/schimb planificarea la ToK, visez sa ascult Raimon pe malul lacului, la Village Museum, langa morile acelea vechi de apa, unde Si em mor rasuna cutremurator.
Si visez la un ceai verde, fierbinte, amarui, cu Joaquin Sabina pe fundal, intr-o sufragerie draguta din Madrid :-)
Se vorbeste despre el pe blogul meu si s-au adunat ceva fani. Se vorbeste si la serviciu, ba chiar si la bere mai vine vorba de el si de cat a mai ramas pana la inceputul sezonului 5.
Azi am reluat bunul obicei de a monitoriza blogurile despre el (le gasiti in blogroll-ul meu, categoria „latest addiction”) si am gasit cateva poze bestiale, un interviu in care sunt socata de cat de mult si-a pierdut accentul britanic si un box cu 23 de DVD-uri ale primelor patru sezoane, acum in pre-order pe Amazon.
Da, mi-e dor de doctor House!
Yeeeeeeeeeeee, ziua pe care o astept din ianuarie a sosit!
Acum pot sa zic:
Happy Birthday, Huuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuugh!
/me love u very much
Pe un calculator batran si neputincios, care se chinuie sa importe cantece in iTunes in timp ce eu incerc sa vad si blogul, sa mai intru si pe alte bloguri/youtube si (bine-ar fi daca s-ar putea!) sa mai ascult si muzica (dar e peste puterile lui) va scriu ca mi-am facut bagajele, mi-am incarcat iPod-ul, am impachetat doua carti politiste si pe Stephen Fry si maine dimineata plecam spre Grecia!
N-am fost niciodata, mi-am dorit mult sa merg, asa ca sunt foarte entuziasmata.
S-ar putea sa mai intru pe twitter, fiindca merg cu oameni conectati la net prin tot felul de dracii. S-ar putea la fel de bine sa dispar cu totul o saptamana. Uneori imi doresc sa dispar, alteori vreau sa fiu cu lume si sa fie zgomot, veselie si fum de tigara (chiar daca nu-mi face bine). Singura chestie de care sper sa stau departe e o raceala cu durere in gat si nas rosu, care-mi da tarcoale tocmai acum.
Hristos a inviat!
Sa aveti o saptamana frumoasa!
Va las cu Hugh, redescoperit xxxx
Interviu despre Street Kings (whoaaa, boy, I can hardly watch it. I’m very squeamish about violence)
Reclama spaniola la Tonica Schweppes („porque al principio no eres fácil, pero vale la pena insistir”)
L-am urmarit pe bloguri inca de cand se numea „The Night Watchman”. Intre timp a aparut pe ecrane si si-a schimbat numele in Street Kings (in Romania „Stapanii strazilor”, la Hollywood Multiplex, Cinema PRO si poate si in alte locuri din Bucuresti).
IMDB ii da vreo 7.5 stele din 10. Zoso zice ca e un thriller excelent.
Eu l-am vazut numai si numai pentru ca e cu Hugh Laurie, intr-un rol destul de scurt, cu o camasa albastra care-i vine foarte bine, dragalas, barbierit si cu chelie. :)
E un film din seria „sange pe pereti”, serie pe care probabil o incununeaza. E foarte violent. Impuscaturi, morti, raniti, cadavre, urmariri cu masini, negri care vand droguri, coreeni care vand droguri, politisti corupti, probe falsificate, vaduve indoliate, patrunderi prin forta, amenintari cu arma, cartuse care sar in toate partile, rapiri, vorbe violente si momente de umor doar atat cat sa te destinda, ca sa mai rezisti la o tura de bum-bum.
Nu ma uit de obicei la genul asta de filme, am adormit la Training Day (care e de acelasi regizor), desi era cu iubirea vietii mele Ethan Hawke, asa ca probabil filmul asta e destul de misto din moment ce am rezistat treaza si chiar nu m-am plictisit.
Keanu Reeves [Tom Ludlow] a mai imbatranit si pare un justitiar cam obosit, mereu cu sticla de vodca la gura, niciodata clatinandu-se pe picioare, care imparte dreptatea cu pumnii si pistolul, fara sa mai piarda vremea la discutii. Il insoteste dragutul de Chris Evans, detectivul de birou care vrea sa fie si el pe strazi, in centrul actiunii. Forest Whitaker e seful „al mare”, care falsifica probe si ii acopera urmele lui Ludlow, ori de cate ori e nevoie. Hugh Laurie e Capitanul Biggs, care-l urmareste pe Ludlow ca un copoi, mirosind ceva ilegal. Nebunie, veselie, urmariri, rasturnari de situatie suficiente ca sa te tina in priza. Nimic fantastic sau ce nu s-a mai vazut in toate filmele de gen.
Nu stiu ce cauta Hugh Laurie acolo. Joaca si el intr-un blockbuster – cu ochii lui incredibil de albastri, cu accentul american de „House” si mimica de geniu comic. E cam out of place, dar credibil. Si, daca ma intrebati pe mine, cand apare el pe ecran, se lumineaza toata sala, din ecran tasnesc raze de soare si coruri de heruvimi intoneaza Aleluia!
Dar s-ar putea ca asta sa fie doar impresia mea :p
„E nerealist – ce-i aia sa-i scoata sangele si sa i-l bage la loc? Nici in Grey n-am vazut asa ceva! Si, pe urma, nu te uiti la el? Nici macar nu se duce sa vada pacientii; sta toata ziua in birou acolo si toata treaba i-o fac asistentii aia trei! Ce doctor e asta?’
A! Si mai e si neras si nici nu poarta halat.
How cute is that? :)
am descoperit o jucarie noua, se cheama Squidoo (e a lui Seth Godin, auzisem de ea, dar nu m-am aventurat pana acum).
prima „lentila” pe care am creat-o acolo ii e dedicata, evident, lui Hugh Laurie!
http://www.squidoo.com/hughstuff
pentru ca merita :)
check it out si dati sugestii!
Pentru ca multi ajung pe blogul meu cautand „cartea lui Hugh Laurie” si altii ma intreaba cand ma prind cum am facut sa intru in posesia ei, am sa va spun: am primit-o cadou :)
Dar ea exista si se poate comanda de pe Amazon (recomand amazon.co.uk, ca e in Europa si ajunge mai repede si cred ca si taxele sunt mai mici).
Cartea se numeste The Gun Seller, a aparut in 1996, puteti citi despre ea pe Wikipedia si inceputul il gasiti aici.
Exista mai multe editii, cu mai multe variante de coperta (asta ultima e cea mai eleganta) si exista si o editie, acum epuizata, care are la sfarsit un interviu cu Hugh in care el povesteste putin cum i-a venit ideea si ce-a vrut el cu cartea asta.
Cartea nu e scurta, are 340 de pagini – eu as spune ca uneori e chiar prea lunga pentru povestea pe care o spune, dar e scrisa de el, cu cuvintele lui, ceea ce o face priceless pentru orice fan si haioasa, cred, pentru oricine are rabdare s-o citeasca. Ce-mi place mie cel mai mult e o anume atentie la detalii si eleganta vocabularului. Si se vede ca lui Hugh ii place sa scrie si sa se joace cu vorbele.
Daca ati citit-o, cum vi s-a parut?
Nu se poate cuantifica in nici un fel avantajul faptului ca am multe geamuri si prin toate vad cerul si norii! Daca urmatorul meu job ar fi intr-un beci, as innebuni. Daca ar trebui sa-mi petrec zilele intr-o hala cu lumina artificala, mi-as lua campii. Daca n-as putea ridica ochii sa vad soarele, luna, norii si copacii, probabil ca m-as transforma in altcineva.
Pe Hugh l-au intrebat odata cum ar fi pentru el o zi ideala. Si el a zis:
It would start with a full English breakfast, then I’d go to a motorcycle shop to test ride their newest, shiniest, stupidest bike. I’d go to Prague and, en route, have lunch in a motorway cafe, eaten outside so I can hear the tick, tick of hot metal. Then I’d come home and have a Chinese dinner with the wife and our friends before playing the piano brilliantly with a group of musicians.
Dupa ce-am citit interviul asta, am mers tot bulevardul Unirii pe jos gandindu-ma cum ar fi pentru mine o zi ideala. Inevitabil incepeam prin a-mi imagina o Christina ideala, pentru ca – nu-i asa – Christinele reale nu pot avea zile ideale. Nu nu nu, imi ziceam, nu cum as arata io in varianta ideala! Cum ar fi pentru mine o zi ideala? Si incepeam sa-mi dau sugestii: poate n-ar trebui sa fac nimic si as sta acasa? Pisicii, inseamna ca orice zi de uichend e ideala. Nu e bine, hai inca o data. Ziua ideala? Aaaaa, ziua ideala pentru mine eeesteee caaaaand… Nu-mi vine nimic in cap. Oare toate zilele mele sunt ideale? Adica, cum descrii o zi ideala? Ar fi ideal sa am de lucru cat pot duce, dar n-ar fi ideal sa nu fac nimic. Ar fi ideal sa-mi pot lua vacante cand vreau, dar n-ar fi boring s-o duc tot intr-o vacanta? Ar fi ideal sa am acum sot, copii si toate insemnele exterioare ale femeii de 29 de ani, asa cum o vedeam eu cand eram copil – dar oare mi le doresc? Si oricum, un sot si-un copil nu se fac intr-o zi. Vorbim de ziua, nu de viata ideala!!
Brrr!! In capul meu era un ghiveci, vorba lui Marius.
Am mai traversat o strada, mi-am strans nitel fularul, ca ma pisca alergia la gat si-am continuat sa invart in cap ziua ideala.
Ideala – adica exact cum o vreau eu. Fara limite. Nu „asta nu, ca n-am bani”, nici „ei, na, asta nu se poate”. I-de-a-la!
Pe langa mine zdranganea un tramvai si, ca de obicei, din cand in cand se mai stingea cate un bec de-ala de pe strada cand treceam pe sub el.
Ziua ideala ar fi aceeasi cu a lui Hugh. Adica sa fie ziua lui ideala si sa ma ia si pe mine! Cel mai simplu. El isi traieste ziua ideala, iar eu am o zi ideala numai fiindca sunt cu el :)
Pe urma mi-am dat seama ca Hugh ar fi trebuit sa mentioneze daca m-ar fi vrut partenera la ziua lui ideala. Or n-a zis nimic de mine :))
Foarte, foarte greu.
Cand ajungeam pe la coltul cu Austrului m-a pocnit revelatia: respira, goleste-ti mintea, pune-ti intrebarea si raspunsul va veni singur. Aaaaah, am oftat de parca ma sufocam. „Descrie ziua ideala, draga Christina”.
Si imediat sufletul mi s-a umplut de nori, de soare, de aer, de avioane, de calatorii, de Puerta del Sol si de zambet.
Ideea mea de business de azi e sa facem o firma de catering care sa-ti aduca la birou casolete cu mancare de avion.
In caz ca ti se face dor de nori.
Mi-am schimbat widgeturile si-am sters din blogroll povesti care-au murit intre timp, sau pe care nu le mai citeam. Si-am reorganizat categoriile si mi-am pus texte de pe twitter (unde twitteresc pe principiul azi nonstop, maine deloc) si-am vrut sa schimb si citatul lui Hugh Laurie, dar il mai las pentru ca inca imi place si inca ma identific cu el.
Si eu am ajuns PR asteptand sa-mi gasesc un real job, despre care nu stiam nimic. Si cum orice drum e bun atunci cand nu stii incotro mergi, am apucat pe asta. Am insa o banuiala ca lui Hugh ii place, desi se da el biet om supt vremi. Si e si foarte bun la ceea ce face (in timp ce asteapta sa i se ofere o slujba adevarata).
Dar tot imi place citatul, pentru ca exprima o filosofie de viata: traitul la intamplare. Si de azi pe maine, asa cum recunoaste si-n interviul pe care tocmai l-am devorat. Nu-si face planuri mai lungi de o saptamana. A stat in primul an de House intr-un hotel, pentru ca se astepta din clipa in clipa sa se anuleze serialul. Fatalist. In alte interviuri am mai citit ca nu-i plac schimbarile, ca motto-ul lui e „Stick in the mud” si ca schimbarea e buna doar daca o face altcineva si el doar beneficiaza de consecintele placute. Il inteleg perfect si simt acelasi lucru. Imi doresc cu tarie o Nasa-Zâna care sa ma scoata din belele miscand din bagheta ei magica, o mama care sa ma spele si sa ma imbrace si sa-mi faca de mancare [merci, Maman! :)], un agent care sa-mi gaseasca joburi noi atunci cand cele vechi se epuizeaza, un coach care sa ma scoata la facut miscare zilnic (si prin „miscare” nu inteleg tenis pe wii :))].
E greu sa fii in charge with your own life. E chiar naspa rau sa n-ai pe cine da vina decat pe tine.
Sau ideea nu e sa dai vina pe cineva? [pe vrajitoare, vorba cantecului]
Ma doare capul, sunt confuza [ca Pamela]. Am clisee de care nu vreau sa scap, cum e asta cu Pamela.
Citesc P G Wodehouse si o carte adventista de la tata si pe Jeni Acterian si o carte despre marketing.
„The Gun Seller” a plecat la Barcelona. Eu nu.
Pozele de azi sunt facute pe aeroportul din Los Angeles: zambeste si are niste casti cum aveam noi la walkman.
Colajul de azi e opera mea, pentru ca aveam multe poze si nu le puteam vedea pe toate odata!
Cu dedicatie pentru Gabriela, care a vrut poze cu moto :)
Si altul:
Pozele sunt adunate de pe net, de pe bloguri, de peste tot.
multe lucruri minunate am gasit eu in excursia pe web din seara asta (efectuata, evident, in scopul de a intarzia apucarea de traducere – deadline la orizont, faceti ceva!!!)
am gasit intai poze cu Hugh si doamna Hugh, ceea ce e paparatzesc din partea mea si mi-e rusine, dar pun link pentru Ada! :p
pe urma am gasit tot felul de bloguri despre ciudatul incident cu domnul american care si-a batut joc de imaginea romaniei pe discovery travel si a mai fost si platit pentru asta de ministerul culturii (sau ceva de genul). n-am nici o parere, pentru ca mi-e lene sa ma uit pe iutub la faimoasa emisiune. si-s de acord cu unul dintre oamenii care au comentat pe blogul lui, care zice ca romanii n-au simtul umorului. nu stim sa radem de noi, domnilor. viata e frumoasa si in 104, zau. daca bei ceai verde :d
o sa va zic intr-o zi niste dialoguri suprarealiste din 104
vreau sa emigrez, dar nu din romania. din viata mea. vreau sa plec din viata mea. unde e sticluta din care trebuie sa beau, va rog?
asa, revenind
apoi am gasit o fata pe care o chema Ilinca Dima si mi-am zis nu poate fi adevarat! trebuie s-o intreb ce mai stie de Diana Slavu :p asa ca m-am dus pe blogul ei si era frumos
si era piarista ca mine si avea link la o tiza pe care n-o chema Ilinca, ci Ruxandra
si de la Ruxandra am ajuns la niste oameni care se fac ca muncesc [in vreme ce altii probabil ca se fac ca-i platesc :p]
si mai cauta si pe altii sa se prefaca ocupati alaturi de ei
dar nu stiu pentru ce sa aplic:
sau webcopy?
ca nu stau rau deloc cu caii verzi pe pereti!
Acestea fiind zise, ma duc sa manance Livia ciorba. ‘Ta!
Deci cand il vad vreau sa fiu frumoasa, sa ma iubeasca si sa fugim in lume. Atat.
Edit: cu masina
Sau, mai bine… 8->
P.S. Merge si asa ;))
pe care o am de 5 ani, e de la orange shop si e portocalie cu negru, cu o gargarita care pare desenata cu creta
florile uscate inca sunt uscate, desi acum le ud
am visat gandaci de care mi-era frica, desi imi ziceam pe un ton dojenitor „nu stii ca tie nu mai ti-e frica de gandaci?”
si am visat ca coboram pe o foarte lunga scara de incendiu, care nici macar nu ajungea la pamant; eram ca un pompier viteaz
si am mai visat, cel mai tare, ca EU eram doctor House :D si ma gandeam „ce ciudat e sa fii asa inalt” si ma cam incomoda bastonul. dar era haios si ma tot uitam in oglinda sa ma conving ca am ochii albastri si mergeam putin aplecata
sunt invitata la cel mai tare party de care am auzit vreodata: un fel de blind date cu blogosfera, cu aroma de sushi, pe fundal de ciresi in floare… abia astept sa infloreasca ciresii, btw!! si copacii in general! mi-am incarcat bateriile de la aparat, totul e pregatit pentru „atac”
mai voiam sa zic ceva si am uitat
la fel cum mi-am uitat parola de pe twitter si mi-a luat ceva s-o nimeresc
sa aveti o saptamana… infloritoare! :)
Imi place calendarul meu cu Mafalda. Cand mi l-am luat nu mi-am imaginat ca-l voi avea aici pe birou, dar sta bine. Desi uit sa rup pagina in fiecare zi si citesc mai multe zile deodata.
Imi place noul birou, unde am flori [partial uscate, pe principiul daca nu le vad, nu le ud] si multa, multa lumina.
Imi place cum ma gadila degetele cand mi se dezmortesc.
Imi place ca e cald afara si port „flenderita” mea care merge cu fularul rosu de la House of Art.
Imi place ciocolata cu 85% cacao.
Imi place cafeaua cu lapte. Si ceaiul verde. Cu alb.
Imi plac ziarele englezesti.
Imi plac dialogurile absurde pe messenger cu Jose. Si-mi place cand jucam ping-pong imaginar. Nu stiu daca el se pune la mintea mea sau eu la mintea lui, sau pur si simplu mintile noastre se intalnesc la mijloc si joaca ping-pong imaginar intre ele. Dar e genial.
Imi place mancarea chinezeasca. Si indiana. Si libaneza.
Imi place salata de vinete si usturimea vaga pe care mi-o lasa in gura.
Imi place cartea lui Hugh Laurie, care ma face sa rad singura noaptea in casa, de ma sperii eu de rasul meu :))
Imi place sa merg pe jos la serviciu, desi pe unele strazi trotuarele sunt ocupate de masini.
Imi place sa mananc cu Livia la Piccadilly si sa bem cafea „ca doamnele”.
Imi plac pantalonii mei de 90 de lei de la Marks’n Spencer.
Imi place sa vorbesc despre mine.
Nu-mi place sa fac lucruri la comanda. Si URASC deadline-urile. Dar fara ele n-as face nimic niciodata. Bless them!
Se intampla lucruri frumoase.
Duminica am vazut „The Great Debaters” si am auzit un vers despre beauty pe care il uitasem, dintr-o poezie a lui William Butler Yeats pe care nu mi-o mai aminteam. Decat undeva, adanc, ancorata cu sapte funii de cufarul cu amintiri din Cosbuc din cala. Evident, cand a iesit a adus dupa ea o multime de alte ganduri.
I heard the old, old men say,
‘Everything alters,
And one by one we drop away.’
They had hands like claws, and their knees
Were twisted like the old thorn-trees
By the waters.
I heard the old, old men say,
‘All that’s beautiful drifts away
Like the waters.’
Se vede pe geamul din fata mea o luna plina, minunat de stralucitoare, cu relief si continente – iar in geam, reflectata, o luna mai mica si stramba, care parca o priveste cu admiratie pe cealalta. In timp ce scriu, luna mare urca incet pe cer, dinspre reclama cu bancpost spre cea cu cosmote, iar luna mica devine tot mai stramba si suprapusa peste cea mare.
Imi vine in minte o carte de Marian Keyes, sau poate de Tony Parsons – astia doi din punctul meu de vedere scriu exact la fel. Mi-aduc aminte cand mi-am luat The Other Side of the Story in aeroport la Londra si am inceput s-o citesc in timp ce asteptam la poarta de imbarcare. Toate frazele mi se citeau in cap cu cel mai upper class accent britanic; a fost genial. Fireste, la 2 zile dupa ce am ajuns acasa nu mai reuseam sa fac asta si revenisem la my good ol’ Merkin accent.
Eu daca mi-ar fi cerut Mr. Tolson un citat despre beauty i-as fi recitat mai degraba din Shakespeare decat din Yeats.
Iar cel mai frumos este ca pe lume exista poza asta. Oh, da.
Posta de la Traian sta sa cada. In partea de ghiseu si scrisori, unde n-am intrat prea des, fiind mai obisnuita cu partea de mesagerie si pachete (cea mai timpurie manifestare a dragostei de care imi pot aminti este ca primeam pachete: de la omama, din Germania, de la Calafat… tot timpul pachete. Iubeam pachetele!) – deci in partea cu ghisee si scrisori se urca pe o scara tocita si sparta, ca sa intri intr-o maghernita insalubra cu „Trecerea interzisa” scris pe doua din cele trei usi. A treia usa e intrarea la posta. Ghiseele arata ca in anii ’80, cu lemn pana la mijloc, apoi geamuri mizere si crapate. Peretii sunt cazuti, clanta de la usa abia se tine. Femeile lucreaza la calculatoare moderne, pe niste mese din lemn mancate de cari, inconjurate de teancuri de scrisori si hartoage. E coada. In mare parte, batrani care cauta companie mai mult decat servicii postale. Se intind la vorba: cat costa timbrul, vai ce s-a scumpit, dar vederea cat este, oare unde si-a pus ochelarii, si demult nu mai are plicuri adresate? Suna telefonul. Fata de la ghiseul Western Union isi face unghiile, plictisita. Pe peretele coscovit din fund, intre doua geamuri murdare, troneaza o plasma Panasonic (sau LG?). Pe ecran se invarte un text: „reclama dumneavoastra aici”.
Cartea mea de la Amazon, promisa pentru 29 ianuarie, n-a venit nici pana acum. Probabil ca ar trebui sa am rabdare, dar fiind vorba de mine si fiind vorba de „The Gun Seller” si fiind noi azi deja in 6 februarie, rabdarea mea se cam apropie de sfarsit. Dau tarcoale cutiei postale ca un stalker, pandesc postasul, ii hartuiesc pe cei de la posta cu intrebari… in my head, of course, pentru ca sunt mult prea binecrescuta ca sa hartuiesc pe cineva live. Visez ca vin acasa si gasesc scrisoarea; de fapt un ambalaj de carton la fel ca acela pe care l-am gasit, demult, indesat in cutia de scrisori lui Mihai. Primul pachet de la Amazon ever! Nici nu mai stiu ce era, parca un CD. Oricum si pe ala l-am asteptat mult, sau asa mi s-a parut.
O sa vina. Iar daca nu vine, le fac plangere si-mi trimit alta. Stiu asta. Dar m-am plictisit sa astept.
Astept incontinuu. Traiesc in regim de maxima conservare a energiei: minim de efort. Oamenii care vorbesc sau se misca mult imi dau dureri de cap. Probabil ma ajunge lipsa de somn, desi de la o vreme am pus o frana si ma culc totusi pe la 2… jumate. E o perioada de depresie narcisista; o iubesc si e foarte frumoasa. Daca as putea, as dormi incontinuu. E foarte placut sa nu trebuiasca sa fii prezent. Tot ce-mi doresc sa fac e sa citesc bloguri frumoase, sa visez la vietile altora, sa joc wii si sa ma uit la Doctor House. Si sa-l gugalesc pe Hugh Laurie si sa vitesc/vad interviuri cu el si sa-mi schimb poza de pe mess sau de pe desktop. Si sa merg pe strada fara sa stiu unde merg, zambind larg oamenilor. Sa ajut babute sa traverseze strada, sa ajut taximetristi sa gaseasca registrul comertului, sa ajut femei cu sacose sa urce in 133. Sa creez o forma, pentru ca fondul sa urmeze.
Vreau sa plec in UK sau in America sau in Canada. Any ideas cum se face asta? Serios vorbesc. Vreau sa fug.
Gotta love Hugh’s lisp… si cantecul e haios rau, „I’m in love with Steffi Graf”! :-)
Intr-o zi o sa-mi treaca… Dave stie :))
Am aceasta presimtire foarte foarte puternic in ultimele zile. Si deja e relativ bine. Adica azi m-am sculat la 8, ceea ce nu mi s-a mai intamplat de foarte multa vreme. Si m-am sculat treaza; n-am fost nauca pana la 12. Merg la birou cu minunatul abonament RATB si nu cu taxi. Traduc. Inca mai am episoade de vazut din House, sezonul 2 si maine primesc sezoanele 3 si 4. Am cu cine vorbi despre Hugh Laurie cu inimioare : x la fiecare cuvant, ceea ce e mai mult decat puteam spera. Zilele astea imi vine si cartea lui, de la Amazon. Sper sa vina maine.
Lucrurile se limpezesc si la munca. Stiu ce vreau, de unde vin si incotro merg. E bine.
Si in curand o sa fie cadouri, bomboane, prieteni, sugar, spice and all things nice.
E bine.
Sunt deprimata, hormone levels down, alea alea, n-am chef de nimic, singura chestie pe care o tolerez e House in supradoze de 5-6 episoade (ceea ce ma deprima si mai rau, pentru ca in curand n-o sa-mi mai ramana nimic de vazut!). In anumite momente sunt asa de ametita, incat nu mai inteleg care-i cazul, ce se intampla, cine moare, ce e cu pisica aia… doar inchid ochii si il ascult vorbind (mi se pare ca e nitel peltic, i love that) si ma gandesc e 5 dimineata, oare sa ma culc, oare sa ma scol, ce zi e maine, de ce iar imi canta in cap les amants d’un jour?
Pe urma ma duc pe iutub si caut Hugh Laurie si ma uit la interviurile cu el. A trecut pe la toate showurile posibile, din 2005 si pana acum. Peste tot i se pun aceleasi intrebari. Peste tot da aceleasi raspunsuri. M-as urca pe pereti de plictiseala!!! Privite la televizor, unul in 2005, altul in 2006, unul ziua, altul noaptea etc. probabil ca sunt tolerabile. Eu l-am vazut la Jay Leno si tot ce am aflat acolo era absolut nou (interviul ala nu e pe iutub, din pacate). Dar acum ca le vad pe toate unul dupa altul, ma amuza cat de repetitive sunt.
Nu stiu cum se intampla, da’ tocmai atunci cand stai mai linistit si mai blazat si zici ca nu-ti mai trebe tie sentimente si prostii de pustan te trezesti ca le capeti! De exemplu, esti si tu in depresie ca tot omul, n-ai chef de nimic, ai o senzatie de toamna de-aia apasatoare, n-ai chef de scris, de citit, de visat; visele optimiste ti se par prostesti… in fine, tot arsenalul. Si dai drumul la TV si vezi o emisiune a lui Jay Leno cu Hugh Laurie si-ti cam place, da’ oricum nu conteaza, el e acolo, tu aici, nici de Sabina nu-ti arde, darmite de un nene pe care-l vezi prima data in viata. Desi e foarte dragut si are niste ochi albastri… :p
Pe urma, intr-o seara, te hotarasti si tu – ca omu’ – ca, dupa vreo 3 luni de cand le ai, sa copiezi niste CD-uri cu Grey’s Anatomy sezonul 3, pe care le-ai primit imprumut. Si nu de alta, da’ colegul care ti le-a dat le-ar vrea inapoi, le-a promis si altora… Ei, dar se pare ca in cutie e un singur DVD cu Grey si alte trei cu trei sezoane din „House M.D.„, orice ar insemna asta. Si, fiindca ai hardiscu’ mare mai nou, copiezi un sezon asa, la misto, sa fie. Evident, intre copiere si vizionare vor mai trece luni de zile. Important e ca le ai acolo. Instinct de harciog [no offence, Vlad :p].
Abia cand dai din intamplare de episodul 14 pe TVR incepi sa te prinzi de cateva chestii:
1. ca Dr. House n-are nici o legatura cu „Doctor in Alaska” :)) [oh da, eu imi imaginasem ca Dr. House e… un medic de familie. Pai nu? Altfel de ce ar fi House? Si ma gandeam ca e batran, cu barba, si face oamenii bine prin ceva catun la mama naibii, rupt de lume]
2. ca Hugh Laurie ala este Dr. House si Dr. House, ca personaj, este intr-un mare fel de misto. Adica naspa, arogant, cinic, sarcastic, super destept si – evident – cu un suflet mare, pe care insa nu-l arata. Dar il ghicesti tu si e cu atat mai dragut :)
3. ca serialul e cam tras de par, cu niste cazuri demne de Sherlock Holmes, din care s-a si inspirat [observati legatura subtila ce exista intre House si Ho[l]mes, da? :)) e intentionata!!], dar cu fete frumoase si cu Robert Sean Leonard, care a crescut maaare.
4. ca-ti place iremediabil [adica pentru vreo luna si ceva] de doctorul House si de spital si de cazurile lui si de echipa lui si de scenarist si de super-cladirile spitalului si ca, iaca, ai o noua iubire de-aia prosteasca, de care ziceai ca nu-ti mai trebe si care te face foaaaaarte fericita.
Da’ spune tu daca nu e frumusel tare!!
Puzzle 
