Arhive pe categorii: Istanbul

Vacantele mele de weekend

Standard

La Istanbul, fiecare weekend e o vacanta. Deja de 5 ani sunt plecata, dar tot Bucurestiul e casa mea. Sunt expat, nu emigrant. Iar de cand locuiesc la o ora distanta cu avionul (si la 15 minute de aeroport), am impresia amuzanta ca Istanbulul e un cartier al Bucurestiului.

Insa Istanbulul e mult mai mult decat atat: e un oras imens, divers, aglomerat, modern si decazut, bine unit de reteaua de transport care merge struna si include, printre altele, tramvai, metrou, vapor, funicular, teleferic.

La fel ca la Bangalore, planul meu sa descopar un cartier nou pe saptamana, asa ca dupa un an pot sa spun ca am strabatut mii de kilometri si am acoperit o mare parte din Istanbulul european, cateva insule si cateva cartiere doar din zona asiatica. Sunt fascinata de Bosfor in orice anotimp, dar mai ales cand e soare afara si senin, pescarusii tipa in urma vapoarelor din care calatorii le arunca bucati de covrig, iar marea are alta culoare in fiecare moment. Pe Bosfor sunt si unele dintre cele mai frumoase vile si palate, unele dintre ele muzee, iar restaurantele se intrec sa se cocoate cat mai sus, ca sa ofere renumita priveliste pentru care platesti 5 lire la Stabucks in Bebek si 250 de lire la hotelurile de 4 si 5 stele!

Zona celebra si turistica e Sultan Ahmet (Sultanahmet scriu turcii), unde magazinele de suveniruri ocupa toate strazile, iar turistii veniti din Asia se inghesuie sa viziteze Sfanta Sofia, Palatul Topkapi, Moscheea Albastra, Marele Bazar, Basilica Cisterna si pe negustorii de lampi, esarfe si covoare. La cateva weekend-uri o data, fac ce fac si ma pomenesc in fata Muzeului Sfanta Sofia (Ayasofya zic turcii, sau Hagia Sophia in greceste – o constructie care slaveste intelepciunea, „σοφία”). As putea sa o vizitez iar si iar si mereu cu aceeasi reverenta si emotie.

De curand, o colega cu care vorbeam despre Istanbul, mi-a marturisit ca Sfanta Sofia i se pare cel mai frumos loc. Ca poate o sa rad, dar ea are impresia ca locul acela e magic, ca zidurile Sfintei Sofia sunt izvorul unei linisti si frumuseti multi-seculare absolut palpabile, ca ajungand in locul acela patrunzi intr-un spatiu diferit. Ce m-am bucurat! I-am zis ca as putea sa merg acolo saptamanal, doar sa fiu in locul acela; sa ascult chemarile la rugaciune ale moscheii albastre si sa vad Sfanta Sofia – acea cladire greoaie, eclectica, care sta acolo de o mie de ani si pe care n-au dovedit-o nici razboaiele, nici cutremurele, nici grecii, nici romanii, nici otomanii, nici capitalismul, nici terorismul.

Poate imi place ca imi zice ca se poate sa fii nemuritor si rece, asa cum ma simt inclinata sa fiu eu. Desi sunt muritoare, dar da – rece. Poate fiecare transfera pe Sfanta Sofia ce poate sau nu poate contine. Cine stie? Cert e ca moscheea albastra – „ai vazut una, le-ai vazut pe toate” – sade acolo in curtea ei, completand arhitectonic ansamblul, dar nici pe departe asa de puternica si misterioasa ca Sfanta Sofia. Palatul Topkapi pazeste coltul Cornului de Aur, invizibil de la strada, dar inconjurat de gradini cu platani unde se poate contempla trecerea gloriei lumii. Basilica Cisterna – bine ca ne-a zis Dan Brown de ea! – e partial in renovare, dar ramane un loc misterios si frumos.

Underground-basilica-cistern.-Byzantine-water-reservoir-build-by-Emperor-Justinianus-Turkey-Istanbul1

Foto: https://www.walksofturkey.com/blog/istanbul/insiders-guide-to-the-basilica-cistern-istanbul

E interesant sa locuiesti intr-un oras turistic. Turcii sunt buni cu profesorii. Nu doar ca avem reducere 50% la restaurante si la magazine de Ziua Educatorului (24 nov), dar cu cardul de profesor obtii un card de acces gratuit la orice muzeu din Turcia care apartine de Ministerul Culturii. Sa tot explorezi, sa tot vizitezi, sa te tot miri de cata istorie se ascunde in locuri si obiecte.

Anunțuri

iyi bir komşu/ un bun vecin

Standard

A inceput Bienala de Arta din Istanbul, iar tema anului este ce inseamna sa fii un bun vecin. Expozitiile sunt gazduite de spatii diverse: cateva muzee, doua gari, o scoala primara abandonata, un hamam din secolul 14 si diverse galerii, dar si de cateva baruri si restaurante unde parola „un bun vecin” iti aduce o bautura gratis. Conceptul de vecinatate este abordat din perspectiva sociala, politica si personala. Se discuta vecinatatile intre state si culturi, la fel de mult ca spionatul pe vizor sau pe dupa perdea. Expozitiile cuprind pictura, sculptura, film, dans, diverse instalatii multimedia si performance-uri. E interesant sa explorezi orasul cu scopul bienalei; pentru a ajunge la expozitii treci prin diverse cartiere si patrunzi in spatii de la foarte vechi, la ultramoderne. Bienala se imbina cu orasul si preia din farmecul lui, sau ii adauga un nivel de culoare, de „joaca” cu elemente altfel banale si chiar invizibile.

In gara Haydarpasa, din partea asiatica, un grup de artisti expune Taste of Tea. Ceaiul, cum stim, e o bautura preferata a turcilor. Gustul ceaiului e gustul Turciei si, prin extensie, al Orientului la a carui poarta strajuia odinioara gara Haydarpasa. La nivel personal, gustul ceaiului e gustul copilariei, al vizitelor obligatorii si plicticoase la rude, sau al mai recentelor si placutelor intalniri cu prietenii. E gustul traditiei si al prieteniei.

Expozitia se intinde pe un peron intreg – in fiecare vagon din cele doua trenuri gasesti alta poveste, alta idee – care mai ciudate, care mai dragute, dar toate interesante.

In scoala primara Rum İlkokulu din cartierul Beyoğlu m-a impresionat instalatia de mai jos. Este expusa intr-o sala care are balcon si consta din platforme care se imbina ca un puzzle, pe care sunt montate mobile tipice dintr-o casa. Platformele sunt pe roti, asa ca tot la cateva minute o data aranjamentul se schimba imperceptibil, construind, in timp, toate casele in care ai locuit. Se poate vizita si partea de jos, unde vezi artistii la lucru, in costumele lor negre, impingand insesizabil de incet platformele, dar si de sus, din balcon, unde vezi casa care, sub ochii tai, se dezmembreaza si rearanjeaza incontinuu.

IMG_1495

In muzeul de arta contemporana am vazut si cel mai dureros exponat: documentarul Wonderland (2016) al artistului vizual turc Erkan Özgen, care prezinta povestea unui episod al razboiului din Siria vazuta si povestita de Mohammed, un baiat surdomut. Sunt cele mai intense 3 minute si 54 de secunde! Mohammed nu are cuvinte, dar are gesturi, icnete, expresii faciale pe care nu le poti uita si privindu-l nu doar auzi si afli ce s-a intamplat, ci simti ca traiesti experienta razboiului alaturi de el.

O buna parte din instalatii au mesaje politice si sociale; ecologice, anti-razboi etc. Exista si cateva tampenii, prost realizate si cu o idee extrem de subtire dedesubt, dar in cea mai mare parte sunt lucrari destepte care te pun pe ganduri.

Intrarea la toate evenimentele si muzeele e gratuita si se face pe baza unui QR code pe care-l primesti atunci cand te inregistrezi la intrare.

In incheiere, o „vedere” din Istanbul.

IMG_1529

Sfarsituri si vacante

Standard

Se termina uluitor de repede primul meu an ca profesoara in Turcia, in Istanbul.

Adaptarea la clima temperata a fost neasteptat de grea pentru ca, pur si simplu, uitasem cum e iarna. Uitasem de ghete, de fermoare, de sireturi, de geaca, de caciula, de fular, de xyzal, de soba si calorifere, de plapuma, de vant, de tot. Luna de luna am sperat ca se va termina, ca se va incalzi, ca visez, ca glumeste. Zi cu soare dupa zi cu soare am fost dezamagita si intristata de revenirea ploii, de vantul rece, de desele raceli si dureri de gat, de norii cenusii care-mi atarnau deasupra capului.

Psihic, m-am simtit mereu stoarsa. Departe si aproape de Romania de care nu ma mai leaga prea multe. Prea departe de India, de care, paradoxal, ma simteam mult mai legata. Departe de caldura, de soare, de masina mea, de mancarea de la Fatty Bao, de prietenii mei din toate colturile lumii de care – iaca! – eram mai atasata decat crezusem.

Fara sa vreau am respins totul aici, in vreme ce ma luptam sa accept: scoala, cu defectele ei inerente; oamenii, cu limba lor alienanta; orasul si tara asta; mancarea; transportul; limba; campusul.

Lovita de frig, de ruptura de Zeenat si de gasca mea de joi, de rigiditatea si formalismul acestei scoli, de izolarea clevetitoare din campus, am recurs la ce stiam eu sa fac ca sa ma tin intreaga: m-am ascuns, am mancat, m-am ingrasat. Nu mult, din fericire, pentru ca am devenit un pic mai buna la a-mi recunoaste tiparele.

Cu timpul, m-am inamorat de oras, care e cu adevarat minunat, maret si decazut, dar atat de interesant in toate felurile: istoric, artistic, turistic, social. M-am obisnuit cu limba turca, pe care nu o mai percep agresiv. Am mancat cu placere kahvaltı (mic-dejun) la orice ora. Am descoperit Bosforul, cartierele, magazinele. M-am indragostit de mare si de vapoare.

Cu timpul, m-am legat putin de unii oameni cu care am gasit ca am in comun. Desi e greu inca sa-ti dai seama cine e autentic si cine nu. Am asteptat mult si am primit putin, in multe cazuri. Chiar si cine e autentic, s-a invatat sa se ascunda. Contextul.

Am calatorit. Am mers la Izmir, Iznik, Kayseri, Capadochia, Bodrum, Ankara.

Am citit carti.

Mi-am redefinit legatura cu Zeenat, astfel incat sa fie inca acolo, desi nu mai suntem aproape. Cand vorbesc cu ea la telefon capat un accent indian. Dealtfel tatal lui Adam mi-a confirmat ca am accent indian in engleza. Ce ciudat! Ce normal!

Am ramas cu muzica din India si, intr-o zi, umbland prin Ankara am avut senzatia ca sunt in Malleswaram. Nimic nu semana, dar eu in capul meu eram in Bangalore. La fel cum eram in Bucuresti in primul an de Bangalore si am luat asta drept dovada ca sunt, vai!, atat de patrioata. Cand, de fapt, creierul facea ce stia: imi povestea locurile unde fusesem asamblata complet ultima oara.

De curand am avut revelatia ca ma indepartez de India, care mi-a adus atata atentie. Nu e de colea, se pare, pentru lumea noastra ahtiata de confort si de progres, sa traiesti in India. Nu e de colea pentru indieni sa lucreze si sa coexiste cu o Westerner, alba, straina, diferita si asemanatoare.

Dar cum va fi sa zic: am trait 4 ani in India acum 20 de ani?

Revelatia ca esti format de locul in care esti. Revelatia ca 4 ani sunt scurti. Ca acum Turcia e cea care ma formeaza si daca nu sunt constienta de asta risc sa ma transform in cineva neasteptat.

Revelatia ca nu locul schimba, ci commitment-ul tau. Sau indiferenta ta, mersul cu lumea, mindlessly.

Nu sunt vremile supt om.

 

Incep sa simt, abia acum, ca m-am asamblat pe partea asta.

Locul meu preferat e in mijlocul marii

Standard

IMG_0384

IMG_0255

IMG_0531

IMG_1286

Locul meu preferat din Istanbul e in mijlocul marii.  Exista la un moment dat un punct de unde nu se vad malurile. Cerul e albastru, marea e alt albastru. Daca sunt nori, e feeric. Daca e ceata, e infricosator si, fireste, periculos. Vapoarele nu circula pe ceata. Daca e ploaie, e mohorat si jilav. Marea e mereu alta, e vie, e frumoasa. Istanbulul e mereu acelasi – palate, moschei, poduri si turnuri presarate cu ochi de artist pe coline, pentru a ti se dezvalui treptat, pe masura ce te aproprii de mal.

Pe mare te urmaresc pescarusii si un nene adus de spate trece uneori sa-ti vanda ceai si covrigi.

Pe mare ai plecat, dar inca nu ai ajuns. Esti suspendat in cel mai pur, albastru si frumos nicaieri, dar stii ca undeva exista o ruta, un pilot, un orar.

Vaporul ajunge mereu la timp.

Traversarea marii e, de fiecare data, o experienta.

Targul de ciocolata

Standard

Colegele mele vorbeau cu entuziasm despre acest targ, asa ca am platit taxa de 40 lire ca sa merg. Se tinea in gara Sirkeci, gara trenului Orient Express, iar standul cu cafea Mehmet Efendi era chiar in vagoanele unui tren tras la peron.

Am ajuns duminica dimineata, dar inainte sa ajungem noi la targ ajunsesera la noi vestile ca e un mare fas, asa ca ne duceam cu speranta, dar si cu teama ca vom fi dezamagite.

Intr-adevar: standuri slabute, produse de calitate medie, „ciocolata de supermarket”, nimic care sa tradeze vreo arta a ciocolatei sau ceva peste nivelul „imi desfac o ciocolata, o mananc, e dulce”. Multe standuri vindeau de altele; produse handmade sau cine stie ce magneti si portofele la suprapret. La un moment dat am observat un stand mai frumos, unde am gasit si ceva chocolate art si anume niste tablouri celebre reproduse din ciocolata, alaturi de monumente si alte obiecte. In sala de asteptare, niste doamne plictisite dadeau baloane la copii.

Vai, a zis colega mea, imi vine sa cer banii inapoi.

I-am facut o poza langa afisul evenimentului, toata dezamagita. A postat poza pe instagram, unde a scris: „vreau banii inapoi. Ma puteti contacta la adresa asta.” In juma’ de ora o sunase unul dintre organizatori. A acceptat sa bea o cafea cu ei, in timp si eu si colega cealalta cascam gura la covorul de lalele din fata muzeului Sf. Sofia.

– Targul asta nu are nimic „wow!”, a zis ea. E o mare teapa. Dau o gramada de bani sa mananc o ciocolata pe care o iau cu 3 lire din supermarket. In afara de tablourile alea, nu e nimic artizanal sau artistic, sau luxos, sau care sa merite ca aceasta piata sezoniera deschisa pe un peron de gara sa se numeasca „Targ international”.

Organizatorii i-au povestit ca au avut o discutie cu privire la elementul wow, si ca au avut si ceva probleme cu gasirea unor expozanti adecvati, deoarece cam asta e oferta in Istanbul la ora actuala. A fost o discutie frumoasa, in urma careia colega a primit inapoi si banii nostri (desi noi nici macar nu eram acolo!) si a fost rugata sa participe ca „advisor” la editia de anul viitor.

Am plecat de la targ cu un gust … dulce, ca doar era targ de ciocolata!

25 000 de pasi

Standard

Primavara a venit si cu ea magnoliile inflorite! Sambata trecuta, ratacindu-ne prin hatisul cartierelor din partea asiatica, am dat nas in nas cu EA: o magnolie uriasa, inflorita, cu flori imense, grase si roz. Din pacate era dupa un gard, chiar inainte ca noi sa facem stanga, sau dreapta, oricum am vazut-o din fuga si am ramas cu bucuria ca exista si cu gandul sa ma intorc poate s-o vad weekendul viitor.

Zis si facut: telul zilei de sambata a fost sa ma intorc la magnolie. Si sa explorez cartierele din zona asiatica a Istanbulului.

Am pornit din Kadıköy, unde ne lasa microbuzul scolii. Uluitor de orientata, am ajuns numaidecat in bulevardul Bağdat, acest 5th Avenue, marginit de case scumpe, cu marea pe o latura si intesat de magazine si restaurante. Era cald, iar bulevardul era plin de lume deja. Weekendul in Istanbul incepe cu kahvaltı, micul-dejun turcesc „cu de toate”, la care te asezi la ora 10 si te mai ridici la 14, cand te rostogolesti spre casa, satul.

IMG_1327

Kahvaltı insa e bun cand il imparti cu prietenii, asa ca am pornit mai departe fara regrete. In fond, cautam o magnolie.

E interesant cum un astfel de tel, pana la urma autoimpus si aiurea, te poate tine pe directie ore in sir. In afara de o pauza de cafea, cand am profitat de ocazie sa studiez harta si sa ma orientez putin in spatiu, timp de 4 ore nu am facut decat sa merg. Am localizat usor strada din care am intrat in bulevard. Am refacut traseul inapoi pana la o bifurcatie, un pasaj subteran unde am luat-o la dreapta. Mai mult ca sigur ca trebuia sa o fi luat la stanga. De la dreapta incolo totul a devenit nou – strazi si case si blocuri pe care nu le mai vazusem in viata mea si care semanau cand cu cartierul Tei, cand cu Malleswaram, cand cu Bucurestiul copilariei mele, cand cu nimic… pana cand picioarele mele au inceput sa tipe ca vor o pauza! Vazusem o multime de copaci infloriti si exact doua magnolii minuscule, dar totusi foarte frumoase.

Duminica, microbuzul ne-a lasat pe malul european al Bosforului, la Parcul Emirgan. Acest parc e celebru pentru expozitia anuala de lalele, dar anul acesta e inca frig (avem cam 13-14 grade in medie) si lalelele abia se plantau. Totusi parcul (care acopera un deal intreg si e absolut imens si partial neingrijit, ca o gradina locuita de spiridusi) forfotea de lume iesita la picnic si, mai ales, de mirese si… logodnice! Am aflat azi ca „miresele” in rochii albe faceau poze de nunta, in vreme ce acelea care mie mi s-au parut mai interesante, in rochii mov si albastre, sarbatoreau logodna. Oricum, densitatea lor era asa de mare ca am avut toata admiratia pentru fotografii care au reusit sa prinda in poze doar un singur cuplu, nu vreo 3-4 deodata!

IMG_2067

Logodna in gradina japoneza

Dupa lalele, narcise si mirese, a venit momentul sa plec in cautarea gradinii japoneze, pe care o vazusem din microbuz. Desigur, tot intesata de cupluri si fotografi, dar frumoasa cum numai gradinile japoneze stiu sa fie, cu apa ei si puntea ei de lemn, cu pavilionul si trandafirul japonez si doi ciresi infloriti (さくら) care mi-au sters din minte magnoliile pentru o vreme!

Dupa ce am recitat Rondelul apei din orgada japonezului, zambind la gandul ca si eu urma sa schimb aceasta experienta „intr-o cascada de consoane si vocale” destul de curand, m-am asezat la o vorba cu ciresul (mono no aware), incercand sa inteleg efemeritatea vietii si a frumusetii, natura frumusetii si daca momentele ah! ale vietii sunt mai frumoase atunci cand sunt impartasite. E greu sa povestesti florile de cires, dar mi-am facut un selfie ca „Cireşar” stiind ca acesta e unul din momentele care-mi vor vizita amintirea (flash upon that inward eye, zice William Wordsworth) si bucura sufletul multa vreme de acum incolo.

Asa s-a facut ca ora 2, cand busul pleca inapoi spre campus, m-a gasit in contemplarea ciresului si complet nepregatita sa plec acasa, mai ales ca magnolia nu o gasisem inca. Deci, cu harta in mana, m-am asezat sa fac un traseu pentru restul zilei si a iesit asa:

  • Rumeli Hisarı – fortareata de pe Bosfor care a ajutat in 1453 la asediul Constantinopolelui si a servit apoi ca punct vamal si chiar inchisoare.
  • Bebek – o zona fitoasa, cu terase, restaurante si port pentru iahturi, despre care citesc adesea pe grupul Foreign Women of Istanbul :>
  • Arnavutköy – cartierul cu cladiri din epoca otomana, acum celebru pentru cafenelele si restaurantele lui elegante cu vedere la Bosfor si pentru stradutele inguste care urca in nestire deal dupa deal.
  • Ortaköy – despre care stiam doar ca acolo se afla clubul Reina, unde a avut loc atacul terorist de pe 1 ianuarie si ca tot acolo e o celebra moschee (nu stiam de targul din jurul ei; o nebunie de lume, tarabe, margele de sticla colorata si kebab!!)
  • Beşiktaş – cartierul poate cel mai european, plin zi si noapte de turisti si localnici, dar si locul de unde puteam lua o barca inapoi spre Asia si spre casa.

Par cam multe locuri de vazut intr-o zi si a fost bine ca, desi m-am uitat pe harta, nu i-am dat sa calculeze distanta (20 km) intre locul unde ma aflam si debarcaderul de unde urma sa iau feribotul spre partea asiatica. Mai mult ca sigur as fi renuntat, dar asa, nestiutoare, din aproape in aproape, cu cascare de gura la Bosforul de un albastru uluitor vazut de sus, de pe zidurile fortaretei; cu un popas la magazinul Macrocenter care are branzeturi frantuzesti, vinuri scumpe si produse de PORC (!!); cu poze la vapoare, cu ochii la lume, cu gandul la magnolii, cu entuziasm ca era soare (dar si un vant rece, taios) – din pas in pas am ajuns prin toate aceste locuri si am admirat moscheea Ortakoy in lumina de ora 6 dupa-amiaza, care e poate cea mai frumoasa lumina – nici apus, nici zi plina.

Voiam sa renunt si sa iau un autobuz cand am vazut-o. Era chiar magnolia dupa care pornisem – crengile se aplecasera de atatea flori si frumusetea ei iti taia respiratia. Am stat la coada sa o pozez, dovada ca istanbulezii sunt poeti!

Cu puterile reinnoite, am pornit spre barca mea, pas cu pas, cu ochii larg deschisi, cu capul zumzaind de ganduri. Visam deja la ceaiul de pe vapor si la ora pe care o aveam de stat in bus in drum spre casa.

Daca m-am simtit in siguranta? 100%. Am trecut pe langa Reina – locul atentatului din ianuarie. E din nou deschis si lumea continua sa mearga acolo la masa sau la discoteca. Am strabatut cele mai de lux zone, unde am vazut Lamborghini langa Porsche, langa Mercedes si Rolls Royce (all stuck in traffic, btw). Am umblat printre femei cu basma si femei cu capul descoperit, am trecut pe langa terase unde se bea vin si pe langa masute unde la fel de multa lume bea ceai. Mi-e greu sa-mi inchipui ca sunt mai in pericol aici decat in orice alt mare oras al lumii. Vazand oamenii atat de diversi si de frumosi, energia si vibratia orasului, frumusetea locurilor mi-e greu sa ma gandesc la terorism si frica. Ma gandesc, asta da, la maretie si decadere, la miile de ani de istorie pe care le-a vazut acest loc, la toate transformarile prin care a trecut si care sigur locuitorilor de la acea vreme le vor fi parut sfarsitul lumii.

In vis

Standard

Am dormit de la 9 jumate pana la 7 si ceva. In vis aflasem ca ma intorc in India de la anul. Eram fericita. Fiu, ziceam usurata, gata cu frigul si stresul si balamucul. Ma duc acasa.

Adaptarea e lunga si are multe etape. Invat turca si am inceput sa ma descurc in ea. Nu imi place. Profii care sunt deja aici nu sunt interesati sa cunoasca oameni noi; asa cum venim ne ducem, se pare, poate daca ramanem cativa ani avem o sansa sa ne bage cineva in seama, dar nu-si pierd vremea cu noi de la inceput. Asa ca ne bucuram de singuratate, ignore total, fiecare pe cont propriu. Invat Istanbulul si imi place marea, cu barcutele ei, imi plac simitii, ceaiul si pacea anumitor locuri. Dar nu locuiesc in centrul cu Bosfor si case frumoase, nici pe departe. Locuiesc intr-o padure de la marginea orasului, de unde uneori „scap” in oras, ca un inecat care mai iese la suprafata pentru o ultima gura de aer.

De cinci luni e iarna si – intre frig, indiferenta si efortul de a ma adapta la o noua tara, de a invata o limba complet diferita, de a castiga respectul si prietenia unor oameni carora nu le pasa de tine – cred ca au fost cele mai lungi si grele cinci luni din viata mea.

Nu e de mirare ca in vis ma duceam inapoi la soare, la gulmohari, la rochite si sandale. Si era bine, cald, pomi infloriti, pamant rosu.

Ce bine, ziceam, era si cazul sa ma intorc, destul am tras pe aici cu frig, geci, ghete si caciuli.

M-am trezit usurata, aproape fericita, in sfarsit lucrurile aveau sa se repare, gata cu diminetile de negura, cu alergia, cu geaca, cu cizmele.

Cand mi-am dat seama ca a fost doar un vis i-am multumit creierului meu ca imi administreaza el caldura care imi lipseste.