Arhive pe categorii: jurnal de calatorie

De Madrid al cielo

Standard

„Desde la cuna a Madrid/ Y de Madrid al cielo” (Luis Quiñones de Benavente)

Din leagan, in Madrid/ Si din Madrid, la cer. Viata omului, rezumata de un dramaturg al Secolului de Aur spaniol.

„De Madrid al cielo” a ajuns sa insemne si ca mai misto ca Madridul e doar… raiul. Ai ajuns la Madrid, ai ajuns in inima Spaniei, in capitala tarii, in locul de unde se da ora exacta si se propaga accentul spaniol „castizo” (pur, autentic) care e atat de propriu acestui loc. In Madrid mi se pare ca lumea e la locul ei. Desigur, sunt constienta ca sunt doar turista si sigur ca cei care traiesc aici se lovesc probabil de neajunsurile locului, dar pentru mine, ca turista, e ideal.

Sa incepem osanalele:

  • strazi largi, trotuare late, marginite cu platani stufosi; terase si cafenele la tot pasul; spatii pietonale generoase; masini cu soferi rabdatori si amabili, care opresc la trecerea de pietoni cu mult inainte ca tu sa te fi hotarat daca treci sau nu (comparati cu experienta mea zilnica de „Turkish drivers never stop!”)
  • magazine adorabile, un puternic curent eco-bio-vegan care inseamna produse unice (la preturi mari), materiale ne-sintetice si niste sapunuri care miros minunat! Magazinasele in sine sunt adorabile, colorate, frumos parfumate. O bucurie!
  • monumente impresionante, bine pastrate, bine puse in valoare, turisti gramada care isi fac poze, istorie la tot pasul,
  • cladiri bine intretinute, ca noi, fara grafitti; cladiri de epoca elegante si maiestuoase, salvate chiar cu pretul de a fi transformate in altceva, vezi magazinul H&M Gran Via, in localul unul frumos teatru!
  • gradini de vara unde poti sa vezi filme intre gratis si 9 euro, filme vechi, noi, spaniole, straine, mute, muzicale, de toate felurile
  • stranduri multe, curate, intrare unica 4,5 euro pe zi
  • poezie in metrou si in autobuze, aer conditionat, fiecare statie de metrou personalizata cu ceva referire la ce vei gasi la suprafata (la statia Opera de ex. gasesti programul operei pe urmatoarea luna, la statia Goya pe pereti sunt expuse crochiuri de Goya etc.)
  • bilet integrat pentru toate mijloacele de transport (e drept ca nu au vapor, mare lipsa!)
  • Muzeul Prado – si Reina Sofia – si celelalte!
  • oameni diversi, din toate tarile Americii Latine, din toate zonele Spaniei si cam de peste tot de prin lume. Madridul are un aer inclusiv, poate si fiindca e Pride Week, dar chiar zice: esti binevenit asa cum esti. Prin urmare vezi si permanent si tocuri si bocanci si tatuaje si nu se uita nimeni la tine, nu te masoara si nu te cantareste nimeni (desi te pomenesti poate tu ca ramai uneori cu gura cascata!)
  • o curatenie mai mare ca in alti ani, taxiuri si uber regularizate (unele au la spate placa albastra care arata ca sunt vehicule de transport), inteleg ca totusi exista si frictiuni, dar se gasesc si solutii.

Barcelona era demult, Madridul e si el acum un oras pentru oameni si nu pentru masini. Desi am cursuri de la 8 la 4 zi de zi si sunt spre 40 de grade afara, cum scap de teme ies la plimbare prin oras. Spaniolii iau cina dupa ora 9 seara, la 11 noaptea inca se mananca si se vorbeste aprins, metroul merge pana la 1 noaptea, autobuzele de noapte merg toata noaptea.

Mi se pare un oras mai curat si mai sigur decat anul trecut. Nu lipsesc totusi romanii care spala parbrize la semafor, alti cativa dorm cu intreaga familie sub un pod, exista si unii care cersesc prin centru sau canta la acordeon, dar au inceput sa le faca concurenta venezuelenii si peruanii.

Am sentimente pentru Madrid, e orasul tineretii mele, ma leaga multe amintiri frumoase si ma bucur sa vad ca e bine ingrijit, ca e infloritor, ca e prietenos, ca e cosmopolit. Ma bucur sa vad ca se poate, chiar daca nu la Bucuresti… inca.

SanFranLA

Standard

Cand prietena mea, Alice, a aflat ca va pleca in State, imediat a sarit cu gura pe mine sa-mi iau si eu viza. Nu doar m-a batut la cap, dar m-a ajutat practic: am stat amandoua in fata calculatorului si am completat un formular care nu se incarca, nu se salva, nu se termina, trebuia luat de la inceput de mai multe ori…  Eu, cu rabdarea mea scurta, nici intr-o mie de ani nu razbeam cu acel website, dar Alice isi aprindea o tigara si zicea: asa am patit si eu, asta e site-ul, o luam de la inceput.

La ambasada m-a dus tot un prieten roman, fiindca era la mama naibii unde nu se putea ajunge decat cu taxiul, fiindca nu poti intra in cladire cu telefon mobil si nu era sa ma duc la mama naibii fara telefon, fiindca in momentele stresante din viata e bine sa te bazezi pe prieteni.

– Si de ce vrei sa pleci in America? m-a intrebat tipa de la ambasada (pe care o invidiasem cu 5 minute inainte, pentru ca vorbise PERFECT turceste cu perechea din fata mea).

– Oh, prietena mea Alice se muta in San Francisco si as vrea sa o vizitez la anul, am zis.

– Super, Christina, sper sa-ti placa America, mi-a zis si asta a fost tot.

Fast-forward juma’ de an. Alice e in Frisco si a venit momentul vizitei. Eu sunt obligata de programul de master sa-mi petrec o mare parte din vacanta de vara la Madrid, la cursuri. Ea e dornica sa vina in vacanta de vara acasa, in Europa. Eu – la scoala turca, ea  – la scoala franceza: e uimitor ca am reusit sa gasim o vacanta comuna. Nu a fost o luna, asa cum visam (luna aia cand eu inchiriam o masina si strabateam Route 66 de la un capat la altul si apoi mergeam la New York, Washington, New Orleans, Atlanta, Dallas, Portland, Seattle si in Florida), ci doar o saptamana.

– Imi pare rau, ne scrie Alice pe whatsapp cu cateva saptamani inainte sa plecam, mie si Danei, o alta prietena. Nu vom putea petrece toata saptamana la San Francisco pentru ca am o treaba la consulatul romanesc din LA. Voi va ganditi, daca vreti puteti ramane la mine acasa, dar nu va pot lasa masina, ca as vrea sa merg cu masina la LA.

– Pai ce, noi nu putem merge la LA? am strigat ca niste copii la pomul de Craciun.

Si asa s-a facut ca am mers la Los Angeles, am stat la hotel in Anaheim si Santa Monica, am vizitat Hollywood si Malibu, ne-am plimbat pe Venice Beach si am purtat sandale pentru prima data pe anul asta.

Mi-a placut in America. Am fost mereu cu gura cascata: uite un bus scolar, uite o casa cu veranda, uite asta, uite ailalta, incercand sa suprapun realitatea peste cunostintele mele din filme. O gramada de cultura americana pe care nu stiam ca o am s-a dovedit a-mi fi fost implantata in creier de jdemiile de filme si seriale pe care le-am vazut. Aici e asa pentru ca e asa… ah, uite, aici se face asa… ce tare e asta, exact ca in serialul cutare… Na! Eram la LA, locul unde se fac filmele. LA, care, pentru mine era = America.

Vizita la studiourile Universal mi-a placut la nebunie! Si parcul de distractii de la intrare e fain, si castelul Hogwarts, dar cel mai tare e turul studiourilor, the backlot tour, unde vezi masinile folosite in filme, padurea si dinozaurii din Jurassic Park, o gara de metrou din New York si cate si mai cate locuri in care ai locuit si tu cu imaginatia. Aia era America pe care voiam sa o vad prima, ca sa o pot apoi accepta pe cealalta, cea reala!

2c93b2f2-1655-4b93-8e39-2349612c4bc5

Decoruri de film

5f46647d-3c9e-4a9e-b48d-d8e53069493f

Bulevardul stelelor din Hollywood

639c93bb-ac41-409f-a409-15e13aa2e4e9

Aici se organizeaza Premiile Oscar

IMG_8009

Primul bus scolar ochit pe autostrada

De la San Francisco la LA am facut vreo 6-7 ore cu masina, oprindu-ne pe la benzinariile care rasareau dintre livezile de migdali. In benzinarii uimirea continua: wow! uite produsul asta! ce tare! uite cerealele astea! Asa am tinut-o cateva zile.

Stiati ca la benzinariile din California se vand medicamente (si la supermarket, dealtfel)?

Cand am ajuns la LA dupa o calatorie de o zi, am ramas uimita sa vad ce distanta mica strabatusem pe harta. America e foarte mare.

In LA m-am amuzat sa vad cat de prietenosi sunt oamenii. Poate fiindca era cald si soare. Poate fiindca e mai bine sa fii deschis si amabil decat ostil si furios. Cert e ca nu doar in servicii (unde erau over the top amabili si simpatici!), ci pur si simplu pe banca in parc, pe strada, stand la cafenea oamenii intra in vorba cu tine in cel mai firesc fel.

La restaurantul Benihana am fost pusi la masa cu o familie care urma sa se mute in Texas curand. Sotul si sotia sarbatoreau 15 ani de casatorie. Cei doi baieti, de 9 si 7 ani, rezolvau sudoku si cuvinte incrucisate pe o brosura furnizata de angajatii restaurantului.

– Hi guys, how are you? a inceput jovial tatal.

Uf! Ne-a vazut! Logic, doar nu eram invizibili. Dar acu’ nu mai putem vorbi romaneste, trebuie sa vorbim engleza.

Asa sunt eu, neprietenoasa.

In cinci minute eram la:

– Romania, cool! I’m afraid I don’t follow the news from that side of the world as much as I should. I bet Nadia Comaneci must be retired by now.

La sfarsitul mesei ne salutam ca niste buni prieteni. Copiii au fugit dupa Dana s-o imbratiseze.

– Say hi to your daughter too, au zis ei, simpatici. Dana le spusese ca fetita ei e cam de varsta lor.

 

Cand am ajuns inapoi la San Francisco am constatat ca oamenii erau la fel de prietenosi si acolo. Am reusit sa ma tin de promisiunea facuta acum trei ani si am revazut-o pe Carrie. Cei trei ani s-au topit instantaneu si parea ca ieri ne spusesem pa, in complexul Purva Venezia din Bangalore, unde eu locuiam in blocul D si ea in blocul F. I-am comunicat uimirea mea si observatiile mele despre … hmm … America. Bucatica aia pe care o vazusem si traisem eu in patru zile.

Stateam la o masa intr-un restaurant mexican („Trebuie sa mananci tacos!”).

– Adevarul e ca n-am mai fost la LA de vreo zece ani, zicea Carrie. Cred ca s-a schimbat.

Atunci, parca pentru a ne intari spusele, domnul de la masa de alaturi zice:

– O, da, s-a schimbat mult.

Si apoi el si Carrie se lanseaza intr-o conversatie despre zona cutare, padurea cutare, dealul cutare. Apoi domnul ne recomanda o expozitie si o cafenea, ne luam ramas bun, plecam.

– Da, vezi, ai dreptate, reflecteaza Carrie pe drum. Chiar asa e la noi: interactionam ca si cand ne-am cunoaste, chiar daca nu ne-am vazut niciodata. Nu-mi aduc aminte sa fi fost vreodata altfel.

S-a terminat repede calatoria in America, iar jet lag-ul de dupa a durat cinci zile. In San Francisco am facut cel mai haios tur cu autobuzul din viata mea. In Santa Monica mi-a iesit in cale din senin statuia zeului Ganesha si m-am bucurat. Venice Beach mi-a amintit de Goa si de vara. De fapt acolo era vara, cu toate cele 28 de grade.

Supermarketurile sunt imense. Librariile sunt infinite. Portiile de mancare, cum mi se spusese, sunt mari. Am vazut primele manechine grase intr-un magazin. Carucioarele de la supermarket au pe roti o substanta care interactioneaza cu spatiul de parcare ca sa invarta rotile. Rotile se blocheaza cand le scoti din zona de parcare, ceea ce le face inutile pentru hoti si vagabonzi. Am vazut in suburbiile San Francisco-ului niste slums ca in Mumbai. Am vazut livezi de migdali si steagul american fluturand in curtile oamenilor.

Am fost in America pentru prima oara si ma mai duc.

 

Biserici ortodoxe din Istanbul

Standard

In acest weekend Alina ne-a dus intr-un tur al catorva biserici ortodoxe din Istanbul.

Am inceput excursia in Hasköy, la biserica romaneasca. O cladire imprejmuita de un zid mare. N-as fi stiut sa ajung acolo, daca nu era Alina. Dar in biserica romaneasca se vorbea romaneste, in jur era o gradina in care cresteau rodii si struguri si pastea un card de gaste, iar in spate se gaseau si niste morminte din vremuri stravechi. Un loc care mi-a amintit de ashramul lui Sri Ramana Maharishi, din India: vegetatie semi-salbatica, un mormant zis sfant (aici, al Sfintei Arghira), o atmosfera de pace. Am aprins o lumanare si imediat ma pomenesc apucata de brat:

– Dar ce devreme ai venit, draga!

O doamna cu parul cret si roscat, cu basma pe cap. In biserica romaneasca scrie la intrare ca femeia trebuie sa poarte basma, conform traditiei. Pe mine m-au primit si fara.

Doamna se fastaceste cand ma intorc cu fata.

– Vai, scuzati-ma, semanati foarte bine cu o prietena de-a mea. Stiti, o astept sa vina. Dar dumneavoastra de unde sunteti, ca nu v-am mai vazut pe aici?

In biserica romaneasca nu e usor sa treci neobservat.

De la Hasköy trecem cu un vaporas la Ayvansaray si intram aproape numaidecat in biserica Maicii Domnului Vlaherne, adica biserica valahilor din vechiul Constantinopole. Aici e si un izvor cu apa sfintita. Un baiat umple sarguincios, de la robinet, sticlute mici si albe de plastic. Alina ne spune povestea crestinilor prigoniti, carora in acest loc li s-a aratat Fecioara Maria, care a lasat acoperamantul ei sa cada peste grupul de crestini, salvandu-le viata. Chiar langa noi e un grup de turci musulmani, care asculta aceeasi poveste, povestita de ghida lor in turceste.

Acoperamantul Maicii Domnului a ramas in acea biserica multi ani, biserica a ars… secolele sunt lungi si multe se pot intampla. Dar izvorul a continuat sa dea apa sfintita, numele de Vlaherne s-a pastrat, pelerinii au continuat sa vina.

Dupa o consultare amanuntita cu Google Maps, Trafi si alte aplicatii, intre metrobus, autobuz si picioare alegem un taxi. Soferul nu stie unde este biserica Balıklı Meryem Ana (Fecioara Maria cu Pesti?! ma mir, apoi decid ca Balıklı poate fi numele cartierului) si ne tot zice ceva de un cimitir. Pun google maps si il ghidez in turca mea destul de fluenta cand vine vorba de a ma descurca prin marele oras. Cand ajungem, e chiar locul de care ne spusese el, langa cimitirul armenesc. Nu stia ca acolo e o „kilise” (biserica). Ne lasa in fata cimitirului, unde crede el ca vrem sa mergem.

Dar noi vrem de fapt sa vedem manastirea greceasca a Fecioarei cu Pesti, zisa si Izvorul Tamaduirii, adica locul de unde provine numele acestei sarbatori crestin-ortodoxe. E un loc magic, de o frumusete uluitoare, extrem de curat. In nebunia orasului, e o oaza de pace si de frumos. In curte s-au pastrat monumente funerare din diverse locuri si in spatele bisericii e un cimitir in care sunt ingropati patriarhii ortodocsi ai Constantinopolelui. Mormintele sunt somptuoase, dupa moda cimitirelor medievale otomane. Incercam sa intram in biserica, dar usa este incuiata, asa ca ne multumim sa facem poze pe gaura cheii. Atunci apare un barbat simpatic care imi spune in turca ca el are cheia. In broasca este acum o imensa cheie de metal, iar barbatul imi spune, zambind, sa-i fac poza (ii fac) si sa descui.

Biserica este sora geamana a templului grecesc de pe bulevardul Pache Protopopescu din Bucuresti. Pe ferestre intra raze de lumina; icoanele de pe altar sunt ferecate in argint si totul e absolut frumos si impresionant. Dupa noi intra iar un grup de turisti, la fel de uimiti de frumusetea cladirii ca si noi.

Coboram apoi cele 27 de trepte pana la Izvorul Tamaduirii. Legenda vorbeste despre un rege, Leon al Constantinopolelui, care haladuind prin padurile ce imprejmuiau orasul a dat peste un cersetor orb care i-a cerut apa. O noua aparitie a Fecioarei Maria (atasata, se vede, de zona asta a orasului) i-a indicat locul unde se gasea apa, dar si faptul ca apa acestui izvor il va face pe acel orb sa vada din nou. Din anul 300 cand s-au intamplat aceste fapte si pana acum, izvorul continua sa curga, iar pelerinii sa-l viziteze, sperand in miracole. Deasupra lui s-au construit si prabusit cateva biserici. Acum este o manastire greceasca, care dainuie de la jumatea veacului al 19-lea. In apa izvorului inoata, zice-se, si cativa pesti. Eu nu i-am vazut, dar de aici vine numele bisericii: Maica Domnului cu Pesti. Pestele, se stie, e simbolul lui Iisus.

Plec de la Izvorul Tamaduirii fericita. Mi-a placut enorm acel loc, unde sigur ma voi intoarce. M-a impresionat frumusetea arhitecturii, lumina care se revarsa in interiorul bisericii prin geamurile inalte, linistea din jur, bunatatea oamenilor, clipocitul izvorului. Cine mai stie? E unul din acele locuri unde totul e perfect, sau, cel putin, eu asa l-am perceput. E drept ca pentru mine orice loc care are statui vechi de piatra e perfect.

In statie la autobuz, Alina ne arata o alta biserica ortodoxa: cea bulgara. Povestea ei – probabil o legenda – e simpatica. Biserica e construita din fier si a fost adusa intreaga cu vaporul din Viena. Astfel de biserici se trimiteau in diverse locuri ale lumii in scopul raspandirii crestinismului. Au ajuns biserici de fier prin America de Sud si Filipine, dar biserica bulgara din Istanbul e una din putinele care s-a pastrat. Legenda spune ca bulgarii au comandat-o la Viena cu mult inainte de a cere sultanului avizul pentru a-si construi o biserica. Avizul a venit, dar, smecher, sultanul spunea: se aproba, dar numai daca biserica se va construi in trei zile! Ceea ce nu stia el, era ca biserica deja era pe drum. In trei zile vaporul a acostat, a fost descarcata, montata, sfintita. Sultanul a fost batut cu propriile arme.

In dupa amiaza de octombrie care pare o zi de mai, avem timp sa vedem si Muzeul Chora, sau Biserica Mantuitorului, construita in secolul 4 de imparatul Constantin. Alina nu a glumit cand ne-a promis un pelerinaj. Aceasta biserica romanica, odinioara centrul unei mari manastiri bizantine, a fost salvata – ca si Sfanta Sofia – de faptul ca sultanul Baiazid II a transformat-o intr-o moschee. Minaretul se vede si astazi, dar se pot vedea si minunatele mozaicuri si fresce bizantine.

Pornim spre casa prin cartierele Fatih, Fener si Balat. Mai e doar o zi pana la 29 octombrie, Ziua Republicii si ziua nationala a Turciei. Republica turca implineste 95 de ani si pe toate strazile si la toate geamurile atarna steaguri portrete ale lui Mustafa Kemal Atatürk, parintele Turciei moderne. In Balat, ca intotdeauna, lumea sta la cafenele, iar din dughenele anticarilor se striga la licitatie produse:

– …. farfurie din ceramica de Iznik, originala, model cu lalele. 75… hai sa vedem… a zis cineva 80? Da! 80 de lire. Auzim cumva 85?

E o zi frumoasa de toamna, ca o zi de primavara. Pe-aici se ducea candva la scoala si domnitorul Dimitrie Cantemir. Unul din lucrurile care ma fascineaza la acest oras este vechimea lui. E un oras care spune: totul trece, totul se transforma, totul se strica, totul se distruge. Dar ceea ce e facut sa dainuie, intr-un fel sau altul, va dainui. Pana la urma, daca Alina, Aura si cu mine am fi umblat sa vizitam Biserica Mantuitorului nu pe 28 octombrie 2018, ci pe 28 octombrie 1219, nimeni n-ar fi avut habar sa ne spune unde e, intr-atat era de uitata si de ruinata. Dar iata ca intr-o tara musulmana aceste monumente crestine sunt pastrate, ingrijite si recuperate.

 

 

Madrid

Standard

Luna asta muncesc si ma distrez la Madrid, unde fac un master in managementul educatiei cu o universitate americana. Avem un grup de studenti foarte simpatic, 14 oameni intre 30-50 de ani, unii deja directori, altii dorindu-si sa fie, fiecare din alta tara, multi deja foarte internationali (avem reprezentate Doha, Dubai, Columbia, Mauritania, Sierra Leone, Anglia, USA, Cehia, Romania, Norvegia, Portugalia, Japonia, China, Noua Zeelanda).

Am avut o prima saptamana excelenta, cu o profa fabuloasa, actuala directoare generala a unei scoli excelente din Singapore. Nu stiu cum e ca directoare, dar ca profa a fost modelul meu ideal: punctuala, serioasa, structurata si concentrata. Nu am pierdut niciun minut cu ea: orele incepeau la timp, la fel si pauzele. Avea mereu o activitate, dar si o discutie despre ce am invatat din activitatea respectiva. Ne-a repetat ca un lider trebuie sa fie organizat, ca nu exista lideri innascuti care sa faca treaba buna daca sunt dezordonati. Evident, disciplina conta foarte mult pentru ea, dar nu am avut niciodata impresia ca, furata de forma, acorda prea putina atentie fondului. Dimpotriva, am avut mult de invatat din experienta ei si a fost foarte generoasa cu povestile, mereu „sterilizate”, fiindca nu conteaza cine, ci ce s-a intamplat si cum s-a rezolvat situatia si ce invataturi tragem din asta.

Citim o multime de carti, nu doar despre educatie, ci despre leadership, inovatie si legislatie in domeniul protectiei copilului si sunt fericita ca am Kindle si ca imi descarc cartile in doi timpi si trei miscari, ca ma costa mult mai putin decat varianta tiparita, ca nu am avut nevoie sa car la Madrid o valiza de carti.

Invatam despre cum sa fim lideri mai buni, profesori mai atenti la nevoile elevului, cetateni mai implicati in lumea in care traim.

Intotdeauna constat ca e adevarat ce zice Joseph Ritco in cartea lui despre liderul transformator pe care am citit-o semestrul trecut, tot la acest master. El zice asa: nimeni nu se face prof doar pentru bani, oricat de bune ar fi conditiile in care lucreaza. Oricine ajunge sa stea mai mult de 2-3 ani in domeniul educatiei are o chemare pentru asta, adica, la fel ca personalul din domeniul Sanatatii, e un om cu mai multa dragoste pentru ceilalti oameni. Sincer, de cate ori ajung in contexte gen curs de formare cu alti profi in sala, imi dau seama ca suntem niste oameni care ne iubim meseria si asta ma face foarte mandra.

Ultima oara am fost la Madrid in 2011 si de atunci am trait 4 ani in India si doi in Turcia si am vazut multe alte orase care mi-au redefinit conceptul de oras si de cetatean,

Madridul e un oras pentru oameni, un oras cu un branding de oras foarte limpede, care incurajeaza la tot pasul notiunea de a fi „bun cetatean”, de la sistemele de reciclare, pana la traversarea prin locuri permise, regulile de comportament in metrou etc.

Nu mai am chestia aia cu „la ei se poate si la noi de ce nu” pentru ca nu asa merg lucrurile. Nu invinovatind si – pasiv-agresiv – „batand saua sa priceapa iapa” schimbi ceva in comportamentul unui neam. La noi se poate la fel ca si la ei, dar ne lipsesc liderii care sa ne traseze liniile astea. Cand liderii nostri vor fi, la fel ca profesorii, niste oameni care nu sunt acolo pentru avere, ci dintr-o dorinta sincera de a sluji alti oameni, atunci se va putea si la noi. Si vor avea si avere, si conditii bune in care sa si-o etaleze. E cam de kko sa fii ostentativ bogat intr-o tara care-si sufla nasul in maneca si se sterge pe poale.

O excursie in Cipru

Standard

In weekend am zburat in Nicosia/Lefkosa, apoi am luat o masina spre Girne (Kyrenia), in Ciprul de Nord, sau Ciprul turcesc. Acolo ne-am cazat la Onar Village si, deschizand ochii in dimineata urmatoare, am vazut marea, palmierii si soarele.

Perfect.

IMG_3174La plaja am citit o carte intreaga din cele multe pe care le am acum pe Kindle! Dupa ce acum cateva zile intrebam pe facebook cum se foloseste acest obiect de care ma temeam, asa cum ma tem mereu de tehnologia cu care nu stiu sa umblu, acum iata-ma in Cipru pentru trei zile cu doar o tablita neagra, pe care cica s-ar afla multe carti. Vai de mine! Daca se termina bateria? Daca maine descopar ca mi s-au sters acele iluzorii carti, fara pagini si fara corp, ca niste duhuri ale cartilor cu care sunt obisnuita?

Dar cartile erau acolo; aparatul imi pastrase pagina fara sa fie nevoie sa ii pun acolo un semn de carte, bilet de autobuz sau ce-o mai fi. Pe poza copertii aparea intr-un colt procentul – am citit 2% din cartea asta, 15% din ailalta. 350 de oameni au subliniat acest pasaj in aparatele lor, imi zicea Kindle la un moment dat despre un fragment considerat de atatia oameni drept un citat de o mare profunzime. Apasa aici daca vrei sa cauti cuvantul asta in dictionar, imi zicea cand imi aluneca degetul pe ecran si apasam mai tare decat era cazul.

Am zburat din Istanbul la Ercan, in Ciprul de Nord, cu compania turceasca Pegasus. Acest aeroport minuscul, unde mergi pe jos pe pista de la avion, e deservit numai de companii turcesti. Oricine vrea sa zboare in Cipru din alta parte mai mult ca sigur ca va alege Ciprul de Sud, Larnaca.

Plajele din Ciprul de Nord se aseamana cu cele din sudul Turciei. Intrarea de 20 de lire turcesti ne acoperea intreaga zi, cu sezlong, umbrela si o apa calda si curata. Pentru 5 lire in plus, primeam si acces la piscina hotelului all-inclusive care administra plaja – o piscina imensa, o apa albastra, visul oricarui turist in vacanta.

Ciprul de Nord e un loc destul de arid, cu niste munti nu prea inalti, mare si multe cazinouri care rasar peste tot. Cum in Turcia jocurile de noroc nu sunt permise, turcii trec apa si merg sa-si sparga banii la vecinii ciprioti. Exista un Cipru vechi, colonial, cu case mediteraneene cu obloanele trase, pereti grosi de caramida si porti deosebit de frumoase. Exista un Cipru nou cu blocuri, alimentari, banci si parcari de masini trantite alandala pe unde vrei si pe unde nu vrei. Exista o autostrada care te duce la Nicosia intr-o ora. Si exista niste magazine in care gasesti, cine stie de ce, produse importate din Anglia – poate in virtutea fostei relatii coloniale cu imperiul britanic.

Doua zile nu sunt suficiente ca sa cunosti un loc. In Ciprul de Sud am ajuns doar fiindca am insistat eu, trecand pe jos granita pe strada Ledra din Nicosia. Acolo unde partea turceasca era un fel de bazar cu de toate, inclusiv un han (Buyuk Han) asemanator cu Hanul lui Manuc, partea greceasca era un fel de „high street”, cu magazine de firma, Starbucks, restaurante si muzee. Discrepanta e vizibila intre partea turceasca si cea europeana.

E interesant ca am ajuns in Ciprul in care lumea nu merge de obicei si nu am ajuns in cel cunoscut de turistii internationali. Am avut un weekend placut si insorit alaturi de colegele mele, am vazut locuri noi si am mai invatat putina istorie. Cu siguranta ma voi intoarce si voi petrece mai mult timp pe aceasta insula – mi-au ramas multe de descoperit.

Çanakkale

Standard

Cand citeam „Toate panzele sus” si calatoream imaginar cu echipajul Sperantei prin stramtorile Bosfor si Dardanele, speram ca va veni si ziua cand le voi vedea in realitate, desi nu aveam cum sa ghicesc ca voi ajunge sa-mi petrec niste ani din viata in orasul de pe Bosfor!

In acest weekend am ajuns prima oara la Dardanele (in turca, Çanakkale) si am vizitat, impreuna cu elevii de clasa a saptea, peninsula Galipoli – teatrul unor lupte ingrozitoare in timpul Primului Razboi Mondial, dar si locul unde Mustafa Kemal Ataturk s-a remarcat ca lider militar (si apoi ca lider politic si parintele Turciei moderne).

Peninsula Galipoli are o zona protejata in care se pastreaza depozite de armament, campuri acoperite cu maci, transee, cimitire si monumente. Este ca un fel de parc natural dedicat primului razboi mondial. Pe colinele acoperite de pini, pe plajele cu nisip fin unde s-ar putea ridica hoteluri de multe stele, se gasesc monumente de marmura, pietre funerare cu nume turcesti, bulgaresti, albaneze, romanesti (de pe intreg teritoriul Imperiului Otoman) sau, dimpotriva, cu numele australiene, franceze, englezesti etc. ale inamicilor. A fost o operatiune ingrozitoare, in care au murit peste o suta de mii de oameni (aproximativ toti locuitorii Ploiestiului, de pilda, sau de trei ori populatia statului Monaco). Pentru turci, este locul unde si-au aparat patria si are o importanta istorica si emotionala uriasa. Am vazut autocare intregi de elevi, dar si familii venite din toata Turcia sa viziteze aceste locuri. Multi isi imbracau copiii in uniforma militara, ceea ce mi s-a parut exagerat.

Muzeul Bataliei de la Galipoli este un muzeu privat, deschis in 2007, care cuprinde vreo 15 incaperi gen cinema, in care razboiul si viata in transee sunt recreate folosind proiectii si efecte 3D sau 5D. Mesajul final este unul de pace, asa cum era de asteptat – e bine sa invatam cat putem despre acest razboi ca sa nu mai trebuiasca sa trecem prin astfel de momente in viitor. Dar totusi razboaiele continua in lume si am observat cu o strangere de inima ca unii vizitatori isi imbracasera copiii in uniformele militare care se vindeau pe la chioscuri, probabil ca sa se incadreze in peisaj. Inseamna asta cumva ca le vor spune si ei copiilor lor ca acea mama a carei scrisoare exista in muzeu (si ca legendara Mama a lui Stefan cel Mare): „Du-te la ostire, pentru tara mori!” si „Allah ii primeste la sanul lui pe cei care-si dau viata pentru patria lor”?

Cine stie?

Peninsula Galipoli e un loc foarte impresionant. In primul rand, este de o mare frumusete naturala: paduri de pini, campii cu maci, plaje cu nisip fin, superba Mare Egee.

In al doilea rand, pastreaza amintirea razboiului cu multa fidelitate, incat e aproape ca un platou de filmare.

E un loc bun sa meditezi la pace, dar si la ce mai inseamna eroismul, patriotismul, sacrificiul, viata umana.

Am fost un grup interesant: turci, dar si francezi si canadieni, adica reprezentanti ai ambelor tabere combatante. Prilej sa meditam si la perspectiva istorica, din care „totul are un sfarsit”, chiar daca uneori acest sfarsit vine prea tarziu pentru unii oameni. Ne-am gandit si la viata locurilor, la permanenta lor relativa, cel putin comparat cu durata vietii umane. La lacomie si suferinta, dar si la oportunitati.

 

 

Efes, Didim, Milet

Standard

Am fost cu copiii in excursie in aceste locuri care conserva ruine vechi de mii de ani. Am stat 7 ore la dus si 7 la intors intr-un autocar al firmei Setur, cu 40 de copii incredibil de cuminti, care au ascultat muzica, au jucat carti, au povestit si au facut concurs de talente la microfon (si erau foarte talentati!!). Am descins la basilica Sf. Ioan din Selçuk pe o caldura de aproape 30 de grade, desi statea sa se insereze.

Biserica asta, construita de imparatul Iustinian in secolul VI dupa Christos, a fost o constructie, se pare, foarte mare si frumoasa, ridicata pe locul unei foste capele din secolul al doilea, care marca locul unde a fost inmormantat apostolul Ioan, autor al Evangheliei dupa Ioan. Dealtfel ni se spune ca bucati din evanghelia lui au fost scrise chiar acolo, la Selçuk, unde, pe un alt deal, e si casa Fecioarei Maria, incredintata in grija lui Ioan de Mantuitorul rastignit pe cruce.

Fiecare religie are povestile ei si le credem de mii de ani si de mii de ani ele ne influenteaza viata, in bine sau in rau, facandu-ne mai buni si mai toleranti, sau – dimpotriva – inchisi la minte, intoleranti si critici.

La biserica Sf. Ioan, elevii mei musulmani au auzit povesti despre Dumnezeul Bibliei, despre Fiul Sau, despre evanghelii, apostoli si fecioare insarcinate cu prunci divini. Au auzit povesti despre pelerinaje, minuni, credinta, apostoli si sfinti.

La moscheea Isa Bey de alaturi, a fost randul meu sa invat de la ei despre Coran, rugaciunile namaz, detaliile de constructiei ale moscheii, cum se tin palmele la rugaciune si ce cuvinte se spun, despre spalarea rituala si alte forme de manifestare ale credintei islamice.

La Efes, a doua zi, recunosteam locurile prin care trecusem cu un an inainte, dar acum am pornit invers: de la intrarea de sus spre cea de jos. Copiilor le-a placut mai mult sa se joace cu pisicile tolanite pe coloanele de marmura decat sa asculte explicatiile ghidei. Eu le-as fi ascultat, dar cine sa inteleaga atatea cuvinte in turceste? De aceea m-am bucurat ca in urma noastra venea un grup de indieni, cu ghid care vorbea in engleza. Asa am aflat povestea basoreliefului zeitei Nike, care nu stia ca va deveni un brand global, dar si cum statuile au fost castrate intr-o epoca mai pudica.

Am ajuns si la Didim, unde nu mai fusesem. Ruinele templului lui Apollo se spune ca atrag mii si mii de vizitatori, dar cand am ajuns noi acolo era doar un sat somnoros, ascuns la umbra. Soarele ardea ingrozitor. Sub fiecare umbrar sau bolta de vita de vie se ascundea care un batranel care sforaia usor cu ziarul pe fata, care un vanzator de la chioscul din colt, de unde copiii nu au avut voie sa-si cumpere decat apa, care un negustor de la taverna acoperita cu iasomie, care-a sarit in picioare fericit la vederea grupului de peste 100 de copii numai ca sa ofteze dezamagit cand si-a dat seama ca nu ii vom face vanzare.

La Didim a fost un templu reconstruit pe vremea lui Alexandru Macedon, din care au ramas in picioare doua coloane si multe, multe, blocuri de marmura raspandite pe o suprafata mare. Era si oracol – Didyma, al doilea cel mai faimos oracol dupa Delphi; un loc unde oamenii veneau sa-si afle soarta, daca nu cumva sa si-o creeze. Acum este un sit arheologic unde te impresioneaza imensitatea coloanelor care s-au pastrat si a constructiei in sine – cat ti-o poti imagina. Considerand ca oamenii nu au devenit din giganti, pitici in zilele noastre, ci ne-am pastrat cam aceeasi inaltime pe care-o aveau si contemporanii lui Alexandru cel Mare, acest templu trebuie sa fi fost strivitor.

Mai departe, la Milet, fondat in anul 500 inainte de Christos si cunoscut noua pentru Thales din Milet, am vizitat amfiteatrul greco-roman urias, reconstruit de imparatul Traian pentru 25 000 de spectatori. Multe povesti se pot spune despre acest loc care a avut parte de o mare glorie, fiind asezat pe malul marii si la confluenta drumurilor comerciale si a diferitelor civilizatii antice. Vizitat de apostolul Pavel in drumul sau spre Efes, Milet a fost unul dintre cele mai importante orase grecesti ale antichitatii – azi nu mai e nici grecesc, nici la mare.

Ultima oprire a fost satul Sirince, celebru pentru casutele grecesti pitoresti care impestriteaza colina pe care e asezat. Am descoperit cu aceasta ocazie ca la Sirince este si Satul Matematicii, un loc unde se organizeaza tabere si concursuri educative. Mie mi-a amintit – prin asezare si constructiile din lemn, stuf si piatra – mai mult de un ashram indian. Oricum, mi-e clar ca-n locul ala chiar si eu as putea intelege ceva din matematica.

Safranbolu

Standard

Un oras prin care treceau caravanele pe Drumul Matasii, in drum spre Europa.

IMG_0438

Uitat de calatori in secolul 19, o data cu aparitia trenului.

Patrimoniu UNESCO din 1994.

Un „targ de iarna” (Çukur), asezat intr-o vale verde, cu casele specifice targurilor medievale, cu pravalii la strada si locuinte deasupra. In centru, moscheea si hanul (caravanserai), dar si monumentul sofranului, de la care orasul isi trage numele. Este unul din primele orase atestate pe teritoriul de azi al Turciei si orasul care – se zice – a influentat decisiv arhitectura otomana.

Un targ de afara, cu case de caramida – zona ne-musulmana a orasului – cu negustori si carciumi. Acum este asa-zisul oras nou, cu blocuri, primarie si supermarket.

Un „sat de vacanta” (Bağlar – „viile” – mi s-a povestit ca fiecare oras turcesc isi are viile lui, fiindca in verile extrem de calde localnicii se retrageau la umbra vitei de vie, in gradini largi, verzi, pe malul cate unui rau). In satul de vacanta casele sunt asemanatoare ca arhitectura celor din zona de iarna, dar aici sunt inconjurate de imense gradini si livezi de pomi fructiferi.

Oraselul are 40 000 de locuitori, este obisnuit cu turistii si reuseste sa fie pitoresc fara sa devina kitschos. Includerea in patrimoniul UNESCO i-a folosit, deoarece au fost renovate casele si reparate strazile pentru turistii care-l viziteaza anual in numar destul de mare.

Din Safranbolu se poate face o drumetie prin canionul Incekaya si se poate sui la o terasa de sticla, deschisa in 2012. Privelistea e ametitoare. Serviciile la restauranul adiacent sunt execrabile. Ramanem cu privelistea.

camteras_kristalteras_4

Foto: http://www.pratikyazar.com/safranbolu-cam-seyir-terasi-turkiyede-bir-ilk/ 

Pentru noi, cazati in satul de vara, rataciti prin targul de afara, uluiti de magazinele vechi, de telefoanele cu disc, de barbatii care beau tutun pe o banca si se uita la lume cum trece, de femeile cu basmale care nu stau o clipa locului, era greu de crezut ca in alta parte a orasului poate fi si mai frumos, dar colega noastra care mai fusese la Safranbolu ne repeta mereu: nu e aici orasul vechi, stati sa vedeti hamamul, moscheea, hanul.

IMG_0248

Take, Ianke si Cadar la taclale in fata geamiei

Dar cum sa ajungem acolo?

Ca niste adevarati calatori, am desfacut harta electronica si-am pornit la pas peste doua dealuri si o vale, pe sub nuci si pomi de liliac, oprindu-ne sa facem poze, sa admiram arhitectura caselor, sa mirosim frunzele de nuc. A fost un drum magic, pentru ca nu stiam ce vom gasi la capatul lui, iar cand am ajuns pe culmea dealului si-am patruns pe o ulita pietruita cu case – proiectati pe neasteptate in buricul targului! – ne-am bucurat ca niste copii mici.

Apoi, sigur, am descoperit autobuzele, soseaua, moscheea, hamamul, hotelurile si restaurantele – adica intrarea „principala” a acestui targusor pe care noi l-am descoperit invers decat fac de obicei turistii.

Cand am fost in Australia am vizitat Ballarat Sovereign Hill – un orasel gen decor de cinema, copie fidela a unui targ locuit de cautatorii de aur de la 1850. Am platit 50 de dolari australieni si-am avut parte de o zi de neuitat intr-un decor pitoresc ca de film western, cu actori care jucau personajele tipice ale epocii: cucoana, ofiterul, minerul, betivii din crasma etc. si cu toate magazinele epocii (spiterie, fierarie, posta, croitorie etc.) deschise si complet functionale.

Acum, in Safranbolu, imi aminteam de Ballarat, dar ceea ce acolo era decor si actorie de buna calitate aici era realitate. Safranbolu e ca o calatorie in timp.

India

Standard

La ce din Bangalore ma gandesc cel mai des?

La masina mea. La libertatea pe care mi-o dadea.

La pomii cu flori, mai ales acum, in martie: jacaranda, tabebuia, bougainvillea, gulmohar.

La caldura si la hainele usoare, la sandale, la ochelarii de soare.

La perdelele mele de la FabIndia, cu floricele albastre, pe care le-am iubit.

La vanzatorii de nuca de cocos (naryal paani – apa de cocos) de pe marginea drumului.

La pasarea care tipa dimineata cu un tipat tropical si ma scotea din sarite.

La toata impresia aia ca e cu totul alta lume, una cu alte reguli, unde timpul trece altfel.

La Udupi, restaurantul familial de cartier unde mancam mic-dejunuri de weekend cu mai putin de 5 lei si multa buna-dispozitie.

Pe urmele lui Dimitrie Cantemir in Fanar

Standard

In cartierul Fener (Fanar, sau fostul cartier grecesc al Istanbulului, de unde am avut si noi domni fanarioti) se afla cateva urme ale trecerii lui Dimitrie Cantemir prin Istanbul, intre anii 1688 si 1700. Plimbandu-ne pe stradutele in panta ale acestui cartier acum foarte islamizat si conservator, am intalnit o multime de moschei, femei imbracate in negru si acoperite (unele chiar cu val pe fata, ceea ce neobisnuit pentru Istanbul), copii care se jucau pe strazile inclinate si pustii, intr-o pace demna de alte vremuri.

Colega cu care eram avea un tel, iar telul ei se numea Liceul Grecesc din Fanar. O cladire impunatoare, din caramida rosie, care pare o cetate sau o fortareata. Desi il vezi de pe malul apei, cand pornesti sa urci stradutele parca dispare, il pierzi si te pierzi printre casele cu 2 etaje, scarile omniprezente, rufele intinse peste strada la uscat, abundenta de moschei. In cele din urma Google Maps ne-a adus la destinatie, dar cetatea era zavorata si inexpugnabila. „E totusi un liceu,” a zis colega mea. „E o zi de scoala. Trebuie sa fie elevi inauntru, profesori. Sa sunam la secretariat.” Intr-adevar, desi cladirea – ca tot cartierul – parea uitata in secolul 19, pustie si misterioasa, inauntru se desfasura un examen, iar secretara si-a cerut scuze ca nu ne poate primi, dat fiind ca este un examen national si s-au luat anumite masuri de siguranta. Nu ne-a ramas decat sa dam ocol cetatii, ceea ce nu e asa simplu cum credeti, fiindca urci si cobori niste strazi aproape verticale.

Spre uimirea mea, la intrare am citit pe placa ingalbenita si ruginita ca acest liceu se mandreste cu faptul ca aici a studiat un Domnitor al unei tari straine: Dimitrie Cantemir, Domn al Moldovei. Stiam ca in apropiere se afla si un muzeu Dimitrie Cantemir, aflat intr-un fel de paragina. Mai stiam ca actuala moschee Ortakoy de pe malul Bosforului a fost construita pe terenul unde odinioara familia Cantemir avea un palat. A fost, totusi, interesant sa gasesc si aceasta mentiune, pe placa de la intrarea liceului.

Rum Lisesi (Liceul Grec) din Fanar are actualmente profesori turci si greci si este o institutie de invatamant laica, subordonata ministerului turc al educatiei. Impreuna cu colegele mele, vrem sa facem cumva sa-l vizitam, pana la urma. A fost fondat la un an dupa caderea Constantinopolului (in 1454), insa cladirea actuala a fost construita in secolul 19.

Daca ajungeti in Istanbul, nu ocoliti cartierul Fanar.

Cititi si: Istanbul altfel pe site-ul Imperator Travel.

#opozapezi

O poza pe zi/ 11

Standard

IMG_2160

Aici e ca la televizor: stirile se schimba de la o zi la alta si nu trebuie sa vedem decat pentru scurta vreme autobuzul jegos, fiindca azi, iata, e o noua zi si azi vedem altceva.

Dar autobuzul ramane tot jegos si oamenii merg cu el si platesc bilet si se murdaresc un pic.

 

Azi n-am o poveste de spus; e doar o poza pe care am facut-o acum cateva luni la un mall din partea europeana a Istanbulului.

Ploua, noi mergeam sa-l vedem in concert pe Michael Kiwanuka si am ajuns prea devreme, ne-am ascuns in restaurantul Eataly si atunci, brusc, a iesit soarele si a aparut curcubeul si a fost frumos.

O poza pe zi/ 8/ Insulele Prințului

Standard

In Marea Marmara, la doar o ora cu vaporasul de Istanbul, se gasesc noua insule, dintre care patru doar se pot vizita: Büyükada, Heybeliada, Burgazada si Kınalıada („ada”, in turca, inseamna „insula”). Dintre ele, cea mai mare si cea mai populara e Büyükada, dar putina lume stie ca, in afara de numele turcesc (”Insula cea Mare”), ea se mai numeste si Prinkip sau Prințul Insulelor, in versiunea greaca, de unde si numele de ”insulele prințului”.

Toate aceste insule au in comun linistea si pacea, aerul de sat aflat pe malul marii, casele cu flori frumoase la ferestre si plajele de pietre la marea Marmara. Transportul auto e interzis (exista, totusi, scutere), ceea ce le pastreaza relativ nepoluate si le da un aer retro adorabil. Pe insule te poti plimba cu bicicleta, cu faetonul sau trasura cu cai, ori pe jos. Poti face plaja si poti lua masa la terasele din port. Exista si muzee pe unele dintre ele, si hoteluri, dar principala atractie o constituie plimbarile pe jos in jurul insulei, sau urcusul usor pana pe culme (toate insulele sunt deluroase), unde adesea poti admira o manastire veche, greceasca, din vreme cand Istanbulului i se zicea, inca, Constantinopole.

Asa am facut si eu cu Hidia in acea zi frumoasa de septembrie: am urcat un deal si am ajuns pe culmea insulei, unde se pot vedea si azi ruinele manastirii bizantine cu hramul Theokoryphotos, sau Schimbarea la Față a Domnului Hristos. Ca si culmile dealurilor indiene, unde adesea se pot vedea temple ale zeului Shiva sau picturi cu chipul zeului Rama, și aceasta culme a fost considerata sfanta din cele mai vechi timpuri. Aici s-au gasit ruinele unui templu grecesc antic, peste care a fost construita, in secolul 12, aceasta manastire.

E greu de povestit frumusetea acestui loc si, mai ales, pacea sa deplina. Nu se aud decat pasarile si fosnetul frunzelor in copaci. Localnicii cresteau gaini, care plimbau libere printre ruine.

IMG_2036

Istanbul, Burgazada, curtea manastirii Schimbarea la Față

Pe insule se poate ajunge cu feribotul de la Eminönü (in partea europeana) sau Kadıköy, Bostancı (in partea asiatica). Este recomandat sa porniti devreme, ca sa puteti vedea mai mult de o insula intr-o zi. Insulele sunt frumoase in orice anotimp, dar fireste ca primavara si vara sunt mai multe de vazut si de facut, iar vaporasele circula mai des decat iarna.

O poza pe zi/ 7 / Muzeul Inocentei

Standard

În octombrie am fost cu colegii la Muzeul Inocenței, creat de Orhan Pamuk într-o casă boierească de secol 19 din cartierul Çukurcuma. Colegii mei citiseră cartea care dă numele muzeului, eu nu. Nu că n-aș fi încercat, dar nu prea pot eu să am răbdare cu stilul minuțios, detaliat și alambicat al lui Pamuk. În același timp în care scria acest roman, Pamuk bătea în lung și-n lat anticariatele din Istanbul, cumpărând obiectele care acum sunt expuse la muzeu. În catalogul colecției, Pamuk povestește că a creat în paralel muzeul și romanul, ”pentru că-i plac muzeele”.

Oricum, chiar dacă n-ai citit cartea, e bine să ai la tine un exemplar: orice exemplar din carte conține un bilet de intrare la muzeu – se ștampilează la casă și gata. Iar muzeul în sine e mai mult decât o călătorie uimitoare prin capitolele romanului; este și un muzeu al vieții private a unui Istanbul încă prins la mijloc între vechile obiceiuri turcești, otomane și libertățile lumii moderne. Este un muzeu al colecțiilor, unde eroul romanului – Kemal – colecționează avid obiecte pe care le asociază cu iubirea lui obsesivă și imposibilă pentru Füsun: de la cele 4213 mucuri de țigări expuse pe peretele de la intrare și minuțios însemnate, la cercelul în formă de fluture al lui Füsun, unde mulți vizitatori se opresc cu ochii-n lacrimi.

Deocamdată nu pot decât să-mi închipui cum e să citești romanul, să-ți placă și-apoi să vizitezi acest muzeu. Continuitatea între literatură și realitate trebuie să fie un șoc extraordinar și o bucurie aproape incredibilă.

 

Website: The Museum of Innocence

Adresa: Çukurcuma Caddesi, Dalgıç Çıkmazı, 2 | Beyoğluİstanbul 34425, Türkiye

Intrarea: 30 TL sau biletul din carte

Audioghid: 5 TL

O poza pe zi / 6 / Ankara

Standard

Daca confunzi Turcia cu Istanbulul sau cu plajele de la Marea Egee/ Mediterana, Ankara te va surprinde, pentru ca e un orasel relativ mic (5 milioane de locuitori, comparat cu 15 mil in Istanbul) si linistit. Fiindca s-a dezvoltat in mare masura dupa transformarea sa in capitala Turciei moderne, deci din 1923 incoace, Ankara nu are palate otomane, ruine sau cetati. Ankara Kalesi, Castelul Ankarei, situat pe un deal (ca intreg orasul dealtfel; numai dealuri si vai si privelisti incredibile), functioneaza acum ca un centru mestesugaresc in aer liber, un fel de piata de artizanat, fara vreo parte de muzeu. Turcii viziteaza cu sfintenie Ankara pentru a vedea mausoleul care adaposteste mormantul Parintelui Republicii, Mustafa Kemal Atatürk. Cum mare parte din istanbulezi nu sunt chiar istanbulezi pursange, ci au venit din diverse orase mici, multi apreciaza pacea si linistea Ankarei, comparata cu nebunia si imensitatea orasului Istanbul.

Ceea ce nu stiam este ca pisicile de Angora provin din Ankara; Angora fiind numele dat de greci acestui oras. La fel iepurii de angora si caprele de angora, a caror lana poarta numele de mohair.

Daca vrei sa afli povestea Ankarei si a Turciei, cel mai bun loc sa incepi este Muzeul Civilizatiilor Anatoliene (Anadolu Medeniyetleri Müzesi), in care a fost facuta si poza zilei de azi. Nu este un muzeu mare, dar este foarte dens, complex si frumos amenajat, intr-o cladire care pune in valoare bogatiile cuprinse inauntru.

Am gasit acolo vestigii din timpuri stravechi: oale si ulcele, arme si bijuterii din paleolitic, neolitic, epoca bronzului si a fierului, dar si vestigii ale civilizatiilor antice: asirieni, urartieni, hititi, ligieni, frigieni si alte neamuri de care nici nu auzisem.

Am fost fascinata de tablitele cu scriere cuneiforma, de pietrele gigantice insemnate cu hieroglife vechi de mii de ani, de toate semnele si scrijeliturile acelea in piatra care mi se parea ca spun: „suntem mari, suntem importanti, contam.” Si mi-au venit in minte, ca si la Efes, cuvintele lui Eminescu:

Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune. (Scrisoarea I)

IMG_5875

In aceasta vitrina se vad capetele unor sculpturi, probabil funerare, din vremea Imperiului Roman. Mi s-a parut ca nu e nicio diferenta intre poza asta si una publicata, bunaoara, de Humans of New York, cu oameni pozati la intamplare pe strada in marele oras. Intre acestia, incremeniti in piatra de o mie de ani si ceilalti, a caror imagine a fost „furata” intr-o zi de aparatul foto si impartasita lumii intregi prin internet, cred ca nu e nicio deosebire de fond.

Si-atunci, m-am intors inapoi la Scrisoarea I:

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.

O poza pe zi/ 3

Standard

Poza de azi e tot turistică și vine de la Efes. Biblioteca lui Celsus, construită în anul 135 d.C., a fost o construcție mortuară ridicată în onoarea guvernatorului Asiei, Tiberius Iulius Celsus Polemaeanus, care este înmormântat într-un sarcofag la temelie.

În nișele din pereți de păstrau peste 12000 de manuscrise, de unde numele de bibliotecă. Din păcate, ni s-a spus, aceste manuscrise au ars într-un incendiu, 100 de ani mai târziu. Este o construcție care a trecut prim multe intemperii și servește în zilele noastre ca model de construcție / clădire publică romană, una din puținele care s-au păstrat în Asia Mică. Este și simbolul sit-ului arheologic de la Efes – multă lume poza asta o are în cap când aude de acest loc. În afară de casele terasate și de Templul lui Hadrian, e una din zonele acestui sit care nu e ruină, ciob, coloană prăbușită la pământ.

Am fost surprinsă să aflu că biblioteca lui Celsus de la Efes este, de fapt, o reconstrucție. Efesul a fost amenajat ca loc turistic de Institutul Austriac de Arheologie, iar fațada bibliotecii a fost reconstruită între anii 1970-1978 de arheologii Friedmund Huber și Volker Strocka, din materialul găsit la fața locului – procedeu cunoscut sub numele de anastiloză. Deși riscurile de a falsifica istoria sunt mari în aceste cazuri, arheologii sunt de părere că reconstrucția de la Efes e una reușită și corectă, cu minime abateri de la original.

Orașul antic Efes se poate vizita ușor cu mașina, taxiul sau cu trenul din Izmir, Kușadasi sau Pamukkale (e cam la o oră distanță de aceste locuri).  Intrarea costă 40 de lire. E bine de mers în primăvară sau toamnă, când temperaturile nu ating 40 de grade, nici ploaia nu ne împiedică să cercetăm cu atenție fiecare colțișor din acest loc misterios.

IMG_7608

Referințe: Biblioteca lui Celsus din Efes , Turkish Archaeological News

Report on Archaeological Sites in the Mediterranean Region

 

Vacantele mele de weekend

Standard

La Istanbul, fiecare weekend e o vacanta. Deja de 5 ani sunt plecata, dar tot Bucurestiul e casa mea. Sunt expat, nu emigrant. Iar de cand locuiesc la o ora distanta cu avionul (si la 15 minute de aeroport), am impresia amuzanta ca Istanbulul e un cartier al Bucurestiului.

Insa Istanbulul e mult mai mult decat atat: e un oras imens, divers, aglomerat, modern si decazut, bine unit de reteaua de transport care merge struna si include, printre altele, tramvai, metrou, vapor, funicular, teleferic.

La fel ca la Bangalore, planul meu sa descopar un cartier nou pe saptamana, asa ca dupa un an pot sa spun ca am strabatut mii de kilometri si am acoperit o mare parte din Istanbulul european, cateva insule si cateva cartiere doar din zona asiatica. Sunt fascinata de Bosfor in orice anotimp, dar mai ales cand e soare afara si senin, pescarusii tipa in urma vapoarelor din care calatorii le arunca bucati de covrig, iar marea are alta culoare in fiecare moment. Pe Bosfor sunt si unele dintre cele mai frumoase vile si palate, unele dintre ele muzee, iar restaurantele se intrec sa se cocoate cat mai sus, ca sa ofere renumita priveliste pentru care platesti 5 lire la Stabucks in Bebek si 250 de lire la hotelurile de 4 si 5 stele!

Zona celebra si turistica e Sultan Ahmet (Sultanahmet scriu turcii), unde magazinele de suveniruri ocupa toate strazile, iar turistii veniti din Asia se inghesuie sa viziteze Sfanta Sofia, Palatul Topkapi, Moscheea Albastra, Marele Bazar, Basilica Cisterna si pe negustorii de lampi, esarfe si covoare. La cateva weekend-uri o data, fac ce fac si ma pomenesc in fata Muzeului Sfanta Sofia (Ayasofya zic turcii, sau Hagia Sophia in greceste – o constructie care slaveste intelepciunea, „σοφία”). As putea sa o vizitez iar si iar si mereu cu aceeasi reverenta si emotie.

De curand, o colega cu care vorbeam despre Istanbul, mi-a marturisit ca Sfanta Sofia i se pare cel mai frumos loc. Ca poate o sa rad, dar ea are impresia ca locul acela e magic, ca zidurile Sfintei Sofia sunt izvorul unei linisti si frumuseti multi-seculare absolut palpabile, ca ajungand in locul acela patrunzi intr-un spatiu diferit. Ce m-am bucurat! I-am zis ca as putea sa merg acolo saptamanal, doar sa fiu in locul acela; sa ascult chemarile la rugaciune ale moscheii albastre si sa vad Sfanta Sofia – acea cladire greoaie, eclectica, care sta acolo de o mie de ani si pe care n-au dovedit-o nici razboaiele, nici cutremurele, nici grecii, nici romanii, nici otomanii, nici capitalismul, nici terorismul.

Poate imi place ca imi zice ca se poate sa fii nemuritor si rece, asa cum ma simt inclinata sa fiu eu. Desi sunt muritoare, dar da – rece. Poate fiecare transfera pe Sfanta Sofia ce poate sau nu poate contine. Cine stie? Cert e ca moscheea albastra – „ai vazut una, le-ai vazut pe toate” – sade acolo in curtea ei, completand arhitectonic ansamblul, dar nici pe departe asa de puternica si misterioasa ca Sfanta Sofia. Palatul Topkapi pazeste coltul Cornului de Aur, invizibil de la strada, dar inconjurat de gradini cu platani unde se poate contempla trecerea gloriei lumii. Basilica Cisterna – bine ca ne-a zis Dan Brown de ea! – e partial in renovare, dar ramane un loc misterios si frumos.

Underground-basilica-cistern.-Byzantine-water-reservoir-build-by-Emperor-Justinianus-Turkey-Istanbul1

Foto: https://www.walksofturkey.com/blog/istanbul/insiders-guide-to-the-basilica-cistern-istanbul

E interesant sa locuiesti intr-un oras turistic. Turcii sunt buni cu profesorii. Nu doar ca avem reducere 50% la restaurante si la magazine de Ziua Educatorului (24 nov), dar cu cardul de profesor obtii un card de acces gratuit la orice muzeu din Turcia care apartine de Ministerul Culturii. Sa tot explorezi, sa tot vizitezi, sa te tot miri de cata istorie se ascunde in locuri si obiecte.

Locuri frumoase: Faralya, Turcia

Standard

Am profitat de vacanta de bairam pentru a vizita sudul Turciei, in zona Marii Mediterane. Si, pentru ca am mers cu o colega care e in Turcia de multi ani, nu am ajuns chiar in locurile cele mai umblate (Antalya, Fethiye etc.), nici chiar in locuri considerate „comori ascunse” (Kaş, Datça), ci de-a dreptul in satele unde se presupune ca numai turcii calatoresc.

Cand colega mea a gasit pe net Hotel Faralya eram la capatul nervilor. De trei zile cautam si ne agitam sa aranjam ceva pentru aceasta neasteptata vacanta de bayram, care urma sa fie de trei zile si, brusc, prin ordinul ministrului, se facuse de sapte! Eram la telefon cu colega mea de vreo doua ore, evaluand hoteluri si case de la all-inclusive la camere prafuite din casa bunicilor puse pe Airbnb de nepoteii intreprinzatori. Nimic! Unde mergeau datele, preturile sareau din buget. Unde mergeau preturile, nu se potriveau datele. Ne gandeam inclusiv sa luam o noapte ici, o noapte colo, dar ce vacanta mai e aia?

A venit si momentul cand cineva trebuia sa spuna:

– Stii ceva, pana la urma alta lume isi petrece vacantele la Istanbul si eu incerc sa plec de aici?

Din fericire, colega mea era pregatita cu raspunsul:

– Da, pentru ca nu e vacanta daca nu pleci de acasa!!

Nu ne raspundea nimeni la e-mailuri, asa ca colega a sunat la Hotel Faralya. Era singurul loc care corespundea si ca pret, si ca loc, si ca date. Miracol! Si l-am gasit cu vreo 13 ore inainte sa decoleze avionul, asa ca eram si putin disperate.

– Vai, a zis nenea de la hotel, dar cum e posibil sa ne fi gasit pe net? Nu suntem listati pe niciun site. Suntem un club de yoga cu circuit inchis. Da, sigur ca avem camere. Da, preturile sunt corecte si de banii aia va oferim si mic-dejun si cina, dar sa stiti ca noi gatim vegetarian, da, insa totul organic, legume si fructe crescute la noi in gradina. Va asteptam atunci. Ce ciudat, totusi, ca ne-ati gasit pe net!

Avionul a aterizat la Dalaman, autocarul curat si civilizat de la aeroport ne-a dus la Fethiye cu doar 15 lire, apoi un taxi a pornit cu noi pe crestele muntilor, spre Faralya. Soferul era grozav de vesel, pentru ca trecuse de miezul noptii si voia sa plece acasa si era din Kabak, la 10 min de Faralya.

– Sa stiti ca eu la yoga acolo nu pot sa intru cu masina, ca nu e asfaltat. Dar ii sun pe ei si vin sa va ia.

Masinuta abia urca niste coaste abrupte marginite de pini. In dreapta se ghicea marea, la capatul unei prapastii adanci de 800 de metri. In stanga era piatra, tone de stanca cu aspect de lamele. Taximetristul ne-a lasat la sfarsitul soselei, unde incepea un drum serpuit si prafuit prin padurea de pini. Acolo ne astepta deja un jeep. Din el a coborat un barbat inalt, prietenos.

– Bine ati venit! Va asteptam! Speram sa aveti o vacanta minunata la noi, turuia el in vreme ce ne urca valizele in masina. Pe aici nu e asfaltat pentru ca nu vrem noi. Natura ne ofera atat de mult si noi la tot pasul o siluim. Pe urma, nu vrem sa fie usor de ajuns la noi. Aici e un loc magic si, stiti cum e, ramane magic doar daca nu afla multa lume de el.

Ajunseseram. Cand am coborat din masina, au venit la noi doi catei prietenosi.

– Sa nu va fie frica de ei, da? Sunt cei mai blanzi catei.

Barbatul pornise cu valizele noastre spre o casuta de lemn, cu acoperis de stuf. Colega mea mangaia cateii. Eu eram uluita de numarul stelelor de pe cer. Nu se vedeau doar stele, ci galaxii intregi, calea lactee parca era desenata, puteai sa crezi ca le vei atinge daca intinzi mana. Apoi am auzit marea. Apoi am vazut hamacul, leaganul, patul de afara. Gazda noastra a zambit:

– Bine ati venit in paradis. Dar sa nu va treaca prin cap sa dormiti afara. Chiar si in paradis e plin de tantari si alte ganganii!

 

 

 

25 000 de pasi

Standard

Primavara a venit si cu ea magnoliile inflorite! Sambata trecuta, ratacindu-ne prin hatisul cartierelor din partea asiatica, am dat nas in nas cu EA: o magnolie uriasa, inflorita, cu flori imense, grase si roz. Din pacate era dupa un gard, chiar inainte ca noi sa facem stanga, sau dreapta, oricum am vazut-o din fuga si am ramas cu bucuria ca exista si cu gandul sa ma intorc poate s-o vad weekendul viitor.

Zis si facut: telul zilei de sambata a fost sa ma intorc la magnolie. Si sa explorez cartierele din zona asiatica a Istanbulului.

Am pornit din Kadıköy, unde ne lasa microbuzul scolii. Uluitor de orientata, am ajuns numaidecat in bulevardul Bağdat, acest 5th Avenue, marginit de case scumpe, cu marea pe o latura si intesat de magazine si restaurante. Era cald, iar bulevardul era plin de lume deja. Weekendul in Istanbul incepe cu kahvaltı, micul-dejun turcesc „cu de toate”, la care te asezi la ora 10 si te mai ridici la 14, cand te rostogolesti spre casa, satul.

IMG_1327

Kahvaltı insa e bun cand il imparti cu prietenii, asa ca am pornit mai departe fara regrete. In fond, cautam o magnolie.

E interesant cum un astfel de tel, pana la urma autoimpus si aiurea, te poate tine pe directie ore in sir. In afara de o pauza de cafea, cand am profitat de ocazie sa studiez harta si sa ma orientez putin in spatiu, timp de 4 ore nu am facut decat sa merg. Am localizat usor strada din care am intrat in bulevard. Am refacut traseul inapoi pana la o bifurcatie, un pasaj subteran unde am luat-o la dreapta. Mai mult ca sigur ca trebuia sa o fi luat la stanga. De la dreapta incolo totul a devenit nou – strazi si case si blocuri pe care nu le mai vazusem in viata mea si care semanau cand cu cartierul Tei, cand cu Malleswaram, cand cu Bucurestiul copilariei mele, cand cu nimic… pana cand picioarele mele au inceput sa tipe ca vor o pauza! Vazusem o multime de copaci infloriti si exact doua magnolii minuscule, dar totusi foarte frumoase.

Duminica, microbuzul ne-a lasat pe malul european al Bosforului, la Parcul Emirgan. Acest parc e celebru pentru expozitia anuala de lalele, dar anul acesta e inca frig (avem cam 13-14 grade in medie) si lalelele abia se plantau. Totusi parcul (care acopera un deal intreg si e absolut imens si partial neingrijit, ca o gradina locuita de spiridusi) forfotea de lume iesita la picnic si, mai ales, de mirese si… logodnice! Am aflat azi ca „miresele” in rochii albe faceau poze de nunta, in vreme ce acelea care mie mi s-au parut mai interesante, in rochii mov si albastre, sarbatoreau logodna. Oricum, densitatea lor era asa de mare ca am avut toata admiratia pentru fotografii care au reusit sa prinda in poze doar un singur cuplu, nu vreo 3-4 deodata!

IMG_2067

Logodna in gradina japoneza

Dupa lalele, narcise si mirese, a venit momentul sa plec in cautarea gradinii japoneze, pe care o vazusem din microbuz. Desigur, tot intesata de cupluri si fotografi, dar frumoasa cum numai gradinile japoneze stiu sa fie, cu apa ei si puntea ei de lemn, cu pavilionul si trandafirul japonez si doi ciresi infloriti (さくら) care mi-au sters din minte magnoliile pentru o vreme!

Dupa ce am recitat Rondelul apei din orgada japonezului, zambind la gandul ca si eu urma sa schimb aceasta experienta „intr-o cascada de consoane si vocale” destul de curand, m-am asezat la o vorba cu ciresul (mono no aware), incercand sa inteleg efemeritatea vietii si a frumusetii, natura frumusetii si daca momentele ah! ale vietii sunt mai frumoase atunci cand sunt impartasite. E greu sa povestesti florile de cires, dar mi-am facut un selfie ca „Cireşar” stiind ca acesta e unul din momentele care-mi vor vizita amintirea (flash upon that inward eye, zice William Wordsworth) si bucura sufletul multa vreme de acum incolo.

Asa s-a facut ca ora 2, cand busul pleca inapoi spre campus, m-a gasit in contemplarea ciresului si complet nepregatita sa plec acasa, mai ales ca magnolia nu o gasisem inca. Deci, cu harta in mana, m-am asezat sa fac un traseu pentru restul zilei si a iesit asa:

  • Rumeli Hisarı – fortareata de pe Bosfor care a ajutat in 1453 la asediul Constantinopolelui si a servit apoi ca punct vamal si chiar inchisoare.
  • Bebek – o zona fitoasa, cu terase, restaurante si port pentru iahturi, despre care citesc adesea pe grupul Foreign Women of Istanbul :>
  • Arnavutköy – cartierul cu cladiri din epoca otomana, acum celebru pentru cafenelele si restaurantele lui elegante cu vedere la Bosfor si pentru stradutele inguste care urca in nestire deal dupa deal.
  • Ortaköy – despre care stiam doar ca acolo se afla clubul Reina, unde a avut loc atacul terorist de pe 1 ianuarie si ca tot acolo e o celebra moschee (nu stiam de targul din jurul ei; o nebunie de lume, tarabe, margele de sticla colorata si kebab!!)
  • Beşiktaş – cartierul poate cel mai european, plin zi si noapte de turisti si localnici, dar si locul de unde puteam lua o barca inapoi spre Asia si spre casa.

Par cam multe locuri de vazut intr-o zi si a fost bine ca, desi m-am uitat pe harta, nu i-am dat sa calculeze distanta (20 km) intre locul unde ma aflam si debarcaderul de unde urma sa iau feribotul spre partea asiatica. Mai mult ca sigur as fi renuntat, dar asa, nestiutoare, din aproape in aproape, cu cascare de gura la Bosforul de un albastru uluitor vazut de sus, de pe zidurile fortaretei; cu un popas la magazinul Macrocenter care are branzeturi frantuzesti, vinuri scumpe si produse de PORC (!!); cu poze la vapoare, cu ochii la lume, cu gandul la magnolii, cu entuziasm ca era soare (dar si un vant rece, taios) – din pas in pas am ajuns prin toate aceste locuri si am admirat moscheea Ortakoy in lumina de ora 6 dupa-amiaza, care e poate cea mai frumoasa lumina – nici apus, nici zi plina.

Voiam sa renunt si sa iau un autobuz cand am vazut-o. Era chiar magnolia dupa care pornisem – crengile se aplecasera de atatea flori si frumusetea ei iti taia respiratia. Am stat la coada sa o pozez, dovada ca istanbulezii sunt poeti!

Cu puterile reinnoite, am pornit spre barca mea, pas cu pas, cu ochii larg deschisi, cu capul zumzaind de ganduri. Visam deja la ceaiul de pe vapor si la ora pe care o aveam de stat in bus in drum spre casa.

Daca m-am simtit in siguranta? 100%. Am trecut pe langa Reina – locul atentatului din ianuarie. E din nou deschis si lumea continua sa mearga acolo la masa sau la discoteca. Am strabatut cele mai de lux zone, unde am vazut Lamborghini langa Porsche, langa Mercedes si Rolls Royce (all stuck in traffic, btw). Am umblat printre femei cu basma si femei cu capul descoperit, am trecut pe langa terase unde se bea vin si pe langa masute unde la fel de multa lume bea ceai. Mi-e greu sa-mi inchipui ca sunt mai in pericol aici decat in orice alt mare oras al lumii. Vazand oamenii atat de diversi si de frumosi, energia si vibratia orasului, frumusetea locurilor mi-e greu sa ma gandesc la terorism si frica. Ma gandesc, asta da, la maretie si decadere, la miile de ani de istorie pe care le-a vazut acest loc, la toate transformarile prin care a trecut si care sigur locuitorilor de la acea vreme le vor fi parut sfarsitul lumii.

Eyüp

Standard

Demult voiam sa merg, dar vremea n-a fost prea prietenoasa, asa ca Eyup a aparut in viata mea abia acum doua saptamani. A meritat! Cocotat pe o colina („Pierre Loti”) de unde se vede tot Cornul de Aur, Eyup e un loc celebru pentru vederea panoramica. In varful colinei sunt cateva terase unde poti manca, bea ceai si admira Istanbulul in toata frumusetea lui, trecuta si prezenta. Eyup a fost si cimitirul sultanilor si vizirilor si altor notabilitati otomane timp de secole. Plimbarea catre restaurantele de pe colina se face direct printre mormintele impodobite cu fesuri sau turbane, care arata si dupa moarte rangul celui ingropat acolo. Sau poti lua telefericul, cum fac majoritatea istanbulezilor, in vreme ce turistii par sa prefere drumul prin cimitir.

La poalele colinei se gaseste moscheea Eyup, foarte frecventata de credinciosi si foarte frumoasa. Intrarea, ca la orice moschee, e gratuita, cu conditia sa te descalti si sa-ti porti incaltamintea intr-o plasa. In jurul moscheii infloresc terase, magazine si locuri de joaca pentru copii.

Vaporul de la Eyup la Eminonu „tricoteaza” Cornul de Aur si face vreo 4-5 statii, una pe fiecare mal. Fiindca distanta nu e asa de mare, ai impresia mai mult ca stai decat ca mergi.

Ma mai duc la Eyup.

eyup vedere

Kerala, India

Standard
Kerala, India

I se mai zice „pamantul lui Dumnezeu” sau „God’s own country”, poate pentru ca e crestina, dar mai ales pentru e deosebit de frumoasa.

Kerala e un stat din sudul Indiei, care se intinde pe coasta Malabar, pe malul Oceanului Indian. E renumita pentru mancare (Malabar fish curry e delicios, la fel toate curry-urile care au in componenta nuca sau lapte de cocos) si pentru excursiile cu vaporasul pe „backwaters”, niste canale marginite de palmieri, orezarii si sate de pescari.

Am ajuns in Kerala venind din Sri Lanka. In Lanka ne-a plouat mult, s-a nimerit un muson neobisnuit pentru aceasta perioada a anului, asa ca Craciunul pe plaja s-a transformat intr-o feerie uda, iar cetatea Sigiriya am vazut-o uzi pana la piele, de ne-am stors apoi hainele, ca sa putem urca in masina.

Dealtfel frumoasa Sri Lanka, dar sunt convinsa ca vazut pe vreme buna va  cu totul altceva.

Kerala ne-a intampinat luminoasa, calda, insorita. Ahhh, numai de nu ne-ar urmari ploaia.

Hotelul Gago Inn, parcul national Thenmala (deplorabil), apoi Allepey.

kerala

Allepey Backwaters

In masina, prin satele din Kerala, impreuna cu soferul Safir. Cald, soare, lumina aceea teribila a oraselor cu iesire la mare. Pe strazi umblau femei in sari si barbati in dhoti, fusta aceea care in alte locuri se numeste sarong si pe care si-o flutura necontenit, incat mereu te temi ca vei vedea mai mult decat ti-ai dori din anatomia masculina. Orasul Allepey sau Allapuzha, portughez, primitor, frumos ca o bijuterie. O multime de canale, o ploaie de oferte de transport – de la barci colorate de pescari la houseboats luxoase, cu dormitor, baie si bucatarie.

Zi de vis pe plaja Kovalam din Trivandrum: indienii se imbaiaza, cum stim, imbracati. Plaja e complet neutilizata, nimeni nu vinde sucuri, inghetata, nu sunt terase. In schimb, in drum spre plaja apar ici si colo magazinele de suveniruri din Cashmir, unde preturile incep asa de sus, ca orice negociere se termina inevitabil in favoarea vanzatorului. Dupa obiceiul meu, ochesc o librarie si ma apuc s-o cercetez. Atunci prietenii mei ochesc o cafenea langa librarie. E paradisul. Terasa e doar a noastra si vederea spre mare, palmieri si ceea ce pare o padure de bougainvillea ne taie rasuflarea. Cafeaua e buna si servesc hamburgeri si pizza, ceea ce ma fericeste, caci sunt satula de curry. Hotelul se numeste Turtle on the Beach, iar accesul la piscina e gratis desi nu suntem clienti.

kovalam

Plaja Kovalam la apus

Templul Oachira, in regiunea Kollam. Cautand un templu hindus intr-o regiune crestina/ musulmana a Indiei, ajungem la templul Oachira, un complex in aer liber: trei copaci banyan antici, deveniti altar pentru preotii care oficiaza in prima zi a anului un ritual de binecuvantare a anului nou. Acest templu-loc de pelerinaj mi s-a parut cel mai pagan loc pe care l-am vazut vreodata. Pagan in sensul acela de inchinare / imbunare a unor zei incruntati. Copacii banyan, se spune, au in jur de 5000 de ani, la fel si ritualurile de la templu. Este un templu inchinat zeului Brahma, creatorul, cel mai vechi zeu al hindusilor, care nu primeste inchinare direct decat in 2-3 parti ale Indiei. Pelerinii erau si cersetori si dormeau sau dormisera acolo, sub cerul liber. Femei batrane in sariuri, barbati sfinti (sadhu), sau astrologi grabiti sa ne citeasca viitorul – locul viermuia de oameni. Langa el se inalta, ecumenic, Moscheea Oachira.

Preoții oficiază solemn, în fustele lor portocalii, aducând ofrande de mâini și picioare de lemn pentru vindecarea acelor bucăți din corp care nu mai funționează corect. Aproape voodoo, aproape greu de crezut, dar așa e India; te urci în mașină, conduci pe o șosea impecabilă care se termină într-un drum de nisip și nimerești deodată în spațiul acesta sacru și murdar, în care lucrurile curg neschimbate de cinci mii de ani, în vreme ce de la taraba de alături poți să-ți iei un Pepsi.

M-a cutremurat alăturarea timpurilor: atunci și acum. Cum va fi fost lumea când s-a construit Isurumunya, un templu în Anuradhapura unde au fost adăpostiți câteva sute de copii? Cum se vede lumea când ești pelerin la Oachira? Să fim serioși; mie-mi semănau a cerșetori, iar complexul templului a Curtea Miracolelor. Să fi fost în Franța plăteam intrare și am fi avut demult acolo un sit UNESCO. Fiind în Kollam, oamenii își văd de treburi la câțiva metri de mit. Așa e în India; totul poate să coexiste. Ea nu e în nici un fel pentru că e în toate felurile simultan.

Zece zile ca un an, zece zile ca o clipa.

Prietenii mei intelegeau acum povestile mele despre India. Deficitul de atentie, neseriozitatea cronica, imposibilitatea unor asteptari vestice (gen farmacii, bere la restaurant, terase pe plaja, cafea buna) de la locul acesta cu totul diferit, cu totul uimitor. Au simtit si ei, ca si mine, ca India iti intra in suflet si te cucereste asa cum e: zuza, colorata, zgomotoasa, poluata, imprevizibila. Ca oamenii isi dau cu stangul in dreptul cu bune intentii, ca ar fi o mare pierdere ca India sa se globalizeze si mcdonaldizeze vreodata.

Si ziua aceea cand ne-am intors de la Allepey pe drumul cel mai lung, prin sate, pe la temple, oprind din plaja in plaja, curiosi, pana cand am oprit la un lac unde Vio s-a apucat sa pozeze pasari si a fost indata poftit in batatura de o familie care-si avea gospodaria pe malul acelui lac. Ospitalitate indiana, ospitalitate romaneasca. Fara sa stea pe ganduri, Vio si Dana le-au pregatit oamenilor un pachetel cu dulciuri din rezerva pe care o aveam pentru drum. Ultima imagine a fost a acelei familii simpatice, privind dupa masina noastra rosie in vreme ce rontaiau burfi.

Am inteles ca traind printre indieni mi-am dezvoltat un mod brutal de a vorbi, partial determinat de nevoia de a ma face inteleasa intr-o engleza cat mai simpla si partial de lentoarea si dezorientarea oamenilor de aici, care promit si uita, zic si nu fac, nu au cuvant, sunt neseriosi.

La plecare, soferul mi-a luat, indatoritor, valiza. M-a insotit pana la masina, mi-a deschis zambitor usa, am urcat, m-a intrebat cum sa potriveasca aerul comditionat ca sa-mi fie bine. Dupa ce am pornit, o bataie in geam: valiza mea o uitase pe trotuar :))

Ganesh, zeul intelepciunii si-al inceputurilor fericite

Ganesh, zeul intelepciunii si-al inceputurilor fericite

Prima lume, lumea a doua, internetul wireless, India

Standard

Sunt iar la Bangalore si e ca si cand n-as fi plecat. Praba, soferul de la scoala, a venit sa ma duca la parcare sa-mi iau masina. O lasasem la scoala, de frica sobolanilor din parcarea mea (odata mi-a intrat unul in portbagaj si-am tras ceva sa-l scot). Am ajuns, am deschis masina, din ea au inceput sa sara soparle! Prea tare! Nu sunt primejdioase, sunt simpatice de la distanta, dar se misca cu mare repeziciune si pe mine ma cam sperie/ scarbeste treaba asta. Se oplosisera acolo, mititelele. Praba le-a izgonit fara mila, dar sigur ca acum conduc cu gandul ca daca imi sare una de cine stie unde trebuie sa-mi tin firea si volanul.

Alt an scolar, alte experiente. India – mereu surprinzatoare!

Dupa moda englezeasca, se vorbeste mult despre vreme. Mai ales in perioada asta a musonului, vremea e subiectul principal de discutie. Cum ploua, cat ploua, cum e musonul anul asta comparat cu ultimii cinci-zece-patruzeci de ani. Anul asta, desi cerul e mereu acoperit si e o umezeala in aer, nu prea ploua. Muson nasol; nu se vor umple lacurile si poate prin februarie ramane iar orasul fara apa si se iau la bataie cu tamilienii pentru un dig pe raul Cauvery. S-a mai intamplat; Bangalore e in podisul Deccan si poate fi un loc foarte secetos. Eu imi faceam griji ca nu voi avea Coca Cola Zero la Bangalore. Ei isi fac griji ca vor ramane fara apa luni in sir.

Am ajuns din Romania franta, cu picioarele grele ca plumbul si ochii de vampir, dupa un drum de 2+5+9= 16 ore. Trecerea usoara prin controlul de pasapoarte a fost anulata de asteptarea incredibil de lunga pentru amarata aia de valiza. Era sa adorm acolo, la banda de bagaje. In cele din urma am razbit. Printre indatoririle mele se numara si primirea profesorilor care vin noi anul asta. Si sosesc, dragii de ei, numai la ore de-astea minuscule: 2-3-4 dimineata. Asa cum am sosit si eu, dealtfel. Deci noaptea urmatoare am fost iar la aeroport, iar in noaptea asta ghiciti unde ma voi amuza pe la 3:45, cand e somnul mai dulce! E ciudat si interesant sa fii treaz noaptea. Eu care dorm bine mereu nu prea am treaba cu noaptea. Dar sunt oameni la lucru, pe strada, iar la aeroport, dupa moda indiana, familii intregi vin sa astepte un singur flacau plecat la studii afara. Airport party i-am zis eu si termenul prinde. Colegii mei pretind ca de cand am aparut inapoi in peisaj li se pare viata mai amuzanta. Eu ma tem ca n-o sa fiu niciodata serioasa si importanta, cum credeam eu ca sunt oamenii mari – deci niciodata n-o sa „ma fac mare”.

Tot in atributiile mele intra verificarea apartamentelor in care sunt cazati profesorii noi. Lipsesc perdele, baterii la telecomanda, dar apartamentele arata in general primitor si – lucru esential – merge internetul struna. Stiu prea bine ca omul cand ajunge in India, la capatul unor ore de calatorie, tot ce isi doreste este sa intre pe skype cu cei de-acasa. Cand zic struna, ma refer la struna de Bangalore, care o fi el IT city, dar nu stie ce-i aia internet la viteza mare.

– Imi merge netul asa de greu, se plange o colega, abia daca incarca o pagina pe minut.

Mi-aduc aminte de mine in aeroportul Otopeni, experimentand pentru prima data net de Romania pe telefonul meu obisnuit cu netul de aici. Parca zbura! Ah, deci se poate si asa?

Reintoarcerea in India presupune adaptarea la net incet, apa calda cu galeata de 15 litri, sosele desfundate, gunoaie si praf, curent care cade mereu, retea mobila instabila, cu acoperire fluctuanta.

Si-mi da ocazia sa reflectez iar la first world problems, la felul in care putem ajunge sa pierdem din vedere lucrurile mari din prea mult confort.

690

(foto)

Mi-am mai dat seama de un lucru: conduc mai relaxat aici decat in Romania. E simplu: fiindca nu sunt reguli, mi le fac singura. Fara linii pe jos, semnale luminoase, stai pe banda ta, banda de mers la stanga, banda de inainte, nesfarsite treceri de pietoni la care stai cu inima stransa „oare se va considera ca avea sau nu piciorul pe trecere?” Haosul mi se potriveste mai bine. Azi la trecerea peste calea ferata (modelul indian, in care trec toti printre toti pt ca ocupa toata soseaua si pe o parte si pe alta) eram in masina cu colega Luisa si ma strecuram gratios printr-un balamuc de masini, dube, camioane si motociclete care claxonau la doi milimetri de noi. „Ah, a zis Luisa, e exact ca-n filme, n-as fi crezut!” Mi se pare ca in acest haos toata lumea merge „preventiv”; nimeni nu are dreptul prin lege sa fie undeva, deci ne uzurpam toti pe toti si conducem cu mult mai multa atentie, mereu in alerta.

In concluzie – nimic. Cand sunt aici, imi place. Cand sunt in Bucuresti, sunt in extaz. Greu nu e sa fiu, ci sa ajung. Plecarea, separarea ma sperie. Apoi e usor – sunt aici si e misto de tot! Ma gandesc ca am castigat o excursie in India de pe ciocolata Heidi. O excursie lunga, iaca, am intrat intr-al treilea an!

Despre Goa, cu mult drag

Standard

DSC_0033

Cand colegul meu de serviciu, Razvan, avea id-ul razvangoa, in anul 2003, habar nu aveam ce e Goa si nici explicatiile lui nu m-au lamurit. Un loc in India unde e muzica si distractie si plaja. India mi s-a parut multa vreme o tara care nu exista; o combinatie fantasmagorica de hindusi cu turban si amerindieni. Imi imaginam un mare club, un Bamboo desantat labartat pe malul marii, nisip, femei bete cu parul despletit, stroboscoape si jocuri de lumini, halucinatii. Nu fusesem inca nici la Vama Veche (si deja Vama incepea sa nu mai fie ce fusese), asa ca nu aveam termen de comparatie pentru tineret hippie care-si traieste viata pe plaja.

Azi Goa nu mai e deloc decadenta. Legile s-au inasprit, politia patruleaza pe plaja zilnic, pescarii fumeaza marihuana in coliba lor, fara sa se incurce cu turistii albi ca laptele, infasurati in carpe colorate, cu parul despletit si bindi in frunte, care inca insista sa fie hippie. Drogurile si alcoolismul sunt o problema mai mare in Goa decat in celelalte state indiene, conform declaratiilor oficiale; cu toate astea, niciunde nu cumperi bautura pe toate drumurile ca in satele din Goa, iar alcoolul local, feni, o tuica de caju sau cocos, face explozie in gura. Ca turist in Goa, esti mai rasfatat decat in orice loc din India: ai multa libertate, nu se uita lumea la tine ca la urs, ai acces la produsele vestice cu care esti obisnuit si cred ca daca tot ce vezi din India este Goa, atunci vei ramane cu impresia ca India e „ca la noi, doar ca mai mizerie”.

Dupa 500 de ani sub portughezi, Goa e cel mai putin indian dintre statele Indiei; e statul unde barbatii sunt egali cu femeile prin lege, unde vaduvele nu trebuie sa moara pe mormantul sotului (ba chiar ii mostenesc binemersi averea, daca exista!), unde se intampla frecvent casatorii din dragoste, femeile poarta rochii care le dezvelesc pana la genunchi picioarele, iar localnicii se numesc Joao, Antonio, Maria Fernanda, Carolina, Joaquim Barreto Cardinho, desi arata pe dinafara exact ca N. M. Sivakumar, Preeti, Radhika, Laxmi si Krishnamurti – vecinii lor din Kerala sau Karnataka.

Ceea ce ii face pe turisti sa revina (sau sa ramana, transformandu-se astfel in localnici sezonieri) este susegad. Viata in Goa este guvernata de susegad – un cuvant care provine din portughezul sosegado  si inseamna pasnic, linistit, netulburat, sau, in pasareasca moderna, chillax. Soarele rasare si apune peste plajele tolanite si calde; casele se darama si inalta an de an, la fiecare muson; totul are un ritm si un ritual care te prinde si te poarta cu sine, zi dupa zi, pana la infinit.

DSC_0004  DSC_0056  DSC_0084 DSC_0125 DSC_0143 DSC_0187

Singapore iti adoarme vigilenta

Standard

Ori de cate ori citesc Dilema Veche ma simt enorm de proasta pentru ca nu stiu sa ma exprim elevat si nici sa trag concluzii antropologice si filozofice din ceea ce vad si experimentez. Cu alte cuvinte, nu stiu sa vad, sau poate nu stiu sa cuget, ori – varianta cea mai de dorit – nu stiu sa exprim. Cu toate acestea, insist sa va expun impresiile mele despre Singapore – asa cum l-am vazut eu, de joi pana duminica, 17-20 ianuarie, 2013.

Viata pe plaiuri singaporeze merita experimentata over and over again, deoarece este din filmele SF. Desi nu m-am nascut alaltaieri (ba chiar au inceput sa se cam adune adune anii de la acel fericit moment din iarna lui ’79), cred ca lui Vio si Danei le-a fost putin rusine sa mearga cu mine pe strada, mai ales in prima zi, cand ma miram ca proasta de tot: de la femeile in pantaloni scurti pana la mall-uri, reclame si metrou.

Singapore este triumful ingineriei si al controlului. Big Brother te priveste prin ochiul rece al camerelor de luat vederi, in vreme ce-ti pune la dispozitie cu larghete mall-uri, autostrazi, zgarie-nori si transport in comun impecabil. Pentru mine a fost ca un reality show, ori ca un joc de copii din acela unde pui laolalta casute, sosele si masini. Acolo da „pattern”! Se simte mana designerului, conceptul, Singapore e facut, nu nascut. Mi-a placut foarte mult senzatia de siguranta si confort pe care ti-o da! In acelasi timp, cum zicea si Dana, iti adoarme incetisor vigilenta. Vegetatia este superba si am avut noroc de vreme buna si foarte buna, ceea ce ne-a permis sa ne plimbam.

Gardens by the Bay este triumful ingineriei asupra naturii. Și expoziția universală de la Paris din 1900 happening over and over again…

E frumos. E impresionant. Este perfect. Are păcatele capitaliste sau consumiste pe care le uitasem: prostituție, adolescenți care fumeaza, internet cafe-uri întunecoase, sex-shop-uri, viață de noapte. Are lumini și culori și forme și pești și păsări și nuferi în mijlocul orașului. Are crocodili de lemn și copaci de metal cu beculețe colorate și vârtej de apă într-o semi-sferă de plastic și mall subteran conectat prin stații de metrou, unde se vând numai produse scumpe și foarte scumpe. Are Mica Chină și Mica Indie și Micul Orient Apropiat și musulman și Micul City of London și Micul Drumul Taberei, cu blocuri și pizerii la parter… Are un sistem de transport care funcționează impecabil. Este „the fine city”, nu doar pentru ca e frumos, ci si pentru ca se dau amenzi pentru orice. Deviza lor este „safety first.” O alta deviza: Low crime does not mean zero crime.

Camerele de luat vederi te privesc oriunde ai merge. Pe stradă nu vezi decât frunze căzute. Trotuarele se spală cu șampon. Tractoarele și orice alt utilaj agricol sunt obligate să-și spele roțile înainte de a ieși pe drumurile publice.

Cetățenii singaporezi care au timp să-și mai facă griji și pentru asta, își fac griji pentru condițiile de viață ale indienilor care vin la Singapore să lucreze în construcții. Nu-i putem înghesui într-un camion, ca pe vite; hai să le dăm un autocar să-i ducă la muncă. Nu putem să-i culcăm în barăci, sunt și ei oameni. Dar chiar și așa, le e de o sută de ori mai bine aici decât în țara lor. Și ce le oferim noi, sunt exact condițiile cu care sunt obișnuiți, obiectează cineva. Poate că da, concede singaporezul ghiftuit și sensibil, dar pentru noi sunt condiții inumane. Și nu avem dreptul să ținem alte ființe omenești în condiții inumane de viață, doar pentru că nu cunosc nimic mai bun. Suntem datori să le oferim condiții decente.

Au fost patru zile ca o saptamana! Mi-au placut gradinile cu pomi de metal si lumina, pasarea care intindeeeeea gatul sa prinda peste, mi-au placut artificiile din cartierul chinezesc. Workshopul a fost grozav, a meritat fiecare minut, m-am intors mai luminata decat am plecat.

E amuzant, ca uneori uit ca am fost la workshop si cred ca am fost la Vio si la Dana!! De aceea cand m-au intrebat la scoala le-am vorbit de sarmale, in loc de concepte.

DSC_2214

Poza e facuta de Vio, care scrie despre Singapore si alte destinatii din Asia de Sud Est pe blogul lui.

Una din zilele acelea

Standard

Imi petrec uichendul in cel mai placut mod, la un curs in Singapore.

In autobuzul care ne duce de la hotel la scoala, imi doream vag sa stau intr-un anume punct in clasa, ca sa fiu aproape de priza. Insa, din pacate, nu noi alegem unde stam, ci ne asezam ca la nunta unde gasim scris numele nostru.

Cand am ajuns in clasa, numele meu era scris pe locul la care ma gandisem.

*

Fericita, scot adaptorul minunat, bag stecherul in el, dar surpriza! Adaptorul nu se potriveste cu priza asta, desi la hotel mergea de minune. Naspa.

In acel moment, proful striga: vrea cineva un adaptor? Am adus unul in plus.

Eu! strig si viata mea se schimba in chip minunat.

*

In clasa se schimba resurse, ia de-aici un exemplu de lucrare, da si mie un ppt etc. Eu am ramas pe dinafara, ca n-am memory stick.

Studiez niste manuale la un stand de carte.

– Nu doriti catalogul nostru? imi zice reprezentantul editurii si-mi intinde un memory stick albastru.

– Pe stick? zic eu, cu voce tremurata

– Da, nu mai printam demult, facem economie de hartie. Si sa stiti ca stickul il puteti folosi pe urma.

 

Mda. Una din zilele acelea.

Multumesc!da

P.S. Afara ploua torential, musonul. Imi doresc sa se opreasca ploaia dupa 5 jumate, cand merg cu Vio si Dana in oras :D

Rezervare la tren

Standard

In primul rand, orice zi ai alege totul e pe baza de waiting list.

In al doilea rand, agentul de turism iti va facilita confirmarea locului pentru data si ora alese, ratoindu-se la telefon in limba kannada.

Apoi vine scadenta.

– Ok, madam, you pay 2000 rupees (un milion jumate pt dus-intors clasa 2, cca 400 km).

– But, sir, this ticket is 440 rupees only and this one, 500, so it adds up to…

– Madam, the phone call only is 300 rupees, I made two phone calls, for return also confirmation is there.

– Ok, will you give me a receipt?

– No, no receipt.

Multumiri, cu placeri si din nou… this is Indiaaaa!

Ureche infundata, coafura rezista… la Roma

Standard

Am dat o fuga pana la Roma in uichendul trecut, impreuna cu cateva colege si prietene de la scoala, pentru a o revedea pe zuza noastra draga de Octi, profa de franceza pentru care, daca azi s-ar intoarce la scoala, toti copiii si-ar cere neintarziat transferul la franceza! Si-am gasit-o acolo in mediul ei, vorbind italiana ca o privighetoare, mereu pe fuga si impartind cu generozitate franturi din sufletul ei mare tuturor oamenilor pe care-i cunoaste. What happens in Rome stays in Rome, desigur, dar pot sa va spun ca nebuna noastra de „cara Ottavia” ne-a pregatit un program turistic si culinar demn de Pantagruel, ca doua zile la 18 grade cand ai fugit dintr-un Bucuresti inzapezit unde avionului i-a luat 15 minute degivrarea se simt ca un film si ca mi-am schimbat parerea despre Roma. Cand am vazut-o prima oara (in doar 24 de ore), mi s-a parut strivitoare, masiva, ca o fortareata. Acum am inteles ca impresia asta provine de la casele fara balcoane, care arata compact si toate la fel, insa ce nu vazusem eu atunci cand am fost, in 2004, sunt pinii – inalti, zvelti, ca niste umbrele dansand pe cer si stradutele neregulate, cand mici, cand late, cand pietonale, cand inghesuite, dar toate foarte frumoase.

Eram racita si la intoarcerea in tara mi s-au infundat urechile in timpul aterizarii. A sosit si momentul cand toti cei din jurul meu dadeau semne ca presiunea s-a egalizat si ca auzul le revine la normal, insa eu continuam sa am o senzatie de greutate in cap si o durere de sinusuri, urechi si masele care ma facea sa plang ca un bebelus. Plangeam, e drept, si de frica, fiindca aud doar cu o singura ureche si cand mi se infunda aceea deja intru-n panica. Nu s-a desfundat in seara aceea, nici mai apoi, si acum mi-e tot infundata si se plimba prin trompa lui Eustache un lichid care ma face sa aud cand cu ecou, cand bine, cand mai deloc. Diagnosticul medicului este otita seroasa si se pare ca a aparut prin absorbirea secretiilor din nas in ureche, din cauza diferentelor de presiune la aterizare. Asta ca sa tin minte sa nu mai zbor cu muci in nas, ca nu stiu cum mi-ajung prin alte gauri ale capului :D

Oricum, a fost interesant modul in care – dureros, ce-i drept – mi-am putut simti in avion si dupa toate canalele si canalutele din cap, sinusurile si traseele lor, caile care leaga ochii de nas, urechea de masele si am avut senzatia asta de craniu gol, scobit, prin care circula niste curenti electrici care ma fac sa vad stele verzi.

Si-a mai fost o chestie tare: ieri a fost ziua mea, cei 33 de ani („aaa, dubla bucurie!” – Adina) pe care mi-am dorit sa-i implinesc in liniste, fara taraboiul de anul trecut, fiindca nu ma mai simt in dispozitia aceea de copil care e centrul universului. La Roma, inainte sa adorm, ma gandeam cum sa fac sa lipsesc de la ziua mea, dar raceala a rezolvat totul de minune (ne ajuta si corpul, cred eu) si-a fost bine si frumos si linistit, asa cum voiam. Si cu urechea infundata oricum totul pare ireal, parca nici nu vad bine, ma misc pe sub apa, ca un peste in borcanul lui transparent de sticla.

Multumesc pentru urari si pentru gandurile bune si sper sa vi se intoarca insutit. In momentul acesta, cel mai mult si mai mult imi doresc pasaport, pe care purced acum sa-l si fac.

foarte moeciu

Standard

in acest weekend in care am stat departe de tehnologie, atat wordpress cat si gmail si-au schimbat aspectul pe ici pe colo, suficient cat sa mi se para nesuferite si sa trebuiasca iarasi sa ma obisnuiesc cu butoanele si marcajele lor. le transmit pe aceasta cale programatorilor din lumea-ntreaga vorbitori de limba romana ca utilizatorii vor ca totul sa ramana la fel! if it ain’t broken, don’t upgrade it.

weekendul fara tehnologie m-a purtat prin cateva din locurile mele preferate din frumoasa noastra patrie: busteni, brasov si tara fagarasului, chiar la poalele muntilor inzapeziti cu acelasi nume, unde-am descoperit satul Dragus. din Dragus se trage un tanar american, sosit pe-aici cu alte treburi, dar curios totusi sa ajunga in satul natal al strabunicilor lui. l-am insotit si-a fost o experienta deosebita, caci localnicii ne-au intampinat cu mare bunavointa si prietenie, legaturile de rudenie s-au calculat si desfacut pana la 1850 si americanul meu cu nume de roman a aflat ca are-n sat nenumarati veri si verisoare de toate gradele! ba chiar am primit cadou si monografia satului, scrisa – te mai miri – de un var indepartat de-al lui. am citit-o si-am aflat cu amuzament, dar si cu uimire, ca majoritatea locuitorilor din Dragus se trag din doi stramosi indepartati, doua ramuri ale unui arbore genealogic care se ramifica nesfarsit: Disea Jicului (Dise a Jicului, unde Dise e forma locala a numelui Dionisie) si Mama Gartina, sau Agritina, fiecare dintre ei infatisat in monografie cu poza si inconjurat de un numar mare de descendenti.

m-a uimit felul in care oamenii locului isi cunosc radacinile si neamul pana departe, in zorii revolutiei de la 1848. mi s-a parut interesant numarul limitat de nume de familie din sat (satul are 500 de case, dar doar vreo 6-7 familii/neamuri mari, restul fiind fii si veri cu acelasi nume) si sentimentul de comunitate foarte puternic. faptul ca dau copiilor aceleasi prenume de doua sute de ani, totusi, nu e in masura sa te ajute sa deslusesti care dintre Sofii a fost bunica ta si care Viorel/Dionisie bunicul :) nici faptul ca la 1900 din Dragus au plecat in America circa 200 de familii nu ne-a fost de ajutor. lamurita-nelamurita obarsia americanului, a fost totusi impresionant sa asistam la depanarea amintirilor de acum o suta de ani, la povestile care se amplificau pe masura ce noi femei („tishe” li se spune in partea locului) si barbati se adaugau grupului nostru, bunicile ieseau la porti si nevestele (sau „boresele”) te trimiteau de la o casa la alta, „ca acolo sta unu’ care sigur stie, are si poze.”

o experienta geniala; n-o s-o uit prea curand.

tot weekendul asta am citit in fine o carte de care Larisa imi vorbea acum trei ani: „A Thousand Splendid Suns”, care mi-a placut foarte mult.

20 decembrie 2010

Standard

In weekend am fost la Timisoara si la Resita – 20 ore pe drum, 3 ore in Timisoara, o noapte la Resita, mai putin de o ora la Anina la mormantul bunicii. Vazuta asa, in termeni cantitativi, pare mai mare daraua decat ocaua; drumul mai lung decat sederea. Dar probabil ca drumul conteaza uneori mai mult decat destinatia, mai ales cand e un drum si dorit si necesar si foarte frumos. Pe dealurile dintre Resita si Anina, pe drumul zis „peste Carasova”, copacii erau grei de zapada si peisajul alb-negru. Zapada si trunchiuri de copaci, zapada si acoperisuri cu hornuri fumegande, zapada si liniste. In Anina am recitat inca o data in gand statiile intre Steierdorf si Anina, asa cum ma invata omama cand eram mica si mergeam cu ea la Anina cu „cursa”, sa cumparam cine-stie-ce: Steierdorf, Sigismund, Elfabrik, Fabrica de Paine, Anina.

La unchiul meu din Resita am revazut tabloul cu Schutzengel de care am scris de curand pe blog, la care nu ma mai gandisem de ani buni si pe care nici nu visam sa-l revad asa curand.

In 27 decembrie se fac 4 ani de cand a murit omama.

Ieri seara cand zburam pe autostrada A1 cu cine-mai-stie-cati km peste suta la ora, mi se parea ca vin din Germania si din Anina si dintr-o vacanta de vara si dintr-una de o saptamana si imi placea starea asta confuza in care as fi vrut sa-i spun lui tata sa dea drumul la cazan, desi 1. nu mai stau in casa aceea de cateva luni si 2. nu mai avem cazan (boiler) de multi ani, de cand exista minunata centrala care-ti furnizeaza apa calda fara asteptarea de 30 de minute si fara sa trebuiasca sa pastrezi „niste calda” si pentru urmatorul membru al familiei aflat pe lista de asteptare la dus.

Nu stiu de ce conteaza experienta asta asa de mult incat s-o povestesc pe blog, dar acum am scris-o si o sa dau „publish”.

Jurnal de vacanta (2): Barcelona

Standard

Numai cand vad numele orasului, Barcelona, si mi se pare ca „e”-ul din mijloc e un smiley face, iar „l”-ul e un palmier care tine umbra acestui nume/oras de zambete, nisip, mare si arta. Daca aveam si nitel talent la desen, sa vezi ce logo inspirat cream si fara sa apelez la renumita frunza!

Barcelona, sau Barna, e orasul meu preferat, cel mai frumos oras din lume si, totodata, orasul perfect. La fel zic si despre Londra si abia astept s-o afirm si despre New York, Buenos Aires, Tokyo si Perth. Pentru ca e destul de arogant sa declari un loc ca fiind cel mai frumos „din lume” cand tu abia ai vazut o farama de Europa :) Dar Barcelona este! Si merita :)

Ce e de vazut?

Orasul are o parte veche (Barri Gotic, cartierul gotic e miezul acestei zone vechi, iar miezul miezului e Catedrala) care se intinde din Piata Catalunya catre mare. Aici incepe La Rambla, un trotuar de mozaic pe mijlocul strazii, lung de peste un kilometru si plin de pomi, de fantani si de turisti. La Font de Canaletes, fantana din catre e musai sa bei daca vrei sa mai revii la Barcelona, e chiar la inceput. Fiindca e o strada lunga, Rambla e impartita in cateva sectoare, de aceea i se mai zice si, plural, les rambles: rambla de les flors (plina de tarabe cu flori), rambla dels ocells (unde se vand pasari) etc.

Numele de Rambla vine din araba si inseamna, la origine, albia unui curs de apa. O albie prin care „curg” zilnic mii de turisti in sus si-n jos, unde se strang o multime de mimi care mai de care mai trazniti sa-si faca numarul, unde in anumite portiuni abia mai poti inainta de lume, de vanzatorii ambulanti de racoritoare etc. si unde ai cele mai mari sanse sa ti se fure tot din buzunare sau din geanta daca nu esti atent.

Rambla e pestrita si fermecatoare, dar nu trebuie sa uitam sa privim si-n jur, nu doar la magazinele (nenumarate!) de suveniruri kitschoase made in China, ci si spre cateva cladiri superbe: Palau de la Virreina, Gran Teatre del Liceu si intrarea in piata, la Mercat de la Boqueria (bine, piata in sine e alta poveste, una delicioasa si naucitoare pentru simturi) si, un pic mai la dreapta, pe strada Nou de la Rambla, Palatul Guell construit de Gaudi.

Bun. Rambla te duce la mare (se si continua, dealtfel, cu Rambla del Mar). De aici ai cateva optiuni:

– intri la shopping in Maremagnum

– te urci in statuia lui Columb si vezi orasul de sus

– o iei la stanga si te plimbi printre palmieri pana la plaja, in Barceloneta

– te asezi la o terasa pentru un fel de mancare care cuprinde, obligatoriu, fructe de mare :)

– dai fuga la Muzeul Maritim

– sau te intorci spre centru prin Raval (cartierul cu cea mai mare comunitate indiana din Barcelona, unde poti sa vezi El Gat de Botero, pisica uriasa) ori prin Barri Gotic (si vezi Catedrala, Palau de la Generalitat si o mie si una de cladiri frumoase, toate pe stradute inguste, pline de poezie si de magazine)

Barcelona e orasul lui Gaudi, dar si al motocicletelor, al vietii de noapte, al catalanilor (care nu vorbesc spaniola, nici dialect, ci o alta limba in its own right – de aici placutele bilingve din oras si numele strazilor) si al imigrantilor, al turistilor, al Manuelei din „Todo sobre mi madre” de Almodovar si al oricui ajunge acolo din curiozitate. Barcelona nu e pretentioasa, nu e sobra si austera, nu e fitoasa, nu are o harta complicata, are metroul e cel mai prietenos cu putinta (la fel ca si la Madridul), trenurile te duc pe toata coasta Marii Mediterane, are mancare si distractie pentru toate buzunarele si poate fi strabatuta fara grija la pas noaptea, cand cel mai mare pericol e sa te  asezi din greseala pe banca pe care un anume om al strazii o considera acasa si sa-ti iei din cauza asta un perdaf mormait in barba, cu damf de alcool.

In afara de zona veche, orasul s-a dezvoltat in Eixample („largirea”), prin inspiratia arhitecului Ildefons Cerda, care a unit orasul vechi cu satele marginase printr-un plan foarte geometric si limpede. In Eixample sunt „casele lui Gaudi”, Pedrera (casa Mila, ce pare cioplita dintr-un singur bloc de piatra), Casa Batllo si catedrala Sagrada Familia, dar si o multime de alte cladiri construite de arhitecti vizionari sau doar talentati.

Vin la rand cartierele, fostele sate, care au si azi sarbatoarea lor („festa major”), ca la tara, si arata cu totul altfel decat ce-am vazut pana acum: Sants, dar mai ales Gracia, au un aer deosebit de restul orasului si o liniste aparte.

Sa nu uit nici de Parcul Guell (pe deal se urca cu scarile rulante, super tare!), nici de fantana muzicala de la Montjuic, de muzeul satului, orasul olimpic, parcul Ciutadella si gradina zoologica (singura maimuta albinoasa din lume a murit, insa) si de micile restaurante de cartier, unde se mananca bine la sfert de pret fata de centru.

Rambla de continua dincolo de piata Catalunya cu Rambla de Catalunya, tot o zona cu magazine, dar si cu cafenele si „chocolaterias”.

Si cu asta am epuizat Barcelona si n-am spus nimic despre ea! Asa-mi trebuie daca ma apuc sa descriu ceea ce nu se poate pune in cuvinte…

Poze mult mai bune gasiti oriunde, dar iata cateva de-ale mele :)

Jurnal de calatorie 1: Marsilia

Standard

Marseille en Provence. Cand zic Marsilia aud imediat in cap pronuntia arabeasca a zilelor saptamanii „lundji, mardji, mercredji” si vad internet cafe-ul murdar unde alergam sa scriu emailuri si sa dau telefoane acasa.

Am fost la Marsilia in 2002, deci au trecut opt ani de atunci. Multe s-or fi schimbat, desi probabil nimic esential, asa cum se intampla cu majoritatea oraselor turistice. Probabil internet cafe-urile nu mai au demult cautare ca atunci si s-or mai fi spalat zoaiele de pe Rue de Rome, dar sigur sunt tot acolo portul vechi, la Canebiere, stadionul lui Olympique de Marseille si biserica Notre Dame de la Garde. In Marsilia am mancat scoici (moules marinieres) cu cartofi prajiti, am baut vin aproape la fiecare masa si-n port se faceau cele mai bune crepes din lume, cu toate aromele care ti-ar fi putut trece prin cap!

Marsilia e al treilea oras ca marime din Franta si capitala regiunii Provence – Alpes – Cote d’Azur. De la Marsilia pana la Cannes sau Nisa nu mai era decat o aruncatura de bat, la fel cum foarte aproape (si extrem de populare in picturi si obiecte-suvenir) erau campiile de lavanda provensale. Mi-aduc aminte ca acolo am vazut prima parfumerie cu adevarat impresionanta si mi-am luat primul meu parfum „bun”: Hugo Boss Woman, la care tin foarte mult si astazi.

La o aruncatura de bat de Portul Vechi era si insula Contelui de Monte Cristo, le Chateau d’If, care se putea vizita cu barcuta.

Va recomand Marseille pentru mancare (bouillabaisse e o supa cu un milion de arome delicioase; clatitele sunt divine!), diversitate (la Marsilia am intalnit francezi din toata Franta, dar si arabi, africani, corsicani si chiar un tip din Madagascar, care avea cel mai lung si mai curios nume peste care am dat pana acum) si posibilitatea de a o lua ca „ancora” pentru calatorii de o zi prin imprejurimi.

N-am poze de la Marsilia (decat pe hartie), dar puteti sa va uitat la o colectie de pe flickr, ca sa va faceti o idee :) Dat fiind ca prima oara am fost acolo intr-o delegatie de serviciu, m-as mai duce o data, ca turista.

Jurnal de calatorie (intro)

Standard

M-am hotarat sa tin un jurnal de calatorie. Pentru ca e vara, pentru ca lumea calatoreste cu banii stransi din greu de-a lungul unui an si pentru ca am vazut (si voi mai vedea) cateva locuri care mi s-au lipit de suflet si despre care vreau sa va vorbesc cu drag si voua. Despre unele am vorbit deja chiar live, altele au aparut pasager sau repetat in postarile mele din ultimii trei ani, dar azi vreau sa vi le aduc la un loc pe toate cele de care v-am povestit deja si sa introduc cateva noi, intr-un mic serial de vacanta intitulat „Jurnal de calatorie”.

Iata pe unde m-au purtat pasii (si companiile aeriene, low cost sau de linie) pana acum:

Romania

Brasov

Sibiu

Sighisoara

Transfagarasan

Moeciu

Cluj

Cetate (Dolj)

Anina (Caras Severin)

Slanic Prahova

Vama Veche si 2 mai

Mamaia (Hello wold)

Spania

Segovia (Day trip: Segovia si El Pardo)

Madrid (Madrid 2009; Poveste din Madrid; Lista Madrid; Saida do voo easy yet con destino Madrid)

Santiago de Compostela (In Santiago de Compostela; Poveste de vara, iarna)

Barcelona (Dracii se vopsesc la locul de munca; Catalonia is not Patagonia)

Portugalia

Cum am plecat eu in Portugalia

Lisabona (More Lisbon tips; Cine, ce, cum, cand… Lisboa)

Germania

Landshut si Altdorf

Munchen

Austria

Franta

1, 2, 3… Paris

Sous le ciel de Paris

Marsilia

Elvetia

Italia

Irlanda

Dublin (Baile Atha Cliath)

UK

Grecia

Atena (I kill this price for you)

Salonic (Deci vacanta la Grecia)

Ungaria

Budapesta (Boldog uj evet)

Bulgaria

Ruse (Pyce)

Cu italice sunt locurile despre care n-am scris inca. O sa fie si poze si amintiri si informatii si povesti. Cred ca m-a inspirat Vio cu serialul lui despre Peloponez. Si e si un mod frumos de a calatori, mai ales atunci cand stai acasa fara bani si tocesti pedagogia.

Pana incepe episodul unu, repede, care sunt planurile voastre de vacanta pe anul asta? Stiu de Ciupercutza ca pleaca in Grecia.

Vacanta frumoasa tuturor!