Arhive pe categorii: Istanbul

Hârști! Hârști!

Standard

Copiii de-a cincea erau pregătiți pentru teza la spaniolă. Nu prea sunt eu de acord cu tezele și stresul inutil la copii așa micuți, dar ăsta e sistemul și ne supunem, deși nu zice nimeni că nu putem să le privim din altă perspectivă. Numim teza ”a celebration of learning” (ideea nu-mi aparține, dar mi-a plăcut și am preluat-o) și ne bucurăm că avem ocazia să aflăm ce știm deja și ce mai avem de învățat. Nu învățăm pentru cifre (note), ci pentru că iubim școala și suntem norocoși că putem învăța limba spaniolă încă din clasa a cincea.

Cu aceste gânduri se așezaseră elevii mei, fiecare la măsuța lui, cu creioanele pregătite, în așteptarea foilor de teză.

Ca de obicei, am respirat adânc cu toții și am repetat: ”suntem bine pregătiți, nimic nu ne va lua prin surprindere, vom lucra cu atenție și răbdare, avem timp destul.” Atunci Deniz a făcut cu brațul două mișcări rapide, de parcă ar fi spintecat cu spada tot ce-i stătea în cale: ”hârști! hârști!”

– Ce faci, Deniz?

– Așa fac eu înainte de examene. Nimic nu-mi stă în cale. Tata m-a învățat. Ai de făcut ceva greu? Hârști! Hârști! Nu mai stăm pe gânduri!

Mi-a placut maxim abordarea tatălui lui Deniz. Acum că am în față încă trei săptămâni de școală, apoi o lună de cursuri pentru masteratul pe care m-a lovit cheful sa-l fac acusi, la batranete, ma gandesc: ”Doamneeeee! Mult mai e până la vacanță!” Dar fac și eu ca Deniz la teză: ”Ai șase pre-assessments de făcut? Sunt 30 de grade afară și nu ai chef să te scoli dimineața? Hârști! Hârști! Nu mai stăm pe gânduri!”

Dar voi începe cu pre-assessment 1: watch the movie Bridge of spies. Că, naiba, e totuși aproape vacanță.

Reclame

Pe urmele lui Dimitrie Cantemir in Fanar

Standard

In cartierul Fener (Fanar, sau fostul cartier grecesc al Istanbulului, de unde am avut si noi domni fanarioti) se afla cateva urme ale trecerii lui Dimitrie Cantemir prin Istanbul, intre anii 1688 si 1700. Plimbandu-ne pe stradutele in panta ale acestui cartier acum foarte islamizat si conservator, am intalnit o multime de moschei, femei imbracate in negru si acoperite (unele chiar cu val pe fata, ceea ce neobisnuit pentru Istanbul), copii care se jucau pe strazile inclinate si pustii, intr-o pace demna de alte vremuri.

Colega cu care eram avea un tel, iar telul ei se numea Liceul Grecesc din Fanar. O cladire impunatoare, din caramida rosie, care pare o cetate sau o fortareata. Desi il vezi de pe malul apei, cand pornesti sa urci stradutele parca dispare, il pierzi si te pierzi printre casele cu 2 etaje, scarile omniprezente, rufele intinse peste strada la uscat, abundenta de moschei. In cele din urma Google Maps ne-a adus la destinatie, dar cetatea era zavorata si inexpugnabila. „E totusi un liceu,” a zis colega mea. „E o zi de scoala. Trebuie sa fie elevi inauntru, profesori. Sa sunam la secretariat.” Intr-adevar, desi cladirea – ca tot cartierul – parea uitata in secolul 19, pustie si misterioasa, inauntru se desfasura un examen, iar secretara si-a cerut scuze ca nu ne poate primi, dat fiind ca este un examen national si s-au luat anumite masuri de siguranta. Nu ne-a ramas decat sa dam ocol cetatii, ceea ce nu e asa simplu cum credeti, fiindca urci si cobori niste strazi aproape verticale.

Spre uimirea mea, la intrare am citit pe placa ingalbenita si ruginita ca acest liceu se mandreste cu faptul ca aici a studiat un Domnitor al unei tari straine: Dimitrie Cantemir, Domn al Moldovei. Stiam ca in apropiere se afla si un muzeu Dimitrie Cantemir, aflat intr-un fel de paragina. Mai stiam ca actuala moschee Ortakoy de pe malul Bosforului a fost construita pe terenul unde odinioara familia Cantemir avea un palat. A fost, totusi, interesant sa gasesc si aceasta mentiune, pe placa de la intrarea liceului.

Rum Lisesi (Liceul Grec) din Fanar are actualmente profesori turci si greci si este o institutie de invatamant laica, subordonata ministerului turc al educatiei. Impreuna cu colegele mele, vrem sa facem cumva sa-l vizitam, pana la urma. A fost fondat la un an dupa caderea Constantinopolului (in 1454), insa cladirea actuala a fost construita in secolul 19.

Daca ajungeti in Istanbul, nu ocoliti cartierul Fanar.

Cititi si: Istanbul altfel pe site-ul Imperator Travel.

#opozapezi

Pisicile din Istanbul

Standard

Niciunde nu am mai vazut pisici asa de iubite ca aici. Pisicile sunt farmecul orasului si viata lui. Sunt peste tot: vagaboande, dar bine ingrijite. Sunt pisicile orasului. Si pentru ca tot orasul contribuie la bunastarea acestor pisici, ai cumva impresia ca acest oras e o mare comunitate care macar la aspectul asta lucreaza impreuna: sa le fie bine felinelor de pe strazi.

Aici am vazut pentru prima data case cu etaj pentru pisici, numite si inscriptionate „kedi evi” („casa pentru pisici”) si asezate in parcuri sau in colturi de strada in toate cartierele. Sunt facute de iubitori de animale sau chiar de primarii. Sunt ingrijite, curate, intr-o casa pot dormi si sase pisici. Iarna oamenii au grija sa le captuseasca cu paturici sau materiale care sa tina de cald.

In fata magazinelor sunt castronase cu lapte si mancare pentru pisici. In Besiktas am vazut o cutie cu despartituri, ca un cofraj de oua, din care puteau sa bea deodata mai multe pisici.

Fiind asa de ingrijite, nu e de mirare ca sunt extrem de multe. Absolut fiecare cartier are pisicile lui. Filmul documentar Kedi (Pisica) chiar ne prezinta povestea a sapte astfel de feline, care-si fac veacul prin diverse zone ale Istanbulului.

O vorba turceasca spune: „Cine omoara o pisica, trebuie sa construiasca o moschee daca vrea sa-si afle iertarea in ochii lui Allah.” Pisicile sunt importante in Islam, pentru ca se spune ca erau animalele favorite ale Profetului Mahomed. Exista si alte marturii ca pisicile au fost iubite din cele mai vechi timpuri in zona asta:

“When the British orientalist E. W. Lane lived in Cairo in the 1830′s, he was quite amazed to see, every afternoon, a great number of cats gathering in the garden of the High Court, where people would bring baskets full of food for them. He was told that in this way, the qadi (judge) fulfilled obligations dating back to the 13th-century rule of the Mamluk sultan al-Zahir Baybars. That cat-loving monarch had endowed a “cats’ garden” where the cats of Cairo would find everything they needed and liked. In the course of time, the place had been sold and resold, changed and rebuilt; yet the law required that the Sultan’s endowment should be honoured, and who better than the qadi to carry out the King’s will and take care of the cats?” (Cats of Cairo)

IMG_3622

O pisica fericita doarme intr-un magazin de haine

Pana in ziua de azi, Istanbul a ramas „a cat garden” – un oras unde poti intra intr-un magazin si vedea matza cum doarme pe haine, unde pisicile sunt omniprezente si extrem de dragalase.

Doar un lucru mai vreau sa spun, in incheiere: cand locuiam in India si veneam in vacanta, dupa o vreme, mi se facea dor de mirosul Indiei. De aroma aceea de tuberoze, betisoare parfumate si mancare condimentata care impregneaza totul si pe care nu o mai simti dupa o vreme, fiindca ti-a intrat in piele. Ei bine, cand am stat acasa in vacanta de vara, dupa un an de Istanbul, mi-a fost dor de pisici. Nici nu pot sa zic ca mi-a fost dor. Dar mergeam pe strada si, printr-a zecea zi de locuit continuu in Bucuresti, am vazut o pisica. Brusc, am avut cel mai minunat sentiment de acasa si nu mi-a venit sa cred ca era prima pisica pe care o vedeam in mai bine de o saptamana!

Despre cainii imensi care dorm in fata macelariilor va povestesc alta data.

1.Why are there so many cats on the streets of Istanbul?

2. Why cats rule in Istanbul

O poza pe zi/ 11

Standard

IMG_2160

Aici e ca la televizor: stirile se schimba de la o zi la alta si nu trebuie sa vedem decat pentru scurta vreme autobuzul jegos, fiindca azi, iata, e o noua zi si azi vedem altceva.

Dar autobuzul ramane tot jegos si oamenii merg cu el si platesc bilet si se murdaresc un pic.

 

Azi n-am o poveste de spus; e doar o poza pe care am facut-o acum cateva luni la un mall din partea europeana a Istanbulului.

Ploua, noi mergeam sa-l vedem in concert pe Michael Kiwanuka si am ajuns prea devreme, ne-am ascuns in restaurantul Eataly si atunci, brusc, a iesit soarele si a aparut curcubeul si a fost frumos.

O poza pe zi/ 8/ Insulele Prințului

Standard

In Marea Marmara, la doar o ora cu vaporasul de Istanbul, se gasesc noua insule, dintre care patru doar se pot vizita: Büyükada, Heybeliada, Burgazada si Kınalıada („ada”, in turca, inseamna „insula”). Dintre ele, cea mai mare si cea mai populara e Büyükada, dar putina lume stie ca, in afara de numele turcesc (”Insula cea Mare”), ea se mai numeste si Prinkip sau Prințul Insulelor, in versiunea greaca, de unde si numele de ”insulele prințului”.

Toate aceste insule au in comun linistea si pacea, aerul de sat aflat pe malul marii, casele cu flori frumoase la ferestre si plajele de pietre la marea Marmara. Transportul auto e interzis (exista, totusi, scutere), ceea ce le pastreaza relativ nepoluate si le da un aer retro adorabil. Pe insule te poti plimba cu bicicleta, cu faetonul sau trasura cu cai, ori pe jos. Poti face plaja si poti lua masa la terasele din port. Exista si muzee pe unele dintre ele, si hoteluri, dar principala atractie o constituie plimbarile pe jos in jurul insulei, sau urcusul usor pana pe culme (toate insulele sunt deluroase), unde adesea poti admira o manastire veche, greceasca, din vreme cand Istanbulului i se zicea, inca, Constantinopole.

Asa am facut si eu cu Hidia in acea zi frumoasa de septembrie: am urcat un deal si am ajuns pe culmea insulei, unde se pot vedea si azi ruinele manastirii bizantine cu hramul Theokoryphotos, sau Schimbarea la Față a Domnului Hristos. Ca si culmile dealurilor indiene, unde adesea se pot vedea temple ale zeului Shiva sau picturi cu chipul zeului Rama, și aceasta culme a fost considerata sfanta din cele mai vechi timpuri. Aici s-au gasit ruinele unui templu grecesc antic, peste care a fost construita, in secolul 12, aceasta manastire.

E greu de povestit frumusetea acestui loc si, mai ales, pacea sa deplina. Nu se aud decat pasarile si fosnetul frunzelor in copaci. Localnicii cresteau gaini, care plimbau libere printre ruine.

IMG_2036

Istanbul, Burgazada, curtea manastirii Schimbarea la Față

Pe insule se poate ajunge cu feribotul de la Eminönü (in partea europeana) sau Kadıköy, Bostancı (in partea asiatica). Este recomandat sa porniti devreme, ca sa puteti vedea mai mult de o insula intr-o zi. Insulele sunt frumoase in orice anotimp, dar fireste ca primavara si vara sunt mai multe de vazut si de facut, iar vaporasele circula mai des decat iarna.

O poza pe zi/ 7 / Muzeul Inocentei

Standard

În octombrie am fost cu colegii la Muzeul Inocenței, creat de Orhan Pamuk într-o casă boierească de secol 19 din cartierul Çukurcuma. Colegii mei citiseră cartea care dă numele muzeului, eu nu. Nu că n-aș fi încercat, dar nu prea pot eu să am răbdare cu stilul minuțios, detaliat și alambicat al lui Pamuk. În același timp în care scria acest roman, Pamuk bătea în lung și-n lat anticariatele din Istanbul, cumpărând obiectele care acum sunt expuse la muzeu. În catalogul colecției, Pamuk povestește că a creat în paralel muzeul și romanul, ”pentru că-i plac muzeele”.

Oricum, chiar dacă n-ai citit cartea, e bine să ai la tine un exemplar: orice exemplar din carte conține un bilet de intrare la muzeu – se ștampilează la casă și gata. Iar muzeul în sine e mai mult decât o călătorie uimitoare prin capitolele romanului; este și un muzeu al vieții private a unui Istanbul încă prins la mijloc între vechile obiceiuri turcești, otomane și libertățile lumii moderne. Este un muzeu al colecțiilor, unde eroul romanului – Kemal – colecționează avid obiecte pe care le asociază cu iubirea lui obsesivă și imposibilă pentru Füsun: de la cele 4213 mucuri de țigări expuse pe peretele de la intrare și minuțios însemnate, la cercelul în formă de fluture al lui Füsun, unde mulți vizitatori se opresc cu ochii-n lacrimi.

Deocamdată nu pot decât să-mi închipui cum e să citești romanul, să-ți placă și-apoi să vizitezi acest muzeu. Continuitatea între literatură și realitate trebuie să fie un șoc extraordinar și o bucurie aproape incredibilă.

 

Website: The Museum of Innocence

Adresa: Çukurcuma Caddesi, Dalgıç Çıkmazı, 2 | Beyoğluİstanbul 34425, Türkiye

Intrarea: 30 TL sau biletul din carte

Audioghid: 5 TL

2017

Standard

In 2017 m-am apucat de un masterat in educatie pe care il voi termina in 2019.

Am fost la o conferinta despre educatie in Istanbul, unde voi prezenta si eu la anul.

Am mai tradus o carte si am citit multe altele.

Am petrecut mult timp in Bucurestiul de care-mi fusese dor.

Am fost in India in vacanta, ca sa ma bucur ca „out of sight” nu inseamna „out of mind”. Si pentru ca mi-era dor de caldura, de haos, de culori, mirosuri si kesari bath.

Am invatat niste turca, cat sa nu ma mai simt chiar picata din luna.

Am vazut si niste Turcia – o tara care stie sa faca turism si are niste peisaje naturale de o frumusete incredibila.

Am implinit zece ani de cand m-am reintors la meseria de profesoara. Am predat in anii astia la copii de toate varstele, de la clasa 1 la a 12-a. Am predat engleza, spaniola si Theory of Knowledge in trei tari, la copii de natii diferite, dar extrem de asemanatori. Cred acum ca la copii varsta face diferenta mai mult decat natia, deoarece la aceeasi varsta copiii romani, turci, indieni, olandezi, americani sau francezi se comporta absolut la fel. Exceptia ar constitui-o coreenii sau chinezii, care mi s-au parut a nu se supune acestui cliseu egalizator.

In 2017 am continuat sa predau spaniola intr-un gimnaziu din Turcia unde am aproape exclusiv elevi turci (singura eleva straina e britanica, dar locuieste in Turcia de mica si vorbeste perfect turceste).

Imi place sa fiu profa. Imi place sa invat turca. La evaluarea semestriala mi s-a confirmat iar ca sunt calda, apropiata, am un classroom management eficient, sunt in control, copiii asculta si invata, orele sunt placute si interesante. De fapt controlul provine din faptul ca ii las sa fie cine sunt si ii accept asa cum sunt, fara insa sa tolerez comportamente nepotrivite, dar explicandu-le mereu ca persoana isi poate alege comportamentul. Intru la ore linistita si calma. Acum, in saptamana de nevacanta, cand in mintea mea trebuia sa fie vacanta de Craciun, am purtat niste coarne de ren (reactia copiilor de-a saptea: „Oh, deer!”).

– Atentie, am zis, cand am coarnele pe cap, predau. Deci ascultati, luati notite si nu vorbiti. Cand imi scot coarnele, vorbiti, preferabil in spaniola. Aveti tot timpul sa va exersati turca.

I-a amuzat chestia asta. In ora aia s-a vorbit mai multa spaniola.

Un tatic mi-a spus, razand, la sedinta cu parintii ca fiica lor vine acasa de la scoala si ii invata spaniola pe el si pe sotia lui. „Acum voi fi Señorita Anghelita,” le spune. „Repetati dupa mine: buenos días. Acum cantam impreuna.” Copila ii invata spaniola raraita :)) „Asa vorbeste Señorita,” explica ea, ferma.

Cred ca-mi iese ce mi-am propus cand imi doream sa ma mut din Bangalore la Istanbul: concentrarea pe un singur lucru, honing the craft, sa fiu doar profa si sa imi iasa bine.

In 2018 voi continua sa fiu profa, sa invat turceste, sa studiez pentru masterat, sa ma bucur de viata in Istanbul, sa merg des la Bucuresti (la teatru!!! mai ales de cand urmaresc cu sfintenie fiecare episod din vlogul lui Marius Manole!), sa citesc, sa scriu.

La multi ani si un an nou fericit ne doresc!

IMG_5133