Arhive pe categorii: India

India

Standard

La ce din Bangalore ma gandesc cel mai des?

La masina mea. La libertatea pe care mi-o dadea.

La pomii cu flori, mai ales acum, in martie: jacaranda, tabebuia, bougainvillea, gulmohar.

La caldura si la hainele usoare, la sandale, la ochelarii de soare.

La perdelele mele de la FabIndia, cu floricele albastre, pe care le-am iubit.

La vanzatorii de nuca de cocos (naryal paani – apa de cocos) de pe marginea drumului.

La pasarea care tipa dimineata cu un tipat tropical si ma scotea din sarite.

La toata impresia aia ca e cu totul alta lume, una cu alte reguli, unde timpul trece altfel.

La Udupi, restaurantul familial de cartier unde mancam mic-dejunuri de weekend cu mai putin de 5 lei si multa buna-dispozitie.

Pisicile din Istanbul

Standard

Niciunde nu am mai vazut pisici asa de iubite ca aici. Pisicile sunt farmecul orasului si viata lui. Sunt peste tot: vagaboande, dar bine ingrijite. Sunt pisicile orasului. Si pentru ca tot orasul contribuie la bunastarea acestor pisici, ai cumva impresia ca acest oras e o mare comunitate care macar la aspectul asta lucreaza impreuna: sa le fie bine felinelor de pe strazi.

Aici am vazut pentru prima data case cu etaj pentru pisici, numite si inscriptionate „kedi evi” („casa pentru pisici”) si asezate in parcuri sau in colturi de strada in toate cartierele. Sunt facute de iubitori de animale sau chiar de primarii. Sunt ingrijite, curate, intr-o casa pot dormi si sase pisici. Iarna oamenii au grija sa le captuseasca cu paturici sau materiale care sa tina de cald.

In fata magazinelor sunt castronase cu lapte si mancare pentru pisici. In Besiktas am vazut o cutie cu despartituri, ca un cofraj de oua, din care puteau sa bea deodata mai multe pisici.

Fiind asa de ingrijite, nu e de mirare ca sunt extrem de multe. Absolut fiecare cartier are pisicile lui. Filmul documentar Kedi (Pisica) chiar ne prezinta povestea a sapte astfel de feline, care-si fac veacul prin diverse zone ale Istanbulului.

O vorba turceasca spune: „Cine omoara o pisica, trebuie sa construiasca o moschee daca vrea sa-si afle iertarea in ochii lui Allah.” Pisicile sunt importante in Islam, pentru ca se spune ca erau animalele favorite ale Profetului Mahomed. Exista si alte marturii ca pisicile au fost iubite din cele mai vechi timpuri in zona asta:

“When the British orientalist E. W. Lane lived in Cairo in the 1830′s, he was quite amazed to see, every afternoon, a great number of cats gathering in the garden of the High Court, where people would bring baskets full of food for them. He was told that in this way, the qadi (judge) fulfilled obligations dating back to the 13th-century rule of the Mamluk sultan al-Zahir Baybars. That cat-loving monarch had endowed a “cats’ garden” where the cats of Cairo would find everything they needed and liked. In the course of time, the place had been sold and resold, changed and rebuilt; yet the law required that the Sultan’s endowment should be honoured, and who better than the qadi to carry out the King’s will and take care of the cats?” (Cats of Cairo)

IMG_3622

O pisica fericita doarme intr-un magazin de haine

Pana in ziua de azi, Istanbul a ramas „a cat garden” – un oras unde poti intra intr-un magazin si vedea matza cum doarme pe haine, unde pisicile sunt omniprezente si extrem de dragalase.

Doar un lucru mai vreau sa spun, in incheiere: cand locuiam in India si veneam in vacanta, dupa o vreme, mi se facea dor de mirosul Indiei. De aroma aceea de tuberoze, betisoare parfumate si mancare condimentata care impregneaza totul si pe care nu o mai simti dupa o vreme, fiindca ti-a intrat in piele. Ei bine, cand am stat acasa in vacanta de vara, dupa un an de Istanbul, mi-a fost dor de pisici. Nici nu pot sa zic ca mi-a fost dor. Dar mergeam pe strada si, printr-a zecea zi de locuit continuu in Bucuresti, am vazut o pisica. Brusc, am avut cel mai minunat sentiment de acasa si nu mi-a venit sa cred ca era prima pisica pe care o vedeam in mai bine de o saptamana!

Despre cainii imensi care dorm in fata macelariilor va povestesc alta data.

1.Why are there so many cats on the streets of Istanbul?

2. Why cats rule in Istanbul

Sfarsituri si vacante

Standard

Se termina uluitor de repede primul meu an ca profesoara in Turcia, in Istanbul.

Adaptarea la clima temperata a fost neasteptat de grea pentru ca, pur si simplu, uitasem cum e iarna. Uitasem de ghete, de fermoare, de sireturi, de geaca, de caciula, de fular, de xyzal, de soba si calorifere, de plapuma, de vant, de tot. Luna de luna am sperat ca se va termina, ca se va incalzi, ca visez, ca glumeste. Zi cu soare dupa zi cu soare am fost dezamagita si intristata de revenirea ploii, de vantul rece, de desele raceli si dureri de gat, de norii cenusii care-mi atarnau deasupra capului.

Psihic, m-am simtit mereu stoarsa. Departe si aproape de Romania de care nu ma mai leaga prea multe. Prea departe de India, de care, paradoxal, ma simteam mult mai legata. Departe de caldura, de soare, de masina mea, de mancarea de la Fatty Bao, de prietenii mei din toate colturile lumii de care – iaca! – eram mai atasata decat crezusem.

Fara sa vreau am respins totul aici, in vreme ce ma luptam sa accept: scoala, cu defectele ei inerente; oamenii, cu limba lor alienanta; orasul si tara asta; mancarea; transportul; limba; campusul.

Lovita de frig, de ruptura de Zeenat si de gasca mea de joi, de rigiditatea si formalismul acestei scoli, de izolarea clevetitoare din campus, am recurs la ce stiam eu sa fac ca sa ma tin intreaga: m-am ascuns, am mancat, m-am ingrasat. Nu mult, din fericire, pentru ca am devenit un pic mai buna la a-mi recunoaste tiparele.

Cu timpul, m-am inamorat de oras, care e cu adevarat minunat, maret si decazut, dar atat de interesant in toate felurile: istoric, artistic, turistic, social. M-am obisnuit cu limba turca, pe care nu o mai percep agresiv. Am mancat cu placere kahvaltı (mic-dejun) la orice ora. Am descoperit Bosforul, cartierele, magazinele. M-am indragostit de mare si de vapoare.

Cu timpul, m-am legat putin de unii oameni cu care am gasit ca am in comun. Desi e greu inca sa-ti dai seama cine e autentic si cine nu. Am asteptat mult si am primit putin, in multe cazuri. Chiar si cine e autentic, s-a invatat sa se ascunda. Contextul.

Am calatorit. Am mers la Izmir, Iznik, Kayseri, Capadochia, Bodrum, Ankara.

Am citit carti.

Mi-am redefinit legatura cu Zeenat, astfel incat sa fie inca acolo, desi nu mai suntem aproape. Cand vorbesc cu ea la telefon capat un accent indian. Dealtfel tatal lui Adam mi-a confirmat ca am accent indian in engleza. Ce ciudat! Ce normal!

Am ramas cu muzica din India si, intr-o zi, umbland prin Ankara am avut senzatia ca sunt in Malleswaram. Nimic nu semana, dar eu in capul meu eram in Bangalore. La fel cum eram in Bucuresti in primul an de Bangalore si am luat asta drept dovada ca sunt, vai!, atat de patrioata. Cand, de fapt, creierul facea ce stia: imi povestea locurile unde fusesem asamblata complet ultima oara.

De curand am avut revelatia ca ma indepartez de India, care mi-a adus atata atentie. Nu e de colea, se pare, pentru lumea noastra ahtiata de confort si de progres, sa traiesti in India. Nu e de colea pentru indieni sa lucreze si sa coexiste cu o Westerner, alba, straina, diferita si asemanatoare.

Dar cum va fi sa zic: am trait 4 ani in India acum 20 de ani?

Revelatia ca esti format de locul in care esti. Revelatia ca 4 ani sunt scurti. Ca acum Turcia e cea care ma formeaza si daca nu sunt constienta de asta risc sa ma transform in cineva neasteptat.

Revelatia ca nu locul schimba, ci commitment-ul tau. Sau indiferenta ta, mersul cu lumea, mindlessly.

Nu sunt vremile supt om.

 

Incep sa simt, abia acum, ca m-am asamblat pe partea asta.

Adio, dar pe curand

Standard

Fuga cu ricsa la More Megastore la 9:30 sa iau o a treia valiza, caci nu-mi incapeau troacele. Avionul pleaca la 3 dimineata; la miezul noptii vine taxiul.

Ricsa era singura, chiar in fata. 200 de rupii. Ok, sir. Era noapte, era doar el, ma grabeam. Soferul vorbea ca Papa, povestirile clasice despre copiii lui eminenti, taxa de studii, ce bine invata. L-am felicitat ca-si trimite fata la scoala. Era mandru de ea; fata era deja la facultate: Engineering. Nu voia ca nici unul din copii sa-i calce pe urme. De 18 ani inhala noxele orasului din ricsa in doi timpi care pacanea infricosator. Parea un tata bun, responsabil. S-a dovedit ca era si un om bun. M-a asteptat si m-a adus inapoi la Purva. A ras de mine ca am cumparat un singur lucru: o valiza. Cand am iesit cu ea din hypermarketul luminat a giorno care fosgaia de lume, a sarit imediat sa ma ajute. Desi i-am explicat ca valiza e goala, a insistat ca e de datoria lui sa ma ajute sa o pun in ricsa. Apoi a remarcat, hatru:

– Such a big shop and all you buy is suitcase, haha.

Se insela. Cumparasem si o apa si un pachet de biscuiti pentru noaptea lui de munca.I-a acceptat fericit.

Prin el mi-am luat ramas bun de la indianul simplu si sufletist care nu stie multe, dar e om. Am cunoscut multi ca el si compenseaza pentru toti prostii, ingamfatii, masculii alfa intalniti in aceasta tara.

Adio, deci pe curand.

 

Kerala, India

Standard
Kerala, India

I se mai zice „pamantul lui Dumnezeu” sau „God’s own country”, poate pentru ca e crestina, dar mai ales pentru e deosebit de frumoasa.

Kerala e un stat din sudul Indiei, care se intinde pe coasta Malabar, pe malul Oceanului Indian. E renumita pentru mancare (Malabar fish curry e delicios, la fel toate curry-urile care au in componenta nuca sau lapte de cocos) si pentru excursiile cu vaporasul pe „backwaters”, niste canale marginite de palmieri, orezarii si sate de pescari.

Am ajuns in Kerala venind din Sri Lanka. In Lanka ne-a plouat mult, s-a nimerit un muson neobisnuit pentru aceasta perioada a anului, asa ca Craciunul pe plaja s-a transformat intr-o feerie uda, iar cetatea Sigiriya am vazut-o uzi pana la piele, de ne-am stors apoi hainele, ca sa putem urca in masina.

Dealtfel frumoasa Sri Lanka, dar sunt convinsa ca vazut pe vreme buna va  cu totul altceva.

Kerala ne-a intampinat luminoasa, calda, insorita. Ahhh, numai de nu ne-ar urmari ploaia.

Hotelul Gago Inn, parcul national Thenmala (deplorabil), apoi Allepey.

kerala

Allepey Backwaters

In masina, prin satele din Kerala, impreuna cu soferul Safir. Cald, soare, lumina aceea teribila a oraselor cu iesire la mare. Pe strazi umblau femei in sari si barbati in dhoti, fusta aceea care in alte locuri se numeste sarong si pe care si-o flutura necontenit, incat mereu te temi ca vei vedea mai mult decat ti-ai dori din anatomia masculina. Orasul Allepey sau Allapuzha, portughez, primitor, frumos ca o bijuterie. O multime de canale, o ploaie de oferte de transport – de la barci colorate de pescari la houseboats luxoase, cu dormitor, baie si bucatarie.

Zi de vis pe plaja Kovalam din Trivandrum: indienii se imbaiaza, cum stim, imbracati. Plaja e complet neutilizata, nimeni nu vinde sucuri, inghetata, nu sunt terase. In schimb, in drum spre plaja apar ici si colo magazinele de suveniruri din Cashmir, unde preturile incep asa de sus, ca orice negociere se termina inevitabil in favoarea vanzatorului. Dupa obiceiul meu, ochesc o librarie si ma apuc s-o cercetez. Atunci prietenii mei ochesc o cafenea langa librarie. E paradisul. Terasa e doar a noastra si vederea spre mare, palmieri si ceea ce pare o padure de bougainvillea ne taie rasuflarea. Cafeaua e buna si servesc hamburgeri si pizza, ceea ce ma fericeste, caci sunt satula de curry. Hotelul se numeste Turtle on the Beach, iar accesul la piscina e gratis desi nu suntem clienti.

kovalam

Plaja Kovalam la apus

Templul Oachira, in regiunea Kollam. Cautand un templu hindus intr-o regiune crestina/ musulmana a Indiei, ajungem la templul Oachira, un complex in aer liber: trei copaci banyan antici, deveniti altar pentru preotii care oficiaza in prima zi a anului un ritual de binecuvantare a anului nou. Acest templu-loc de pelerinaj mi s-a parut cel mai pagan loc pe care l-am vazut vreodata. Pagan in sensul acela de inchinare / imbunare a unor zei incruntati. Copacii banyan, se spune, au in jur de 5000 de ani, la fel si ritualurile de la templu. Este un templu inchinat zeului Brahma, creatorul, cel mai vechi zeu al hindusilor, care nu primeste inchinare direct decat in 2-3 parti ale Indiei. Pelerinii erau si cersetori si dormeau sau dormisera acolo, sub cerul liber. Femei batrane in sariuri, barbati sfinti (sadhu), sau astrologi grabiti sa ne citeasca viitorul – locul viermuia de oameni. Langa el se inalta, ecumenic, Moscheea Oachira.

Preoții oficiază solemn, în fustele lor portocalii, aducând ofrande de mâini și picioare de lemn pentru vindecarea acelor bucăți din corp care nu mai funționează corect. Aproape voodoo, aproape greu de crezut, dar așa e India; te urci în mașină, conduci pe o șosea impecabilă care se termină într-un drum de nisip și nimerești deodată în spațiul acesta sacru și murdar, în care lucrurile curg neschimbate de cinci mii de ani, în vreme ce de la taraba de alături poți să-ți iei un Pepsi.

M-a cutremurat alăturarea timpurilor: atunci și acum. Cum va fi fost lumea când s-a construit Isurumunya, un templu în Anuradhapura unde au fost adăpostiți câteva sute de copii? Cum se vede lumea când ești pelerin la Oachira? Să fim serioși; mie-mi semănau a cerșetori, iar complexul templului a Curtea Miracolelor. Să fi fost în Franța plăteam intrare și am fi avut demult acolo un sit UNESCO. Fiind în Kollam, oamenii își văd de treburi la câțiva metri de mit. Așa e în India; totul poate să coexiste. Ea nu e în nici un fel pentru că e în toate felurile simultan.

Zece zile ca un an, zece zile ca o clipa.

Prietenii mei intelegeau acum povestile mele despre India. Deficitul de atentie, neseriozitatea cronica, imposibilitatea unor asteptari vestice (gen farmacii, bere la restaurant, terase pe plaja, cafea buna) de la locul acesta cu totul diferit, cu totul uimitor. Au simtit si ei, ca si mine, ca India iti intra in suflet si te cucereste asa cum e: zuza, colorata, zgomotoasa, poluata, imprevizibila. Ca oamenii isi dau cu stangul in dreptul cu bune intentii, ca ar fi o mare pierdere ca India sa se globalizeze si mcdonaldizeze vreodata.

Si ziua aceea cand ne-am intors de la Allepey pe drumul cel mai lung, prin sate, pe la temple, oprind din plaja in plaja, curiosi, pana cand am oprit la un lac unde Vio s-a apucat sa pozeze pasari si a fost indata poftit in batatura de o familie care-si avea gospodaria pe malul acelui lac. Ospitalitate indiana, ospitalitate romaneasca. Fara sa stea pe ganduri, Vio si Dana le-au pregatit oamenilor un pachetel cu dulciuri din rezerva pe care o aveam pentru drum. Ultima imagine a fost a acelei familii simpatice, privind dupa masina noastra rosie in vreme ce rontaiau burfi.

Am inteles ca traind printre indieni mi-am dezvoltat un mod brutal de a vorbi, partial determinat de nevoia de a ma face inteleasa intr-o engleza cat mai simpla si partial de lentoarea si dezorientarea oamenilor de aici, care promit si uita, zic si nu fac, nu au cuvant, sunt neseriosi.

La plecare, soferul mi-a luat, indatoritor, valiza. M-a insotit pana la masina, mi-a deschis zambitor usa, am urcat, m-a intrebat cum sa potriveasca aerul comditionat ca sa-mi fie bine. Dupa ce am pornit, o bataie in geam: valiza mea o uitase pe trotuar :))

Ganesh, zeul intelepciunii si-al inceputurilor fericite

Ganesh, zeul intelepciunii si-al inceputurilor fericite

Lipa lipa, cos de alfa

Standard

E foarte interesant cat de repede m-am adaptat inapoi la India. Am un sentiment ca ma bucur ca sunt aici – un soi de natural high, rad, cant, iubesc copacii si drumurile si masina. Conduc mult mai usor fara stresul benzilor si al regulilor. Te ingradesc, dar la nevoie te protejeaza, e drept. Of, India care miroase a ea insasi, ceea ce eu numesc miros de kannadiga, sudoare si petrol, un miros greu care ramane in incapere mult dupa ce oamenii au plecat.

Una din colegele pe care am luat-o de la aeroport e profa de spaniola. Desi are aproape 60 de ani, e o fetita mica si vesela, ca o vrabiuta. „Azi am mancat un castravete si a fost asa de gustos ca am mai mancat unul. Pe urma nu mi-a mai fost foame,” a ciripit voioasa. Eu infulecasem bagheta cu pateu si senvis cu cascaval si sunca, apoi mi-era tot foame, dar trebuia sa ajung la ea. Hmm, mi-am zis, stia ea Lisa ce stia.

La vizita apartamentelor l-am avut insotitor pe colegul meu K., cel care se ocupa de apartamentele profesorilor.  Am asezat mancare in frigider, am schimbat perdele, am tras apa si K. s-a amuzat sunand la sonerie, cum ma vazuse pe mine. Pe la al treilea apartament invatase la ce sa se uite: sonerie, TV, internet, perdele, frigider, robinete, toalete, curatenie.

– Blocul tau e incolo, vrei sa te conduc? s-a oferit, galant, la plecare.

N-am vrut, dar mi-a parut bine ca s-a oferit.

– Ce ma bucur ca esti aici, mi-a zis asistenta medicala, o filipineza simpatica si extrem de muncitoare. Baietii ei se jucau, fiecare pe tableta lui. La clasa a doua si a patra sunt aproape cat ea de inalti. Au ramas asa de putini din oamenii vechi…

Si aici sunt veche si mi se pare ca niciodata n-am incetat sa fiu noua.

Azi mi-am dus masina la service si m-am intors acasa cu transportul in comun, intr-un autobuz 256B paraginit si aplecat intr-o parte. Cand am ajuns aproape de capat, mai eram doar eu, soferul si taxatorul. Soferul fluiera o melodie voioasa. Taxatorul ma masura curios cand credea ca nu-l vad. Eu citeam „Infinitul mic iubindu-l pe cel mare” si ma blocasem la ideea ca a-ti insela partenerul ar putea fi, intr-un alt sens, un indiciu de dezvoltare spirituala; un semn de expansiune a constiintei, adica ceva de bine. Inima ta s-a largit si poate cuprinde mai multe persoane. Asa ceva mai citisem, tot intr-o carte de-a lui. Ideile sunt facute ca sa fie explorate si integrate sau respinse, in functie de structura proprie. Mi-am dat voie sa explorez mental aceasta idee si sa vad problema dintr-un alt unghi, cam ca atunci cand iti defocusezi privirea si imaginea se schimba: batrana cu nas coroiat, tanara cu pana la palarie. Cred ca stiti poza din cartile de psiho.

Rodeam mental acest os, cand a aparut o batrana fara dinti care insista sa-mi vanda flori. As fi luat, dar erau legate in ghirlande de atarnat la usa si nu mi-au placut. Nu stiu sa gandesc afara din tipare, iar tiparele mele zic ca – in ciuda a TOT ce vad imprejur – usile nu sunt facute ca sa se atarne ghirlande de flori pe ele!

– Ei, si unde mergi asa voioasa?

Un motociclist cu casca; unul din putinii care poarta casca. Nu putea fi decat acelasi K., intr-una din turele lui scoala-apartamente si retur. Chiar el. Am stat putin de vorba si i-am expus dilema mea. M-a anuntat ca el asa a crezut intotdeauna: mai multa dragoste inseamna mai multa fericire si o apropiere mai mare de Dumnezeu, indiferent cum se manifesta ea.

– We are here to share some love, a declarat el, ca un hippie autentic, in vreme ce -si ambala motocicleta sa plece. Christina, one day you have to open your heart and love again.

Colegii noi au decis sa se faca praf intr-una din berariile bangaloreze… dar nu fara mine! Le-am zis ca nu-mi place sa fiu cea mai treaza din incapere si sa ma fac praf nici nu se pune problema.

– Dar, Christina, te ducem noi acasa.

Suntem toti vecini, 12 oameni in apartamente diferite din acelasi complex. De bandh day (greva indiana totala) – i-am scos la plimbare prin cartier. Ne-am imprietenit.

– Mi se pare ca esti asa adaptata aici, stii tot, intelegi tot, te descurci cu banii, cu traficul, cu tot, mi-a zis aceeasi colega de spaniola, mititica.

Mi se pare si mie ca da; evident ca devine mai usor cu vremea, dar e foarte bizar cum sentimentul ala ca abia am ajuns inca il mai simt – inca ma uimesc lucruri si fapte, inca ma simt neaclimatizata. E interesant totusi ca si la Bucuresti m-am simtit pe undeva la fel: mai mult turista decat de-a locului.

Sa ne concentram. Urmeaza Istanbul, Argentina, Grecia. Sau asa visez eu.

 

 

Prima lume, lumea a doua, internetul wireless, India

Standard

Sunt iar la Bangalore si e ca si cand n-as fi plecat. Praba, soferul de la scoala, a venit sa ma duca la parcare sa-mi iau masina. O lasasem la scoala, de frica sobolanilor din parcarea mea (odata mi-a intrat unul in portbagaj si-am tras ceva sa-l scot). Am ajuns, am deschis masina, din ea au inceput sa sara soparle! Prea tare! Nu sunt primejdioase, sunt simpatice de la distanta, dar se misca cu mare repeziciune si pe mine ma cam sperie/ scarbeste treaba asta. Se oplosisera acolo, mititelele. Praba le-a izgonit fara mila, dar sigur ca acum conduc cu gandul ca daca imi sare una de cine stie unde trebuie sa-mi tin firea si volanul.

Alt an scolar, alte experiente. India – mereu surprinzatoare!

Dupa moda englezeasca, se vorbeste mult despre vreme. Mai ales in perioada asta a musonului, vremea e subiectul principal de discutie. Cum ploua, cat ploua, cum e musonul anul asta comparat cu ultimii cinci-zece-patruzeci de ani. Anul asta, desi cerul e mereu acoperit si e o umezeala in aer, nu prea ploua. Muson nasol; nu se vor umple lacurile si poate prin februarie ramane iar orasul fara apa si se iau la bataie cu tamilienii pentru un dig pe raul Cauvery. S-a mai intamplat; Bangalore e in podisul Deccan si poate fi un loc foarte secetos. Eu imi faceam griji ca nu voi avea Coca Cola Zero la Bangalore. Ei isi fac griji ca vor ramane fara apa luni in sir.

Am ajuns din Romania franta, cu picioarele grele ca plumbul si ochii de vampir, dupa un drum de 2+5+9= 16 ore. Trecerea usoara prin controlul de pasapoarte a fost anulata de asteptarea incredibil de lunga pentru amarata aia de valiza. Era sa adorm acolo, la banda de bagaje. In cele din urma am razbit. Printre indatoririle mele se numara si primirea profesorilor care vin noi anul asta. Si sosesc, dragii de ei, numai la ore de-astea minuscule: 2-3-4 dimineata. Asa cum am sosit si eu, dealtfel. Deci noaptea urmatoare am fost iar la aeroport, iar in noaptea asta ghiciti unde ma voi amuza pe la 3:45, cand e somnul mai dulce! E ciudat si interesant sa fii treaz noaptea. Eu care dorm bine mereu nu prea am treaba cu noaptea. Dar sunt oameni la lucru, pe strada, iar la aeroport, dupa moda indiana, familii intregi vin sa astepte un singur flacau plecat la studii afara. Airport party i-am zis eu si termenul prinde. Colegii mei pretind ca de cand am aparut inapoi in peisaj li se pare viata mai amuzanta. Eu ma tem ca n-o sa fiu niciodata serioasa si importanta, cum credeam eu ca sunt oamenii mari – deci niciodata n-o sa „ma fac mare”.

Tot in atributiile mele intra verificarea apartamentelor in care sunt cazati profesorii noi. Lipsesc perdele, baterii la telecomanda, dar apartamentele arata in general primitor si – lucru esential – merge internetul struna. Stiu prea bine ca omul cand ajunge in India, la capatul unor ore de calatorie, tot ce isi doreste este sa intre pe skype cu cei de-acasa. Cand zic struna, ma refer la struna de Bangalore, care o fi el IT city, dar nu stie ce-i aia internet la viteza mare.

– Imi merge netul asa de greu, se plange o colega, abia daca incarca o pagina pe minut.

Mi-aduc aminte de mine in aeroportul Otopeni, experimentand pentru prima data net de Romania pe telefonul meu obisnuit cu netul de aici. Parca zbura! Ah, deci se poate si asa?

Reintoarcerea in India presupune adaptarea la net incet, apa calda cu galeata de 15 litri, sosele desfundate, gunoaie si praf, curent care cade mereu, retea mobila instabila, cu acoperire fluctuanta.

Si-mi da ocazia sa reflectez iar la first world problems, la felul in care putem ajunge sa pierdem din vedere lucrurile mari din prea mult confort.

690

(foto)

Mi-am mai dat seama de un lucru: conduc mai relaxat aici decat in Romania. E simplu: fiindca nu sunt reguli, mi le fac singura. Fara linii pe jos, semnale luminoase, stai pe banda ta, banda de mers la stanga, banda de inainte, nesfarsite treceri de pietoni la care stai cu inima stransa „oare se va considera ca avea sau nu piciorul pe trecere?” Haosul mi se potriveste mai bine. Azi la trecerea peste calea ferata (modelul indian, in care trec toti printre toti pt ca ocupa toata soseaua si pe o parte si pe alta) eram in masina cu colega Luisa si ma strecuram gratios printr-un balamuc de masini, dube, camioane si motociclete care claxonau la doi milimetri de noi. „Ah, a zis Luisa, e exact ca-n filme, n-as fi crezut!” Mi se pare ca in acest haos toata lumea merge „preventiv”; nimeni nu are dreptul prin lege sa fie undeva, deci ne uzurpam toti pe toti si conducem cu mult mai multa atentie, mereu in alerta.

In concluzie – nimic. Cand sunt aici, imi place. Cand sunt in Bucuresti, sunt in extaz. Greu nu e sa fiu, ci sa ajung. Plecarea, separarea ma sperie. Apoi e usor – sunt aici si e misto de tot! Ma gandesc ca am castigat o excursie in India de pe ciocolata Heidi. O excursie lunga, iaca, am intrat intr-al treilea an!

Indienii vazuti din partea asta

Standard

Povestesc ce-am vazut, ce-am patit, ce oameni am cunoscut, ce am inteles si ce nu. Raspunsurile de la prieteni sunt variate si unele exprima lucruri care nu mi-ar fi trecut prin cap. Mi-ar placea sa ne mutam toti in India o vreme, ca sa ne dam seama, totusi, cat suntem de rasfatati aici, in Romania.

1. Cum adica se ia curentul? Frate, am fost eu in Japonia acum doi ani – aia erau in viitor demult! Indienii par a fi in trecut.

2. Sunt prosti! Adica de ce sa fie sofer de ricsa? De ce nu pleaca si ei din tara, sa-si caute un job mai bun?

3. Pai si daca sunt asa de multi nu-i castreaza? Sau sa bage un program din ala social sa-i mai opreasca din facut copii. De ce fac copii daca n-au cu ce-i creste?

4. Pai si cati sobolani ai vazut? Si aia dorm cu sobolanii in casa? Hai, lasa-ma, ca am vazut eu la televizor. Dorm cu vaca in casa si sobolanii ii prajesc si-i mananca. E, vegetarieni.

5. Si pe strada la ei e ca la nebuni asa, nu? Nicio regula, niciun  semafor, mor aia pe capete.

6. Ai si sclavi acolo banuiesc. Adica negri d-aia mititei de sar sa-ti faca toate mofturile. Asa am vazut in filme ca au albii prin India.

7. E si normal, ma, sa se uite la noi cu respect. Pai nu i-am civilizat noi? Aia dormeau sub copaci pana in ziua de azi, daca nu erau englezii sa le faca drumuri, case, locuri de munca.

8. Cum adica conduc cu faza lunga? Pai de ce? Sunt prosti?

9. Si ce daca vaca e sfanta? Sa o bage la abator la noi aici, ca noi o mancam si sfanta! Pai decat sa umble lelea pe sosele cum am vazut la televizor…

10. Nu e ca si cum locuiesti acolo. Dar nici nu esti in vacanta. E ciudat pentru tine? Adica ai ce vorbi cu ei? Vorbiti in hindi?

11. Civilizatia indiana a apus demult, dar ei s-au culcat pe-o ureche ca au dat ceva umanitatii. Nu mai au nevoie sa dovedeasca nimic.

12. In 50 de ani i-ajunge progresul si pe-astia. Pacat.

13. Si femeile poarta sari? Mi se pare foarte misto ca-si pastreaza traditia. Daca ne pastram si noi costumul popular, ce frumos ar fi fost.

14. Deci nu put. Se spala? Dar apa au?

15. Da, dar acolo probabil ca se face yoga de-aia, de la mama ei. Cum e la yoga?

16. Dar de ce sunt unii care zic ca India e superba, ca mister, ca culoare, ca explozia simturilor? E mai frumoasa in poze decat in realitate, asta e.

Eu o povestesc cum am vazut-o: colorata, mizera, haotica, buna la suflet, incompetenta, luptandu-se cu birocratia uluitoare, zgomotoasa, mirositoare, fojgainda, in curs de dezvoltare.

Povestesc si cum vad Bucurestiul: ordonat, prea mazgalit de grafitti, prea cu trotuarele in pioneze, prea putitor a pipi pe la colturi, dar frumos, curat in general, cu oameni imbracati frumos, usor de strabatut si de descifrat, cu magazine bine aprovizionate, cu o viata culturala si gastronomica intensa, populat de ceainarii si gradini, cu case care cad, cu un transport public in general bine organizat, cu un metrou care salveaza o gramada de timp, cu parcuri tot mai frumoase.

Comoara si inima

Standard

Catherine mi-a cerut telefonul [al ei nu mai merge] sa se duca maine la FRRO; i l-am dat și mă simt goală. În același timp, vreau să mă detașez de obiecte, să le dau cu ușurință, să nu fie inima și comoara mea în ele. Frumoasă poveste am citit deunăzi, povestea femeii care umblând pe drum a găsit un diamant mare. Bucuroasă, l-a pus în traistă. Deodată vine la ea un cerșetor, care îi cere o bucată de pâine. Cand deschide traista să i-o dea, omul vede diamantul și-i zice:

–    Dă-mi mai bine piatra aia, că e mai de valoare.

–    Poftim, zice femeia fără să stea pe gânduri.

Nu trece mult și omul se întoarce cu piatra în mână:

–    M-am mai gândit; n-o vreau. Însă aș vrea partea aceea din tine care te-a făcut să-mi dai un diamant fără să stai pe gânduri.

Mi se pare că pot să intuiesc cum e partea aia. Detașată, autosuficientă, generoasă, plină. Din preaplinul inimii ies darurile. Îmi place foarte mult simțământul.

**

–          I like you, Christina, because you are so kind and always so positive, with a smile on your face, mi-a zis ieri Sylvia, iar Ben a mormăit mhm.

–          It’s a choice, am răspuns, iar Ben a strigat I agree with you.

Pentru că este; e alegerea pe care am făcut-o când aveam inima sfâșiată și mă durea viața. S-a dovedit o alegere folositoare, așa că am rămas cu ea.

Mi se spune ca zambesc tot timpul, dar am citit odata un articol al lui Plesu in care incondeia gandirea pozitiva si pe practicantii ei – oameni care zambesc tot timpul si n-au nimic in cap. Poate ca sunt una dintre ei, dar e limpede ca pentru mine zambitul tot timpul a devenit un mod de viata.

In acelasi timp nu vreau sa fiu naiva, proasta de buna, incapabila sa disting intre a fi apreciata si a fi folosita.

**

Azi am mers la Durga Puja în Kodigehalli Main Road – cort, altar, ofrande, pictaje pe frunte cu turmeric… și numaidecât a venit un nene să-mi explice ce și cum, în engleza lui aproximativă, bucuros că i-a venit o vizitatoare străină, poate și mai bucuros că poate fi de folos, sau că atrage și asupra lui atenție, fiind cu străina. I-am mulțumit, a fost ok, cam comercial aranjamentul, de muzică nu mai zic – manele curate – dar era doar avanpremiera rugăciunii ce urma mai încolo… cine știe? Știu încetișor tot mai multe despre hinduism în formele lui exterioare, m-am familiarizat cu zeii și încep să înțeleg avatarele și palimpsestul de povești. Dar prea puțin deslușesc ce e în spate, misterul e neatins, iar cartea despre filozofiile Indiei mă adoarme.

**

This is India. Încet-încet mă asimilează. Încet-încet o deslușesc.

MARIZa

Vreau să conduc prin sate, între Pitești și Râmnicu-Vâlcea. Lumina, vița de vie, casele.

Casa din Magheru.

Mădălina ce-o mai face?

Sentimientos a flor de piel.

Strada din spatele Ateneului.

Atocha coborând dinspre Lavapies cu Tarik și Jose când mergeam să facem paella.

Localul ăla bizar de la hala traian unde am fost într-o seară cu Stela și am vorbit despre autorii ruși.

Gust de sushi de la mega image. Cu adevărat mi-am făcut toate poftele.

Nu mă pot opri să nu verific facebook. Mi se pare că s-a întâmplat ceva, nu m-am întors cine am plecat, iar mă pun la îndoială, în vreme ce știu cine sunt. Dar e firesc să fie așa, lucrurile sunt fragile pe la margini, în vreme ce centrul ține. E important centrul, trebuie să cercetez cu băgare de seamă acest concept. Mă simt ca o rochie vaporoasă pe poalele căreia se ia praful, sau din care pică ațe… dar asta o face mai frumoasă.

**

Craciun 2012

Aseara am iesit la cina cu prietenii mei, scopul fiind sa-l cunoastem pe Geoffrey. Geoffrey, un mare om de afaceri sarit de 60 de ani, este iubitul colegei noastre Julia si traieste in Singapore. Cina a inceput cu un aperitiv in apartamentul lui de la hotelul Sheraton si a continuat la un restaurant italian foarte cochet din apropiere, unde Geoffrey a acoperit nota ca un gentleman. Am fost fascinata de acest personaj care ne-a spus ca a parasit scoala la 16 ani, dar singur s-a luptat sa-si desavarseasca educatia, care a citit Razboi si pace in puscarie si are impresia ca poate manui oamenii ca pe marionete. Mi-a amintit de JR din Dallas, un JR mai citit, dar la fel de veros.
Ceea ce mi-a placut mult a fost atmosfera de Craciun din hotel: erau brazi, casuta de turta dulce si colinde.
Si, din senin, Geoffrey m-a intrebat daca voi scrie vreodata o carte. Fi-ti-ar mutra, mi-am mormait in gand, dai unde-l doare pe om! La plecare mi-a spus ca daca voi scrie in romaneste, va face eforturi sa invete ca sa ma citeasca. Yeah, bullshit.
Si totusi, inca mi se pare ciudat ca romana e o limba inaccesibila pentru miliarde de oameni!!

India cea exotica, India de toate zilele, India de acasa

Standard

La Bucuresti tocmai s-a incheiat festivalul „Namaste India” de la Muzeul Satului – o Indie in mic, cu muzica, dansuri, haine, condimente si ghirlande de flori. Cu ocazia asta, ca o falsa indianca ce sunt, am primit multe mesaje si poze de la prieteni care s-au dus, au vizitat, au ascultat muzica si s-au gandit la mine. Si eu m-am gandit la ei, si mai ales la India din Romania.

Ce poti sa arati din India la Bucuresti? Sau din Romania la Bangalore, fireste. Cred ca poti sa arati ceea ce poti sa transporti: haine, papuci, obiecte, oameni. Ca sa faca o catusi de mica impresie, e de dorit sa arate altfel decat ceea ce se poate gasi in partea cealalta. Europa are o idee despre Asia si o idee despre India la care un festival de felul acesta trebuie sa raspunda. Exotic, colorat, zglobiu. India are o parere despre Europa [desi poate nu au auzit de Romania in aceeasi masura in care au auzit romanii de India…], la care festivalul imaginar „Te salut, Romanie!” (desfasurat la Muzeul Imaginar al Satului din Bangalore) trebuie sa raspunda. Vom duce asadar opinici, straite, ii si fote, portul popular, dansul popular, cobza si tambalul? Sau vom duce trupa Akcent (care a cantat deja de doua ori la Bangalore) si pe cei de la Byron, care au reprezentat Romania la un festival muzical din Chennai? Depinde cui ne adresam si ce vrem sa spunem, pentru ca adevarul este ca Romania straitelor si-a fotelor nu mai e asa de actuala, desi e mai decorativa.

Se spune ca orice discutie despre diferente culturale (sau dialog intercultural) ajunge pana la urma sa se reduca la niste clisee – in engleza incep toate cu litera f: food, festivals, folklore, famous people – adica ceea ce ajungi cel mai usor sa exporti, sa arati lumii despre tine. E greu de crezut ca in doua zile la muzeul satului vei ajunge sa intelegi India [sau in doi ani la Bangalore!!], dar e limpede ca vei afla ceva despre limbile si cultura locala, despre cum se imbraca oamenii, ce mananca, in ce cred, ce gandesc. Iar daca esti curioasa, poti continua cautarea pe cont propriu.

Port un costum salwar kameez facut de un croitor minunat: tatal lui Zeenat

Port un costum salwar kameez facut de un croitor minunat: tatal lui Zeenat

Spre deosebire de Romania, care a trecut de la fota si ie la blugi si fuste scurte, India a ramas la sari si salwar-kameez de mii de ani. Povestea sari-ului merge inapoi pana la zeul Krishna – acest glorios vesmant are peste doua mii de ani si nu da semne ca s-ar pierde. Daca Delhi si Mumbai par sa se ia dupa moda vestica intr-o masura mai mare, la Bangalore e un curent foarte slab, iar majoritatea femeilor poarta inca haine traditionale, in toate culorile. Poate singura diferenta e ca sunt cumparate de gata din magazinele Max si Reliance Trends; nu mai sunt facute la croitor. In sate insa se pastreaza traditia: si croitorul si hainele si chiar folosirea anumitor modele sau culori specifice zonei, varstei, starii civile. La barbati, treaba sta altfel. Moda kurta-pyjama s-a pierdut in tinuta de zi cu zi (domnii prefera camasa, sau tricou, si pantaloni), insa e inca prezenta in tinutele de ocazie.

Toate aceste lucruri le bag de seama pe strada, ori la petrecerile la care sunt invitata, la fel cum bag de seama – de pilda – ciudatenia ca nu poarta ochelari de soare, desi e un soare orbitor! Mie mi se pare imposibil sa ies din casa fara ei, lor li se pare ciudat ca eu ii port mereu.

Azi am avut un fel de zi libera, pentru ca a fost ziua anuala dedicata birocratiei indiene: mi-am reinnoit viza si permisul de munca pe inca un an. Aceeasi poveste de anul trecut: prezenta de la ora 6, biroul se deschide la 9, nspe mii de angajati, dosare plimbare, foi rasfoite, etc. Doar ca n-au mai fost noduri in papura, iar FRRO s-a modernizat (cam ca Politia Pipera) si si-a tras CEC in cladire, astfel ca taxa se plateste ca prin vis. Spre fericirea mea, la ora 12 aveam hartia, asa ca am apucat sa fac si ceva cumparaturi si, fiindca nu eram cu masina, sa ma dau cu ricsa prin oras.

Ei bine, acum am inteles de ce nu mai scriu eu pe blog: nu mai merg cu ricsa!! Acolo e miezul povestii, nene! Doi dintre cei patru ricsari ma duceau direct la magazinul de suvenire; eu nu si nu; ei ca si cand nici n-as fi deschis gura. Altuia i s-a stricat caruta si m-a lasat in drum; am luat un autobuz, aventura adevarata. Pe Commercial Street era sa se urce unul cu motocicleta pe mine, apoi era sa ma urce pe mine pe motocicleta – asa s-a scuzat, asa s-a ploconit, plus ca rezulta ca avea un magazinel la cativa metri mai incolo, deci sa ma duc sa vizitez magazinul lui, sa ma sui in spate ca ma duce el, are haine frumoase, numai broderii lucrate manual etc. Eu eram tot un zambet, ce sa fac, in momentul ala, pe strada aia unde se stransesera negustorii ca la urs, eu reprezentam rasa alba! Acum sa nu va inchipuiti ca a fost vreun mare accident; tipul nu s-a uitat cand a dat inapoi si eu am tipat ca sa-l avertizez. I-oi fi zis si vreo doua in limba mea materna; nu mai stiu. Cand merg pe strada, regret amarnic ca nu am si eu claxon, ca as claxona nenicaaaa! La volan nu claxonez disperat ca ei, dar pe trotuar i-as claxona sa le sune creierii-n cap, cum ma claxoneaza si ei pe mine! [Pe trotuar circula biciclete, carute, scutere etc., nu e doar pt pietoni… asta cand exista trotuar].

Na, deci azi cu portia de real India luata, m-am gandit iar cum s-a tradus asta in festivalul Namaste de la Bucuresti. Au fost vanzatori desculti care imping carute pline cu toate fructele pamantului? Au fost masini care fac suc de trestie de zahar la coltul strazii? Femei cu basma, femei cu sari, femei cu flori in par, femei desculte? Explozii de flori, culori, mirosuri, gunoaie? O strada ingusta numai cu croitorii, unde toata lumea are masina de cusut in prag? Un car de lemn tras de doi magarusi cu flori impletite intre urechi? Motociclete, camioane pe care scrie Hum do, hamara ek sau Use dipper at night, masini Tata pe care scrie Horn is broke, look for finger pe toata latimea lunetei si de botul carora atarna ghirlande de flori si ciucuri negri? A fost o galagie indescriptibila, constanta, haotica, in care se amesteca vorbe in 5-6 limbi, muzica, claxoane, tipetele pasarilor si latrat de caini? Au fost mirosuri de ghimbir, ulei rasfolosit, bete parfumate, transpiratie si canal?

Uneori mi-e ciuda ca pana sa ajung la India aceea din carti si din festivaluri – India lui Tagore, India cu sari-uri colorate (dar fara copii desculti si praf si urlete si sange), India cu betisoare parfumate (dar fara violente inter-religioase), India cu dansuri si muzica traditionala (dar fara claxoanele care nu inceteaza niciodata) -, pana sa ajung la India Namaste, ma impiedic de India las-o asa cum a cazut, asta care e pe strada, careia ii lipseste cu desavarsire notiunea de cuvant dat (nimeni nu e serios sau punctual vreodata si e absolut ok), care te trage de bluza si-ti cere bani pentru ca esti alb, care conduce bezmetica cu faza lunga pe strazile mereu desfundate si niciodata luminate.

Sau poate n-am gasit eu iluminarea.

DSCN5175

Sa nu radeti: aici era „bucataria” unde se prepara mancarea pentru invitatii la o nunta

2012-09-02 16.09.23

Commercial Street, pe unde m-am plimbat azi

2012-09-02 16.14.37

Acesta nu este un cartier marginas, ci chiar centrul orasului

2012-09-02 16.19.27

Costume salwar-kameez

2013-04-12 20.24.35

Dans traditional, Bharatnatyam

2013-04-23 10.50.29

O „brutarie” unde nu se gaseste paine, asa cum o stim noi

2013-04-28 16.05.17

Toate ricsele au ceas, dar ca sa ii dea drumul e nevoie de o lupta cu soferul

2013-04-29 07.59.53

Frangipani – niste copaci peren in floare cu parfum dulce

P1000745

Nuca se sparge cu barda si se bea cu un pai apa dinautru. Este o bautura racoritoare apreciata si costa doar 10 rupii (adica 50 de bani)

Reflectii de aprilie

Standard

Aprilie 2012

Luna aprilie a venit si, fiindca o am pe toata planuita si impartita in feliute mici, va si trece foarte repede. Este luna Pastelui, dar nu doar de-asta vorbesc de ciclicitate, ci si pentru ca – la fel ca anul trecut – la mall-ul AFI are loc un targ de carte, eu umblu prin oras dupa pomi infloriti si infloreste ceva si-n sufletul meu cand ii vad, e luna cand editura Knopf imi trimite o poezie prin e-mail in fiecare zi,  mergem la Busteni cu scoala, apoi plec o saptamana in Germania, apoi vacanta de Pasti se termina si dupa inca o saptamana de scoala se termina si luna lui April. Urmeaza in mai examenele DP, in iunie si iulie – soarele arzator.

Cel mai mult imi place sa dorm. Si-mi mai place sa merg in parc si sa zac pe iarba cu ochii la cer, sa caut magnolii pe strazi, sa studiez mugurii copacilor si sa citesc.

 

Aprilie 2013

E o poveste trista despre o femeie de 34 de ani care-si petrece serile singura in casa, cu calculatorul in brate, cufundandu-se in viata altora ca sa uite ca ea n-are una. O poveste universala, de secol 21 al relatiilor interumane mediate de ecranul calculatorului si al vorbelor trimise prin mijlocirea degetelor. Daca ne-ar filma, am fi ridicoli. Povestea se intampla in ecran; afara e pustiu si se invarte o betoniera care aprovizioneaza cu ciment santierul din apropiere.

Am citit cateva bloguri din Romania care se porcaie unii pe altii, plictisitor.

Mi-am mangaiat inca o data cu buricele degetelor superioritatea intelectuala.

Am citit doua articole din Dilema si m-am intrebat ce mangaiasem, pentru ca e clar ca n-am citit Genette, ca nu stiu ce-a zis Popper despre lume si viata si habar n-am avut ca tocmai ce s-a incheiat salonul cartii de la Paris.

Azi am decis sa fie o zi usoara. Clasa 1 sunt preferatii mei pana la infinit, stop. Sorb cuvintele spaniole, invata cu un drag nespus, iar acum incep sa lege si propozitii. Singura clasa pe care am impresia ca chiar i-am invatat ceva la spaniola.

Nu mai am cu cine sa vorbesc. Imi lipseste B.  Sigur ca e tot acolo, dar cufundat in delirul lui narcisist despre noua lui gagica, deci indisponibil. Si eu as vrea sa-i spun

ca nu mai am rabdare sa ma intorc in Romania si nu vreau sa ma intorc. Ca am cheltuit iresponsabil de multi bani si nici macar nu mi-am luat masina, ca ma tem ca poate nu o sa ma ridic niciodata peste Jodi Picoult, ca Hemingway si Kafka vor ramane niste nume la auzul carora dau din cap de parca as sti, insa e doar pantomima. Ca nu-mi gasesc corpul, ca se ascunde de mine. Ca la un moment dat am avut impresia ca ar fi putut sa fie ceva intre noi, dar momentul a trecut.

Cel mai plictisitor anticipez evaluarile fizice: ah, n-ai slabit, ba chiar parca te-ai mai implinit, ce va dau aia sa mancati in India, tu slabisesi inainte sa pleci. O porcarie judecata asta a oamenilor.

***

Citesc Dilema și mă sperii pentru că nu înțeleg ce se întâmplă în România. Comentariile care apar la articole sunt aproape în exclusivitate atacuri la persoană. M-am dezobișnuit de o cultură agresivă, dar o să vedem când ajung acasă.

Pe de altă parte, azi a avut loc un eveniment de promovare a scolii in sala de conferinte a hotelului Taj.  Sunt bună la asta: îmi place să vorbesc cu oamenii, îmi place să fiu la curent cu ce se întâmplă la toate nivelurile, sunt un cameleon, un translator și un pod.

Am citit de curând un articol pe blogul lui Mugur Pătrașcu despre cât de mult subestimează directorii acei angajați care spun gata, șefu, am înțeles. Cum dacă n-ai viziunea, poți să ai înfăptuirea.

Complexată cum sunt de lipsa de inițiativă și de blocajul mental pe care-l resimt uneori și de incapacitatea de a arunca la întâmplare cu nume de scriitori și gânditori (nu tin minte cine ce-a zis, doar felul in care m-a schimbat), mă valorizez prin genul ăsta de atenție. Sunt și eu bună la ceva. Mereu trebuie să demonstrez, nothing is forever.

Ei bine, ca lecții: poate ar fi bine să-mi iau niște pantaloni de ocazie care să stea mai puțin saggy pe mine, poate niște tocuri decente pentru evenimente de fițe. Și am nevoie de practică în a vorbi dezinvolt despre orice în engleză, small talk.

În rest, cred că mă descurc bine.

Au trecut nouă luni de când am stat lângă directorul scolii, într-o mașină care ne aducea de la aeroport.

Azi a adus în discuție naționalitatea mea ca pe un titlu de mândrie. E româncă și e bilingvă, de fapt e multilingvă. E româncă și e prima oară că lucrez cu cineva din România. Daca toti sunt ca ea, mai vreau romani in scoala.

Școlile romanesti ne învață cine suntem noi, dar și cine sunt ei. Noi suntem viteji, puternici, neînvinși, ostași – o întreagă viziune militară. Ei sunt occidentali, imperialisti, aroganți, civilizați?? Cine știe?

Oare copiii de azi tot asa invata? Sau – oare copiii de azi ce mai invata despre cine suntem noi?

 

Aprilie 2014

M-am uitat la obiectivele mele pe anul asta – zbarnai, aproape pe toate le-am atins si stiu clar ce vreau pentru la anul.

M-am uitat la action plan-ul pe care l-am facut in august, vai ce varzenie, ce putin intelegeam eu, ce putin ii pasa fostului coordonator, ne facem ca sau schimbam lumea?

Preferata mea e sefa de catedra de la engleza – mi se pare ca ea schimba lumea sincer. Si psiholoaga e la fel, iar sotul ei e omul cel mai bun de pe pamant. E atent la fiecare copil ii cunoaste pe toti individual, despre fiecare iti spune cu bune si rele si ii iubeste pe toti. Nu pot sa enumar toti copiii pe care i-a ajutat – de la a observa ca au nevoie de ochelari, pana la a-i invata sa aiba incredere in ei! Am unii colegi foarte dedicati, care se valorizeaza prin munca lor. Sunt putini cei care au ajuns dascali din greseala.

E misto sa fii prof – cel mai adesea. Mereu imi zic asa cand primesc un semn pe facebook de la fostii mei elevi. Undeva faci o impresie, lasi o urma, nu umbli degeaba pe pamant.

Azi am vorbit cu o mamica de la noi de la scoala – e o femeie minunata si i-am multumit pentru ca e mereu buna si pozitiva si orientata spre solutii… si contagioasa in randurile parintilor de la clasa fiului ei. S-a bucurat si mi-a multumit si ea ca il sustinem pe fiul ei, care are ADHD si deficit de atentie si unul dintre cei mai inteligenti baieti pe care-i cunosc. Eram la cantina, cu tava in mana, cand am vorbit cu ea. M-am dus sa ma asez la masa gandindu-ma cat mi-e de draga si deodata m-am intrebat: oare in ce limba am vorbit cu ea? Sa fi fost in engleza sau in romana? Stai, n-avea cum sa fie in romana, pentru ca m-a inteles. De la o vreme nu mai deosebesc in ce limba vorbesc si, mai ales, am inceput sa aud conversatii pe care nu le ascult, ceea ce inainte nu se intampla.

Maine avem iarasi un eveniment de marketing. Am pantaloni care stau bine pe mine si tocuri.

Furaciuni

Standard

Ghidul buclucas si doamna certata cu tehnologia

A fost foarte enervanta la workshop doamna care s-a asezat langa mine pentru ca aveam printat ghidul „From principles into practice”, editia 2014.

– Vaaaaai, a tipat dumneaei fals, aveti ghidul! Vaaaai! Ia sa-l vad si eu, pot sa-l iau?

– Sigur ca da. S-a publicat pe site, ati intrat sa vedeti?

– [minciuna mea preferata] Am intraaaat, dar sa stiti ca la mine pe calculator nu apare… Nu apare si pace!

– Vi-l trimit eu pe mail.

– Ah, nu, nu va obositi, doar daca ma lasati sa ma uit putin pe ghidul dvs. … asaaa, deci asa arata… dvs. l-ati avut, sau l-ati luat tot de acolo… de pe site?

– De pe site.

– Ah, deci tot de pe site. Deci dvs. ati putut acolo, pe site, sa intrati… sa gasiti acolo ghidul…

– Da, uitati, vi l-am trimis si dvs. pe mail.

– Extraordinar… cum? Il aveti in calculator, acolo?

– Da, doamna, l-am salvat.

In mijlocul acestui dialog paranormal, proful ne-a mutat la alte mese si nu mi-am mai luat lucrurile. In ziua urmatoare doamna a venit la mine si mi-a susurat la ureche:

– Sa stiti ca ghidul e in siguranta acolo, pe masa, unde l-ati lasat. Am citit si eu din el, sper ca nu va suparati.

– Cititi, doamna, cum sa ma supar?

La pauza de cafea din ziua trei s-a pozat cu mine si m-a prezentat colegelor ei, care erau si ele venite la workshop. Eram „Doamna Care Are Ghidul”.

La plecare – pupaturi, imbratisari, poze, schimbari de adrese de mail si, mai ales, o dorinta arzatoare sa ajung ACASA si sa am macar un pic-picut de weekend. Ghidul – ia-l de unde nu-i! Doamna – ia-o de unde nu-i!

– Cred ca doamna a plecat cu ghidul meu… Nu e bai, ca pot sa-mi printez altul.

– Ah, ce bine, raspunde vecina ei de la masa, asa a zis si dumneaei cand l-a bagat in geanta, n-o mai deranjez s-o intreb, ca stie dansa de unde sa faca rost de altul… dvs. erati la masa aia, faceati poze cu domnul in camasa cu carouri…

Nici c-ar fi fost rocket science sa-si printeze documentul de i-l trimisesem pe mail, dar na, daca altul a facut treaba, tu de ce sa nu tragi foloasele?

 

Biroul domnului director

Scoala internationala cu bani multi la care lucrez patroneaza o scoala de stat din satul invecinat. Cand elevii nostri de liceu s-au unit cu cei de la scoala de stat pentru o co-productie teatrala, repetitiile si premiera au avut loc chiar acolo, in curtea scolii de stat. Doua sute de copii, cincisprezece profesori, trei sute de parinti, copii si sateni gura-casca… pe scurt, o gramada de lume misuna pe acolo in seara premierei.

Aveam o geanta grea, dar unde s-o las?

– Aici, va rog, poftiti, mi-a zis omoloaga mea de la scoala de stat. Aici e biroul lui dom director, nu umbla nimeni, pai se poate? Ia uitati ca si celelalte doamne profesoare tot aici au gentile. Asa, aici pe scaun, asa.

Asta era pe la 5, imediat dupa scoala, cand ne apucam de machiaj, costume si rugaciuni sa iasa bine spectacolul.

Orele au zburat, copiii au fost la inaltime (publicul nu! obisnuiti cu tipete si dans, indienii s-au plictisit foarte repede si – in stilul caracteristic pe care noi l-am numi de neam prost – si-au deschis mobilele, au inceput sa se joace, sa manance, sa vorbeasca, sa se fataie pe acolo, sa vina in culise sa vada si ei cum le sta pe scena!!). Pana la urma, insa, si cele mai penibile/ dureroase lucruri au un sfarsit, asa ca s-a sfarsit si piesa „Povestiri dupa Panchatantra”. Aplauze razlete, poze cu parintii si hai acasa.

In ziua urmatoare m-am dus la magazin, caci era sambata, sa fac cumparaturi.

– 350 de rupii, zice vanzatorul.

Deschid portofelul si intepenesc: era gol! Ca o proasta, il deschid iar. Aseara aveam aici 5100 de rupii… Si geanta a fost in birou la dom director… sa fi umblat cineva? Platesc cu cardul, plec, nu rezist, sun la colegi, povestesc.

Luni sunam la scoala de stat si explicam situatia. Toata lumea ridica din umeri.

– Asta e buna, zice femeia care m-a sfatuit sa-mi las acolo geanta, daca cineva chiar ti-a luat banii, crezi ca ti-i mai da inapoi?

 

 

 

Unghiile si batistuta

Standard

Hai sa va spun cum e la manichiura in India, ca acum pot sa generalizez, avand in vedere ca am trecut prin experiente identice in Nord si Sud, in state diferite, care vorbesc limbi diferite.

In Bangalore saloanele de frumusete (le zicem „parlours”, desi americanii se mai scapa cu „salon”) angajeaza in proportii egale barbati si femei, aproape exclusiv originari din statele Indiei de Nord-Est („cele sapte state-surori„: Assam, Meghalaya, Arunachal Pradesh, Manipur, Mizoram, Nagaland si Tripura), unde oamenii vorbesc o limba apropiata de chineza si au ochii alungiti specifici majoritatii natiilor asiatice. Cand am ajuns in India habar nu aveam de existenta acestor state, asa ca o vreme am trait cu ideea ca in toate coafoarele lucreaza tailandezi, datorita trasaturilor fetei, dar si limbii care suna mai mult a ciripit de pasarele, la fel ca limba tailandeza. Intr-o zi insa misterul s-a risipit, desi nu mai stiu daca s-a intamplat atunci cand am intrebat o angajata care vorbea putina engleza de unde este, sau atunci cand Fanny mi-a spus ca pleaca in vacanta in nord-est, unde e foarte frumos, desi e saracie mare, iar eu am intrebat ce e nord-estul si ea mi-a zis: „Le stii pe fetele alea de la coafor? Sunt toate din Assam.”
Apropo, ceaiul Darjeeling vine tot din Assam, iar in Meghalaya sunt cele mai misto poduri naturale (video). Planuiesc sa ajung si eu acolo anul viitor.

 

Revenind la unghii. In Bangalore in saloane lucreaza si baieti si fete (au toti pana in 25 de ani si nici unul n-are peste 40 de kile), dar rolurile sunt impartite. Baietii de obicei tund, fetele se ocupa de treburile femeiesti: epilat, manichiura, pedichiura, sprancene. Exista saloane unisex, dar si mixte. Eu rad mereu cand vad firma salonului care tocmai s-a deschis pe un colt in apropiere de casa mea: UNI SEX SALON.

In majoritatea locurilor te poti duce oricand, fara programare. Femeile indiene se ingrijesc intr-o proportie destul de mica, asa ca in majoritatea timpului „tailandezele” someaza, asezate pe scaunelele lor, ascultand muzica de la Bollywood. Saloanele sunt pe modelul spa, in cea mai mare parte, fara geamuri la strada, cu lumina difuza si muzica de relaxare atunci cand isi aduc aminte.

In India de Nord, angajatele sunt localnice si saloanele sunt adesea camarute inghesuite la parterul caselor. Acolo segregarea e inca completa, asadar nu exista decat saloane unisex. Pe usa scrie mare: No Men Allowed Inside si, evident, geamurile sunt acoperite cu perdele groase.Fiecare angajata face de toate, nu am observat sa existe vreo specializare. Specialitatea lor e ca toate trag de tine in acelasi timp: una te epileaza pe maini, alta pe picioare, a treia iti taie parul, a patra ti-aduce ceai. Un astfel de rasfat n-ai sa vezi in Bucuresti, unde lucrurile se desfasoara de obicei secvential. Manichiura si pedichiura se fac in 99% din cazuri concomitent, dupa urmatorul procedeu:

  • unghiile se taie si se pilesc neindemanatic (pana nu te inteapa de vreo trei ori cu pila, nu se lasa)
  • apoi se pune pe unghii un exfoliant si se baga la inmuiat
  • dupa ce s-au inmuiat, cu mare grija, se curata exfoliantul de pe unghii cu un instrument de metal [senzatia cand ti se rascaie in acelasi timp unghiile de la maini si de la picioare e priceless]
  • apoi mainile/ picioarele se spala cu o perie cu sapun si se sterg
  • intra in actiune un taietor de cuticule, cu care se mangaie gingas anumite locuri unde pielea e descuamata, dar nu se taie nicio cuticula, pe motiv ca: „Pain will be there.” Aici eu de obicei preiau controlul situatiei si-mi imping si tai propriile cuticule spre exemplu. In unele saloane merge, in altele nu am parte decat de priviri terifiate, de parca brusc as fi inceput sa-mi tai o mana sau un picior.
  • dupa ce s-au mangaiat cuticulele la toate cele 20 de degete, apare surpriza serii: masajul!! Prima data mi s-a parut interesant, chiar placut. A doua oara mi s-a parut ca prea se lalaie. A treia oara le-am cerut sa sara peste masaj, dar mi-au zis ca e cu neputinta. De atunci stau docila, mai ales ca demult nu ma mai ia prin surprindere.
  • masajul este ayurvedic si incepe din palma pana la umar. In functie de cine-l face, poate fi chiar placut. Dureaza intre 5 si 10 minute de fiecare brat/ picior si de obicei, cum va ziceam, e concomitent, asa ca nu mai stii cine trage de tine din ce parte. Bratul/ piciorul se acopera cu o cantitate imensa de crema si masajul dureaza pana ce toata crema e absorbita in piele.
  • apoi apare o tava cu prosoape calde, ude, cu care se sterg bratele/ picioarele si eu mereu ma gandesc ca ma spala ca pe mort. Ce sa stie taranul ce e sofranul ayurvedic.
  • dupa care apare un cosulet cu cele mai urate oje sidefate de pe pamant si mi se spune sa aleg, moment in care eu scot din geanta oja cu care am venit de acasa si ele striga: „Bahut accha!” (Ce frumoasa e!)
  • eu ma uit intristata la unghii: pilite cum s-a nimerit, cuticule taiate cum mi le-as taia si eu acasa, oftez, mai cer o pila, un taietor, evidentiez un defect, solicit o reparatie, dar, in ciuda bunavointei fetelor, pur si simplu habar n-au care e conceptul meu de unghie frumoasa. Urmeaza aplicarea ojei, apoi instantaneu se da drumul la ventilator pe viteza maxima ca sa se usuce oja.
  • apoi plata (400 manichiura, 500 de rupii pedichiura; in Nord, fireste, vorbim de 150 si 200) si plecarea.

Plec acasa melancolica si ma intreb, ca totdeauna, de ce naiba mai dau banii pe manichiura daca nu sunt niciodata multumita. Raspunsul e ca nu am indemanarea necesara ca sa mi-o fac singura. Si nu pot sa ma plang de servicii: fetele sunt simpatice, nu vorbesc deloc (fiindca nu ne stim limba), se pricep la masaj de minune, dar habar n-au sa faca unghii cum stiu eu din Romania. Pana la urma de ce ar fi necesar sa ne facem unghiile la fel pe continente diferite?

Dupa un an

Standard

Ei, dragii babei, poate va intrebati ce s-a ales de Shoaib si de Aksa, ca doar si la nunta lor am fost si tot la Mussoorie, pe mandre carari de munte. Sau ati uitat povestea? Cititi intai povestea nuntii lor, apoi am sa va spun ce-au mai facut ei in ultimul an.

Dupa nunta, cum e traditia, Aksa (zisa acum Neha, fiindca se pare ca Aksa e doar numele ei din acte, nu si cum i se spune acasa), deci Neha a venit sa locuiasca in casa socrilor. O casa aglomerata dealtfel, caci stau acolo cei doi parinti si trei copii adulti (18, 20 si 22 de ani) in trei camere. Din fericire, Papa a mostenit o casa ceva mai la deal (2 minute de casa parinteasca) si, bucuros, le-a daruit-o mirilor. Asa un lux sa stiti ca n-au multe familii indiene; de obicei se muta cu socrii si gata povestea.

Shoaib si Neha au aflat curand ca in noua lor casa nimic nu se facea de la sine (amintiti-va ca, desi acesti tineri au 25 de ani fiecare, n-au stat niciodata departe de parinti). Dupa ce mama a facut o vreme naveta intre cele doua case, tinand, practic, doua gospodarii, a venit si ziua cand nu s-a mai putut ridica din pat, iar doctorul chemat sa-i ia tensiunea a internat-o pe data in spital.

Ramasi singurei, Neha, sotul si cumnatii, dar si tata-socrul croitor, s-au descurcat cu omlete si au inaltat rugaciuni fierbinti sa se faca mama bine, ca s-o poata exploata in continuare.

Cam asa stau lucrurile si acum, complicate de faptul ca Neha e insarcinata in opt luni, deci necesita si mai multa atentie.

Mama cea trista si imbatranita inainte de vreme ii tine pe toti, Attiya (sora de 22 de ani) le face curat si le spala rufele, iar fratii mai mici alearga ca intotdeauna pe scuterele lor dupa cumparaturi.

Dupa ce a fost o vreme somer, Shoaib si-a gasit un post la primaria din sat, prost platit, dar caldut foc, fiindca nu face mai nimic si primeste 30 000 de rupii (aprox. 1500 lei). Neha isi petrece zilele pe pat, cufundata in rugaciune. Conform traditiei, ar trebui sa se intoarca la parintii ei pana dupa nasterea copilului, dar maica-sa i-a pus in vedere ca n-are nevoie de bebelusi oracaitori prin casa; sa stea la soacra-sa, ca de-aia s-a maritat. Respinsa de propria familie, prea mandra ca sa se apropie de familia cea noua, sta intr-un cocon din care iese doar ca sa porunceasca: mi-e sete, mi-e foame, vreau haine noi, nu mai am pantofi. Barbatul ei, care nu da niciun ban in casa, ii raspunde: cere-i lui Papa, eu n-am bani.

Povestea oualor mi-au spus-o toti, pe rand: intr-o zi, minune! – Shoaib a venit acasa cu o plasuta cu zece oua. Le-a pus pe masa in bucatarie. „Puiul mamei, a oftat mama, uite ca aduce si el ceva in casa, ce poate si el.” Asa ca le-a pregatit la cina un curry cu cartofi si ou. Au mancat toti, s-au lins pe degete (la propriu, fiindca v-am zis ca mananca cu mana, sezand turceste pe pat), apoi s-au culcat. In dimineata urmatoare, sa te tii!

– Unde-s ouale? De ce lipsesc cinci oua? urla Neha ca din gura de sarpe. Barbatu-meu n-a luat oua pentru voi, nehalitilor. Sunt ouale noastre.

– Maica, dar n-ati mancat cu noi aseara? Si cine va gateste, nu eu? se mira mama, in vreme ce-si reprima, vitejeste, lacrimile care stateau sa curga.

Attiya si-a scos bani din pusculita si a cumparat cinci oua. I-a intins Nehai plasuta. Sa va bucurati de ouale voastre. Dar azi nu mancati cu noi decat daca va gatiti. Iar daca ouale sunt ale voastre, uleiul si sarea si cartofii sunt ai nostri!

Neha a plecat acasa, de unde n-a coborat la pranz, nici la cina.

– Ce-or manca ei acolo, se intreba mama. Si biata fata e gravida.

Dupa cina, s-a dus cu sufertasul la ei. Mancau pizza, comandata de la Domino’s.

– Lasati prostiile astea si mancati ceva bun, de acasa, s-a suparat mama, dar in sinea ei era trista ca are un copil care poate sa manance pizza (considerata o delicatesa care se savureaza doar la ocazii, caci pentru ei e foarte scumpa) fara sa imparta si cu fratii lui.

Am gresit undeva in educatia acestui copil, i-a soptit o voce. Lasa, bine ca se descurca si nu moare de foame. Iar cu voce tare a spus:

– Veniti, mama, cu ouale alea, ca va fac eu o mancare cu ele, numai pentru voi.

Neha urmeaza sa nasca la sfarsitul lui martie.

– Of, stai sa se nasca nepotul si vin si eu sa ma odihnesc la Bangalore, ofteaza mama.

Dar stie si ea ca e doar un vis, caci un copil nu creste intr-o zi si tuturor le e clar ca, desi Neha il naste, cea care-l va creste – alaturi de ceilalti 7 copii mari – va fi tot mama.

Nunta indiana

Standard

La Mussoorie e zăpadă.

Nunta lui N. cu T. a decurs în parametrii cunoscuți: lume grămadă, haine colorate, sandale cu șosete de lână, șaluri în loc de geci, jerseuri asortate la ținută, bijuterii opulente, prost gust la superlativ.

El are aproape 30 de ani, ea vreo 27. Tatal lui e primar in sat, mama lui e prima doamna si mana de fier. Mirele a lucrat o vreme la o banca in Pune. E absolvent de Finante-Banci si a facut si un MBA. Timp de cinci ani a avut si o prietena, dar cand a venit vorba de insuratoare, mama a pus piciorul in prag si prietena a disparut. Citește restul acestei intrări

Fabindia

Standard

Exista magazine de haine si exista Fabindia. Olga ar fi de acord cu mine. Fabindia e India pe gustul turistilor – nici prea-prea, nici foarte-foarte si totul ales cu grija sa fie de buna calitate. Preturile sunt enorme, de vreo cinci ori mai mari decat in orice magazin de cartier, unde iei o kurta (rochie pt ochii nostri) cu 100 de rupii. Fabindia vinde mobila din lemn natural, dulceturi si fainuri organice, produse cosmetice netestate pe animale, abajururi de lampa desenate de artisti indieni, sari-uri si perdele cu modele unicat. E un fel de Ikea mea departe de Ikea, pentru ca e mereu la fel si mereu altfel, frumoasa, linistitoare, diferita de toata India, dar complet indiana. E un magazin unde ma duc doar ca sa ma bucur ca exista si de unde, evident, plec mereu cu ceva. Ultima data am plecat cu mobila de balcon de cateva mii de rupii si ma bucur in fiecare zi cand deschid ochii si vad scaunele si masa pe care – din motive de vecini dubiosi si curiosi – le-am asezat in balconul de la dormitor.

P1000327

M-am intrebat ce face ca Fabindia sa fie asa de placuta si mi-au venit in minte cateva idei:

  • ambianta – lumina naturala ziua si potrivit de alba noaptea, nu orbitoare. Rafturile – ele insele aflate la vanzare si cu un design interesant. Muzica – nu deranjeaza deloc; de fapt nici nu stiu daca au muzica.
  • oamenii – nu se tine nimeni dupa tine prin magazin (asa cum se intampla in 99% din locuri), dar sunt pe faza cand ai nevoie de ei.
  • originalitatea produselor si calitatea lor impecabila.

Poate va intrebati daca m-a platit Fabindia sa scriu acest post. Evident ca nu, fiindca nu are filiala in Romania. Dar inchipuiti-va un Fabromania – un loc unde produsele romanesti de calitate se aseaza intr-o ambianta placuta si se vand la preturi de zece ori mai mari decat pretul de productie unor turisti fraieri care cauta in haosul romanesc ordinea de acasa. Nu stiu de ce, dar daca se va deschide acest magazin n-as vrea sa fie pe Calea Victoriei. Mai degraba in Cotroceni.

Dupa un an si jumatate in Bangalore am ajuns sa cunosc orasul si chiar sa-l privesc ca pe un oras, desi nu este. Daca ma las de scoala, pot sa ma fac taximetrista si aici; simtul orientarii nu m-a parasit, desi am inca momente cand umblu, vajnica, pe contrasens, fir-ar ea sa fie de circulatie invers!! Dar ma oboseste lumea multa, viermuiala, praful (desi Bangalore nu e la mare, strazile lui sunt pline de nisip ca-n Vama), motocicletele, animalele, zgomotul neincetat. Si-atunci caut un loc unde sa ma odihnesc, fara sa fie nevoie pentru asta sa iau avionul. Uneori, acest loc e Fabindia.

Daca ajungeti in India, nu-l ratati.

*

India este piata de desfacere pentru majoritatea brandurilor vestice, pe care le-a reinventat cu succes. McDonald’s ofera McPaneer si McSpicy Chicken; KFC are o gramada de feluri de orez, paneer si Veg Zinger; magazinele de haine au departamente de „Western clothes” si „Indian clothes”; la Starbucks cafeaua se face lunga, dupa ureche, asa cum se face totul la ei, ei fiind de o mie de ori mai urechisti decat orice roman inventiv. India se modernizeaza, dar asimileaza organic ceea ce primeste dinafara, adaptand totul la felul indian de a fi de a face. Mi se pare ca este o tara cu o identitate proprie foarte puternica, fara mofturi si fasoane, dar si fara dorinta de a fi altfel decat este. Cu fiecare showroom Ferrari prin fata caruia curge un canal plin cu dejectii din care se adapa trei vaci costelive… cu fiecare strada nepavata, plina de nisip… cu fiecare barbat schilod in camasa si pantaloni cu flip-flopsi in picioare si unghiile netaiate de ani de zile… cu fiecare travestit care cerseste la semafor in haine femeiesti, aratand grotesc, de vise rele… cu fiecare soacra care-si incendiaza nora ca sa-i ia zestrea (in ziar apar zilnic astfel de stiri, la fel cum zilnic se publica anunturi matrimoniale in care familia X din casta Y cauta partener pentru odrasla lor, caste no bar)… cu fiecare baba fara dinti care sorteaza, tacticoasa, gunoiul dintr-o bena, incurcand circulatia pe o strada intreaga… cu fiecare lucru India spune: care-i graba? Asta in vreme ce toata lumea se grabeste din principiu, claxoanele nu inceteaza nicio clipa, intr-o zi normala primesti 15-20 de coate de la oameni care nu-si cer niciodata scuze si totul e intr-o viermuiala permanenta. Viermuieste, dar sta pe loc. Viermuieste in gol.

Nu inteleg India.

**
M-am imprietenit cu tipul care administreaza apartamentele profesorilor. E din Bangalore si asta e primul lui job unde lucreaza cu straini. Cand are timp, isi face drum sa bea un ceai cu mine si sa mai stam de vorba. Eu ii cer sa ma invete vorbe in kannada. El rade de mine, anti-pedagogic.

– Oricum n-ai cum sa treci drept indianca. In primul rand, nu stii limba. Nici dac-o inveti n-o sa se schimbe nimic. Pronuntia ta nu e perfecta. N-ai gura formata sa scoata sunetele limbii kannada.
– Zi mai bine ca sunt alba.
– Esti. Se vede de la o posta ca esti straina. N-ai cum sa ascunzi asta. Daca te mariti aici, cu un indian, si aveti copii… poate copiii copiilor tai sa poata fi indieni adevarati.
– E important sa fii indian adevarat?
– Daca vrei sa te simti acasa in India, da.
– Dar eu ma simt acasa.
– Dar e un acasa pe care l-ai adus cu tine, nu e acasa de aici, te vad eu.

Si alta data:
– Voi, strainii, sunteti ciudati. Trebuie sa fie totul cum e in capul vostru. Voi va duceti intr-un loc si, in loc sa-l luati asa cum este, incercati sa-l faceti ca-n strainatate. Pe urma va suparati ca India nu e ca la voi acasa. Dar de ce sa nu iei locul asa cum este, in parametrii lui? Altfel de ce-ai mai plecat de acasa?
– Sa inteleg ca nu-ti plac strainii.
– Nu stiu nici eu. Acum lucrez prima oara cu oameni din alte tari si vad ca sunteti diferiti.
– Eu cred ca toti oamenii sunt oameni. E drept ca ne raportam la cultura din care provenim si avem asteptarile pe care le-am avea si acasa, dar trebuie sa recunosti ca nu e nerealist sa te astepti, in secolul XXI, sa nu ti se mai intrerupa curentul de 3 ori pe seara intr-un complex de apartamente care se vrea high end.
– Stiu si eu? Blocurile poate arata ca afara, dar la butoanele centralei electrice sunt tot indieni.
– Adica ma pacaliti? Imi luati ochii cu blocuri ca afara, doar ca sa aflu ca serviciile nu sunt ca afara.
– Vezi? Iar incerci sa schimbi India dupa tine.

Foreigner

Standard

Dupa iluzia ca am fi asemanatori, incep acum sa cred ca ne suntem unii altora, in mod fundamental, straini. Desi vreau sa cred ca pentru mine toti oamenii sunt oameni, am un discurs in care se aude mirarea aceea nascuta din constatarea diferentelor: de ce la voi e asa, la noi se face altfel, dealtfel si voi si noi… Mi se pare normal sa mi se dea prioritate, sa mi se spuna Mam, sa fiu tratata preferential – totul in vreme ce sunt egala. Ipocrizie, sau ignoranta?

Pentru ca in satul unde locuiesc nu sunt turisti, uneori uit ca nu arat ca restul localnicilor. Cand – rareori – vad cate un turist alb, imi sare in ochi felul in care se deosebeste de toata lumea; desi e, poate, o frantuzoaica imbracata in salvari si bluza, cu esarfa de rigoare, nu arata imbracata, ci deghizata. E limpede ca hainele indiene nu-i sunt specifice, ce sa mai, nu ar putea fi niciodata confundata cu o indianca. Si totusi raman uimita cand paznicul de jos imi zice, stati un pic sa sun la poarta, poate a venit plicul dvs. si e la baieti acolo.

Sa va spun numele meu si apartamentul, zic.

Dar el deja vorbeste in receptor:

– Foreigner Mam de la patru are de primit un plic, e la voi?

Foreigner Mam??

Pai nu sunteti decat opt straini in tot complexul (1300 de apartamente), explica el. Nu e greu sa va deosebim.

Iar eu ma gandesc amuzata ca nici nu stiu cum il cheama pe acest paznic, care pentru mine e un indian cu mustata la fel ca toti ceilalti sase milioane de indieni bangalorezi mustaciosi.

Ce iluzie ca am fi la fel!

– Eu nu inteleg cum de lumea isi da imediat seama ca nu sunt romanca, se plangea acum cativa ani o colega din Australia. Oriunde ma duc, in metrou, la teatru, pe strada, imi vorbesc in engleza, se holbeaza la mine…

Am incercat sa-i spun ca „strainatatea” se vede, chiar si atunci cand nu exista o diferenta de rasa. Caucazienii lor sunt diferiti de ai nostri. Se vede pe om daca a mancat sau nu salam cu soia!

– Interesant, mi-a zis vecina Catherine cam la doua zile dupa ce ne cunoscusem, in august 2012. N-ai față de romanca totusi – mai mult de nemtoaica. N-as fi zis…

– Cum e fața de romanca?

– Romancele in general se aranjeaza, se machiaza mult, ori pe tine nici cu rimel nu te-am vazut.

Mai degraba prejudecati decat diferente reale, dar unde e granita intre ce este si ce ne imaginam ca este? In ce masura ne construim identitatea personala pe apartenenta la un anume neam de oameni? Suntem sau nu suntem satul nostru natal?

Un roman a cumparat satul in care s-a nascut si vrea sa il transforme intr-o statiune este o stire incadrata la categoria Romania Optimista. Asa de mare a fost iubirea de plai a acelui barbat din Valea Jiului ca si-a facut din loc, afacere.

Cand australianca de care ziceam m-a invitat la ea acasa, am avut pentru prima oara ocazia sa vad un complex de „expati” din Pipera, cu paznic la poarta si vile cu gradina si piscina. Era limpede ca locul reproducea un stil de viata vestic, total necaracteristic romanilor. Dealtfel a fost nevoie ca Melissa sa ma astepte la poarta, fiindca paznicul n-a vrut sa ma lase inauntru. M-am simtit nelalocul meu, de parca nimerisem cu imprumut intr-o alta viata. Colega mea, evident, era in largul ei. Pentru ea plonjonul intr-o alta viata avea loc atunci cand iesea pe poarta complexului, ca sa dea piept cu traficul invers de pe Iancu Nicolae. Frustrata de comparatia mereu defavorabila intre Romania si vestul lumii, mi-am dorit atunci sa fiu expata – sa stau intr-o casa frumoasa neplatita de mine si sa-mi inalt cu doua degete statutul social.

Sora mea, Zeenat, si-a petrecut saptamana trecuta la mine acasa, ca sa putem merge impreuna la scoala. Nu e nici prima nici ultima oara ca stam impreuna; uneori raman eu la ea peste noapte, alteori ea la mine, desi ea mai rar, pentru ca i-e frica de apa din laguna artificiala. Si totusi de data asta, fiind vorba de o saptamana si intrand pe fir o colega cotoroanta, Zeenat a avut parte de multe intepaturi, unele dureroase, la adresa faptului ca „s-a dat cu strainii.” Adica cu mine, in ipostaza expata cu paznic la poarta.

Ain’t life funny.

Am incercat

Standard

De sase luni lupt si mut muntii din loc pentru doua reparatii, dealtfel marunte, care se cer facute la mine-n casa: un boiler care sa incalzeasca mai mult de O GALEATA (15 l) de apa si un ACCL – un aparat care conecteaza apartamentul meu la generator, in caz ca pica curentul.

Curentul pica zilnic. Zilnic am o ora in bezna, o ora fara frigider, cuptor, filtru de apa, lumina etc. Uneori pica de mai multe ori pe zi. La vecinii mei intra imediat generatorul. La mine – o ora de negura, pana se restabileste serviciul principal. Joi, Asociatia de Locatari (exista si aici asa ceva) a decis sa intrerupa demonstrativ curentul din ora-n ora cate zece minute, intre orele 6 si 10 seara. Pentru vecinii mei au fost zece minute enervante la fiecare ora. Pentru mine au fost patru ore de negura, fara calculator, internet, frigider, cuptor si alte prostii electrice – ca ma ia si capul cand apuc cate-o ora de-asta de negura si reflectez ce dependenta sunt de electricitate.

Am luptat cu cerul si pamantul, am scris reclamatii, am sunat electricieni, am stat 45 de minute in cur pe un scaun in monstrul ala de centrala electrica, refuzand sa ma misc din loc pana cand electricianul nu avea sa-mi repare ce era de reparat acolo. Pe moment mi-a facut lumina, dar pe termen lung problema a ramas.

Si stai si te intrebi cum se poate ca asa ceva sa se lungeasca pe sase luni… dar cand ma uit inapoi, am dus cate o lupta apriga in fiecare luna, si mereu incununata de o mica izbanda… iar martea trecuta a fost apogeul: s-a aflat cauza problemei, buclucasul ACCL (Automatic Converter cum Current Limiter).

Azi proprietarii au venit (sunt un cuplu si umbla doar impreuna, ea ii zice lui Mani (il cheama Lakshman), el ii zice doamna Lakshman) cu ACCL-ul nou-nout, cam suparati ca dracia i-a costat aproape 200 de dolari, dar pregatiti sa rezolve problema. Au coborat in centrala cu electricianul, dl. Lakshman a studiat circuitele si a inteles cum sta treaba (e inginer) si si-a dat seama ca e asa o increngatura de fire acolo ca daca-mi face mie curentul, ii lasa fara lumina pe toti vecinii, fiindca electricianul a facut niste manarii deloc frumoase pe-acolo. Prin urmare, ACCL-ul nu s-a putut instala, maine va veni un inginer care sa descurce itele la propriu si sa traga o linie dreapta catre fiecare apartament (dl. Lakshman mi-a desenat pe o foaie alba circuitele, ca sa vad si eu pe hartie ce treaba de mantuiala a facut incompetentul electrician) si, cu asta, speram ca problema e rezolvata.

A doua lupta e cu boilerul – 15 litri pentru o cada e negru sub unghie (pentru cada trebuie intre 50 si 70 de litri de apa la o baie, plus inca 30 ce se consuma… cand faceam eu bai acasa, habar nu aveam cata apa risipesc), dar mi s-a explicat ca tevaraia e de asa natura ca nu duce mai mult de 25 de litri. Am oftat si-am primit – 25 e mai mult ca 15. Nu vor fi bai in cada, dar vor fi dusuri cu 2 minute mai lungi.

Familia Lakshman a adus si boilerul cel nou – tot 200 de dolari, tot cheltuiala lor. Am solicitat un instalator si ni s-a spus ca va veni in 30 de minute. O ora dupa aceea, sotii L. si cu mine schimbaseram cele mai alese politeturi, ajungand deja sa ne povestim viata profesionala; domnul lucreaza in Dubai la o otelarie, doamna e casnica, dar conduce cu mana de fier proprietatile pe care le au inchiriate prin Bangalore. Atunci a venit instalatorul, cu mainile in buzunare, ca sa ne spuna ca se duce sa ia pranzul si va veni cu un coleg cam in jumate de ora.

Domnul a plecat sa vada de ACCL, eu am ramas cu doamna, trecand deja la intimitati – de ce nu sunt maritata si daca nu-l vreau pe fiul ei, care are 32 de ani si e intr-o relatie cu o fata filipineza.

O ora si jumatate mai tarziu, nu venise niciun instalator. Am sunat, ni s-a spus ca e pe teren. Boilerul ce nou zambea din cutie. La doi pasi de fericire… dar cand pasii nu depind de tine, mai greu.

Dupa o vreme, cei doi soti s-au hotarat sa mearga la biroul administativ al cladirii sa vada ce fac oamenii aia de nu mai vin. In lipsa lor mi-am facut un ceai si-am tradus patru pagini. Apoi le-am pregatit o gustare de alune si biscuiti. Am contemplat melancolica vechiul si noul boiler. Mi-am baut ceaiul, cu inghitituri mici. A trecut o ora.

Mani si doamna Mani s-a intors epuizati.

– Am stat, am protestat, am tipat, am urlat – degeaba! Instalatorul e pe teren si nu au cum sa dea de el. Maine aducem noi un instalator de la o firma particulara.

La ora 19:30, dupa cinci ore si jumatate petrecute in apartamentul meu (lor), domnii Mani si-au luat un ramas-bun ceremonios si au plecat oftand spre casa. Se vor intoarce maine si vom mai incerca.

In urma lor – o cutie alba pe care m-au sfatuit s-o inchid sub cheie, ca e scump rau un ACCL, sa nu ni-l ia cineva si un boiler de 25 de litri tolanit pe podeaua camerei mele.

Noi am incercat. India a invins.

Geamul de la baie

Standard

Ah, dar cand te pui sa faci baie intr-o casa din nordul Indiei si afara sunt numai 2-3 grade, iar baia are un ochi de geam spart, parca tot aburul si toata apa calda nu reusesc sa anihileze curentul de aer rece. Te gandesti bine daca chiar nu poti sa faci baie imbracat, pentru ca, la naiba, e mult prea frig ca sa iti dai barem paltonul jos.

Frig anul trecut, frig anul asta, baia afara, traversezi curtea sa ajungi la ea. Este apa calda, dar imi clantane dintii de la crivatul care bate pe geamul ala. A doua zi, cineva acopera ochiul spart de geam cu o batista. Acum vantul vajaie si batista flutura. Nicio schimbare.

– Auzi, ma interesez pragmatic, geamul ala de la baie e spart de anul trecut. De ce nu-l reparati?
– Aaaa, l-am reparat, dar stii ce e cu el? E blestemat! Oricat il repari se sparge mereu la loc. Asa ca acum il lasam asa.

Comentati, daca aveti ce!

Cum am apucat

Standard

In plimbarea noastra pe strada turistica din Mussoorie (nordul Indiei), am fost foarte uimiti sa dam peste aceasta roata:

Ne-am uitat cu gura cascata la ea vreo cateva minute bune, apoi, ca si cum nu ne credeam ochilor, am inceput sa ne spunem:

– Fii atent, acolo e un om!

– Crezi ca fara om nu merge?

– Eu cred ca omul invarte roata.

– Frate, ce muschi trebuie sa aiba tipul asta! Si ce echilibru!

– Cine-a mai pomenit asa ceva?

Era fascinant sa urmaresti salturile acelui barbat, care nu repeta miscarile si parea acolo, in mijlocul rotii, mai linistit decat dac-ar fi fost la televizor pe canapea. In afara de noi, nimanui nu i se mai parea ciudat. Noi, fideli ideii ca un mecanism e mecanic pana la capat, ca masina si omul nu se combina ori completeaza reciproc, ne-am spus pana la urma ca probabil se stricase ceva la roata si de aceea au recurs la solutia asta, a acrobatului care invarteste tiribomba.

Dar cateva zile mai tarziu aveam sa am o surpriza!

– Il stii pe-ala care invarte tiribomba la noi sus, in oras? m-a intrebat sora mea.

– Ahahaha, ce ciudatenie! Cum as putea sa-l uit?!

– Intotdeauna a fost acolo, de cand ma stiu. Si intr-o zi, cand eram mica, am fost cu tata la Delhi si tata a vrut sa ma dea in tiribomba. Dar era de-aia fara om si n-am vrut sa ma urc. I-am intrebat unde e omul care o invarte si mi-au zis ca e invartita de un mecanism. Atunci am zis, eu in mecanisme n-am incredere. Doar in oameni. Si nu m-am dat.

Poate ca sunt si prin Romania tiribombe „cu om”, doar ca eu nu stiu?

2014, anul calului de lemn

Standard

A fost cum e întotdeauna: avionul a zburat, vacanța s-a sfârșit și am ajuns acasă.

La Delhi, ceață, frig, claxoane, totul cenușiu, oameni triști, cerșetori. Un hotel mișto (Woodcastle), o mașină cu șofer care ne-a plimbat pe la ce era de văzut… și Taj Mahalul.

A fost chiar ca într-o poveste, ca în cărțile mele cu Păcălici. Hindusul și hindusa cei exotici îmi sunt acum vecini. Îmbulzeală, cămile, un ghid nesuferit. Dar a meritat. A dream come true.

1514398_10202138501638531_268035040_n

Construcția e de o frumusețe desavârșită. Dacă găsești un loc să te așezi și să te bucuri că ești acolo, înțelegi poate cât trebuie s-o fi iubit Shah Jahan pe soția lui Mumtaz Mahal. Sau înțelegi că Shah Jahan avea mulți bani, o necuprinsă dorință de mărire și arhitecți pricepuți. Când începi să te uiți la detalii, uiți de timp și te trezești pe nesimțite transportat înapoi în secolul 17. Pietre nestemate, versete din Coran, o marmură albă care-și schimbă culoarea în funcție de lumină. Finețea detaliilor e uimitoare. Înghesuiala, lumea pestriță, cozile infinite nici nu mai contează.

Și-apoi Mussoorie! Shadab trezit de la cinci ca sa ne aștepte la tren la 12:40. A spălat mașina, s-a învârtit în loc și a fost în Dehradun de la 10. Parcă ieri plecasem: în afară de Saif, care a crescut, nu s-a schimbat nimic. Shadab și-a găsit numaidecât un nou erou în persoana lui Iulius. Papa, mai stins ca anul trecut pentru că a fost bolnav; mama, neschimbată; fosta mireasă – gravidă. Viața își urmează cursul acolo unde curge. În alte locuri pare că stagnează.

Al doilea Revelion la Mussoorie… insist cu revelioanele în locuri unde nu exista conceptul vestic de revelion! Totuși acest An Nou a fost mai reușit ca cel precedent, fie și datorită faptului că am ieșit din casă. Cu Shadab și amicul lui, Umed, ne-am plimbat pe Camel Back Road și-am văzut artificii. Nimic spectaculos, pentru că pur și simplu acolo faza cu anul nou nu contează. Le-am luat la fete vată pe băț, apoi a fost un nou an.

Oricum, e limpede că din experiența anului trecut am învățat la ce să mă aștept. Mama, Olga și Iulius au fost luați pe sus de valul de frig și amețiți de mâncarea iute. Eu eram ca acasă, ei erau ca mine anul trecut.

De ce nu au geam la baie?

Cum să nu se șteargă cu hârtie igienică?

De ce nu e cald în casă?

Gravida de ce umblă cu picioarele goale?

Și ei din ce trăiesc?

De ce nu sunt de cuvânt?

Eu, beyond all that, țopăiam ca o focă de fericire. Chiar mi-s dragi, chiar mă simt bine acolo.

–          Gagica mea s-a supărat pe mine că i-am zis că e grasă, i-a mărturisit Shadab lui Iulius.

–          Mare greșeală. Niciodată să nu-i spui unei fete că e grasă, a zis guru Iulius. Nici măcar lui sor-mea, care evident e grasă!

Ei au râs, eu m-am întristat.

Asta lovește ochiul: că sunt evident grasă.

Pentru anul 2014 cuvântul este ECHILIBRU.

Rezoluția este să fiu zveltă.

A câta oară?

Să vorbesc hindi.

Și să-mi petrec Revelionul 2015 undeva unde e cald. Deși când apare Shadab, e cald și la Mussoorie.

20 de motive pentru care indienii sunt

Standard

P r o s t i

  1. Circula pe toate benzile, iar apoi se trezesc sa faca stanga de pe a treia banda din dreapta claxonand ca disperatii si se plang ca a dat un camion peste ei.
  2. In loc sa faca ceva sa elimine VACILE de pe drumurile publice, incetinesc si le ocolesc cu sfintenie. Da, stiu, sunt sfinte. Apoi sa fie sfinte in grajd, la templu, nu pe autostrada. Pe sosele sunt pur si simplu foarte periculoase. Ca sa nu mai vorbim de stresate.
  3. In secolul 21 nu au reusit sa inteleaga cum se face sa NU cada curentul zilnic.
  4. La bariera se inghesuie cu mic cu mare pe ambele sensuri – tineti-va bine!! – de ambele parti ale barierei. Asa ca atunci cand se ridica bariera trec toti printre toti cu faza lunga si claxoane ca la Armagheddon.
  5. Cand li se nazare depasesc, ocolesc, ies din straduta in bulevard etc. fara nici un fel de avertizare si cu viteza maxima.
  6. Nu gandesc in afara patraticii lor. Niciodata. Ei atata stiu, atata fac. Uneori nici atata. Dar clar nu-i intereseaza sa stie mai mult.
  7. Au impresia ca au tot timpul din lume si taraganeaza orice lucru pana la aducerea la capatul nervilor a strainului.
  8. Se compara mereu cu chinezii si ies in pierdere.
  9. Au impresia ca stiu tot, de aceea nu asculta si nu vorbesc decat ca sa-si confirme ideile preconcepute. Sunt foarte putini cei cu care poti purta un dialog real si nu unul conventional si cliseu.
  10. Merg pe strada si cand au trotuar si nu au descoperit conceptul de „banda” in trafic. Ca sa nu mai vorbim de semafor sau prioritate.
  11. Inca mai considera ca educatia fetelor e o pierdere de vreme.
  12. Se pisa si caca oriunde si oricand, apoi se vaieta ca guvernul nu stopeaza epidemiile.
  13. Nu au simtul umorului – totul e serios, totul e – bum! bum! – dramatic.
  14. N-au invatat cum se face o intersectie din care sa si iesi; numai d-alea in care intri si mori acolo.

Misto!

  1. Admira si adora rasa caucaziana intr-o masura mai mare decat alte popoare, de aceea te simti mereu cumva privilegiat, Sir si Mam la tot pasul si usi care ti se deschid pentru ca ai pielea mai alba ca a lor.
  2. Lasa la pret pana iei orice pe nimica.
  3. Canta si danseaza pana lesina – sau pana lesini tu de ras.
  4. Se bucura din orice flecustet, umbla cu sufletul la vedere si te saluta cu mana pe inima.
  5. Sunt degraba saritori in ajutor, desi, fiind p.r.o.s.t.i, mai mult te incurca.
  6. Nu beau, nu fumeaza, mananca vegetarian.

Acum sa nu credeti ca nu stiu ca daca zic de romani ca sunt prosti e dreptul meu, iar daca zic de altii sunt rasista. Cred ca am trecut de luna de miere cu India si acum imi sar in ochi chestiile nasoale. Bine, asta si pentru ca conduc si tot nu ma indur sa-mi iau sofer, fiindca imi place in timp ce ma inspaimanta si enerveaza.

Pe stanga

Standard

Conduc pe stanga de 875 de kilometri si am devenit foarte buna la asta. Ei, sa nu va inchipuiti ca nu mai am dimineti cand ma trezesc pe dreapta si – la fel ca Bula pe Calea Victoriei – le fac tuturor semne sa ma lase sa ma bag la loc pe banda mea; dar in general m-am invatat cu inversurile.

La inceput puneam stergatoarele de parbriz cand voiam sa dau semnal. Acum nu mai fac asta (dar nici cu semnalele nu ma mai obosesc).

Am deschis de cateva ori geamul in loc sa schimb vitezele, obisnuita fiind cu mana dreapta.

Ultima achizitie e privitul in oglinda din stanga asa cum odinioara priveam in dreapta.

Acum pot sa ascult si muzica (si sa cant) in timp ce merg spre scoala si reflexele de sofer indian mi se formeaza incet-incet: tai benzi, ma bag, nu mai mi-e teama de motociclete, biciclete, camioane, autobuze, vaci, caini, oameni.

Azi mi-e luat 20 de minute sa ajung la scoala; acum o luna acelasi drum dura 35 de minute.

In weekend, ca sa merg la un festival latino, am condus 83 de km de la mine de acasa (zona de nord) pana in cartierul Whitefield din zona de est si inapoi.

Benzina trebuie sa pun la doua saptamani.

Masina mea e un Hyundai Santro din 2012, merge bine si e mica, ceea ce o face sa se strecoare usor. Aici cu parcarea nu e problema, fiindca se parcheaza oriunde, inclusiv in intersectie daca ai chef – regula fiind ca toti te ocolesc si de claxonat oricum claxoneaza ca bezmeticii.

Bine, nu ca bezmeticii: incet incet incep sa deslusesc codul claxoanelor – un tit scurt pentru „hei”, un „tit-tit-tit” nervos pentru „da-te sa depasesc” („give me side”, cum zic ei), un „tit-tiiiiiiiiiiiiiit” ascutit pentru „sunt in dreapta/ stanga ta, nu respira ca am 100 la ora!” (de obicei acest tit-tiiiit e insotit de trecerea fulgeratoare a unei mase de metal si sticla la 5 milimetri de masina ta).

Da, se circula haotic, mi se pare ca se merge foarte aproape, traficul e infiorator, ambuteiajele sunt epopeice – ca niste armate pestrite de animale, oameni si vehicule. Distantele sunt mari chiar si cand nu e trafic, iar notiunea de spatiu-timp capata intelesuri noi cand distanta se conjuga cu traficul inghesuit sau cand ai fericirea sa gasesti toata strada invadata de camioane.

Camioanele merg peste tot, nu exista restrictii, din aceasta cauza strazile sunt murdare, desfundate, asfaltul e in dealuri si vai, in unele cratere poti linistit sa-ti parchezi masina. Exista bucati de drum unde nu poti circula decat pe contrasens, iar asta se face la mica intelegere cu cel care vine din fata si care, de obicei, se da mai pe stanga, adica prin sant, pe camp.

Trotuarele sunt foarte inalte (jumatate de m bordura) de aceea nu circula pe trotuar decat motociclete uneori. E drept ca nici nu sunt prea multe trotuare; totul se intampla pe sosea: cicruclatia auto, vanzarea de legume si fructe, somnul de amiaza al cateilor, usurarea vezicii urinare, circulatia pietonilor – cu sau fara uriase cosuri de 10 kg pe cap.

Noaptea, fiindca orasul e prost luminat, tot indianul circula cu faza lunga. Orbitor, fireste, ca sa nu mai zic periculos si stresant. Din pacate nu sunt dintre cei care slabesc la stres, altfel as fi dat jos vreo 15 kile. In anumite ocazii ma ambitionez sa fac educatie cu soferii, le fac flashuri si unii se simt si sting faza lunga, altii insa cu faza lunga si 100 la ora zboara ca bidiviul lui Fat Frumos la 5 cm de tine, in vreme ce tu aproape ca opresti, orbit, cu retina arsa, intrebandu-te daca o sa mai vezi vreodata.

Cam asa e cu condusul in India; multa vreme nu am putut asculta muzica pentru ca totul era nou si solicitant si pur si simplu nu mai suportam alti stimuli sonori in mediu. Acum muzica acopera claxoanele si merg bine-mersi zilnic la scoala pe o sosea care serpuieste printre vii si trece printr-un sat unde oamenii isi fac toaleta pe strada la 7 dimineata: femeile se spala la galeata si se piaptana, bunica aduna iarba pentru vaca, domnii fac pis intorsi discret cu spatele la drum, iar  copiii se tarasc de-a busilea pe sub rotile masinilor.

Dintre toate locurile, satul ala mi se pare cel mai tare si ma mir ca inca nu am ajuns sa ma salut cu localnicii. Cand trec pe acolo, as putea la fel de bine sa opresc motorul si sa trag masina cu o sfoara, pentru ca mai incet nici nu pot merge. Oamenii ma privesc curiosi sau indiferenti, eu le zambesc si ma rog ca pruncii lor sa stea si azi departe de rotile mele.

Despre Goa, cu mult drag

Standard

DSC_0033

Cand colegul meu de serviciu, Razvan, avea id-ul razvangoa, in anul 2003, habar nu aveam ce e Goa si nici explicatiile lui nu m-au lamurit. Un loc in India unde e muzica si distractie si plaja. India mi s-a parut multa vreme o tara care nu exista; o combinatie fantasmagorica de hindusi cu turban si amerindieni. Imi imaginam un mare club, un Bamboo desantat labartat pe malul marii, nisip, femei bete cu parul despletit, stroboscoape si jocuri de lumini, halucinatii. Nu fusesem inca nici la Vama Veche (si deja Vama incepea sa nu mai fie ce fusese), asa ca nu aveam termen de comparatie pentru tineret hippie care-si traieste viata pe plaja.

Azi Goa nu mai e deloc decadenta. Legile s-au inasprit, politia patruleaza pe plaja zilnic, pescarii fumeaza marihuana in coliba lor, fara sa se incurce cu turistii albi ca laptele, infasurati in carpe colorate, cu parul despletit si bindi in frunte, care inca insista sa fie hippie. Drogurile si alcoolismul sunt o problema mai mare in Goa decat in celelalte state indiene, conform declaratiilor oficiale; cu toate astea, niciunde nu cumperi bautura pe toate drumurile ca in satele din Goa, iar alcoolul local, feni, o tuica de caju sau cocos, face explozie in gura. Ca turist in Goa, esti mai rasfatat decat in orice loc din India: ai multa libertate, nu se uita lumea la tine ca la urs, ai acces la produsele vestice cu care esti obisnuit si cred ca daca tot ce vezi din India este Goa, atunci vei ramane cu impresia ca India e „ca la noi, doar ca mai mizerie”.

Dupa 500 de ani sub portughezi, Goa e cel mai putin indian dintre statele Indiei; e statul unde barbatii sunt egali cu femeile prin lege, unde vaduvele nu trebuie sa moara pe mormantul sotului (ba chiar ii mostenesc binemersi averea, daca exista!), unde se intampla frecvent casatorii din dragoste, femeile poarta rochii care le dezvelesc pana la genunchi picioarele, iar localnicii se numesc Joao, Antonio, Maria Fernanda, Carolina, Joaquim Barreto Cardinho, desi arata pe dinafara exact ca N. M. Sivakumar, Preeti, Radhika, Laxmi si Krishnamurti – vecinii lor din Kerala sau Karnataka.

Ceea ce ii face pe turisti sa revina (sau sa ramana, transformandu-se astfel in localnici sezonieri) este susegad. Viata in Goa este guvernata de susegad – un cuvant care provine din portughezul sosegado  si inseamna pasnic, linistit, netulburat, sau, in pasareasca moderna, chillax. Soarele rasare si apune peste plajele tolanite si calde; casele se darama si inalta an de an, la fiecare muson; totul are un ritm si un ritual care te prinde si te poarta cu sine, zi dupa zi, pana la infinit.

DSC_0004  DSC_0056  DSC_0084 DSC_0125 DSC_0143 DSC_0187

O mica nebunie

Standard

Elevii nostri de liceu merg intr-o excursie la Agumbe, sa studieze flora si fauna padurii tropicale. Pregatirile pentru excursie au inceput din luna august, s-au fotocopiat pasapoarte, s-au obtinut aprobari de la parinti, s-au cumparat bilete de tren. Luni seara a plecat prima grupa, biologia, urmand ca maine seara sa plece geografia. Proful de geogra e din Noua Zeelanda, sosit anul asta, fara experienta internationala si foarte curios. Asa cum trebuie sa fie un prof de geografie. Ti-ar vorbi nesfarsit despre structura solului, tipurile de pasari si de serpi din India, vegetatia tropicala si schimbarile climatice. Pentru ca e si prof de istorie, cand incepe sa povesteasca legende din Mahabharata sau povesti ale populatiei maori din Noua Zeelanda, iti doresti sa nu mai termine.

Proful de bio e din Alaska. Inainte sa vina aici, a predat in Kuweit si in Mongolia. Povestile lui despre Mongolia sunt inepuizabile. Intr-o iarna a ramas cu coada unui caine in mana, fiindca nu si-a dat seama ca animalul inghetase bocna si a incercat sa-l bage in casa. S-a scufundat cu jeepul intr-un rau aproape inghetat si a iesit inotand in pielea goala, cu hainele deasupra apei, ca sa aiba haine uscate la mal. A fost o idee buna, fiindca ajutor a primit abia dupa sase ore. S-a ratacit prin stepa si a dormit in iurte. Alaska din pozele lui nu e cea din „Doctor in Alaska”, ci un loc verde si cald, cu cele mai frumoase lacuri pe care le-am vazut vreodata.

Elevii de liceu sunt din Germania, India, SUA, Italia, Norvegia, Franta, Canada, Israel. Nu stiu daca sunt mai mult de doi din aceeasi tara. Inainte sa vina in India au locuit in Dubai, Korea, Singapore, Indonezia, Elvetia si Dumnezeu-mai-stie-unde. Au tot 16-18 ani si sunt tot usor zapaciti si zanatici ca toti liceenii, dar si isteti, responsabili, saritori, curiosi, muncitori.

Saptamana trecuta la cafeaua de dimineata proful de geogra nu mai contenea cu povestile despre Agumbe. Rezervatie a biosferei, serpi si lipitori, tigri in libertate, padure tropicala, paseri maiestre si o trupa de exploratori parliti de soare pornita sa exploreze cu blocnotesul in mana aceasta diversitate.

– Ah, am oftat, ce-as vrea sa merg cu voi!

Ieri, acelasi prof de geografie nu mai stia cum sa-si pastreze calmul.

– Poimaine plec!!

– Ah, ce te invidiez, prietene!

– Hai cu noi!

– Hai ca vin! O facem excursie obligatorie, ii nascocim niste legaturi curriculare sau poate o legam de chestiunea relevantei in educatie si a ancorarii invatarii in contextul lumii in care traim.

– Imi pare rau ca nu poti sa vii si-mi pare rau ca sunt asa de bucuros. Dar chiar mi se pare foarte tare!

– Chiar este foarte tare, mai ales pentru voi astia de geogra si bio care stiti la ce va uitati.

Sambata incepe Dussera, un festival hindus care se mai numeste si Dasara sau Durga Puja si care dureaza multe zile. Cum sarbatorile hinduse depind de fazele lunii, durata si data lor e variabila. Colega Elizabeth a aflat ca in Mysore, un oras aflat la 5 ore pe autostrada de Bangalore, se sarbatoreste Dussera cu cel mai mare fast. Cum tocmai am achizitionat o masina, am zis da, mergem! Elizabeth a rezervat un hotel frumos in centrul orasului si-a dat sfoara-n tara pentru cine mai vrea sa mearga.

Masina nu e inca pe numele meu, deoarece trebuie sa ma prezint personal la politie ca sa semnez o hartie si nu reusesc din pricina programului de la scoala. Totusi am condus deja peste 200 km si sper curand sa rezolv si cu hartiile. Dupa o serie de amanari si neintelegeri am facut programare pentru joi (maine e sarbatoare, ziua lui Gandhi, deci nu se lucreaza).

Elevul John dintr-a saptea e cam bataus. Isi necajeste colegii si raspunde obraznic profesorilor. Dupa multe avertizari si emailuri, i-am invitat pe parintii lui la scoala, la o discutie cu directorul, joi.

Zilele de la scoala anul asta trec ca apa involburata. Ore, emailuri, traznai de-ale copiilor, sedinte, optionale, alte sedinte, alte emailuri, cursuri de formare pentru profesori si de informare pentru parinti.  Numai azi am avut patru sedinte. Cate sedinte poate sa duca un om? Nu stiu. Eu la mai mult de una pe saptamana nu fac fata. Pe marti sunt deja pe pilot automat: cafea, cereale, prima ora, prima sedinta, criza!, a doua ora, prima intalnire cu parintii, 65 de emailuri, criza! si tot asa.

Si totusi azi cand directoarea de la liceu a venit in cancelarie si a strigat: „Cine vrea sa mearga in excursie la Agumbe, ca mai am nevoie de un om?”, eu am sarit numaidecat:

– Eu!!!!!

– Ok, maine seara plecati, mergi cu proful de geogra si 5 elevi, intoarcerea e duminica cu 9 elevi, ca unii sunt deja acolo. Mergeti cu trenul, biletele sunt luate, am nevoie de o copie dupa pasaportul tau.

Doua ore mai tarziu, cu toate hartiile despre Agumbe in fata, cu lisa de ce-mi trebuie in bagaj pe masa (lanterna, pelerina de ploaie, sosete anti-lipitori, pantaloni de trening cu elastic la glezne, bocanci etc…. adica tot ce n-am!!!) ma intrebam ce naiba m-a apucat? Nu sunt outdoorsy de fel; Dumnezeu stie ca m-am dus la hiking in sandale si a trebuit sa-mi dea o colega adidasi, noroc ca-i avea in portbagaj. Cuvantul „lipitori” imi provoaca groaza si nu pot sa zic ca ma impac bine cu serpii. Nu stiu nimic despre structura panzei freatice si nici despre masuratorile topometrice. La 86 de kile sunt departe de a fi sprintena ca o caprioara. Gafai cand urc pe scari de parca e sfarsitul lumii. Si ma duc in rezervatia tropicala!!!

Apoi revelatiile, una dupa alta:

  • ce fac cu Elizabeth si Mysore? Fata a rezervat hotel.
  • vin parintii lui John la scoala, cine vorbeste cu ei?
  • ce fac cu masina, ca am programare la politie joi?

IMPULSÍV, -Ă, impulsivi, -e, adj. Care este înclinat să acționeze sub influența primului impuls; violent, nestăpânit, nestăvilit. – Din fr. impulsif. Sursa: DEX ’98 (1998)

Maine seara plec in excursie la Agumbe. Colegul de geogra imi da bocanci, colega montaniarda imi da lanterna, pelerina de ploaie, ghiozdan si trening. Elizabeth s-a suparat pe mine, dar sper ca ma va ierta. Pe parintii lui John ii primeste directorul mare. Masina se reprogrameaza pt luni si mi-am luat deja liber.

Nu ma cautati, o sa fiu aici.

610_dragons_intv agumbe2 agumbe3

 

 

Discutii cu indieni

Standard

Mi-amintesc precis cand l-am intrebat pe director(ul de atunci) la interviul desfasurat intr-o camera de hotel din Londra:

– Cat e de periculos Bangalore pentru o femeie singura?

Mi-a raspuns ca voi avea o gramada de oameni cu care sa socializez, ca exista cluburi si asociatii de nici n-o sa am timp de ele, ca singura n-o sa fiu decat daca vreau, dar nu mi-a raspuns la intrebare. Femeia care-l insotea, adjuncta lui de atunci, l-a asteptat sa termine, apoi a zis, scurt si concis:

– Poate nu e o idee buna sa iesi noaptea la plimbare, insa chiar daca iesi vei fi in siguranta. Bangalore e cel mai sigur oras din India.

A avut dreptate. Nu ies noaptea la plimbare, dar ma deplasez cu ricsa si cu taxiul (uneori si dupa inserat), ma avant in parcuri si pe strazi desfundate ori de cate ori am o zi libera si stau la taclale cu localnicii cu cea mai mare placere, in engleza aproximativa locala.

2013-02-03 16.26.32

Mantri Square Mall, un loc mereu aglomerat

Am trecut din faza in care nu intelegeam nimic, in faza in care ii inteleg prea bine, adica imi devin previzibili. Unii dintre ei.

– My good name Vijay, madam. You are foreigner?

Mic, indesat, cu pielea foarte inchisa la culoare, parul cret, ochii negri si mustata. Poarta o camasa alba si pantaloni kaki, jerpeliti. In picioare are flip-flopsi, iar unghia degetului mic de la mana stanga e neobisnuit de lunga.

Urmeaza sa-mi ofere o masina, daca sunt interesata, sau sa-mi spuna ca are o sora/ nevasta/ cumnata care cauta un post de menajera. Sau amandoua.

Madam,  you have car?

– No.

– I know good car dealer, madam, good price and quality is there.

Pam-pam.

Din stradute laturalnice rasar copilasi cu cei mai mari ochi negri pe care i-am vazut vreodata. Se holbeaza pur si simplu la mine si-mi zambesc, fastacindu-se, cand le surad. Daca intra-n vorba, urmeaza sa-mi ceara bani.

– Madam, madam, which country? (as fi milionara daca as avea 10 dolari pentru fiecare data cand am auzit intrebarea asta).

– Romania.

– Madam, give me hundred rupees.

– No way.

– Madaaaaaam, hundred rupees [explicatii confuze in hindi, care includ cuvantul khana, mancare].

Si tot asa. Uneori nu le dau nimic, alteori le dau zece rupii. Uneori se aduna si altii de pe strada, animati de curajul primului. Cei mai multi sunt zdrentarosi, de multe ori desculti, nu inteleg engleza si traiesc cu adevarat in strada. Unul m-a dus sa-mi arate cortul incropit dintr-o foaie de plastic, unde locuia impreuna cu mama si foarte multi frati. Mama, o femeie pipernicita cu un par superb, impletit cu flori, ondulat si lung pana la mijloc, spala rufe lovindu-le de o piatra. M-a privit cu un aer obosit si mi-a facut semn ducandu-si mana cu degetele impreunate la gura, ca si cum ar fi mancat popcorn: mi-e foame, da-mi bani. I-am dat, dar nu am rezolvat problema saraciei in India.

2012-11-15 15.16.31

copii cu ochii mari

Pana la urma, asta e calitatea lor: sa fie extrem de transparenti si de previzibili. Asa impune norma sociala, pana la un anumit nivel. Cand se traieste in strada, intimitatea e ca si inexistenta. Un reporter care a vizitat o mahala din Mumbai a fost nu a fost uimit sa gaseasca femei care se prostituau, dar a fost stupefiat ca o faceau in aceeasi odaie cu barbatul, socrii si copiii. Solutia gasita fusese o perdea care, ca la spital, separa patul de restul camerei.

**

– Which country, madam?

– Romania.

– Madam, why you come in India?

Soferul de ricsa de aseara. Nu intelegeam mai nimic din ce spunea, asta si din cauza ca avea un defect de vorbire. M-a lasat sa trec in fata si sa tin de ghidon. Mi-a aratat cum sa accelerez si cum sa franez tricicleta motorizata care ne purta printr-un Bangalore pustiu (sunt zile de sarbatoare, Ziua Independentei si sarbatoarea zeitei Lakshmi) la o ora aproape de miezul noptii.

Ghidonul vibra puternic si simteam fiecare denivelare din asfalt. Cu ocazia asta mi-am dat seama ca nu exista niciun fel de marcaje pe sosea si doar un numar minim de semne de circulatie pe margine. In oglinda retrovizoare nu se vedea nimic. Mi-a zis ca n-o foloseste, ca, dupa 15 ani, „stie” cand si de unde urmeaza sa-l depaseasca un alt vehicul.

Cu Said, la final de traseu

Cu Said, la final de traseu. In spate, colega zapacita Joanna

Simteam fiecare denivelare si de fapt totul era denivelat. Urcam si coboram santuri si gropi si galme din alea de redus viteza, care aici sunt – ca si-n Bucuresti pe strazile cu manelisti miliardari- facute direct din asfalt. In timpul asta, soferul nostru vorbea necontenit in engleza si-n hindi si striga la colegele mele sa-l pozeze, sa-l pozeze, sa-l mai pozeze o data. Mi-a zis ca-l cheama Said si ne-a cerut tigari.

– Te vede Profetul ca fumezi, l-am certat.

– Alcool nu beau; de fumat nu-l intereseaza pe Profet. Si, oricum, sa stii ca alcool nu beau niciodata.

Pe hindusi zeii lor ii lasa sa bea alcool si sa fumeze, dar nu sa manance carne de vaca. Abia de curand am observat ca puiul si pestele sunt singurele feluri de carne disponibile in meniurile restaurantelor ne-vegetariene.

Cu colegii la un ceai cu lapte, garam chai

Cu colegii la un ceai cu lapte, garam chai

Doua personaje noi in poveste sunt paznicii de la complexul unde locuiesc acum.

Kabir arata cam de 19 ani, e mic de statura, plinut si are mereu un zambet cat toate zilele. Sta la masuta de la intrarea in blocul meu. Odata mi-a inmanat plin de importanta o factura de curent. De cate ori ma vede (chiar daca intru si ies din casa de mai multe ori intr-o zi), ma saluta si zambeste foarte multumit. Intr-o zi m-am dus sa-mi verific cutia postala (care se afla intr-un fel de casa a scarilor) si l-am gasit sezand acolo pe un ziar, cu un vas cu mancare. Servea pranzul. A sarit in picioare si si-a cerut scuze. I-am urat pofta buna.

In alta zi vorbea la telefon. Eu asteptam liftul, care nu mai venea de la etajul 14. El tot imi zambea. In cele din urma mi-a zis, mandru:

– It’s my father on the phone.

Aproape ca ma asteptam sa mi-l dea sa vorbesc cu el, dar probabil ca tata nu stia boaba de engleza. Altfel nu scapam.

Deep sau Pradeep e paznicul de la poarta principala. E de undeva din Nord-Est, deci are trasaturi mongoloide. E mereu in tura de noapte si mereu bine-dispus. Striga la noi de cand se vede ricsa la coltul strazii:

– Hallou, hallou, how are you tonight?

Si noi strigam:

– Deep, what’s up?

– I am guarding you, go sleep, you are safe, ne raspunde vesel.

– Deep, you are fantastic.

– Thaaaank you, raspunde, cu un a lung, foarte amuzant.

**

Cele trei surori au venit pe rand sa-mi spuna ca sunt foarte frumoasa cu fata mea asa de alba. Mie mi se pareau la fel de albe ca mine! Sarvat mi-a zis ca imi multumeste pentru compliment si mi-a daruit un sal. Eu le-am daruit la fiecare cate o pereche de cercei. Tarziu, cand se facuse vremea sa plece la autogara, sora mea Zeenat a venit la mine:

– Auzi, Sarvat vrea sa te roage sa faci o poza cu ele, dar ii e rusine…

Sper sa le mai vad, caci sunt verisoare bune cu sora mea.

Trei surori din nord

Trei surori din nord

I love India?

Standard

Suna telefonul.

– Christina, suntem la tine in complex. Unde esti?

– In blocul E.

– Venim!

Suna la usa (e un ciripit de pasarele, pe gustul proprietarului care a pus in apartament aplice si lampi care-si schimba culoarea – si pe care eu ma feresc sa le aprind).

Deschid, asteptand doua figuri cunoscute. In schimb, apar sase moace simpatice. Directoarea, adjuncta, administratorul, adjunctul, un tip bun la toate si fiica adjunctei.

– Salut! Faceam o inspectie in echipa prin apartamente. Maaaama, ce frumos e la tine!

Chiar e frumos. De vineri despachetez la valize si cutii si azi chiar am reusit sa termin. Si mi-am luat si perne pentru scaune, care imbraca sufrageria de numa. Si am poze si tablouri si chestii carate tocmai de la Ikea Baneasa.

– Ah, mama, striga copila de 14 ani, Miss Christina are cada de baie!

– Nu cred!!

Se reped amandoua in baie.

– Christina, te iubim, dar acum te uram putin, imi spun amandoua.

Le inteleg perfect; am visat un an de zile la aceasta cada. Oricum, dupa capul indian, robinetul e foarte jos si dusul foarte sus (ei nu folosesc dusul cu furtun, ci doar pe cele fixate in perete, ca englezii), asa ca baia e mai mult o gimnastica decat o placere, deocamdata. Iar apa din boiler se incalzeste timp de 45 de minute, ca sa curga toata in fix 10 minute, asa ca pana umpli cada s-a si racit. Baie, my ass. Dar am cada.

Ma bucur sa-mi revad colegii. Schimbam impresii despre vacante, raspund la intrebari despre nivelul de zgomot din apartament, placeri si neplaceri, primesc complimente, ofer multumiri, vorbim despre ziua de maine… prima zi inapoi la scoala. Al doilea an al meu in India.

– Am observat ca fabrica de lapte e reperul soferilor de taxi, zic. Cum le zic la fabrica de lapte, cum se lumineaza la fata si stiu exact unde sa ma aduca.

– De fabrica de lapte am auzit pana si eu, mi-o intoarce directoarea, care e de sase ani aici.

– Da, dar nu cred ca in al doilea an stiai deja, nu ma las eu mai prejos.

Dupa cateva minute se scuza ca trebuie sa fuga. Mai au de vizitat sase apartamente goale, in care vor fi cazati profesorii noi de anul asta. Primul soseste deja maine seara. Anul trecut pe 28 iulie zburam si eu spre India pentru prima oara…

Ii conduc la usa.

– Pa, ne vedem la scoala!

Baietii de la administratie, indieni, imi zambesc cu gura pana la urechi de pe hol. Abia acum bag de seama ca ei n-au mai intrat in apartament.

– Salutare, baieti, le zic. Multumesc pentru tot.

– Miss Christina, zice unul zambind, see how you are not alone?

Cand inchid usa dupa ei imi aduc aminte de ce imi place asa de mult sa traiesc in India.

Inapoi in India (fragmente dintr-o carte care nu s-a scris)

Standard

23 iunie 2013

E ora 10:19, boardingul începe la 13:35 și sunt la Frankfurt, în drum spre casă!

O călătorie cu perpetiții: scurt și direct am plătit 100 euro (8000 Rs) exces de greutate la îmbarcare. Apoi mi-am făcut acel self check-in în care vezi-Doamne îmi puteam alege locul. Toate locurile erau mijloc, nicio margine, nicio fereastră. Am ales un loc lângă care părea să fie un culoar, numai ca să constat că era, de fapt, un perete. Între doi indieni, un musulman și un hindus, vag asfixiată de peretele ăla, m-am pus pe judecat stewardeze: că nu zâmbesc, asta mă deranja. M-a surprins că sunt bătrâne, față de liniile aeriene asiatice, unde sunt niște copile. Fiindcă nu zâmbesc, par foarte arogante. Dealtfel mie limba germană îmi sună enorm de arogantă, acum mi-am dat seama.

Mi-am lăsat casa în cutii și pungi, sperând că cineva mă va muta intr-un alt complex si mai kitschos (dar cu cadă de baie!! un lux în India) până mă întorc.

Uneori am senzația că asta a fost, că nu mă mai întorc. Gata cu India.

Zborul lung Bangalore – Frankfurt a fost neașteptat de ușor; am dormit ca un prunc între cei doi indieni; toți ca frații: ne ridicam și mergeam deodată la baie, ne culcam la loc. Am văzut un film de dragoste cu peisaje din Provence, am râs la câteva reluări din seriale și iată-mă. Voiam să ies să văd orașul, dar e frig, aeroportul e neprietenos (campion la deschidere și libertate de mișcare e Hong Kong-ul… care nici scump nu mi se mai pare acum că sunt aici), mă tem că li se va năzări iar vreo trăznaie cu bagajele, deci la cafele prin aeroport.

Germania este scumpă, iar rupiile mele în euro valorează foarte puțin. Mă întreb cine are nevoie de un Rolex de 10,000 de euro totuși…

Mi se pare că oamenii aici se răsfață, în vreme ce dincolo nu le trece prin cap nici un sfert din unde a ajuns civilizația în Europa.

25.07.2013

Aproape aceeași oră, același loc, o lună mai târziu, lucrurile stau altfel. Stewardezele mi se par simpatice, în comparație cu cele de la Wizz air. Prețurile sunt aceleași ca la Barcelona. Banii mei indieni m-au ținut mult și bine: am umblat în lung și-n lat prin orașul cu Ramblă și platani; mi-am cumpărat tot ce am dorit – inclusiv o pereche de sandale care ma strâng de nu mai pot! – ; mi-am făcut buletin, permis etc., am băut cafele și limonada Verona și am mâncat piftii în plină vară.

Acum contemplu același stand de unde odinioară mi-am luat un sandviș occidental la care am lăcrimat de bun ce era. Umflată cum sunt cu jamoane și alte cele, sandvișul nu mi se pare nici pe departe așa de atrăgător ca la venire.

În jurul meu se poartă sari și au reapărut chipurile atât de cunoscute ale „fraților” mei.

Nu se schimbă lucrurile, doar ochii care le privesc.

–          Mi se pare că Chris nu pleacă în India, ci acasă, a zis Ioana, care încerca s-o convingă pe mama că sunt fericită acolo.

–          I am shamelessly stalking you on facebook, mi-a zis Melissa, your life is so much more interesting than mine.

În vremea aceasta eu am zile când mă simt ca Ovidiu la Pontul Euxin… dar mereu recunoscătoare că am avut șansa și conștientă că e un exil autoimpus.

Noua casă m-a primit cu toate cele trei camere și toate cele trei băi deschise. Am avut așternuturi și perne, dar și țânțar și un vâjâit care continuă. Am devenit obsedată de zgomot(e). Dacă aveam vecini maneliști era mai bine? S-a oprit. Când scriam. E liniște! Se aude foșnetul copacilor și lătratul gros al unui câine fără imaginație. O fată care făcea curat la vecini s-a oferit deja să vină și la mine, dar soțul menajerei mele (care este șofer și care m-a adus de la aeroport) a șutuit-o:

–          N-ai tu treabă cu doamna, are cine să-i facă curat!

Am dormit azi-noapte cu două griji: că n-am hârtie igienică și că sandalele care mi-au făcut numai răni la picioare sunt singura mea încălțăminte. Bagajele din Godrej erau tot în Godrej, firește. Nimeni nu-mi mutase barem o cutie!

Și am visat că am ieșit la o plimbare prin complex, în cursul căreia m-am întâlnit cu toți prietenii mei.

–          Ei, cum să crezi că stai singură aici? mă întreba amuzată Adela. Păi eu și Meli suntem la doi pași! Tu nu te potrivești la picior cu Meli? Uite, ia de la ea sandalele astea.

Eram nespus de fericită. Doamne, ce bleagă am fost, îmi ziceam. Cum de-am crezut că stau singură într-un oraș de blocuri de 15 etaje de trei ori mai mare decât unde locuiam înainte?

Și e ora 7 și s-a întunecat deja, eu mi-am scos la lumină bucătăria și baia și mi s-a promis internet pentru mâine.

E ciudat cum contextul îți schimbă mintea în așa măsură! Când am ajuns în Godrej, primul lucru m-am repezit la sacul cu pantofi să scot niște papuci de casă, pentru că acele sandale îmi distruseseră degetele. Am scos veșnicii flip-flopși la care visasem tot drumul și, extrăgându-i din sac, m-am gândit: chappals (”pantofi” în hindi). La Vamă, la nuntă la Vio, la Barcelona, acest cuvânt nu mi-a trecut deloc prin cap. La Barcelona mi-am amintit de amanida de fruites, iar ieri am văzut un documentar nemțesc despre Sagrada Familia – o catedrală post-modernă, construită după vremea – dar în felul și spiritul – catedralelor medievale.

S-a luat curentul și e o pană mai lungă decât în Godrej. În Barcelona mi-am amintit într-o seara să mă mir ca nu se ia niciodată lumina și să-mi amintesc de serile din India când, instinctiv, număr secundele de întuneric: zece, nouă, opt… De obicei sunt sub 20; acum a trecut deja o jumătate de oră.

27 iulie 2013

Instalarea rețelei broadband și a telefonului fix s-a încheiat cu succes în circa patru ore – timp în care s-au perindat prin casă șase meseriași cu nume simpatice gen Kishore, Gopal sau Chandrashekar.

Am impresia că n-am plecat niciodată din India și-n același timp mă simt de parcă abia am ajuns pentru prima oară.

Când am văzut maimuțele pe balconul de vizavi vorbeam la telefon cu sora mea.

– Avem maimuțe! am exclamat încântată și m-am repezit să scot aparatul foto.

– Aici e plin, mi-a zis ea. Din cauza musonului, nu prea e lume pe stradă, așa că te trezești cu ele că vin să-ți fure din bucătărie.

Am încercat să-mi imaginez maimuțele în Pache Protopopescu, apoi la Barcelona.

DSC_0008

Western mom

Standard

In magazinul Big Bazaar caut un cadou pentru colega Saathi, care m-a invitat azi la ziua ei de nastere. Suntem la sectiunea haine de dama si Zeenat profita sa caute si ea o kurta pentru maica-sa. Daca pentru Saathi e simplu de ales ceva, pentru Mommy e aproape imposibil.

– Iti place asta?

– Da, e frumoasa.

– Nu-mi place broderia. Mami brodeaza mult mai bine, o sa zica „Ce e porcaria asta?”. Ce zici de asta?

– Nu e prea rosie?

– Ba da, lui mami ii place alb. Uite aici albe… oh… e prea mica… asta e nasoala… nu inteleg ce lungime e asta, mami nu poarta asa scurte… asta e patata… ce croiala proasta, cum sa ma duc cu asa ceva la o nevasta de croitor… ah! cred ca mami ramane fara cadou si de data asta; pur si simplu orice i-as duce ii gaseste cusur!

Ii arat raionul Western Clothes, unde se prafuiesc pe umerase camasi si tricouri de dama.

– Ia-i un tricoul lu’ maica-ta, ii iei si niste blugi si o faci Western mom. La asta n-are ce sa comenteze!

Zeenat (care poarta tricou si blugi) nu izbucneste in ras, ba chiar face niste ochi mari si scandalizati de parca l-am contestat pe Profetul Mahomed.

– Mami nu va purta niciodata haine vestice!

– Pai daca nu-i cumperi, de unde sa poarte.

– Pai bine… dar n-ar mai fi mami!

Va mai mirati ca mami a lui Zeenat a trimis de la Mussoorie cu posta un sari pentru „mami a lu’ Christina”?

– Pai mama nu poarta sari, le-am zis.

– Nu poarta, dar e bine sa aiba.

Cu vorba, cu fapta, cu lucrul, cu gandul

Standard

Ma aduce si ma duce cu masina la scoala zilnic, de cinci luni, pentru ca eu, minunata de mine, am plecat cu permisul expirat. Incerc sa-i dau bani de benzina. Imi raspunde, simplu:

– N-am nevoie. M-as fi dus oricum la scoala, deci tot banii astia ii cheltuiam. Dar daca te chinuie constiinta, da-i cuiva care are nevoie.

/

A crescut intr-un ashram, copil indian cu parintii despartiti, intr-o epoca cand parintii nu aveau voie sa nu fie impreuna. Mama – care a luat-o in cele din urma la ea – era un suflet caritabil care aduna cu nemiluita pisici si caini de pe strada. „Nu se poate, mama, sa prapadim un suflet,” zicea cand mai gasea cate o mata prizarita pe sub rotile unei ricse.

Timpul a trecut, mama a plecat la cele vesnice, fata s-a maritat. In casa locuiesc acum doi tineri, treizeci si doua de pisici, opt caini (dintre care unul cu handicap locomotor, unul care are coloana franta pe veci de o masina care l-a lovit in plin, o batranica de cocker cu epilepsie si un maidanez pe care l-a salvat din parcarea unui bloc, unde era legat cu sarma si batut cu ciomegele), trei broaste testoase si niste pesti.

– Lumea mi-aduce mereu pisici, am acum doisprezece pui nou-nascuti pe care-i hranesc cu biberonul, ne spune la scoala. Au demolat zilele trecute o mahala, am fost sa le duc oamenilor alora o mancare calda, m-am procopsit cu sase pisici. Du-le, vaccineaza-le, ia-le de mancare. Una e zapacita, le musca pe celelalte, a trebuit sa le inchid separat.

Femeia asta salveaza zilnic o viata, in modul cel mai simplu si firesc. Citeste enorm, scrie povesti famtastice, e profesoara de psihologie si activist social prin vocatie. Sotul ei e muzician si scriitor.

– Auzi, ma loveste o inspiratie, pot sa-ti dau niste bani, sa zicem o suma pe luna, pentru pisici sau ce ai nevoie…

Ii dau lunar cam un milion. Imi raporteaza detaliat ce a cumparat cu el, desi eu nu-i cer asa ceva. Merg uneori sa vizitez menajeria. Am luat si o pisica acasa, dar am pierdut-o. Nu toti putem sa fim minunati.

*

Sase e o cifra perfecta. Ecuatiile se calculeaza pe baza mustatilor de pisica. Pe perete, unde baietii de la administrativ au facut o treaba cam de mantuiala cand au scos comanda aerului conditionat, a ramas un semn cam asa: %. A pus langa el un „speech bubble” in care scrie: percentage.

E simplu, jovial si pui mereu baza pe el. Cand e de serviciu in curte, apare cu cinci minute mai devreme la post.

– Hai, ne usuie pe Zeenat si pe mine, v-o fi si voua foame.

– Dar mai ai cinci minute de pauza, protestam.

Desface ostentativ ziarul, ca sa intelegem ca ne ignora.

Apoi ne zambeste de dupa ziar, ca un bunic.

La orele de optional antreneaza o echipa de fotbal de fete, intre care si fiica-sa, o adolescenta frumoasa care e de parere ca „daddy is ok, i guess.”

Intr-o zi nevasta-sa vine sa-mi tina companie in timp ce-mi fac serviciul in curte. Vine vorba de persoana care ma inlocuieste in partea a doua a pauzei de masa. I-l laud ca mereu e punctual, ca e simpatic, ca mi-e drag sa am asa un coleg de mate ca el.

– Doamne, zice, vizibil fericita, cred ca nici maica-sa nu-l lauda atata pe cascatul asta.

– Ba eu cred ca nu stai tu s-o asculti, raspund in gluma.

Se inroseste.

– Suntem casatoriti de douazeci si unu de ani, marturiseste, si inca mi-e frica sa-mi spun ca sunt o mare norocoasa!

#

Sunt furioasa pe eleva Popescu dintr-a zecea, care chiuleste si spune numai minciuni.

– Stii ca eleva Popescu in primele trei luni ale acestui an a venit la scoala mai mult decat in tot anul trecut? Te rog lasa-ma sa-i transmit eu ca esti suparata pe ea.

Elevei Popescu ii spune:

– Miss Christina tine la tine si isi doreste sa te ajute sa termini proiectul cu brio. Te rog sa n-o dezamagesti. Daca nu poti veni la scoala, neaparat contacteaz-o prin e-mail. Nu ne putem permite sa ne batem joc de oamenii care ne sprijina.

La orele mele de engleza, sta in banca alaturi de un elev francez, care abia intelege engleza. Ii traduce pe alocuri si-l ajuta sa tina pasul cu ora.

Ma fastacesc, pentru ca nu sunt obisnuita sa am asistenta la ora, pentru ca inca ma inhiba ideea ca nu sunt vorbitor nativ, ca sunt pe undeva o impostoare.

– Sa stii ca Jacques e norocos ca te are profesoara, imi zice cu zambetul lui putin sui si cu privirea blanda. Numai cineva care n-a vorbit intotdeauna engleza poate sa inteleaga cu adevarat eforturile unui elev ca el. Stiai ca mai mult de jumatate dintre elevii nostri au alta limba materna decat engleza?

=

Lakshmi. 26 de ani, doi copii scolari, un par lung pana la genunchi, deosebit de frumos. Spala vase, sterge mese, face cafeaua, vede de copiii de gradinita cand se joaca cu trotinetele lor, dupa masa de pranz. Uneori canta fara sa-si dea seama, in timp ce lucreaza.

– You have beautiful skin, imi spune intr-o zi. Only white skin good, dark skin not good.

La petrecerea de Diwali vine mandra sa ne prezinte copiii ei.

– Not so black skin, you see, lighter skin.

De pe amandoua fetisoarele ma privesc ochii lui Lakshmi.

– Skin is not good or bad, Lakshmi. It is people who are good or bad.

Rade cu pofta.

– Then maybe I am bad and that’s why I received bad dark skin.

<>

Cand „copiii terorismului” s-au facut mari, au devenit teroristi. Au crescut sub amenintarea atacurilor cu bombe si sticle incendiare. Parintii le-au fost ridicati peste noapte si dusi la Securitate pentru lungi si dureroase interogatorii. Au vorbit acasa o limba care era interzisa prin lege. Poate nu e de mirare ca sunt suspiciosi, incapabili sa aiba incredere in oameni, cu un simt al dreptatii exagerat.

– Stii ceva, imi spune cel mai tanar, i-am zis vreo doua bucatarului ca n-a facut copane pentru toata lumea. Eu am prins piept, dar in alte farfurii erau copane.

– Pai le-a facut amestecate si tu ai venit la spartul targului.

– Nu ma priveste. Daca era sa fie dreptate, indiferent cand am venit la masa trebuia sa mi se dea dreptul de a alege piept sau copan.

– Iti plac copanele tare mult…

– Nu, le detest, dar aici e vorba de principii si de egalitate.

Cand celui mai batran ii intra o idee in cap, nu te mai intelegi cu el. De pilda, scoala angajeaza un contabil sa ne descurce prin hatisurile birocratiei indiene. El e convins ca acel contabil e un spion al scolii, care nu vrea decat sa-si bage nasul in conturile lui si sa-l toarne la conducere.

– Pai, omule, nu scoala te plateste?

– Ba da, dar ce fac cu banii e treaba mea.

Anunta conducerea scolii ca se simte „tradat de strategia lor marsava de a-i iscodi conturile.” Isi angajeaza contabil separat, sa-l verifice pe cel al scolii. Apoi ne acuza pe toti ca suntem lasi, comozi si vanduti conducerii.

Mie cel mai interesant mi se pare ca cei doi fii ai terorismului se terorizeaza si intre ei. De fapt, dupa o vreme, numai intre ei se mai terorizeaza fiindca, din pacate, nimeni nu-i mai ia in serios. Au devenit „oameni cu pasarele.”

O mere dil ke chain (oh, the peace of my heart)

Standard

De cand am avut inima franta si a fost nevoie s-o remaiez fir cu fir, ma mandresc ca nu ma mai atasez. Nici de oameni, nici de locuri, nici de circumstante. Totul se termina, nimic nu dureaza, trecem prin timp si timpul prin noi pana vom ajunge la groapa.

Cinic, adica foarte schematic. Adevarat, dar lipsit de viata. Ce folos defilarea asta de peisaje pe la fereastra trenului care ne duce spre statia terminus, cand eu imi port din reflex costumul de cosmonaut si ma multumesc sa observ succesiunea zilelor si miscarea necontenita a pasagerilor din jurul meu?

Vedeti imaginea, nu? Trenul acela albastru, care ne ducea la bunici sau la mare, cand eram mici. Vagonul de tip bou-vagon, cu un pasager langa tine si doi vizavi – uneori cu capre, gaini si legaturi de ceapa printre care sa-ti strecori picioarele. Mergand spre nicaieri, zi si noapte, cand mai repede, cand mai incet. Si eu la geam, neaparat geamul din stanga, intr-un costum mare, alb, cu o casca imensa cu hublou. Ca in filmul „In space, there are no feelings„, unde Simon fuge in capsula lui de indata ce lumea in care traieste devine prea greu de suportat. El prefera sa stea cuibarit acolo; eu imi iau capsula si o scot in lume, sa faca cunostinta cu capsulele altora. Insa nu cobor din tren, nici nu ma astept ca pasagerul din dreapta mea sa isi doreasca sa ramana alaturi de mine pana la statia-terminus. Pentru ca eu nu ma atasez.

Dar oare nu m-am atasat deja de costumul alb cu hublou, pe care-l port ca pe-un sicriu alt-fel? Oare nu m-am atasat de tren?

La fel ca multi alti semeni de-ai mei, sufar de „insecure attachment” (tulburari de atasament). Oscilez intre dependenta (“atasament angoasat-ambivalent”) si respingerea oricarui atasament (“atasament evitant”). Cu alte cuvinte, fie ma agat de om ca raia si ii cer atentie (neaparat pozitiva!) nelimitata si exclusiva; fie n-am nevoie de nimeni si de nimic – daca ma cauti, bine; daca nu, iarasi bine.

Potrivit articolelor rasarite din palaria lui Google, acest tip de problema este mai frecvent decat credeam. Suntem multi cei care stim doar alba sau neagra: ori ne lipim de om ca raia si pana la urma suntem respinsi (adesea violent), ori ne ascundem in capsula si ne dam nemuritori si reci. Desi consolarea statistica e o prostie („mal de muchos, consuelo de tontos”, zic spaniolii), in spatele ei se ascunde intotdeauna speranta ca fiind mai multi in situatia respectiva, poate unul dintre noi va reusi sa gaseasca solutia care sa ne salveze pe toti!

Exista, oare, aceasta solutie, sau suntem condamnati la o vesnica miscare de pendul intre dependenta si singuratate?

Potrivit acelorasi articole, posibilitatile ar fi:

1) mergem la psiholog sa invatam sa ne „organizam” atasamentul, sa stabilim (si sa acceptam) limite in relatii si sa ne apreciem (“self-transformation”, zice americanul; in romana vorbim de “atasament securizant”);

2) ne gasim un partener co-dependent si  jucam in filmul casniciei cu nabadai/ traim fericiti pana la adanci batraneti;

3) ne facem sihastri/ filosofi, hotarand o data pentru totdeauna ca lumea nu ne intelege geniul. Cica Schopenhauer s-ar fi luptat si el cu atasamentul evitant si de-aia avem azi „Lumea ca vointa si reprezentare”. Daca omul se insura, facea cinci copii si-si vedea de negustorie, altfel ar fi stat lucrurile cu fenomenologia.

In varianta 4) plecam in India si locuim acolo o vreme, incercand sa ne ferim cat de cat de privirea cercetatoare a localnicilor, de vorba lor verde-n fata (“you are big, madam, more smaller is better”), de insistenta cu care isi doresc sa petreaca timp cu noi, de intrebarile incomode pe care ni le adreseaza. Aici costumul de scafandru nu transmite, ca in vest, mesajul “lasa-ma-n pace”, ci atrage atentia ca la balci, asa cum e si firesc de altfel. Se inghesuie ciuruc pe tine, bat in hublou, te pomenesti cu copii care trag de casca, cu mame care taie pe furis petice cu foarfeca sa le ia amintire, cu tati care te intreaba cat ai dat pe el, de unde, poti sa le faci si lor rost.

Mi se pare ca le este imposibil sa inteleaga conceptul de intimitate. Ceea ce e frumos, insa, este ca intruziunea lor nu are in ea niciun dram de judecata. Intre ei se judeca permanent si aspru. Pe straini ii accepta complet, cu toate ciudateniile lor.

Si cam asta conchid toti psihologii ca este esenta vindecarii tulburarilor de atasament: acceptarea neconditionata a ta ca individ unic. India a reusit sa-mi rearanjeze schemele de atasament fara ca eu sa-mi dau seama. A sarit pe costumul ala pana l-a facut praf, pe urma trenul a ramas in pana, mecanicul ne-a dat jos pe toti, am luat-o la picior spre urmatoarea statie, ne-am insotit ca pelerinii la Canterbury, semnal la mobil nu aveam, electricitate nici atat, ne-am spalat toti in apa imputita a marii si-am iesit din ea uzi.

Cand am plecat din Bucuresti, in iulie, imi doream cel mai mult sa stiu cum ma voi intoarce. Mi se parea mie ca ma va pocni iluminarea, ori cine stie? Doar cu asta asociem India in rarele ocazii cand vine vorba despre ea in Romania. Nu stiam unde ma duc si cred ca nu m-am gandit niciodata sa ma asimilez culturii locului (mintea imi era la enclava in care aveam sa locuiesc ca profesor expat).

Acum ca mai am un pic si ma intorc, mi se pare ca o sa-mi fie dor de India in luna aia pe care o voi petrece departe de ea. M-am atasat. Si cu asta s-a facut praf toata nemurirea si raceala mea.

Cantecul din titlu, cantat de Kishore Kumar, face apologia atasamentului securizant: „am dat lumea in schimbul tau, fiindca numai pe tine te vreau”, insa „acum depinde de tine sa accepti sau nu iubirea mea”.

Din cele cateva vorbe pe care le-am invatat in hindi, preferatele mele sunt dil (inima) si nimbu (lamaie).

Yoga

Standard

Am incercat yoga de trei ori de cand sunt in India si mereu mi-a placut, insa pentru diverse motive nu m-am tinut de ea constant. Dealtfel e greu sa te bazezi pe ceva constant aici, unde totul s-a schimbat de zece ori in ultimele zece luni.

2012-09-04 17.45.05

Satul unde mergeam la Yoga

M-am apucat in octombrie, la centrul intitulat pompos Yoga Wellness Body and Mind din satul vecin. Ma dusesem sa caut un cadou pentru colega mea Catherine. Se plangea de multa vreme ca e anchilozata si are nevoie de un masaj. Yoga Wellness oferea vouchere pentru masaj, asa ca i-am luat unul. Am intrebat in trecere si de yoga: 2000 de rupii pe luna, profesor individual, lectii de 5 ori pe saptamana. M-am inscris.

Profesoara de yoga, Ramia, avea 26 de ani, 40 de kile si o flexibilitate de felina. Isi punea picioarele dupa urechi si mergea in maini, in timp ce conversa cu tine despre inefabilul clipei. Eu, prin comparatie, eram un elefantel prietenos, dar butucanos. Picioarele nu-mi intalnisera niciodata sira spinarii si nici nu se pregateau de asta prea curand.

– Much weight is there, you have to reduce, imi declara periodic Ramia, pentru care atunci cand slabesti, nu tu te subtiezi, ci „clothes are loosening” (hainele se largesc).

asanas

Asane de baza: tigrul, plugul, lotusul

M-a luat babeste, cu exercitii de respiratie, cu miscari din ochi in toate directiile, cu exercitii efectuate sezand, apoi stand in picioare, pana mi-am cunoscut fiecare incheietura si muschi, le-am dat buna ziua si le-am multumit ca-si fac treaba din umbra cu mare eficienta. In fiecare zi ma invata ceva nou, fara sa uite sa repete exercitiile din ziua precedenta. Pentru ca in weekend nu aveam ore, imi dadea tema si ma ameninta ca o sa se vada daca nu mi-o fac. Asa am ajuns sa fac – in cel mai pur stil occidental – yoga in balcon, la rasaritul soarelui. Doamne, ca intr-un film eram!

Asa ma si vedeam dealtfel: plan indepartat, un sat indian cu case de toate culorile. In zare se intrezaresc niste blocuri inalte. Soarele picteaza cerul in roz. Canta pasarele: cele cateva simpatice si antipatica aia de face „chiu-chiu” pana ma capiaza. In film, insa, canta toate armonios. Cocosul vecinilor emite un cucurigu victorios. Transfocare. Pe balconul celei mai inalte cladiri, undeva pe la etajul 14, Christina sade turceste pe salteluta ei albastra. Inspira, simtind in piept aerul racoros si placut al zorilor. Expira, lasand sa se dizolve in aer toate fricile si grijile pentru ziua care incepe. Inspira, amintindu-si de piata Ateneului, dintre toate locurile. Isi inchipuie ca trece prin fara Ateneului si se duce spre Sala Palatului, poate la libraria Humanitas, poate la biserica. Expira, lasand dorurile sa se dizolve in aer. Misca incet picioarele, asa cum a invatat-o Ramia, ca si cand ar da din aripi. Inspira, expira, inspira, expira.

2012-08-18 10.22.17

Dupa o luna abia asteptam sa merg la yoga. Ramia o daduse in de-alea grele, cu incantatii (om kara, aum kara, om shanti shanti) si lumanari aprinse. Ei, exagerez, lumanarea de fapt era pentru exercitiul ochilor: urmaream lumina aia de-mi ieseau ochii prin ceafa. Nu am lipsit niciodata. Ramia a lipsit odata si am recuperat.

– Gata, mi-a declarat in ziua patru a ultimei saptamani, acum stii tot ce stiu si eu.

De la o vreme nu mai facea exercitiile cot la cot cu mine, deoarece mi-a explicat ca un program de weight reduction la greutatea ei i-ar fi fatal.

– Deci pot sa-mi fac abonament pentru inca o luna…

– Nu, de-acum faci singura acasa si poti sa vii pentru mentinere o data pe luna.

Nu am reusit sa-i explic ca nu exista o data pe luna, ca ori fac de cinci ori pe saptamana ori deloc, ca platesc cele 2000 de rupii (150 lei aprox) fara sa preget, numai sa continuam, ca vointa mi-e slaba. Fata a fost neclintita, ba chiar dupa ultima lectie si-a luat un concediu de Diwali de o luna si amin, aleluia, ca si cand n-ar fi fost.

– Doctor Ramia is on holiday, mi s-a spus o vreme, pana am si uitat sa mai intreb.

Apoi Yoga Wellness a tras la propriu obloanele si a stat cu ele trase pana mai ieri. Tot wellness era si cand s-a redeschis, dar personalul e complet nou. Locul a fost cumparat de altcineva. Preturile au crescut, zici ca e spa thailandez.

**

– O, Doamne, abia astept sa ajung in Goa, visa colega mea Sharon. Apa, soare si tipul ala cu yoga dimineata, inhaaaaaaaaale, exhaaaaale, pfaaa, cea mai relaxanta chestie…

– Te duci la yoga?

– Nu, draga, il ascult din pat, stii ce bine dorm … inhaaaale… exhaaaale… si eu ma intorc pe partea cealalta.

Desi am stat la acelasi complex de casute ca si Sharon, eu pe tipul cu yoga nu-l auzeam. Doar pe bucatarii din spate, povestind in konkani pana la puterea noptii. Uneori ziceam la misto ca poate mergem si noi la ala cu yoga. Costa 400 rupii lectia, la doi pasi, zilnic de la 7 si de la 8.

Intr-o dimineata ne-am dus. In ULTIMA dimineata, va sa zica.

Aici nu mai era ca la Ramia. Grupul era divers si la fel le erau si putirintele. Unele gagici puneau picioarele dupa urechi si dansau lambada. Altele abia se aplecau sa-si atinga degetele de la picioare. Ghiciti in ce categorie eram eu si Sharon.

Guru zbura pe langa noi ca vulturul. Omul nu facea lectie cu noi. El isi facea ora lui matinala de yoga. Cine tinea pasul, bine, cine nu, bine si el. Ai Domnului suntem toti, oi din turma Lui, fiecare dupa puteri.

Asta a nemultumit-o pe doamna nemtoaica cu ruj rosu-aprins si colanti roz. Ea voia ca guru sa o tina de mana, sa nu faca exercitii peste puterea ei si sa-i acorde multa, multa atentie. Asa a ajuns tipul ca, in cel mai firesc mod, stand intr-o pozitie imposibila sa se mai si intinda sa-i aseze doamnei mainile la spate, recitand „Inhale, exhale” si avand, in tot acest timp, ochii inchisi!! O neatentie atenta. Sau o atentie neatenta. Ca tot e India tara contrastelor.

Partea cea mai buna a acestei ore era ca trageai de tine la maxim, pentru ca vedeai ca tipul ala poate – si inca asa de usor!

Partea proasta a fost ca in seara acelei zile am zburat inapoi la Bangalore.

**

Domiciliez intr-un complex de apartamente construite in jurul unei cladiri care se numeste Club House. La Club House se aduna vecinii mei sa comenteze meciurile de cricket de la televizor, sa ia cina, sau sa socializeze la caderea serii. Club House are sala de badminton, de fitness, de squash si teren de tenis. Club House are o sala multifunctionala unde se desfasoara prin rotatie cursuri de aikido, chitara, bharatnatyam, bollywood dance si unde uneori se fac nunti. Azi am aflat ca la club house se face si yoga!

2012-09-06 17.08.44

anunturi fioroase in lift

Desi nu exista niciun sistem de reciclare si toate gunoaiele ajung, pana la urma, fix pe marginea strazilor, conducerea complexului Godrej tine enorm la colectarea selectiva. Zilnic primim laude si amenintari via panoul de afisaj din lift si ni se spune, dupa caz, ca am comis-o grav sau ca am inceput sa intelegem cum e cu selectiva. Deci becurile, bateriile si toate electronicele/ electrocasnicele se arunca doar in containerul bleu de la club house. Acolo ma aflam cand l-am observat pe cetateanul cu salteluta de yoga sub brat.

Se numeste Srinivas si cere pe un curs de o luna 900 de rupii (3x saptamana). Azi am fost singura lui eleva, dar, la fel ca si guru din Goa, Srinivas si-a facut programul netulburat, de parca as fi fost cel putin Nadia Comaneci. La un moment dat statea in cap, sprijinit doar intr-o mana si imi spunea:

– Hai, nu-ti fie frica, e usor.

Parea sa ma vada ca pe o zana a aerului si nu ca pe o faptura trupesa, marimea XL si, ocazional, L sau XXL, depinde de producator.

Azi am facut chestii mai grele decat faceam cu Ramia, dar nu mi s-a parut ca m-as fi chinuit. Yoga e foarte intuitiva si daca te chinui e clar ca ceva nu faci bine.

Cand am plecat spre casa, meditam la Pslamul 139, „Doamne, tu ma cercetezi de aproape si ma cunosti”.

Nu, yoga nu e tot una cu Bivolaru. De fapt n-are legatura.

Da, o sa continui, macar pentru urmatorii 50 de ani.

Been through the FRRO

Standard

The FRRO is the Foreigners Regional Registration Office. It is located on a street called Double Road in a „posh” neighbourhood known as Indiranagar. It is the place where we are all equal: the humble Pakistani student and the conceited German businessman, because „no one is allowed to represent the foreigner before the FRRO; the foreigner must come in person, accompanied by all the dependents.”

Oh, joy.

My visa expires in a month, so today I had to go to the FRRO to renew it for one more year. And I did it.

***

O strada cu asfalt si nisip pe jos, ca la mare. O coada rezonabil de lunga in fata locului unde urma sa-mi petrec urmatoarele zece ore. Desigur, trebuie sa fim acolo la 7, dar biroul deschide la 8 jumate. Insa daca vrei sa stai in fata, dai un ban, sau o ora de somn, dupa caz.

La opt jumate se deschide biroul care iti verifica dosarul (acelasi dosar de treijde pagini pe care l-am depus si in august ca sa-mi iau permisul de munca pe anul asta; de ce vor in duplicat aceleasi hartii? mister!) si-ti da un bon. Ghiseele unde se proceseaza dosarul nu se deschid decat la 9 jumate, deci inca o ora de admirat vopseaua de pe pereti.

Am avut doua carti la mine si pot spune ca Aamir Khan m-a insotit azi la FRRO (se aude efararou). Cealalta carte, despre dealul sfant Arunachala din statul Tamil Nadu, mi-a adus o prietena: o bunica in sari, de origine indiana, insa cu cetatenie canadiana.

– Ai fost la Arunachala?

– Da, dar doar o zi.

– Eu am fost si am stat cateva zile. Am inconjurat dealul si am si urcat pana in varf. Ti-a placut?

– Mi-a placut mult.

– E un loc deosebit. Shiva a stiut el cand l-a ales.

Discutia ne-a fost intrerupta de anuntul ca se deschid ghiseele. La ghiseul B (sunt de la A la F) aveam nr. 5.

Un cetatean cu mustata, o cucoana in shalwar-kameez verde.

– N-aveti declaratia de impozit, zice mustaciosul. Veniti inapoi cand oti avea-o.

– Stati sa va explic, zic eu, bine pregatita, ca cetatean roman, sunt scutita de impozit pentru doi ani.

– Unde scrie?

– Chiar aici.

– Nu vad.

– Paragraful subliniat.

– Mda, dar tot nu e bun dosarul. Cine e Catherine asta de va semneaza toate hartiile? De ce n-avem o copie dupa buletinul ei?

– E doamna de la Resurse Umane.

– Ce ma intereseaza pe mine cine e?! N-avem copie dupa buletin.

Tot imi impingea dosarul, asa ca am apelat la masca neajutorarii:

– Sir, sunteti suparat pe mine?

A functionat. Le place la nebunie sa-i auda pe imperialistii europeni spunandu-le „sir”. A tras dosarul la el.

– Nu sunt suparat pe nimeni, dar vine lumea asa, cu dosare alandala. Nu e vina dumneavoastra. Sa-i ziceti lu’ Catherine asta sa ne dea prin fax o copie dupa buletin, da? Si sa faca un document cum ca scoala va furnizeaza cazare.

– Pai e trecut in contract…

– Si adresa unde e?

– Pai aveti aici contractul de inchiriere pentru apartament…

– Sa faca o scrisoare ca dumneata locuiesti la adresa asta, da? Sa fie clar la comisie. Noteaza numarul de fax, doi-doi…

Mustaciosul si-a incheiat treaba si i-a trecut teancul de hartii femeii de langa el. Asta s-a apucat sa le studieze de la capat, adica la fel cum facuse si tipul cu trei secunde mai devreme sub ochii ei.

– De la doamna Catherine ne trebuie o copie dupa buletin, a repetat ea ca un ecou.

Intre timp o sunasem pe Catherine.

– Va trimite prin fax in 15 minute.

– Sa va duceti la banca sa platiti taxa de viza, doua mii de rupii.

– Si va aduc chitanta?

– Normal, altfel nu se elibereaza viza. Urmatorul!

In lumea pe care in capul meu o consider normala, in jurul acestor oficii de stat infloresc biznisuri de genul xerox, banci, consultanta in caz ca-ti lipseste vreo hartie etc. In lumea indiana nu e asa. In jurul biroului FRRO (despre care n-a auzit niciun sofer de taxi sau de ricsa, dar despre asta mai incolo) infloresc magazine de haine si cercei, restaurante cu profil vegetarian nord-indian si caini vagabonzi. Din fericire, ochisem la venire o banca. Din pacate, era mai aproape din taxi decat pe jos. Am sunat-o pe Catherine, supranumita si „experta in FRRO”.

– Banca? Pai vezi si tu pe acolo, trebuie sa fie, sau intreaba pe cineva. Sa stii ca faxul de la scoala nu merge, asa ca ti-am trimis hartiile alea pe mail. Unde le printezi? Vezi si tu un print shop pe langa FRRO, trebuie sa fie. Sau suna-l pe Icsulescu, ca el a fost vineri la FRRO, ia intreaba-l, unde a platit?

In cele din urma sigur ca totul s-a terminat cu bine. La banca, unde am ajuns pe jos – prin nisip – in 20 de minute – pielea mea alba si zambetul pierdut mi-au atras favoruri astfel:

  • domnul cu mustata de la primul ghiseu mi-a completat un formular pe care trebuia sa-l completez singura
  • doamna in sari roz de la casa l-a chemat pe Ganesh de la IT sa-i bage in priza aparatul, ca sa pot plati cu cardul
  • tanarul sikh cu turban de la al doilea ghiseu mi-a dat pixul lui sa semnez cincizeci si patru de foi cum ca eu sunt Christina, vreau sa depun banii aia, ii vreau in contul lu’ FRRO, ii depun azi, ii depun la Banca Ix etc. [apoi i-a venit un client la ghiseu si, pe cand semnam foaia cinzestrei, aud un urlet: „Madaaam, my pen!”]
  • doamna in sari albastru care trebuia sa-mi emita un cec de banii aia mi-a zis sa iau loc ca ea e foarte ocupata si inainte de 30 de minute nu se apuca de cecul meu, ca apoi sa reduca termenul la 15 min, pe care le-am petrecut cautand si negasind un bancomat pe o raza de 200 m

M-am intors cu chitanta, nu era picior de print shop pe langa FRRO (madam, internet is not work, you want print from USB stick?/ madam, here no print, xerox only madam, you want xerox? / madam, electricity is not paid, power is not there, see, no power, sorry), asa ca m-am prezentat la prietenul mustacios de la ghiseul B si i-am zis:

– Sir, this is the receipt, and you will receive those papers by fax later.

Uitase cu totul de nodurile in papura pe care mi le gasise.

– Ok, ok, madam, papers are not an issue, you come back at 3:45, leave passport here only, ok?

Era ora 1. Catherine ma suna nervoasa, ca nu reuseste sa faca nimic cu blestematul de fax, poate totusi gasesc eu sa printez.

Am luat o ricsa si m-am dus in centru. Praf, mizerie, galagie, claxoane, caini, vaci. Mi-era foame. Stiam un loc curat si ok. Am cerut paste. Nu aveau. Din meniul de 25 de pagini aveau doar bauturile si sandvisurile. Am cerut un sandvis cu sunca. Sunca era stricata. [Madam, is hot outside, what to do, food gets spoiled, you want rice?] Am baut un ceai cu lapte si l-am intrebat daca stie un print shop, tragand pofticioasa cu ochiul la imprimanta care se intrezarea in camera din spate.

– Printing will be there on Brigade Road.

– Where, on Brigade Road?

– Madam, printing will be there.

Uneori nici nu stiu daca nu inteleg sau fac misto de mine, zau.

Brigade Road e celebra pentru magazinele de haine, fast-fooduri si un foarte popular cinematograf. Nu pentru print shopuri. Am intrat intr-un magazin de imprimante:

– Sir, print shop is there?

– Print shop will be there, madam, left side.

Nu ma intrebati cum, dar stiu cand interlocutorul imi indruga verzi si uscate. Se vede pe fata lor ca habar n-au ce i-am intrebat, dar vor sa fie amabili.

Urmand niste sageti alambicate, am ajuns intr-o parcare. Acolo, un garajel inghesuit, cu sase calculatoare de pe vremea cand credeam ca internetul vine din priza.

– Madam, your ID card.

– Here.

– Madam, this is not a passport.

– No, this is my ID Card. And my passport is with the FRRO, so I need to print these two pages out to get it back.

– Madam, this is driver licence?

– No, it’s my ID. Romanian ID. See? Romania. This is the country.

– Romania, madam. What name?

– Christina.

– Good name?

– Yes.

„Your good name” e numele mic.

M-a trecut intr-un caiet, cu toate datele din buletin. I-a luat cam 10 minute. Apoi mi-a deschis calculatorul numarul 5. Am printat, am plecat. La iesire, un tip iti scria numele pe un bob de orez, contra a 30 de rupii. Am comandat trei boabe: Christina, Zeenat si Fanny. Tipul a fost in culmea fericirii. La fel si eu, fiindca boabele alea sunt chiar misto.

Am luat metroul si m-am intors in Indiranagar. Nu stiam exact cum sa ajung de la metrou la FRRO, asa ca am luat o ricsa. S-a dovedit ca soferul habar n-avea ce e aia Double Road si FRRO. M-a plimbat aiurea pana am ajuns intr-un loc pe care l-am recunoscut si care era cam pe la mama dracului fata de unde voiam eu sa ajung.

– Sorry, madam, Double Road I don’t know, but this is beautiful road, many shops are there.

– Sir, I have an appointment at the FRRO, I’m not going shopping!!

Am ajuns la ora 4. Mustaciosul nu era la ghiseu, insa floricica in verde, da. De la bonul 5 (cat avusesem eu) progresasera pana la bonul 34. Floricica nu dadea semne de oboseala. Sala era plina de straini din toate natiile, ceea ce m-a facut sa ma gandesc la satul acela de 100 de locuitori, ori la Turnul Babel. Studentii din Pakistan si Bangladesh erau cei mai umili, sarind la orice chemare si respinsi din orice fleac. Americanii – in numar mare – comentau cu voce tare birocratia indiana. Africanii isi asteptau randul cu multa voie-buna. Japonezii erau singurii insotiti de translator.

– Fai o’clock paper will be there, m-a anuntat Floricica.

Era patru. L-am luat pe Aamir Khan in brate si-am citit capitolul despre Lagaan si pe cel despre Andaz apna apna (1994) un film pe care mi l-am cumparat ieri. S-a facut patru si zece. Am jucat angry birds pe telefon. Patru jumate. Am intrat in vorba cu niste fete. Cinci fara zece.

– Madam, wait seated, I will call you.

Sase fara un sfert.

– Is there a problem with my file?

– No, madam, no problem.

– I printed these papers that you requested…

– You can keep them, visa is ready, madam, sign here.

Dupa zece ore de cand intrasem, am iesit din biroul FRRO cu viza pe un an si permisul de munca reinnoit. Intreaga experienta mi-a amintit de momentul emotionant al inmatricularii primei mele masini, insa m-a si dus cu gandul la Germania, fiindca e clar ca aici nu suntem in occident din urmatoarele motive:

  1. taximetristul m-a intrebat pe mine de dimineata daca stiu unde e strada si cand i-am zis ca nu, s-a oferit sa ma lase in drum si „ma descurc eu.” Cu mare blandete, l-am sfatuit sa intrebe pe cineva, eventual un vorbitor de kannada, poate totusi aflam. In cele din urma am aflat, e drept ca in hindi, de la un batranel. Soferul s-a bucurat la fel de mult ca si mine si mi-a si zis: „Ati vazut, madam, am nimerit!” Pai da, amice, da’ era sa ma lasi in drum, uitasi?
  2. la xerox nu era curent, de aceea nu se putea face nicio copie. Nu pricep, totusi, de ce magazinul era deschis? Ca doar altceva nu vindea. Domnul care sedea turceste pe bancheta si citea ziarul mi-a zis ca de doua zile n-au curent. Poate mai spera?
  3. la banca, bagarea aparatului in priza a luat cca 20 min. Oare nu le da prin cap ca cineva si-ar putea dori sa plateasca si cu cardul?

India imi pune la grea incercare rabdarea, si nu doar la FFRO. Innoirea vizei se face o data pe an, insa legume cumpar la doua zile si de aceeasi lentoare ma lovesc. Nimeni nu se mira ca vanzatorul serveste 3-4 clienti in acelasi timp. Nu au conceptul de „bagat in fata”, la ei e regula ca te bagi in fata, fluturi banii si speri ca mana ta sa fie aleasa din zecile de maini de un vanzator plictisit si mustacios care nu se grabeste nicaieri. Daca esti la casa si casierului ii suna telefonul poti doar sa te rogi sa fie un apel scurt. De obicei nu este si se aseaza confortabil in cot, la taclale. Eu fierb, indienii din spatele meu asteapta linistiti. Au tot timpul din lume. O colega mi-a zis: „Nu uita ca noi credem in reincarnare si asta e doar una din multele noastre vieti. De ce ne-am grabi?”

Goa

Standard

Un zbor de o ora cu avionul de la Bangalore la Dabolim. Sase dimineata. Un somn de nu-mi puteam tine ochii deschisi. Si, la un moment dat, senzatia ca dorm foarte foarte confortabil, numai ca sa deschid ochii si sa vad ca-mi rezemasem capul de fundul stewardului care trecea cu carutul de duty free shopping. Am zambit, a zambit, m-am culcat la loc pe spatarul incomod al scaunului.

Un taxi preplatit (1500 de rupii) de la Dabolim la plaja Palolem. A mers bine, mai bine ca multi soferi indieni care-si risca si-ti risca viata pe soselele intesate cu vehicule de toate felurile si de toate culorile, cu tractiune mecanica sau animala.

Un sat aruncat intr-o padure de palmieri. Pe jos era nisip, pe strada inflorea comertul cu suvenire, iar noi cautam „The Cozy Nook”, unde speram sa gasim doua camere, desi nu facusem rezervare.

O fata cu coada impletita si un caine. Haideti dupa mine, ca si eu tot la Cozy Nook merg. Cainele mergea inainte, miscand din coada. Fata se oprea la rastimpuri sa schimbe o vorba cu vecinii: un baiat lungan si slab care cara pe umeri un bidon de 10 litri de apa, o femeie in varsta, cu sari albastru insurubat in talie ca sa n-o incurce la maturat. Haideti, haideti, incolo mergem, ne indemna ea, vazand ca ne-am oprit s-o asteptam.

O alee din funduri verzi de sticle ingropate in nisip. The Cozy Nook era chiar pe plaja, lumina cadea orbitoare pe barul unde cativa clienti se asezasera deja la micul-dejun, pe leaganele aruncate ici si colo, pe casutele colorate in care speram sa prindem si noi un loc. La fiecare usa razele de soare jucau pe suprafata apei din lighean – lighene albastre, galbene, roz si rosii ca sa-ti speli picioarele de nisip.

O ora mai tarziu. Era prea devreme pentru bere, dar in lumina aceea a marii si a vacantei mintea judeca altfel. Apa era calda si mica pana departe, numai buna de balacit. Si noi aveam o cheie, ca tot omul cazat la Cozy Nook.

2013-03-23 12.36.45P.S. Acest post porneste de la o poza random (cea de mai sus), careia am incercat sa-i reconstitui povestea. Poate o sa fac asta si cu alte poze, poate nu.

Turismul, adaptarea si doi litri de gaz

Standard

Dupa multa vreme, azi am nimerit un sofer de ricsa care m-a dus la un magazin de suveniruri, in loc sa ma duca direct acasa. E o practica uzuala aici ca ricsarii sa primeasca un comision de la niste magazine in care in mod normal n-ar intra nimeni ca sa le aduca clienti, insa eu doar de doua ori am nimerit in combinatia asta.

– Si dumitale ce-ti iese? l-am intrebat cand a scos de la piept cartea de vizita cu emblema magazinului.

Stateam, bineinteles, intr-un trafic infernal, zgomotos, imbacsit de gaze de esapament si aproape nemiscat de vreo zece minute.

– Imi da cupoane si bag de ele doi litri de gaz, mi-a zis soferul cu ochii sticlindu-i.

– Si daca cumpar de la magazin?

– Nu trebuie sa cumparati, doar intrati si eu iau cuponul.

– Dar sa zicem ca-mi place ceva si cumpar.

– Atunci e si mai bine, ca primesc procent in bani.

– Am inteles. Te rog insa sa NU ma duci la magazin, ca nu ma intereseaza.

– Nu, doar ziceam asa.

Stau eu de zece luni in India si ma uit cu mirare la bangalorezi: cum merg ei cu toata familia pe motocicleta de parc-ar fi masina, cum traverseaza peste tot, cum se baga in fata fara nicio jena, cum isi traiesc viata in strada (unde se si spala, piaptana, pisa, caca, beau si mananca), cum isi vopsesc camioanele in cele mai fistichii culori si atarna de el sfare cu motocei de crapa toate matele de pe sosea, cum pun ei pe toate cladirile in constructie un cap de diavol ca sa sperie hotii, cum sunt superstitiosi, servili, prietenosi, comunitari, cu un spatiu personal cat unghia si extrem de vicleni. Dar zece luni nu sunt o viata de om si eu raman alba, turista si, in povestea de azi, iesita dintr-un mall fistichiu cu o punga de la Marks and Spencer in mana. Va mai mirati ca drept in fata magazinului de suvenire m-a oprit?2013-04-22 16.20.38

– Stiti, magazinul e chiar aici si daca vreti sa intrati… sa iau si eu cartela aia, ca-mi da doi litri de gaz…

– Om bun, intelege, nu sunt turista, nu am nevoie de elefanti de lemn si de cutiute de bijuterii cu intarsii de fildes, sincer…

– Doar intrati si iesiti si-mi iau cartela…

Stiti cum e cu magazinele astea? Intri, dar nu stii cand iesi. Aceste magazine de suveniruri – care pot fi recunoscute dupa faptul ca-s mai curate si mai luminoase ca celelalta dughene (deh, dupa gustul vesticilor) si au rafturi inalte pe care stralucesc elefanti si zei de lemn si bronz, saluri si bijuterii de argint – sunt conduse in Bangalore de o gasca de musulmani, asa numitii Mallu Muslims, originari din Kerala. Au aceeasi marfa toate, patronii de multe ori sunt veri sau neamuri de vreun fel si preturile variaza enorm. Toti vanzatorii din aceste magazine vorbesc la fel, intr-o engleza onctuoasa si pe un ton ca de linistit copiii mici: „Ah, vad ca nu purtati bijuterii, e limpede ca nu ati gasit inca ce va trebuie, ia sa va arat eu niste pandantive…” si au o rabdare si o insistenta infinite. Vand numai produse foarte bune, dar cer pe ele cele mai nesimtite sume.

– Buna seara, poftiti…, m-a intampinat un tanar intr-o camasa bej, care s-a recomandat drept Shahid. Desigur va pregatiti sa plecati inapoi acasa si doriti ceva suvenire…

– Nu ma pregatesc sa plec niciunde, am raspuns la fel de onctuos, am fost doar adusa pe sus de un domn sofer de ricsa.

– Asadar elefanti, bijuterii, saluri, poate o posetica? a zis Shahid, prefacandu-se ca n-a auzit treaba cu ricsa.

– Asadar nimica, fiindca nu plec nicaieri.

– Inteleg, nu sunteti turista. Inseamna ca va place orasul nostru, daca ati decis sa locuiti aici…

Imi place orasul lor, dar una din placerile mele cele mai mari este sa stau de vorba cu oamenii. Sperand ca ii voi face vanzare, Shahid mi-a povestit despre Bangalorele copilariei lui, mi-a aratat posete si cercei si mi-a turnat o poveste despre cum lucreaza ei manual bijuteriile, dupa o tehnica stramoseasca, desi avea niste bijuterii deloc originale sau unice, ci chiar de serie. M-a intrebat despre Europa, unde isi doreste enorm sa ajunga (mai ales in Italia; am cunoscut multi indieni fascinati de Italia) si mi-a spus ca el este si profesor de yoga, dar nu orice yoga, ci alinierea chakrelor si echilibrarea energetica a corpului. Ma temeam ca o sa scoata o carte de vizita, dar mi-a zis ca nu lucreaza cu femei, ci doar cu barbati, ca el nu are cabinet, ci merge acasa la clienti. Ce e cel mai misto in magazinele astea scumpe unde nu mai scapi de vanzator, care uneori te apuca de haina sa te tina pe loc si arunca pe jos de-a valma saluri, carpete, etc. strigand, „Ce culori, ce materiale, cum sa nu-ti placa!” – deci ce e cel mai misto la ele este ca vanzatorilor le place sa vorbeasca si nu se supara daca le pui o mie de intrebari, ii tii juma de ora de povesti si pleci cu mana goala.

In cele din urma am plecat, dupa ce refuzasem: elefanti, bijuterii, covoare, carpete, fete de masa lucrate manual, saluri de Casmir si matase cu sau fara broderii, idoli de toate marimile si posete cusute cu fir de aur.

– Va astept atunci la Craciun, mi-a zis Shahid, fiindca atunci cred ca veti dori sa luati cadouri pentru familie, prieteni.

In ricsa ma astepta soferul meu, fericit ca-si incasase cupoanele.

– Ati cumparat ceva?

– Nu.

– Pacat, imi dadea si mie comision daca luati acolo o bratarica, ceva.

Si-ti vine sa zici, nene, da’ nu-ti ajunge, sunt bataia dumitale de joc etc. etc., dar stiti cum e aici? Tu te enervezi si in gol vorbesti, ca ei nu tipa la tine inapoi, nici nu se enerveaza, zic doar asa, ca pentru ei, „Madam, madam, nu va faceti sange rau, eu acasa va duc, ce, v-am dus in alta parte? Ei, la magazin daca nu voiati nu intrati, doar nu v-am dus legata, dar ce? N-au lucruri frumoase? Eu nu va duc la speculanti, aici sunt oameni de treaba, magazin frumos, curat, cum place la turistii din Europa.” Si totul e asa de poticnit, in engleza lor indiana si adesea impestritata cu cuvinte din hindi, din kannada, incat n-ai cu cine sa te certi, ba te si gandesti ce rost are sa te infurii, cand totul e maya si faptul ca tu faci ca trenul pentru ca … pentru ca ce? Adica unde te grabeai? Ce, n-a fost interesanta conversatia cu Shahid? Si ce daca n-aveai in plan sa te duci la magazinul ala? Nu ti-a luat nimeni banii.

2013-04-23 10.50.22

Shahid ar zice ca noi, europenii, n-avem chakrele aliniate, de-aia ne sare tandara din orice.

Foarte new age, da, doar ca India e asa – ei sunt new age de felul lor, organici si firesti si mereu surprinzatori.

*

La Bangalore ploua foarte convenabil doar seara, dupa ce ne-am strans la casele noastre. Este deja regula ca pe la 7-8 va incepe sa tune si sa fulgere, apoi din cer se va prabusi brusc o cascada de apa acompaniata de un vant care zboara usi, ferestre, perdele, bonuri de pe masa si hainele de pe uscator. Apoi vijelia se transforma in ploaie mocaneasca si aerul se racoreste placut.

Peste 31 de zile fix plec la Bucuresti.

2013-04-22 16.21.32 2013-04-22 16.46.01  2013-04-23 10.50.29 2013-05-10 18.00.35

Povestind India

Standard

Celor care-mi cer sa le povestesc India le spun sa vina aici, pentru ca India trebuie traita.

Primul temerar a fost fratele meu, care a venit intr-o zi frumoasa de martie, insotit de iubita lui. Asteptam cu nerabdare sa le vad mutrele la prima plimbare cu ricsa. Intamplarea ne-a scos in cale un sofer absolut dement, care zbura cu taraboanta aia cu 40 la ora prin traficul haotic al unei sosele de 3-4 benzi (latimea variaza; benzile, fireste, exista doar in imaginatia mea, fiindca drumurile nu sunt marcate). Atunci am aflat ca si cu 40 se poate zbura!

Iulius filma toata aventura, probabil ca sa-si filtreze groaza prin lentila aparatului. Altfel cum sa-mi explic ca, ajungand acasa, a insistat sa vizionam filmarea? Urmaririle cu politisti si gangsteri nici macar nu se compara. Masina aia care – vezi-Doamne – iese-n mijlocul unei intersectii asa-zis aglomerate din New York, fix in clipa cand intersectia respectiva e traversata de un nesfarsit camion? Aia e cam maximul ce poate Hollywood. Bangalore poate mai mult: pentru ca semnalizarea nu se foloseste, trebuie in permanenta sa ghicesti cand soferii trec de pe o banda pe alta, fara sa uiti sa iei in calcul motocicletele, ricsele, caprele, albinele, trasurile cu sase armasari si pietonii. Din cele trei benzi, cam sase sunt in permanenta ocupate. In intersectii rareori exista semafoare sau indicatoare, iar cand exista nu le baga nimeni in seama, ceea ce face ca toata lumea sa zumzaie prin „cercuri” (intersectiilor li se spune circle, la fel cum semaforul e signal) la noroc, fiecare incercand sa treaca primul.

La vizionarea filmarii am retrait momentele de groaza cand a) soferul a trecut la jumatate de milimetru de coltul din stanga spate al unei masini albe care virase brusc in calea noastra si b) bolidul cu trei roti in care ne aflam a sarit in viteza peste un damb de ciment (hump ahead), de ne-am si vazut cu rotile in aer…

Dupa prima plimbare cu ricsa urmeaza toate celelalte, majoritatea obisnuite, fiindca chiar si cu evitarile la mustata, franele mega-bruste si claxoanele permanente te poti obisnui.

*

Dupa prima saptamana, Ioana a adoptat o familie de indieni. De la etajul 14 al apartamentului meu, aparatul foto facea un zoom perfect in curtea lor. Mama spala rufe zi de zi si le intindea la soare. Copiii se jucau in picioarele goale prin batatura. In fiecare dimineata, apa trebuia adusa de la pompa cu chiupurile colorate de plastic pe care femeile le cara pe cap.

Mama purta zi de zi alt sari si zi de zi Ioana imi explica: azi iar au spalat, copilul cel mic s-a suit pe gard, cel mare face lectii pe pamant, in curte.

Apoi a vrut sa invete sa gateasca mancare indiana, asa ca am chemat-o pe sora noastra Zeenat, care a pregatit orez, aloo ki sabzi, matar paneer si poate si un dal.

Pentru ca n-au stat decat o luna, au trebuit sa invete repede cuvintele de baza (chalo, khau, pani chahiye, haan-jee, saree-blouse-petticoat, bandh, flyover) si directiile (MG road, Malleshwaram, Whitefield, Yelahanka, Sahakar Nagar). Apoi le-am tinut un curs accelerat de Bollywood (am vizionat English Vinglish si-am dansat pe Navrai majhi, Tera pyaar hookah bar si poate si Tera naam japdi phiran) si unul si mai accelerat de negociere si de cum se da din cap ca indienii cand zici sau auzi „ooookei, oookei; oookei, fine” care e finalul apoteotic al oricarei targuieli.

Iulius s-a mirat putin ca intelegeam ce spune un om care, din punctul lui Iulius de vedere, nici macar nu-mi vorbea in engleza, dar se pare ca m-am invatat cu accentul gutural al limbii kannada.

*

Fanny ne-a dus si la un spectacol de Bharatanatyam. Apoi, intr-o seara, ne-am pus mintea si am platit zece rupii sa vedem fantana muzicala. A fost absolut incantator: ne-a cantat marsuri militare, imnul de stat si, fireste, hituri de la Bollywood. L-am auzit si pe Raj Kapoor, pe care acum stiu sa-l plasez intr-o dinastie de Kapoori care domneste inca la Bollywwod prin nepoata lui, Kareena.

Apropo, Bollywood inseamna Bombay Hollywood. Bombay azi se numeste Mumbai, insa numai pe harta si in gura turistilor, la fel cum Bangalore se numeste Bengaluru pe hartile publicate de departamentul de turism al regiunii Karnataka.

*

Anticipez intalniri la vara in care mi se va cere sa povestesc India.

– Casele sunt ca niste cuburi cu terasa pe acoperis, voi spune, asta atunci cand nu sunt fix casele de tigani de la noi, ori blocuri de 20 de etaje.

Mi se pare firesc sa incep cu casele, dealtfel si cand desenam, intai facem o casa, pe cos iese fum… apoi un copac, un deal, soarele, un caine.

Pamantul e rosu in Karnataka, dar in rest e de culoarea pe care o stim din Romania. Pamantiu? Ma feresc de cuvantul „normal”. Ah, si solul e foarte tare, granitic. Ca sa sapi o fundatie trebuie picamer si galagie mare. Spargi bine de tot, scoti o placa de granit, apoi dedesubt e pamant care poate fi sapat. De aceea ei metroul nu-l sapa, ci il ridica sus, peste oras, pe poduri hidoase. Un arhitect mi-a spus, totusi, ca n-are legatura cu solul – e felul indian de a construi metrou.

In Bangalore metroul are vreo 5 statii care nu ajuta traficul si toata partea de nord a orasului e rascolita ca sa se lungeasca linia de metrou.

–  Oamenii isi petrec zilele in strada, voi spune. Unii dintre ei. Aceia care nu merg la birou, cu rucsac in spate si casti la urechi. Aceia care nu se deplaseaza in masini cu sofer, la adaptostul aerului conditionat. Aceia care-si petrec viata in strada.

– La scoala se fac ore de yoga, de dans clasic, de muzica cu instrumente traditionale, de meditatie. Se sade turceste, sau pe ciuci oriunde si oricand. In sala de asteptare de la doctor, de pilda, oamenii asteapta sezand turceste pe scaune. Se sade turceste pe un varf de ac, daca e singurul loc disponibil. Am vazut oameni care se ghemuiesc pe scaunele minuscule, pe fundul intors al unui chiup sau pe o galeata. Mi se par foarte flexibili, indiferent de varsta si chiar de greutate.

Pe urma as povesti despre mancare, despre scoala, despre mersul cu trenul, despre dusul de la WC cu care te poti spala la fund si care nu lipseste din nicio baie (unde lipseste, e inlocuit de un ulcior cu apa), despre FRRO, despre trecerea frontierei si despre armata de angajati care te controleaza la intrarea in orice mall, la intrarea in metrou, la intrarea in orice hotel – de parca ai trece frontiere peste tot.

Nu l-as uita pe omul cu ochi albastri si camasa murdara, care perforeaza tichetul de casa la iesirea din supermarket. Sau pe gardianul in uniforma care face acelasi lucru la iesirea din fiecare magazin dintr-un mall (fiecare magazin are gardianul lui; uneori e acelasi om care-ti aseaza produsele in punga, apoi fuge inaintea ta la usa si, cu un aer hotarat, iti cere bonul si sacosa la control. „Pai, om bun, nu tu mi-ai bagat in sacosa?” zici, dar nu mai e el; acum joaca alt rol si si-l ia foarte in serios).

Ajungand la nivelul metaforelor, as spune ca India e un diamant cu multe fete. E o tara prea mare ca sa „fie” intr-un fel si totusi exista un puternic fel de a fi indian, care le e comun tuturor, indiferent de religie si zona geografica.

2012-08-18 10.22.02

vedere de la etajul 14

2012-09-02 16.14.30

peisaj urban din Bangalore

2012-10-06 13.41.10

peisaj rural

2012-09-11 15.15.31

pamant rosu

2012-09-16 14.40.09

tamarind

2012-08-25 12.49.00

raritate: un colt de liniste

2012-12-25 12.55.19

candidat pentru guvernul local face promisiuni in campania electorala

2012-12-25 12.43.07

guave

2013-02-09 08.54.20

intrarea in templu (Hanuman)

2013-02-23 07.43.01

iarna in curtea scolii

2013-02-24 15.20.42

la Ashram in Thiruvannamalai

2013-02-24 15.24.40

bougainvillea

2012-10-23 15.58.51

in Chennai, mijloc de transport si casa

2012-10-23 16.15.36

in Chennai: o strada cu pravalii

2012-11-15 15.45.40

eleva de la o scoala de stat deseneaza o profesoara la tabla. profesoara poarta sari

Iar cu limba materna – fragmente de jurnal

Standard

Drumul de la Dehra Dun la Mussoorie părea că mă duce la Reșița ori la Herculane. Serpentine, copaci, până și bordurile erau asemănătoare. Iluzia mă copleșea la răstimpuri – adesea suprapun România rurală peste India, fiindcă există o mare asemănare. Același sol maroniu, aceleași păduri de foioase, serpentinele cu asfaltul crăpat când ți-e lumea mai dragă, peisajul foarte foarte familiar. Și, din senin, o maimuță! Două! Zece! Apoi un indicator în hindi. Stop. Sunt în nordul Indiei. Nu mă duc la Reșița.

Deși când am ajuns era ca la Reșița!

Lume multă adunată în fața porții, înfofoliți de abia le vedeam ochii.

– Both my daughters are here, spusese dl. Inam cand ne-a intampinat pe aeroportul din Delhi, cu zambetul lui extraordinar.

Am urcat niște trepte neobișnuit de înalte și-am ajuns… într-o curte. Ciudată casă! La prânz am văzut-o pe a familiei Aksei, viitoarea soție a fratelui cu nume de șoim. Locuieste in Muzaffarnagar, aproape de Delhi, o localitate prafuita din Uttar Pradesh. Casa lor insa parcă era mai adunată, deși tot bizară, cu etaje imbraligate si curte interioara patrata. Pe prispă trona mama soacră intinsa pe charpaai (un pat de nuiele), înăuntru vitrina cu pahare și neon, patul și carpeta și gazdele cu masa pusă, băgându-ne pe gât pakoda, dal și sabzi. M-am simțit ca la Colți, mi-am amintit de parastasul de la Tulnici, m-am mirat de unde apar aceste asemănări la mii de kilometri distanță. Dar sunt de formă, sau de fond? Ce prostie. Fondul creează forma. Care e fondul? Ne valorizăm prin casa construită de mâna noastră. Vrem să ne impresionăm vecinii.

Și trăim cum ne iese viața pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

*

Ceea ce noi numim manele, aici se cheama Punjabi music si e considerata muzica comerciala si proasta.

*

Poate am nevoie de o cafeluță cu Livia. Cu siguranță am nevoie de ea. Poate am nevoie de un popas în bucătărie la Meli, de o masă gătită de Mih, de energia și ideile trăznite ale Inei, de blândețea Oanei, de Ralu, de Iulius, de prietenii mei de acasă. Poate m-aș simți mai bine dacă din când în când mi s-ar traduce, dar știu sentimentul ăla că limba ta e atât de a ta încât o înțelege oricine fără traducere! De aceea se uită la mine înainte de a izbucni în hohote de râs, de parcă mi-ar zice „poanta asta e genială, toți râdem la ea, clar te-ai prins”. Uneori râd de râsul lor, alteori aproape că mă înfurii, sau stau indiferentă ca o statuie. Pentru că, realmente, nu înțeleg mare lucru în hindi. Chiar nu. E greu de crezut, dar nu. Uneori nici nu-mi dau seama că vorbesc.

–          A zis mama asta și asta.

–          Când?

–          Mai înainte, n-ai auzit că vorbea de la bucătărie cu mine?

De unde să știu că nu vorbea la telefon, singură, cu pisica sau cu papagalii? Ca să știi trebuie să înțelegi.

Ziua ultimă a anului mă pune în față cu limba necunoscută, ca un astronaut în capsula lui.

–          Mie-mi spui baji și ei Christina, îl dojenește Zeenat pe fratele nostru Ninja.

–          Baji, zice el către mine.

–          Shadab, bhai, zic.

–          Christina baji, zâmbește el și zboară către bucătărie să facă ceai/chai, ceaiul indian cu mult zahar si lapte care-ti incalzeste sufletul si-ti strica toti dintii.

**

La nuntă, nimeni nu petrece, toți sunt morocănoși, deoarece mireasa are niste pretentii exagerate.

–          I’ve never seen such a wedding, where people are angry instead of being happy, îi spun lui Shadab, pentru că el mă ascultă și pentru că intuiesc că poate și să înțeleagă.

–          Even I haven’t seen, răspunde el, cu acest „even” indian care se pune oriunde si se ia ca raia.

–          Why is everyone angry?

Dă din umeri încurcat. E gestul lui când se jenează să spună din casă.

–          Anyway, how are you? schimb eu vorba, văzându-i încurcătura.

–          I am also angry, răspunde el.

–          I thought you were a ninja, glumesc eu.

–          I am a ninja with emotions, zice ghiduș și se îndepărtează, pentru că deja l-a chemat cineva.

*

Ajun cu lacrimi, pentru că Iulius mi-a trimis o poza cu familia la pom. Sigur că aș vrea să fiu acolo si să mănânc crăciunisme și să fie Crăciun. Dar e la fel de sigur că sunt foarte fericită că sunt aici, că alături de Zee, de Papa, de Shadab, de Attiya si Saifi și chiar de mama cea tristă (care-mi spune meri beti, copila mea) și de Shoaibbhai, care e mai ascuns decât pare, sunt acasă. Sunt acasă cu mine.

Plimbare spre bazar și gânduri. Despre maimuțe și cât sunt de asemănătoare cu oamenii, dar și cum e să trăiești toată viața într-un sat cu maimuțe, versus maimuțe văzute la televizor și la zoo.

– Am locuit o vreme in nord acolo, imi spune colegul Ben in drum spre scoala. Locuiam la o familie superba, primitori, draguti. Aveau o fata frumoasa foc! Imi placea sa stau de vorba cu ea. Intr-o zi ea vorbea si eu ma uitam cat e de frumoasa. Deodata o vad ca se transforma: gura i se stramba, ochii ii ies din orbite si, rosie de furie, se repede in casa, iese cu o pusca cu alice si incepe sa impuste… maimute. N-am vazut in viata mea asa o schimbare fulminanta la un om! Cu vremea, m-am obisnuit. Cum aparea o maimuta, cum Cosanzeana mea se transforma intr-un monstru.

In Mussoorie maimutele si oamenii isi duc viata in paralel. Oamenii nu le hranesc, dar nici nu le alunga. Ele isi vad de treaba pe acoperisuri si cablurile electrice, dar mai si fura uneori de pe tarabe. In general insa, lumea le ignora. Doar eu ma opresc cu gura cascata si le urmaresc minute in sir: cum se scarpina, cum se uita in jur cu fata lor de om batran, cum isi poarta puii atarnati de ele, cum se despaducheaza una pe alta… sau cum doar sed, cu mainile lor lungi, cu barbia in palma, sed si cugeta. Dupa o vreme ma uit in jur – eu am ramas pe loc fascinata de maimute, iar din pravalii ma privesc ochii negri ai vanzatorilor care se mira ca ma mir de ceva ce pentru ei e firesc. Le zambesc, imi zambesc si-mi amintesc cuvantul in hindi pentru maimuta: bandar.

*

Mi-aduce dulciuri, guave, fructe de tamarind, cadouri de Crăciun. Fuge și apare când nu te-aștepți cu câte o vorbă la care nu te-ai fi gândit.

–          What s up?

–          Sky.

A doua zi, însă:

–          What s up?

–          Sky.

–          No, ceiling.

Și la telefon, după întoarcerea la Bangalore, încercând să-l înveselesc:

–          Shadab, what s up?

–          Today only roof, răspunde el trist.

”Preotul ne-a zis să-i schimbăm numele, mi-a spus Zee. Evergreen, asta inseamna numele lui. Ii face pe toți fericiți, dar riscă să-și țină supărările și problemele în el. Ne-a zis asta când i s-a descoperit boala de inimă. Nu i l-am mai schimbat, că deja era în clasa a zecea.”

Saif inseamna sabie.

Shoaib e nume de profet.

Zeenat inseamna ornament, decoratiune.

–          What does your name mean?

–          It means two things: evergreen and everlasting.

–          Nice.

–          What does your name mean?

–          It means follower of Christ.

–          And what is your brother’s name?

–          Iulius, Julius.

–          And what does it mean?

–          It is the name of a great Roman emperor.

Și ce înseamnă Roman și ce înseamnă împărat, ce înseamnă istoria Europei, ce înseamnă creștinism.

*

Unele dorințe se împlinesc la bătrânețe? E clar că da, altfel nu aș fi primit familia adoptivă. Papa e obișnuit să ia copii de suflet, el a crescut-o pe Aksa, l-a dat pe Hishe la școală și crește copiii surorilor lui văduve. Iar eu mă simt copil și nu există niciun indiciu că nu aș mai fi… nu știu câți ani cred ei că am, dar în casa asta avem toți aceeași vârstă incertă de copii mari, chiar și Shoaib, care e un copil căsătorit, iar soția lui e o copilă.

Mama a întrebat-o pe Zeenat:

–          Câți ani are prietena ta? Ce fată bună, fără mofturi la masă, fără fasoane. Alți străini când ne pronunță numele parcă sună într-un fel, dar din gura ei sună ca o mângâiere.

–          Nu știu câți ani are…

–          Cred că are vreo 26, conchide mama. Tare bună fată, s-o mai aduci acasă, îmi place de ea.

Mda, sa tot scrii despre familia din Mussoorie.

*

Dar azi a inceput scoala. Am rămas cu ticuri de Mussoorie, dau din cap ca indienii, îmi vine să zic Yas/ jee și alte cele, ies pe strada si ma mir ca e cald si vara.

In cancelarie se vorbeste despre pedepsirea violatorilor de la Delhi, despre educatia defectuoasa pe care indienii o dau fiilor, despre drepturile femeilor, sistemul de caste, coruptia generalizata. Nu-mi vine nicio idee, doar sunt trista ca exista si India asta nenorocita.

– Data viitoare eu te iau la mine acasa! striga Saathi, de la secretariat. Am sa te duc la Calcutta, la parintii mei. Sa vezi ce-o sa se bucure! Am vazut pe facebook ca ai fost la Zee – acum e randul meu.

Christina-trofeu. Christina, baji.

Am reusit sa-i zic unui tip care m-a intrebat cu ce ma ocup: „I am a teacher… and a writer.”

Slowly slowly. Dhiray dhiray.

Despre dor

Standard

In Mussoorie statea sa ninga, aici e vara. Am venit in palton si cizme, am trecut indata la rochite si sandale. E aceeasi vreme la Bangalore care era si-n august, doar ca atunci mi s-a parut fireasca, ba chiar placuta, iar acum ca e ianuarie si am petrecut 3 saptamani intr-un loc unde era un fel de iarna, mi se pare ciudata. E ianuarie, nu iulie.

E placut, pentru ca sunt o faptura a verii si a soarelui. Dar ciudat; naucitor pentru capul meu. Ceva de acolo, dinauntru, asteapta sa ninga, sa bata vantul, sa fie vreme de cizme iar.

Ieri Shadab a cerut sa vorbeasca cu mine la telefon:

– Are you missing us?

– Very much. I miss you every day and we talk about you guys every day.

– Even we miss you, mi-a zis, cu o resemnare in voce.

„Ma duc in camera si ma gandesc ca poate mai sunteti acolo, dar e patul gol,” mi s-a plans tatal.

– Do you miss me? m-a interpelat Attiya, pe tonul acela pe care numai ea il are, decis si ferm.

– I miss you very much, i-am zis.

A oftat.

Cand eram la ei, aveam un joc. Attiya venea la mine, sau se oprea o clipa din treburile ei si ma intreba, scurt:

– Matura sau eu?

La inceput n-am inteles, dar era vorba de „pe cine iubesc mai mult.” Si termenul de comparatie putea fi oricare, la fel si raspunsul meu.

– Pisica sau eu?

– Caloriferul!

O pufnea rasul, sau se prefacea bosumflata.

– Rochia mea sau eu? Sora mea sau eu? Ceaiul sau eu?

Pentru ca in ultimele zile se facuse foarte frig – si pentru ca limba hindi nu are articole – raspunsul meu standard devenise:

– Heater.

Pe cine iubesti mai mult: pe ursul asta de plus sau pe mine? Heater. Cand s-a prins de joc, striga: „except heater.” Eu insistam: „Heater”.

Ieri i-am zis ca o iubesc „more than heater.” A amutit, apoi cu o voce soptita mi-a zis ca ma iubeste mai mult decat pe Shaktiman, care e Supermanul indian.

De la o vreme mi se pare ca sentimentele exprimate sincer nu se tocesc, ci se amplifica si se adancesc.  Partir c’est mourir un peu.

 

Moving on

Standard

Ador guavele. Îmi place consistența lor de pere, gustul ușor acrișor, îmi plac semințele. Nu-mi place sarea cu care le pudrează ei – o sare făcută în casă de mama, cu black salt, cumin seeds, cloves, pepper… o nebunie, o masala cum le place să pună la orice, cu gust de apă sulfuroasă sau ouă clocite.

Deja captez tristețea asta care i-a lovit pe toți fiindca maine plecam inapoi la Bangalore. Cu toate mutrele plouate din jurul meu, cânt ca o privighetoare, am făcut bagajele și ma bucur ca ma intorc acasa, la casa mea calda, la rochitele mele colorate. Totul e curgere.

*

Please don’t go, zice Attiya in loc de salut, ori de cate ori ma vede.

Saifi imi vorbeste in hindi.

– Saifi, nu inteleg, copile, ce spui.

Sora mea il cearta.

– Stii bine ca Christina nu intelege, de ce insisti sa vorbesti in hindi?

– Pentru ca e sora mea, raspunde el firesc. Si pentru ca you in engleza e foarte nepoliticos. Nu pot sa nu-i spun aap, doar mi-e sora mai mare.

Respectul e adanc impletit cu limba hindi, iar aap e acel vous frantuzesc cu care se alintau indragostitii secolului trecut. Ma bucur ca Saifi vrea sa-mi vorbeasca cu aap, desi asta inseamna sa ma chinui ingrozitor sa inteleg barem o vorba din ce-mi zice, pe modelul:

– lalalalalala chalo!

– Unde sa mergem? [chalo inseamna haide]

– lalalalalalala kana lalala?

– E gata masa? [kana inseamna mancare]

Uneori le bunghesc, alteori nici vorba si Saifi se vede nevoit sa repete in engleza, fara aap.

*

Am mers la poștă să pun scrisoarea pentru institutul Ramon Llull. Am luat-o de data asta pe cărarea de sud, unde în stânga se vede valea cu serpentinele, iar în dreapta – casele cu rufe colorate întinse la uscat. Case atât de dărăpănate care încă să se țină pe picioare nu am mai văzut. Dărăpănarea în India atinge un nivel de artă: la etajele superioare cresc copaci, în balcoanele care stau să cadă se joacă copii făcuți la ochi cu kajal. Totul aici pare firesc, nimeni nu se miră de nimic. Câinele care doarme pe mijlocul șoselei, taurul care dă tacticos din fund în fața ta pe serpentine, motocicliștii fără cască, copiii de 16 ani la volan.

Se miră în schimb de mine, că-mi suflu nasul în șervețele cumpărate, mă șterg la fund cu hârtie igienică, în loc să mă spăl, ca ei, cu apă din ulcior și cumpăr prostii: Pringles, Cola, ciocolată. Fiindcă sunt ca ei, dar sunt și ca mine.

–          Chipsurile astea sunt foarte scumpe, a zis Shadab cântărind cutia de Pringles.

Mai înainte dădusem Pringles la pisică!

–          Sunt scumpe, da, dar o dată merge.

Ce să zic și eu?

Le-am luat și guave. Tuturor ne plac, iar kilogramul este 40 de rupii. Mama le adoră, la fel ca și mine.

*

Maine plecam si o sa-mi fie dor de oamenii astia. Presimt ca o vreme o sa tot mananc in pat din strachini de metal. Sora mea a promis ca-mi face roti (lipie nedospita) asa cum avem aici in fiecare seara. Se face imediat si e minunata.

Repeat after me: la mulți ani!

Standard

În India internetul se întrerupe de Anul Nou. Inițial m-am gândit că se supraîncarcă rețeaua, care și-așa e proastă, dar nu. Se întrerupe „de la ei” din pricina unor incidente de acum câțiva ani, când e-mailuri trimise de membrii unei grupări extremiste au inflamat populația în așa măsură, încât sărbătorile de Anul Nou s-au transformat în lupte de stradă. De atunci internetul „cade” de sărbătorile cu potențial de reunire a unor mase mari de oameni în locuri publice.

–          După ce calendar mâine e un an nou? m-a întrebat aseară sora mea, căreia acum îi zic și eu baji, soră musulmană.

Am rămas puțin interzisă, pentru că bineînțeles că-mi venea să-i spun „după singurul calendar care există!” ceea ce ar fi fost, cum zice englezul, preposterous într-o țară unde se practică atâtea religii și se vorbesc peste patruzeci de limbi.

După un calendar roman, i-am răspuns și sper că n-am mințit. I-am povestit cum lunile au fost stabilite arbitrar la 12, ca să ajute comerțul, i-am deslușit numele de zei romani de la care-și trag numele lunile în engleză, iar ea mi-a povestit despre Anul Nou hindus, care se sărbătorește de Diwali la unele ramuri hinduse, în vreme ce alții au Anul Nou cu altă ocazie. Apoi am vorbit despre Anul Nou chinezesc, anul nou musulman, fazele lunii și mișcarea Pământului în jurul soarelui. Am vorbit despre calendarul aztec și despre civilizațiile precolumbiene, despre India și China antică, Imperiul Roman și zeii greci.

–          În București, azi e totul închis și sărbătoresc. Mi-amintesc anul trecut de 31 decembrie cum m-am plimbat prin oraș și am parcat pe toate locurile de parcare și am avut senzația că e orașul meu!

–          O să vezi că aici nu e nicio diferență față de alte zile; e o zi normală mâine.

Anul Nou a adus autocare peste autocare cu turiști în Mussoorie. Frații mei îmi spun că e un loc predilect de petrecere a sărbătorilor de iarnă, fiindcă, de obicei, e zăpadă. Anul acesta nu este. E soare, deși e rece afară. Ca întotdeauna, însă, turiștii aduc cu ei gălăgie, beții și aglomerație.

Și s-a făcut dimineață, iar dacă magazinele au rămas închise nu a fost din cauza anului nou, ci fiindcă ieri au avut loc anumite tulburări în bazar, care azi s-au lăsat cu poliție și cercetări.

Acum lucrurile au revenit la normal, vânzătorii de fructe își așează guavele în coș, unchiul-croitor și-a aprins radiatorul electric în prăvălie; oficiul poștal are program normal.

Și totuși, după unele calendare, mâine începe un nou an. Fiindcă nu mi-am mai propus să fiu un om mai bun începând din ianuarie, ci încerc să fiu zi de zi, în 2013 îmi doresc să continui să învăț, să cresc și să (mă) luminez, alături de familia mea întreagă.

Și să merg la sala, hahaha.

Mi-am luat la rând frații și surorile de aici:

– Repeat after me: la mulți ani!

– La mulch an?

– La mulți ani!

– La mulchan!

Thank you. You have just wished me happy new year.

In my own language.

Vă doresc un an nou frumos și cu multe dorințe împlinite! La mulți ani! Nayaa saal mubaraaq ho! Nav varsh ki haardik shubhkaamnaaye!

Duminica in familie

Standard

In India relatiile de familie sunt foarte complicate si nu pot pretinde ca le-am deslusit. Exista mama, tata si fratii (numerosi, in ciuda inscriptiilor cu „Us two, our one – Hum do hamaara ek – adica un singur copil pe familie, o politica single-child care nu se respecta), apoi unchii, matusile si verisorii, dar exista si vecinii si copii lor, care si ei sunt unchi si matusi si verisori. Bunicii nu sunt asa importanti aici, insa soacra e un element esential. Fetele dupa casatorie locuiesc in casa sotului, iar cele mai multe casatorii inca sunt aranjate, desi familiile indiene devin tot mai deschise la ideea de love marriage.

Vocabularul asociat relatiilor de familie este si el complicat – pentru mine. In realitate este foarte precis. Bhaiya inseamna numai frate mai mare. Pentru orice alt frate (mai mic, sau var, frate-vecin etc.) avem bhai. Didi inseamna sora mai mare, dar alte surori, inclusiv vecine, sunt behen. Sotia fratelui mai mare este babi. Sotia fratilor mai mici este cumnata, dar nu e babi. Matusile si unchii sunt precis identificati prin nume, astfel incat stii daca sunt din partea tatalui sau a mamei.

Ascultand dialogurile in hindi care se poarta in jurul meu, imi inchipui ca se rostesc lucruri de genul:

– Tata, unchiul de-la doilea din partea mamei zice ca a lasat aici un plic mare, verde. Stii ceva de el?

– Un plic verde? Vorbeste cu vecinul frate mai mare si vezi ce-a facut cu el. Cand fratele tau mai mare si vecinul frate mai mare au fost pe aici, impreuna cu fratele cel mic si vecinul fratele lui le-am zis sa stranga tot de pe masa, ca am nevoie de loc ca sa intind harta asta, sa vad de unde o iau pe matusa sora bunicii mamei tale. 

Verisoarele de-al doilea din partea bunicii au ajuns?

– Inca nu, doar verisoarele surori, fiicele fratelui meu mai mare sunt aici.

Si tot asa. Pentru toate cuvintele scrise in litere cursive existand un singur cuvant in hindi, desigur.

Bhaiya – frate mai mare – este si un apelativ comun pentru soferii de ricsa si orice barbati cu care ai de-a face, muncitori care-ti repara prin casa, vanzatori etc. Este un termen foarte respectuos si, folosit cu intelepciune, iti poate aduce reduceri nebanuite la pret si zambete prietenoase. Pe blogul „Our Delhi Struggle” am gasit un articol amuzant despre „bhaiya”.

Craciun fericit!

Standard

Crăciunul din Mussoorie, pâine cu unt și chai, spring rolls, tatăl meu cu mustață, mama mea care nu vorbește engleză.

–          Are you missing Romania?

Shadab.

–          No, I am not.

–          Ok, because if you are, I will bring you a map. Political map of Romania.

–          No, I am ok today. Yesterday I missed it.

Tace. Apoi se uită în jur și spune:

–          Four walls, one roof… and yet everybody misses it.

Cuvintele lui mi se par peste măsură de înțelepte.

**

Nunta s-a terminat, Shoib si Aksa sunt la socri pentru doua zile, fiindca se marita acum verisoara Aksei, tot casatorie aranjata, tot in rosu, tot trusou enorm. Azi ne-am tras si noi sufletul, verisoarele au plecat, am ramas numai noi, „surorile” (asta include surori de sange, verisoare de gradul 1, prietena din Romania si doua vecine) sa facem curat si sa chicotim in pat, punandu-ne la curent cu ce s-a mai postat pe facebook sau analizand pozele de la nunta. In vremea asta, cei doi frati mai mici au alergat incoace si incolo sa aduca si sa duca bagaje, bani si zarzavaturi prin sat.

Racita cobza, in pat, pe la ora 6 am primit vizita fratiorilor mei:  Shadab – cu un cadou mare, impachetat; Saifi – cu un ursulet de plus intr-o sacosica transparenta.

– Alo, nu asa se face, i-am certat. Va rog mult, pantofii la soba si hai sa vina Mosul la toata lumea.

Asta pentru ca primisem cu o ora-doua inainte vizita a doua surori: una mi-a adus o esarfa verde, alta o pereche de cercei si deja mi se parea ca intrec masura stand acolo, ca o imparateasa, in vreme ce mi se aduc daruri.

Am o fata de profa pe care o folosesc cand e cazul, iar Shadab si Saifi sunt de varsta elevilor mei. Indata s-au descaltat, surorile au adus si ele papuci si pantofi de pe unde au stiut si i-am insirat pe toti langa radiatorul electric, numit si „gura sobei”.

Si Mosul a venit si a fost frumos, asa cum este de Craciun, oriunde te-ai afla… atunci cand oamenii sunt frumosi si buni.

Ii iubesc pe oamenii astia de parca i-as cunoaste de toata viata.

**

Domnului să ne rugăm este un plural.

Vecinul nostru Arpan, care este crestin, m-a luat la ora 11 cu masina sa ma duca la biserica. Biserica metodistă din Mussoorie însă a replicat experiența pe care o am de când am venit aici: aproape complet în afara a ceea ce se vorbește. Și poate așa eram și în copilărie când în jurul meu se vorbea în germană? Cu siguranță. Mi-a luat ani de zile sa inteleg ceva, apoi am inteles, cumva prin osmoza, deoarece nu am invatat niciodata.

Serviciul divin s-a ținut în hindi. Cântecele care s-au cântat au fost cele metodiste, cu bătăi din palme și tobe. Poate așa se închinau primii creștini. Am recitat în cor ceva care putea să fie Tatăl Nostru.

Aye Hamare Baap thu jo Asma pe hai
Thera nam pak mana jaye aur theri badshat aye
theri marzi jame pe ho puri jaise asma pe hai
Aye Hamare Baap thu jo Asma pe hai
Hamare Rozki Roti hame dhe
Guna kar maff sari tuu hamare hai khuda
Hume ne bhi apne Gunagaro ko ab maf kiya
Azmaish me na la Ham ko bhuraye se bacha
Aye Hamare Baap thu jo Asma pe hai
Kyun ke badshah hat aur khudrat aur janal hamesha there hi hai
there hi hai there hi hai Amen

Ei în hindi, eu în românește. Religia are limbă. Domnului să ne rugăm este un plural. Eu insa, azi, m-am rugat singura.

Îmi umblă prin cap rugăciunea de seară a lui Ate, rugăciunea crucii, împărate ceresc, mângâietorule, duhul adevărului… aici, în această casă musulmană. Că a Ta este împărăția și mărirea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh… amin.

Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre.

Rugăciunile cu care ai crescut ți se imprimă în suflet și se împletesc cu el.

Si, pana la urma, e liberating sa fii strain, alb si nevorbitor de hindi/urdu.

Chole bhature si noi consideratii despre a manca impreuna

Standard

Locuiesc pentru doua saptamani si jumatate cu familia mea cea noua din nordul Indiei. Suntem 12 suflete intr-o casa de trei camere – asta in mod normal, pentru ca anormal – adica in saptamana asta cu nunta – ne-am inmultit si-am ajuns pe la 30.

Cum se serveste asadar masa pentru 30 de persoane intr-o casa de 3 camere nedecomandata?

E simplu: mancam in ture.

Masa se aseaza in pat daca e prea frig, sau pe jos daca e mai cald afara. In momentul asta sunt 14 grade si pranzul se serveste in pat.

Se pune fata de masa in mijlocul patului. Pe ea se aseaza vasele cu de-ale gurii: doua feluri de dal, orez fiert simplu, sabzi (ghiveci de legume) si un castronel cu ardei iuti. Uneori se serveste iaurt, daca mancarea e prea picanta. Carne se gateste doar o data pe saptamana, de obicei pui sau miel.

Se aseaza apoi tot pe „masa” farfuriile, cateva lingurite si cosul cu lipie roti. Ne asezam turceste pe pat in jurul fetei de masa si incepem sa mancam. Mancam cu mana, doi dintr-o farfurie. Toate vasele sunt de metal si pe un scaun alaturi de pat ne asteapta o carafa cu apa (pani) si o cana cu apa calda (garam pani), impreuna cu trei pahare de metal.

2012-12-18 15.33.14

La masa nu se vorbeste prea mult, fiindca de cum termini trebuie sa eliberezi locul, ca sa poata veni altcineva sa manance. Uneori ne mutam toti, incat mancam ca la Ceaiul servit de Alice in Tara Minunilor: incepem masa pe un loc si pana sa terminam de mancat am ajuns in alta parte. Alteori noul-venit se baga in locul liber si mananca din farfuria celui de langa, stanga sau dreapta, dupa cum ii vine.

Eu imi pun in farfurie orez, deasupra o lingura de dal si putin sabzi, fiindca e foarte iute. Impart de obicei cu sora mea, alteori mananc singura. De multe ori, vazandu-mi neindemanarea, cineva imi aduce o lingurita, insa dupa cateva zile m-am obisnuit sa mananc cu mana. Fiindca nu exista servetele, la final mananc jumatate de roti, pe care imi sterg degetele si gata masa. Beau un pahar de apa si-am fugit, ca sa vina altcineva in locul meu.2012-12-18 15.38.17

N-am sa pretind ca mi se pare firesc, desi mi se pare fiindca nimeni in jurul meu nu pare sa considere acest fel de a manca neobisnuit. Nu-mi lipseste masa, nu-mi lipsesc scaunele, dar imi lipsesc servetelele, iar mancarea repetitiva la un moment dat mi se pare greu de inghitit. In aceasta perioada a anului cand primesc mailuri cu povesti despre porci, piftii, prajituri si turta dulce simt ca toleranta mea la nou se extinde la maximum. Si uite ca nu cedeaza.

Azi la micul dejuns insa am primit chole bhature, adica mancare de naut picanta cu un fel de scovergi. Practic, o iahnie. La micul dejun. De obicei primesc biscuiti cu ceai sau omleta, dar de azi mireasa e in casa si trebuie sa o onoram cu mic-dejunuri fistichii. In afara de chole, am avut samosa (placinta triunghiulara cu cartofi si ardei iuti), pakori (ceapa prajita in omleta) si niste dulciuri lesinator de dulci. Am mancat un pic din fiecare, samosa a fost buna, insa cu iahnia la micul dejun nu m-am impacat. Am baut ceaiul (garam chai, ceaiul cu lapte si zahar indian, care-mi place la nebunie) si m-am ridicat, sa fac loc urmatorului musafir. Am dus pe furis farfuria la bucatarie, dar care furis intr-o casa cu 60 de ochi atintiti alternativ asupra sfioasei mirese care manca si asupra sfioasei straine (din America, Australia sau Europa? nu e clar) care lasase tot chole in farfurie. Nici bine n-am facut un pas si mi s-a adus o lingurita. Ia si mai explica acum ca nu e ca nu stiu sa mananc chole cu mana… ci ca nu pot manca asa ceva dimineata.

Dar am explicat. Cu multe zambete, asumandu-mi privirile mirate si stiind ca tatal meu indian (la fel cum am o sora (bagi), am acum trei frati (bhai), o sora mica, o mama si un tata) va intelege, fiindca e tare bun la suflet si deschis la minte.

Daca am simtit nevoia sa scriu postul asta este pentru ca nu credeam ca ma voi simti vreodata asa in largul meu dormind in trei camere cu 12 persoane, mancand in pat cu mana din strachini de metal, in vreme ce in jurul meu se vorbeste aproape numai hindi/ urdu si numai uneori primesc un strop de traducere, cat sa ma orientez un pic.

Dar ma simt bine si in largul meu pentru ca a fost alegerea mea sa vin aici, pentru ca e o experienta cum rar primesti si, mai ales, pentru ca intre asemenea oameni ca familia mea indiana am intr-adevar senzatia ca, dincolo de a fi romani, crestini, vestici sau estici, asiatici sau europeni, negri sau albi, suntem oameni care se intalnesc si mananca impreuna asa, ca intr-un dans al bucuriei si sperantei.

Mussoorie, Uttarkhand

Standard

Anul trecut de Craciun ma gandeam la targul de joburi din ianuarie de la Londra. Fusesem deja respinsa de o scoala din Bangalore unde mi-as fi dorit mult sa ajung, pe motivul ca nu am experienta necesara pentru a ocupa postul de coordonator la care aplicasem. Nu stiam ce voi gasi la Londra; mi-era totusi destul de clar ca voi ajunge in Asia, pentru ca numai Asia si Africa te angajeaza sa predai limbi straine care nu-s limba ta materna. Pana la urma Bangalore s-a razgandit, dupa cum stiti deja.

Asa se face ca anul asta de Craciun sarbatoresc o nunta musulmana, in Mussorie, Uttarkhand – un orasel de munte din nordul Indiei.

Shoaib se casatoreste cu Aksa, o casatorie aranjata de familii. Cei doi miri sunt veri si sunt logoditi de ani de zile. Familiile lor i-au sortit unul altuia, iar ei nu se opun. Nunta e programata pentru 22 decembrie – imediat dupa sfarsitul lumii.

– Facem atatea pregatiri si poate nici nu apucam nunta, glumesc amicii lui Shoaib, care nu stau o clipa locului: alearga in sus si-n jos pe motocicleta impartind invitatii prin orasele invecinate.

– Sa va spun un secret, ne sopteste la ureche Shadab, fratele mai mic al mirelui. Lumea e in siguranta. Am salvat-o aseara.

Are un zambet cuceritor si cand ne spune, confidential, ca poate il vedem noi ca pe-un pusti de 19 ani, dar el in realitate e ninja, ne prapadim de ras.

– Stii ceva, imi zice dupa cina, maine te duc cu motocicleta sa vezi Mussoorie!

– De cand astept! imi dau eu ochii peste cap, de parc-as fi aici de o suta de ani, nu de alaltaieri.

– Da, stiu, suspina el prefacandu-se rusinat, dar ce sa fac daca abia maine voi fi in „gentleman mood”!

Radem amandoi, pentru ca stiu foarte bine ca azi n-a stat locului o clipa, alergand incoace si incolo dupa cumparaturi si invitatii.

Numai soacrei mari nu-i arde de gluma. Trebuie pregatit trusoul miresei: 21 de sari-uri, inca pe-atatea costume shalwar kameez, cosmetice, parfumuri, bijuterii si pantofi. Toate acestea sunt oferite de familia baiatului – si cum familia miresei e mai instarita decat cea a mirelui, calitatea produselor trebuie sa fie impresionanta.

2012-12-18 12.47.56

Impachetam trusoul miresei

Pentru aceasta nunta, a unui tanar obisnuit de 25 de ani, fiu de croitor, absolvent de electronica, angajat in departamentul de servicii tehnice la Microsoft in Delhi, cu o tanara de aceeasi varsta cu el, fiica unui cherestegiu, pe care a vazut-o de cateva ori in viata, se vor cheltui circa 5000 de dolari.

In primul rand pe haine: trusoul miresei si haine noi pentru toti membrii familiei. Verisorii de gradul 1, unchii si matusile se imbraca pe cheltuiala mirelui. Urmeaza apoi receptia – sala unde se va tine, mancarea, muzica, pozele… toate costa. Sunt invitate 700 de familii! Avand in vedere ca familia indiana medie are cam 7 persoane, sa vedem cum o sa iasa. Aici familia contine si verii si unchii si bunicii si uneori si vecinii, care sunt numiti „cousins”, sau chiar „brothers”.

Ceremonia dureaza trei zile – maine se citeste Coranul, apoi are loc o receptie pe terasa casei mirelui. Ce se va intampla apoi, inca nu stiu. Azi am cumparat de la bazar toate cosmeticalele, bratarile („bangles”) si cercei stralucitori pentru mireasa si surorile mirelui. Stiu ca mireasa locuieste la 150 km de aici si ca intr-una din zile va avea loc o receptie si in casa ei. Inca nu se stie daca toate cele 700 de familii se vor deplasa 150 km pentru asta.

Culoarea miresei este rosu, de aceea in ziua nuntii Aksa va purta rosu din cap pana in picioare – valiza cu haine rosii e deja pregatita, desigur, tot de familia mirelui.

2012-12-18 15.07.10

Cadourile sunt gata

Ne aflam in Mussoorie, la 1800 de metri altitudine, intr-o statiune montana unde am vazut mai multi turisti in 2 zile decat in 6 luni la Bangalore. Magazinele gem de stofe, saluri si matasuri dintre cele mai frumoase, dar si de legume si fructe de toate felurile si de toate culorile. E inceputul drumului spre Himalaya; Tibetul si Nepalul sunt la o aruncatura de bat, de aceea fizionomiile pe care le vezi aici sunt altele decat in sud – ochii sunt mai alungiti si pielea mai alba.

2012-12-18 16.24.20

Mussorie – pe carari de munte

Cand sora mea indianca s-a tuns, arata ca o mica chinezoaica.

– Foarte bine ai facut cu bretonul asta, a felicitat-o glumetul Shadab. Acum daca ne invadeaza chinezii, tu o sa scapi, o sa zica ca esti de-a lor!

Vacanta in vacanta

Standard

Prima data cand am plecat in vacanta in India am avut senzatia ca ma dezintegrez. De-abia ma asamblasem aici, de-abia stiam si eu cine sunt – profa aia de engleza care uneori uita sa mearga dreapta si alteori indreapta spinarea de mai are putin si cade pe spate  „I like the way you walk, Christina, so proud” – si deodata ma trezesc cu scoala inchisa si bilete la un tren indian, care avea sa ma poarte prin India vreme de sapte ore, catre undeva unde nu ma astepta nimeni. Brr!

Unde ma duc? Ce caut? Cum e posibil sa ai vacanta de la vacanta, fiindca toata povestea asta cu India inca imi parea o mare vacanta… cine sunt eu era acasa, plutea fantomatic pe Magheru si prin 1 Mai, se ducea la scoala in Pipera-Tunari si isi locuia trecutul.

Unde ma duc? Cine ma duc? Cand m-am trezit la 5 dimineata sa iau taxiul spre gara numita Majestic, pe care doar cu o seara inainte o localizasem pe harta si unde habar nu aveam sa ajung, depindeam total de bunatatea necunoscutilor – stiam ca trebuie sa tin bine de mine, ca sa nu strig „Gata, deajuns! Vreau acasa, la mama, unde e totul familiar si previzibil si unde nu umbla indieni pe strada!” M-am tinut, n-am strigat, m-am dus si m-am intors, iar la intoarcere Bangalore mi s-a parut cu adevarat casa mea; sora mea indianca mi-a trimis sms de bun venit si m-a asteptat cu cina si stiam perfect cine sunt si cu ce treburi ma aflu printre indieni. Cand soferul de ricsa mi-a cerut 350 de rupii ca sa ma duca in Hebbal i-am ras in nas si i-am zis, foarte sigura pe mine, cred ca glumesti; e un drum de 120 de rupii pe ceas, hai sa zicem ca e 10 seara si te iert de ceas, dar peste 200 nu pupi de la mine. Trei secunde mai tarziu clatina din cap aprobator (the Indian head bob or bobble, wobble, shake), iar eu ma aflam confortabil instalata pe canapeaua din spate, zburand prin traficul haotic catre… casa!

Apoi am plecat iar – Mumbai/ Bombay a fost destinatia, dar era un grup organizat, un workshop de la scoala, deci mult mai putin destabilizator, sau poate deja ma asamblasem bine de partea asta a lumii, cine stie?

Oricum, din Bombay n-am vazut mai nimic; seamana cu Bucurestiul la prafuiala si la aspectul caselor si blocurilor, dar e si imens, mizer si urat mirositor pe alocuri, in vreme ce e colonial si exotic pe alte locuri. Ca India.

Acum iar zace o valiza desfacuta pe patul meu, caci maine plec la Mussoorie, via New Delhi. North India ma asteapta, acolo e o alta lume, „noi” suntem South India, „ei” sunt altfel; noi vorbim engleza, ei vorbesc hindi, noi mancam iute si delicios, ei mananca iute si plictisitor, noi suntem primitori si toleranti, ei sunt inchisi si ingusti la mine… in fine, intelegeti ideea, e  momentul sa verific personal aceste spuse pe care le tot aud de sase luni incoace.

Oricum as da-o, nu sunt turist in India. Fiindca nu am venit aici cu mintea de turist, ci cu mintea de om care aici isi are casa pentru o vreme indelungata. M-am straduit cu voinicie sa trec peste toate socurile culturale cat mai repede, sa inteleg unde am ajuns, sa deslusesc istoria si geografia locului pe cat posibil si sa spun „Mujko malum nehi” in loc de „I don’t understand”.

Nu pretind ca am inteles, dar m-am adaptat. Si e remarcabil totusi cat de familiare mi-au devenit locurile, obiceiurile si povestile. Ma uit la temple cu alti ochi, aud muzica cu alte urechi, recunosc unele cantece din filme.

N-ar fi fost posibil, daca n-as fi primit o sora aici. O sora musulmana intr-o lume hindusa, care m-a inclus in povestile ei; o sora care mi-a deschis ochii si mintea.

N-ar fi fost posibil, daca n-as fi primit o prietena hindusa din casta de sus, a brahminilor, care mi-a impartasit istorii din Ramayana si mi-a deslusit geografia unui Bangalore care nu mai exista. Gratie ei ma misc prin prezent si trecut, asa cum te misti intr-un oras „al tau.”

N-ar fi fost posibil, daca n-as fi primit un Johnny Bravo atlet si ateu, care a venit aici din alta lume, ca si mine, si tot ca si mine a inceput prin a iubi ceea ce era departe de a intelege.

Acum ca plec iar in vacanta si e vacanta „aia grea”, cu anul nou, decizia reinnoita de a merge la sala si tot alaiul de vise de schimbare, trebuie sa le multumesc. Daca India mi se potriveste si sunt fericita, este si datorita lor.

Cinci luni si un Craciun

Standard

Uneori mi-e greu să cred că nu mai am bunici. Că nu mai avem masa mare în sufragerie, neagră, cu picioare groase de elefant și o față de masă ca o carpetă. Că nu se mai difuzează Captain Power la televizor duminica. Că m-am făcut mare.

Adesea am impresia că trăiesc într-un film. Merg în casele unor oameni pe care îi cunosc de câteva luni și mă simt bine, în vreme ce mă simt departe și străină. E o senzație greu de explicat – senzația de a fi între oameni care n-au vazut Captain Power duminica la televizor. Îmi vine să mă trag înapoi spre satul meu, pentru că mă tem să nu fiu pe veci schimbată dacă mă las absorbită de satele lor. E un lasă-mă și nu-mi da pace pe care îl resimt difuz, în vreme ce mă bucur de compania unor oameni inteligenți și citiți, de conversațiile care se leagă, de bucatele pe care le împărțim sau de muzica pe care o ascultăm împreună.

Nu-mi dau seama dacă ține de mine, sau de faptul de a fi un est-european strivit de complexul Vestului glorios.

Banc:

Q: Why was Santa’s little helper depressed?
A: Because he had low elf esteem.

Pranzul de Crăciun al colegei mele de Geografie a fost cald și colorat ca un film al anilor copilăriei. Copiii au avut masuța lor, adulții masa lor. Cu totul altă concepție despre masă și faptul de a sta la masă decât în România. Stai frumos la masa, mănâncă frumos nu și-au avut rostul. Mi s-a părut că ne simțim bine în mod natural, s-a vorbit despre Platon, dar s-au schimbat și rețete de sos de ciuperci, n-a existat nicio tensiune, am avut Secret Santa și cadouri, Oda de Crăciun a fost simpatică foc și fiecare și-a adus la masă bucățica lui de lume și pe sine. Iar eu m-am simțit norocoasă și binecuvântată să fiu acolo, puțin împiedicată de bariera lingvistică și culturală pe care o resimt uneori mai pregnant, alteori mai deloc.

Fără să vreau, compar. Aș vrea să fi crescut ca ei, cu libertatea în sânge, cu încrederea pe care ți-o dă un pașaport dintr-o țară imperialistă. Însă am crescut ca ceilalți, ca cei care au venit după noi ca să spele vasele și să facă curat în casă, Good evening madam, what do you want me to do? Poate cu timpul voi depăși sentimentul că locul meu nu e la masă, ci la bucătărie.

Craciun la 30 de grade

Standard

Ieri mi-a iesit in cale o casuta de turta dulce si mi-am adus aminte ca vine Craciunul!

In jurul meu sunt tot 30 de grade si ma imbrac cu aceleasi haine cu care ma imbracam si in august, de aceea nu am deloc senzatia trecerii timpului si mi-e greu sa cred ca e iarasi decembrie.

Dar am avut totusi o senzatie de copil in fata pomului de iarna saptamanile trecute, cand am primit in cutia mea postala de la scoala comanda de carti de la Flipkart.in.

– Auzi, m-a admonestat colega mea Catherine, care are cutia postala lipita de a mea, tu in cutia aia nu te uiti niciodata?

– Pai cine sa-mi scrie?

– Ai niste carti acolo, de ieri. Comanda de la flipkart.

Flipkart e paradisul nostru, al iubitorilor de carti, pentru ca are o oferta foarte mare si tot ce nu are iti comanda si-ti aduc de pe amazon, sau cine stie de unde. Si nu percep taxe de livrare. Si livreaza doar in India, de aceea i se zice Indian Amazon. Reclamele de la televizor incearca sa ne bage pe gat verbul „to flipkart”: Don’t try to find this book, just flipkart it! sau ceva de genul, insa mi se par penibile. Dar site-ul e bun.

Comandasem cinci carti si le-am primit in cinci cutii diferite. Ca la pomul de Craciun!

– Flipkart! s-a auzit in cancelarie. Ce-ai primit?

– Stai sa vedem, ca nu mai stiu care o fi asta, am zis tragand de scociul maro cu care era lipita cutia la capete si cartea de cutie.

Desfaceam a doua carte, cand colegii mei, care deja facusera roata, au protestat:

– Stii ceva, esti la a doua carte din cinci si acusi se suna! Hai sa desfacem si noi!

Si-am desfacut toti si atunci a fost Craciunul meu de anul asta.

Diwali

Standard

Bubuie pocnitorile și pe cerul nopții explodează artificii. Sărbătorim Diwali, la Bangalore și în toată India.

Diwali sau Deepavali e o sărbătoare indiană și, ca toate sărbătorile indiene, are multe semnificații în funcție de regiune. În India nimic nu e fix, totul e fluid, mișcător, în schimbare. Nici chiar numele de Diwali nu e unul și același pentru întreaga Indie, cât despre urările care se fac, doar în Hindi sunt patru diferite, fiecare în alt dialect și cu alte conotații – iar hindi e una din zecile de limbi vorbite aici. Pe mine sora mea indiancă m-a învățat să zic Diwali mubarak ho, care de fapt este o urare în limba Urdu, adică limba vorbită mai ales de musulmani în nordul Indiei. Ori Diwali e o sărbătoare hindusă. Cum vă ziceam, totul curge și se amestecă cu tot, în cele mai frumoase feluri.

Diwali înseamnă șir de candele și în Bangalore celebrează uciderea demonului Narkusura de către zeul Krishna – simbolic, lumina este binele care învinge. Azi este prima zi din trei (cinci în unele zone) zile de sărbătoare, când credincioșii își primenesc hainele, casele și inimile, se împacă cu vecinii și le duc daruri (de obicei dulciuri) și-și invită întreaga familie la masă. Magazinele gem de Diwali sweets și Diwali fabrics for shirt and trousers/ sarees. Vecinele mele ies la plimbare în curtea blocului cu sariurile de ocazie, extrem de frumoase, de toate culorile. Pe stradă explodează pocnitori ca să alunge spiritele rele, dar, mai ales, spre amuzamentul băieților din cartier.

E Anul Nou la 30 de grade, toate balcoanele gem de luminițe colorate, ne facem cadouri și domnește spiritul de sărbătoare. Azi la magazinul de unde am cumpărat un bec de 40W vânzătoarea m-a invitat să mă servesc cu barfi dintr-o cutie. Diwali sweets, madam. Dulcele meu preferat e soan (sau sohan papd/i), o halva care ti se topeste in gură.

În curând se va ține și Lakshmi pooja, adică sărbătoarea zeiței Lakshmi, care aduce prosperitate materială, dar și bogăție spirituală. Este sărbătorită în a treia zi de Diwali, când casa trebuie să fie lună și intrarea bine decorată cu ghirlande de flori și rangoli (desene sau modele care se fac pe jos, în fața intrării).

Diwali e o sărbătoare a cunoașterii, se spune în felicitarea pe care am primit-o de la conducerea școlii. Lumina reprezintă victoria cunoașterii asupra ignoranței. Diwali este sărbătoarea victoriei Binelui asupra Răului, victorie reiterată an de an.

Veneam de la aprozarul din subsolul blocului meu, cărând un pepene mare, roșu. Amabil, vecinul cu care m-am întâlnit în lift s-a oferit să-l ducă el.

– Cum vă numiți?

– Christina.

– Ah, s-a bucurat el, și eu sunt creștin! Mă numesc Mohan și sunt baptist. Dacă aveți vreodată nevoie de ceva, vă rog să-mi bateți la ușă – soția mea și cu mine ne bucurăm oricând de oaspeți.

Acesta e spiritul în care am fost primită aici, indiferent dacă interlocutorul meu era hindus, musulman sau creștin. Acesta este spiritul Diwali, pe care ei îl au mereu față de străini, însă față de ai lor… doar în perioada aceasta.

Am aflat de pe fb că Diwali se va sărbători și în România, la Timișoara, organizat de Satyananda Yoga România. Probabil și în București vor fi locuri unde se aprind candele și se povestesc legende indiene.

Vă las în compania unui model rangoli făcut de elevii mei vă doresc pace, lumină și înțelepciune. În spiritul Diwali.

rangoli

 

Seven hours on an Indian train from Chennai to Bangalore

Standard
Dialogue with a stranger on the train:
„Which country, Mam?”
„Romania”
„Germany?”
„No, but still in Europe. Romania is the name of the country.”
„You are travelling alone?”
„Yes” [obviously!]
„But you are married, no?”
„Ummm… yes” :D
„And now you go back to Germany?”
[yes, on a train that stops in Bangalore onlee]
„No, I live in Bangalore now, I’m a teacher there.”
„Ooooh, so you went to Chennai for a conference.”
„No, I went to see a friend.”
Then my neighbour turns to his wife who is sitting somewhere else with their daughter and introduces me:
„She is from Germany and she went to Chennai for a conference. Now she goes back to Germany.”
The woman stands up and comes to shake hands with me. I smile, she smiles.

I don’t know who I am anymore.

seminte de fenicul

Standard

o masa copioasa incepe cu aperitive, vegetariene sau nu: conopida pane cu sos picant, bucati de pui marinat pe gratar cu condimente de toate felurile, aripioare de pui iuti ca focul, creveti in sos picant cu condimente etc., papad (lipie crocanta) cu diverse chestii deasupra (ceapa murata, frunze de curry, coriandru, rosii), spicy chips si multe altele.

apoi comanzi felul principal: orice gravy (adica mancare cu sos), biryani (orez cu carne) sau variantele vegetariene – iahnie de fasole picanta (rajma), dal, mancare de conopida, de cartofi, ghivechi, frigarui, kebap, korma (un sos de iaurt cu condimente, o mancare mai putin picanta care poate contine pui sau legume, depinde daca e veg sau non-veg).

totul arata mai mult sau mai putin la fel, din pricina sosului care imbraca toata mancarea, cu diferenta ca korma e alba.

sosurile se mananca cu lipie (naan, roti) sau cu orez.

se bea sweet/sour lime soda, lassi, sau apa. apa e gratis daca iti toarna chelnerul dintr-o carafa (e filtrata, desigur) si costa bani daca vrei imbuteliata.

in unele locuri se bea alcool. acolo unde exista terasa si turistii abunda se si fumeaza. in localurile traditionale nu se bea alcool si nu se fumeaza.

in general se mananca cu mana.

la desert se pot comanda traditionalele dulciuri indiene (care sunt scaldate in sirop si extrem de dulci: gulab jamun, laddu, ras malai, jalebi) sau inghetata. in restaurantele indiene nu se serveste cafea dupa masa si de obicei se mira daca le ceri. in cele pt turisti au o cafea de obicei foarte slaba.

dupa o masa completa nu te mai poti misca, nu-ti mai simti buzele si experimentezi pe viu expresia „a fi in al noualea cer”.

ah, si uitasem de semintele de fenicul: sunt un digestiv si le primesti o data cu nota de plata (care, apropo, nu e piperata: cca 100 lei/3 persoane, cu meniul de mai sus) intr-un castronel. iei o mana, arunci pe gat si simti ca-ti recuperezi si buzele si tractul digestiv. foarte bune sunt.

apoi primesti un castronel cu apa si lamaie sa te speli pe maini.

si cand pleci JURI ca nu vei mai manca nimic niciodata… asta pana a doua zi :)

i love India.