Arhive pe categorii: jurnal de calatorie

Locuri frumoase: Faralya, Turcia

Standard

Am profitat de vacanta de bairam pentru a vizita sudul Turciei, in zona Marii Mediterane. Si, pentru ca am mers cu o colega care e in Turcia de multi ani, nu am ajuns chiar in locurile cele mai umblate (Antalya, Fethiye etc.), nici chiar in locuri considerate „comori ascunse” (Kaş, Datça), ci de-a dreptul in satele unde se presupune ca numai turcii calatoresc.

Cand colega mea a gasit pe net Hotel Faralya eram la capatul nervilor. De trei zile cautam si ne agitam sa aranjam ceva pentru aceasta neasteptata vacanta de bayram, care urma sa fie de trei zile si, brusc, prin ordinul ministrului, se facuse de sapte! Eram la telefon cu colega mea de vreo doua ore, evaluand hoteluri si case de la all-inclusive la camere prafuite din casa bunicilor puse pe Airbnb de nepoteii intreprinzatori. Nimic! Unde mergeau datele, preturile sareau din buget. Unde mergeau preturile, nu se potriveau datele. Ne gandeam inclusiv sa luam o noapte ici, o noapte colo, dar ce vacanta mai e aia?

A venit si momentul cand cineva trebuia sa spuna:

– Stii ceva, pana la urma alta lume isi petrece vacantele la Istanbul si eu incerc sa plec de aici?

Din fericire, colega mea era pregatita cu raspunsul:

– Da, pentru ca nu e vacanta daca nu pleci de acasa!!

Nu ne raspundea nimeni la e-mailuri, asa ca colega a sunat la Hotel Faralya. Era singurul loc care corespundea si ca pret, si ca loc, si ca date. Miracol! Si l-am gasit cu vreo 13 ore inainte sa decoleze avionul, asa ca eram si putin disperate.

– Vai, a zis nenea de la hotel, dar cum e posibil sa ne fi gasit pe net? Nu suntem listati pe niciun site. Suntem un club de yoga cu circuit inchis. Da, sigur ca avem camere. Da, preturile sunt corecte si de banii aia va oferim si mic-dejun si cina, dar sa stiti ca noi gatim vegetarian, da, insa totul organic, legume si fructe crescute la noi in gradina. Va asteptam atunci. Ce ciudat, totusi, ca ne-ati gasit pe net!

Avionul a aterizat la Dalaman, autocarul curat si civilizat de la aeroport ne-a dus la Fethiye cu doar 15 lire, apoi un taxi a pornit cu noi pe crestele muntilor, spre Faralya. Soferul era grozav de vesel, pentru ca trecuse de miezul noptii si voia sa plece acasa si era din Kabak, la 10 min de Faralya.

– Sa stiti ca eu la yoga acolo nu pot sa intru cu masina, ca nu e asfaltat. Dar ii sun pe ei si vin sa va ia.

Masinuta abia urca niste coaste abrupte marginite de pini. In dreapta se ghicea marea, la capatul unei prapastii adanci de 800 de metri. In stanga era piatra, tone de stanca cu aspect de lamele. Taximetristul ne-a lasat la sfarsitul soselei, unde incepea un drum serpuit si prafuit prin padurea de pini. Acolo ne astepta deja un jeep. Din el a coborat un barbat inalt, prietenos.

– Bine ati venit! Va asteptam! Speram sa aveti o vacanta minunata la noi, turuia el in vreme ce ne urca valizele in masina. Pe aici nu e asfaltat pentru ca nu vrem noi. Natura ne ofera atat de mult si noi la tot pasul o siluim. Pe urma, nu vrem sa fie usor de ajuns la noi. Aici e un loc magic si, stiti cum e, ramane magic doar daca nu afla multa lume de el.

Ajunseseram. Cand am coborat din masina, au venit la noi doi catei prietenosi.

– Sa nu va fie frica de ei, da? Sunt cei mai blanzi catei.

Barbatul pornise cu valizele noastre spre o casuta de lemn, cu acoperis de stuf. Colega mea mangaia cateii. Eu eram uluita de numarul stelelor de pe cer. Nu se vedeau doar stele, ci galaxii intregi, calea lactee parca era desenata, puteai sa crezi ca le vei atinge daca intinzi mana. Apoi am auzit marea. Apoi am vazut hamacul, leaganul, patul de afara. Gazda noastra a zambit:

– Bine ati venit in paradis. Dar sa nu va treaca prin cap sa dormiti afara. Chiar si in paradis e plin de tantari si alte ganganii!

 

 

 

Anunțuri

25 000 de pasi

Standard

Primavara a venit si cu ea magnoliile inflorite! Sambata trecuta, ratacindu-ne prin hatisul cartierelor din partea asiatica, am dat nas in nas cu EA: o magnolie uriasa, inflorita, cu flori imense, grase si roz. Din pacate era dupa un gard, chiar inainte ca noi sa facem stanga, sau dreapta, oricum am vazut-o din fuga si am ramas cu bucuria ca exista si cu gandul sa ma intorc poate s-o vad weekendul viitor.

Zis si facut: telul zilei de sambata a fost sa ma intorc la magnolie. Si sa explorez cartierele din zona asiatica a Istanbulului.

Am pornit din Kadıköy, unde ne lasa microbuzul scolii. Uluitor de orientata, am ajuns numaidecat in bulevardul Bağdat, acest 5th Avenue, marginit de case scumpe, cu marea pe o latura si intesat de magazine si restaurante. Era cald, iar bulevardul era plin de lume deja. Weekendul in Istanbul incepe cu kahvaltı, micul-dejun turcesc „cu de toate”, la care te asezi la ora 10 si te mai ridici la 14, cand te rostogolesti spre casa, satul.

IMG_1327

Kahvaltı insa e bun cand il imparti cu prietenii, asa ca am pornit mai departe fara regrete. In fond, cautam o magnolie.

E interesant cum un astfel de tel, pana la urma autoimpus si aiurea, te poate tine pe directie ore in sir. In afara de o pauza de cafea, cand am profitat de ocazie sa studiez harta si sa ma orientez putin in spatiu, timp de 4 ore nu am facut decat sa merg. Am localizat usor strada din care am intrat in bulevard. Am refacut traseul inapoi pana la o bifurcatie, un pasaj subteran unde am luat-o la dreapta. Mai mult ca sigur ca trebuia sa o fi luat la stanga. De la dreapta incolo totul a devenit nou – strazi si case si blocuri pe care nu le mai vazusem in viata mea si care semanau cand cu cartierul Tei, cand cu Malleswaram, cand cu Bucurestiul copilariei mele, cand cu nimic… pana cand picioarele mele au inceput sa tipe ca vor o pauza! Vazusem o multime de copaci infloriti si exact doua magnolii minuscule, dar totusi foarte frumoase.

Duminica, microbuzul ne-a lasat pe malul european al Bosforului, la Parcul Emirgan. Acest parc e celebru pentru expozitia anuala de lalele, dar anul acesta e inca frig (avem cam 13-14 grade in medie) si lalelele abia se plantau. Totusi parcul (care acopera un deal intreg si e absolut imens si partial neingrijit, ca o gradina locuita de spiridusi) forfotea de lume iesita la picnic si, mai ales, de mirese si… logodnice! Am aflat azi ca „miresele” in rochii albe faceau poze de nunta, in vreme ce acelea care mie mi s-au parut mai interesante, in rochii mov si albastre, sarbatoreau logodna. Oricum, densitatea lor era asa de mare ca am avut toata admiratia pentru fotografii care au reusit sa prinda in poze doar un singur cuplu, nu vreo 3-4 deodata!

IMG_2067

Logodna in gradina japoneza

Dupa lalele, narcise si mirese, a venit momentul sa plec in cautarea gradinii japoneze, pe care o vazusem din microbuz. Desigur, tot intesata de cupluri si fotografi, dar frumoasa cum numai gradinile japoneze stiu sa fie, cu apa ei si puntea ei de lemn, cu pavilionul si trandafirul japonez si doi ciresi infloriti (さくら) care mi-au sters din minte magnoliile pentru o vreme!

Dupa ce am recitat Rondelul apei din orgada japonezului, zambind la gandul ca si eu urma sa schimb aceasta experienta „intr-o cascada de consoane si vocale” destul de curand, m-am asezat la o vorba cu ciresul (mono no aware), incercand sa inteleg efemeritatea vietii si a frumusetii, natura frumusetii si daca momentele ah! ale vietii sunt mai frumoase atunci cand sunt impartasite. E greu sa povestesti florile de cires, dar mi-am facut un selfie ca „Cireşar” stiind ca acesta e unul din momentele care-mi vor vizita amintirea (flash upon that inward eye, zice William Wordsworth) si bucura sufletul multa vreme de acum incolo.

Asa s-a facut ca ora 2, cand busul pleca inapoi spre campus, m-a gasit in contemplarea ciresului si complet nepregatita sa plec acasa, mai ales ca magnolia nu o gasisem inca. Deci, cu harta in mana, m-am asezat sa fac un traseu pentru restul zilei si a iesit asa:

  • Rumeli Hisarı – fortareata de pe Bosfor care a ajutat in 1453 la asediul Constantinopolelui si a servit apoi ca punct vamal si chiar inchisoare.
  • Bebek – o zona fitoasa, cu terase, restaurante si port pentru iahturi, despre care citesc adesea pe grupul Foreign Women of Istanbul :>
  • Arnavutköy – cartierul cu cladiri din epoca otomana, acum celebru pentru cafenelele si restaurantele lui elegante cu vedere la Bosfor si pentru stradutele inguste care urca in nestire deal dupa deal.
  • Ortaköy – despre care stiam doar ca acolo se afla clubul Reina, unde a avut loc atacul terorist de pe 1 ianuarie si ca tot acolo e o celebra moschee (nu stiam de targul din jurul ei; o nebunie de lume, tarabe, margele de sticla colorata si kebab!!)
  • Beşiktaş – cartierul poate cel mai european, plin zi si noapte de turisti si localnici, dar si locul de unde puteam lua o barca inapoi spre Asia si spre casa.

Par cam multe locuri de vazut intr-o zi si a fost bine ca, desi m-am uitat pe harta, nu i-am dat sa calculeze distanta (20 km) intre locul unde ma aflam si debarcaderul de unde urma sa iau feribotul spre partea asiatica. Mai mult ca sigur as fi renuntat, dar asa, nestiutoare, din aproape in aproape, cu cascare de gura la Bosforul de un albastru uluitor vazut de sus, de pe zidurile fortaretei; cu un popas la magazinul Macrocenter care are branzeturi frantuzesti, vinuri scumpe si produse de PORC (!!); cu poze la vapoare, cu ochii la lume, cu gandul la magnolii, cu entuziasm ca era soare (dar si un vant rece, taios) – din pas in pas am ajuns prin toate aceste locuri si am admirat moscheea Ortakoy in lumina de ora 6 dupa-amiaza, care e poate cea mai frumoasa lumina – nici apus, nici zi plina.

Voiam sa renunt si sa iau un autobuz cand am vazut-o. Era chiar magnolia dupa care pornisem – crengile se aplecasera de atatea flori si frumusetea ei iti taia respiratia. Am stat la coada sa o pozez, dovada ca istanbulezii sunt poeti!

Cu puterile reinnoite, am pornit spre barca mea, pas cu pas, cu ochii larg deschisi, cu capul zumzaind de ganduri. Visam deja la ceaiul de pe vapor si la ora pe care o aveam de stat in bus in drum spre casa.

Daca m-am simtit in siguranta? 100%. Am trecut pe langa Reina – locul atentatului din ianuarie. E din nou deschis si lumea continua sa mearga acolo la masa sau la discoteca. Am strabatut cele mai de lux zone, unde am vazut Lamborghini langa Porsche, langa Mercedes si Rolls Royce (all stuck in traffic, btw). Am umblat printre femei cu basma si femei cu capul descoperit, am trecut pe langa terase unde se bea vin si pe langa masute unde la fel de multa lume bea ceai. Mi-e greu sa-mi inchipui ca sunt mai in pericol aici decat in orice alt mare oras al lumii. Vazand oamenii atat de diversi si de frumosi, energia si vibratia orasului, frumusetea locurilor mi-e greu sa ma gandesc la terorism si frica. Ma gandesc, asta da, la maretie si decadere, la miile de ani de istorie pe care le-a vazut acest loc, la toate transformarile prin care a trecut si care sigur locuitorilor de la acea vreme le vor fi parut sfarsitul lumii.

Eyüp

Standard

Demult voiam sa merg, dar vremea n-a fost prea prietenoasa, asa ca Eyup a aparut in viata mea abia acum doua saptamani. A meritat! Cocotat pe o colina („Pierre Loti”) de unde se vede tot Cornul de Aur, Eyup e un loc celebru pentru vederea panoramica. In varful colinei sunt cateva terase unde poti manca, bea ceai si admira Istanbulul in toata frumusetea lui, trecuta si prezenta. Eyup a fost si cimitirul sultanilor si vizirilor si altor notabilitati otomane timp de secole. Plimbarea catre restaurantele de pe colina se face direct printre mormintele impodobite cu fesuri sau turbane, care arata si dupa moarte rangul celui ingropat acolo. Sau poti lua telefericul, cum fac majoritatea istanbulezilor, in vreme ce turistii par sa prefere drumul prin cimitir.

La poalele colinei se gaseste moscheea Eyup, foarte frecventata de credinciosi si foarte frumoasa. Intrarea, ca la orice moschee, e gratuita, cu conditia sa te descalti si sa-ti porti incaltamintea intr-o plasa. In jurul moscheii infloresc terase, magazine si locuri de joaca pentru copii.

Vaporul de la Eyup la Eminonu „tricoteaza” Cornul de Aur si face vreo 4-5 statii, una pe fiecare mal. Fiindca distanta nu e asa de mare, ai impresia mai mult ca stai decat ca mergi.

Ma mai duc la Eyup.

eyup vedere

Kerala, India

Standard
Kerala, India

I se mai zice „pamantul lui Dumnezeu” sau „God’s own country”, poate pentru ca e crestina, dar mai ales pentru e deosebit de frumoasa.

Kerala e un stat din sudul Indiei, care se intinde pe coasta Malabar, pe malul Oceanului Indian. E renumita pentru mancare (Malabar fish curry e delicios, la fel toate curry-urile care au in componenta nuca sau lapte de cocos) si pentru excursiile cu vaporasul pe „backwaters”, niste canale marginite de palmieri, orezarii si sate de pescari.

Am ajuns in Kerala venind din Sri Lanka. In Lanka ne-a plouat mult, s-a nimerit un muson neobisnuit pentru aceasta perioada a anului, asa ca Craciunul pe plaja s-a transformat intr-o feerie uda, iar cetatea Sigiriya am vazut-o uzi pana la piele, de ne-am stors apoi hainele, ca sa putem urca in masina.

Dealtfel frumoasa Sri Lanka, dar sunt convinsa ca vazut pe vreme buna va  cu totul altceva.

Kerala ne-a intampinat luminoasa, calda, insorita. Ahhh, numai de nu ne-ar urmari ploaia.

Hotelul Gago Inn, parcul national Thenmala (deplorabil), apoi Allepey.

kerala

Allepey Backwaters

In masina, prin satele din Kerala, impreuna cu soferul Safir. Cald, soare, lumina aceea teribila a oraselor cu iesire la mare. Pe strazi umblau femei in sari si barbati in dhoti, fusta aceea care in alte locuri se numeste sarong si pe care si-o flutura necontenit, incat mereu te temi ca vei vedea mai mult decat ti-ai dori din anatomia masculina. Orasul Allepey sau Allapuzha, portughez, primitor, frumos ca o bijuterie. O multime de canale, o ploaie de oferte de transport – de la barci colorate de pescari la houseboats luxoase, cu dormitor, baie si bucatarie.

Zi de vis pe plaja Kovalam din Trivandrum: indienii se imbaiaza, cum stim, imbracati. Plaja e complet neutilizata, nimeni nu vinde sucuri, inghetata, nu sunt terase. In schimb, in drum spre plaja apar ici si colo magazinele de suveniruri din Cashmir, unde preturile incep asa de sus, ca orice negociere se termina inevitabil in favoarea vanzatorului. Dupa obiceiul meu, ochesc o librarie si ma apuc s-o cercetez. Atunci prietenii mei ochesc o cafenea langa librarie. E paradisul. Terasa e doar a noastra si vederea spre mare, palmieri si ceea ce pare o padure de bougainvillea ne taie rasuflarea. Cafeaua e buna si servesc hamburgeri si pizza, ceea ce ma fericeste, caci sunt satula de curry. Hotelul se numeste Turtle on the Beach, iar accesul la piscina e gratis desi nu suntem clienti.

kovalam

Plaja Kovalam la apus

Templul Oachira, in regiunea Kollam. Cautand un templu hindus intr-o regiune crestina/ musulmana a Indiei, ajungem la templul Oachira, un complex in aer liber: trei copaci banyan antici, deveniti altar pentru preotii care oficiaza in prima zi a anului un ritual de binecuvantare a anului nou. Acest templu-loc de pelerinaj mi s-a parut cel mai pagan loc pe care l-am vazut vreodata. Pagan in sensul acela de inchinare / imbunare a unor zei incruntati. Copacii banyan, se spune, au in jur de 5000 de ani, la fel si ritualurile de la templu. Este un templu inchinat zeului Brahma, creatorul, cel mai vechi zeu al hindusilor, care nu primeste inchinare direct decat in 2-3 parti ale Indiei. Pelerinii erau si cersetori si dormeau sau dormisera acolo, sub cerul liber. Femei batrane in sariuri, barbati sfinti (sadhu), sau astrologi grabiti sa ne citeasca viitorul – locul viermuia de oameni. Langa el se inalta, ecumenic, Moscheea Oachira.

Preoții oficiază solemn, în fustele lor portocalii, aducând ofrande de mâini și picioare de lemn pentru vindecarea acelor bucăți din corp care nu mai funționează corect. Aproape voodoo, aproape greu de crezut, dar așa e India; te urci în mașină, conduci pe o șosea impecabilă care se termină într-un drum de nisip și nimerești deodată în spațiul acesta sacru și murdar, în care lucrurile curg neschimbate de cinci mii de ani, în vreme ce de la taraba de alături poți să-ți iei un Pepsi.

M-a cutremurat alăturarea timpurilor: atunci și acum. Cum va fi fost lumea când s-a construit Isurumunya, un templu în Anuradhapura unde au fost adăpostiți câteva sute de copii? Cum se vede lumea când ești pelerin la Oachira? Să fim serioși; mie-mi semănau a cerșetori, iar complexul templului a Curtea Miracolelor. Să fi fost în Franța plăteam intrare și am fi avut demult acolo un sit UNESCO. Fiind în Kollam, oamenii își văd de treburi la câțiva metri de mit. Așa e în India; totul poate să coexiste. Ea nu e în nici un fel pentru că e în toate felurile simultan.

Zece zile ca un an, zece zile ca o clipa.

Prietenii mei intelegeau acum povestile mele despre India. Deficitul de atentie, neseriozitatea cronica, imposibilitatea unor asteptari vestice (gen farmacii, bere la restaurant, terase pe plaja, cafea buna) de la locul acesta cu totul diferit, cu totul uimitor. Au simtit si ei, ca si mine, ca India iti intra in suflet si te cucereste asa cum e: zuza, colorata, zgomotoasa, poluata, imprevizibila. Ca oamenii isi dau cu stangul in dreptul cu bune intentii, ca ar fi o mare pierdere ca India sa se globalizeze si mcdonaldizeze vreodata.

Si ziua aceea cand ne-am intors de la Allepey pe drumul cel mai lung, prin sate, pe la temple, oprind din plaja in plaja, curiosi, pana cand am oprit la un lac unde Vio s-a apucat sa pozeze pasari si a fost indata poftit in batatura de o familie care-si avea gospodaria pe malul acelui lac. Ospitalitate indiana, ospitalitate romaneasca. Fara sa stea pe ganduri, Vio si Dana le-au pregatit oamenilor un pachetel cu dulciuri din rezerva pe care o aveam pentru drum. Ultima imagine a fost a acelei familii simpatice, privind dupa masina noastra rosie in vreme ce rontaiau burfi.

Am inteles ca traind printre indieni mi-am dezvoltat un mod brutal de a vorbi, partial determinat de nevoia de a ma face inteleasa intr-o engleza cat mai simpla si partial de lentoarea si dezorientarea oamenilor de aici, care promit si uita, zic si nu fac, nu au cuvant, sunt neseriosi.

La plecare, soferul mi-a luat, indatoritor, valiza. M-a insotit pana la masina, mi-a deschis zambitor usa, am urcat, m-a intrebat cum sa potriveasca aerul comditionat ca sa-mi fie bine. Dupa ce am pornit, o bataie in geam: valiza mea o uitase pe trotuar :))

Ganesh, zeul intelepciunii si-al inceputurilor fericite

Ganesh, zeul intelepciunii si-al inceputurilor fericite

Prima lume, lumea a doua, internetul wireless, India

Standard

Sunt iar la Bangalore si e ca si cand n-as fi plecat. Praba, soferul de la scoala, a venit sa ma duca la parcare sa-mi iau masina. O lasasem la scoala, de frica sobolanilor din parcarea mea (odata mi-a intrat unul in portbagaj si-am tras ceva sa-l scot). Am ajuns, am deschis masina, din ea au inceput sa sara soparle! Prea tare! Nu sunt primejdioase, sunt simpatice de la distanta, dar se misca cu mare repeziciune si pe mine ma cam sperie/ scarbeste treaba asta. Se oplosisera acolo, mititelele. Praba le-a izgonit fara mila, dar sigur ca acum conduc cu gandul ca daca imi sare una de cine stie unde trebuie sa-mi tin firea si volanul.

Alt an scolar, alte experiente. India – mereu surprinzatoare!

Dupa moda englezeasca, se vorbeste mult despre vreme. Mai ales in perioada asta a musonului, vremea e subiectul principal de discutie. Cum ploua, cat ploua, cum e musonul anul asta comparat cu ultimii cinci-zece-patruzeci de ani. Anul asta, desi cerul e mereu acoperit si e o umezeala in aer, nu prea ploua. Muson nasol; nu se vor umple lacurile si poate prin februarie ramane iar orasul fara apa si se iau la bataie cu tamilienii pentru un dig pe raul Cauvery. S-a mai intamplat; Bangalore e in podisul Deccan si poate fi un loc foarte secetos. Eu imi faceam griji ca nu voi avea Coca Cola Zero la Bangalore. Ei isi fac griji ca vor ramane fara apa luni in sir.

Am ajuns din Romania franta, cu picioarele grele ca plumbul si ochii de vampir, dupa un drum de 2+5+9= 16 ore. Trecerea usoara prin controlul de pasapoarte a fost anulata de asteptarea incredibil de lunga pentru amarata aia de valiza. Era sa adorm acolo, la banda de bagaje. In cele din urma am razbit. Printre indatoririle mele se numara si primirea profesorilor care vin noi anul asta. Si sosesc, dragii de ei, numai la ore de-astea minuscule: 2-3-4 dimineata. Asa cum am sosit si eu, dealtfel. Deci noaptea urmatoare am fost iar la aeroport, iar in noaptea asta ghiciti unde ma voi amuza pe la 3:45, cand e somnul mai dulce! E ciudat si interesant sa fii treaz noaptea. Eu care dorm bine mereu nu prea am treaba cu noaptea. Dar sunt oameni la lucru, pe strada, iar la aeroport, dupa moda indiana, familii intregi vin sa astepte un singur flacau plecat la studii afara. Airport party i-am zis eu si termenul prinde. Colegii mei pretind ca de cand am aparut inapoi in peisaj li se pare viata mai amuzanta. Eu ma tem ca n-o sa fiu niciodata serioasa si importanta, cum credeam eu ca sunt oamenii mari – deci niciodata n-o sa „ma fac mare”.

Tot in atributiile mele intra verificarea apartamentelor in care sunt cazati profesorii noi. Lipsesc perdele, baterii la telecomanda, dar apartamentele arata in general primitor si – lucru esential – merge internetul struna. Stiu prea bine ca omul cand ajunge in India, la capatul unor ore de calatorie, tot ce isi doreste este sa intre pe skype cu cei de-acasa. Cand zic struna, ma refer la struna de Bangalore, care o fi el IT city, dar nu stie ce-i aia internet la viteza mare.

– Imi merge netul asa de greu, se plange o colega, abia daca incarca o pagina pe minut.

Mi-aduc aminte de mine in aeroportul Otopeni, experimentand pentru prima data net de Romania pe telefonul meu obisnuit cu netul de aici. Parca zbura! Ah, deci se poate si asa?

Reintoarcerea in India presupune adaptarea la net incet, apa calda cu galeata de 15 litri, sosele desfundate, gunoaie si praf, curent care cade mereu, retea mobila instabila, cu acoperire fluctuanta.

Si-mi da ocazia sa reflectez iar la first world problems, la felul in care putem ajunge sa pierdem din vedere lucrurile mari din prea mult confort.

690

(foto)

Mi-am mai dat seama de un lucru: conduc mai relaxat aici decat in Romania. E simplu: fiindca nu sunt reguli, mi le fac singura. Fara linii pe jos, semnale luminoase, stai pe banda ta, banda de mers la stanga, banda de inainte, nesfarsite treceri de pietoni la care stai cu inima stransa „oare se va considera ca avea sau nu piciorul pe trecere?” Haosul mi se potriveste mai bine. Azi la trecerea peste calea ferata (modelul indian, in care trec toti printre toti pt ca ocupa toata soseaua si pe o parte si pe alta) eram in masina cu colega Luisa si ma strecuram gratios printr-un balamuc de masini, dube, camioane si motociclete care claxonau la doi milimetri de noi. „Ah, a zis Luisa, e exact ca-n filme, n-as fi crezut!” Mi se pare ca in acest haos toata lumea merge „preventiv”; nimeni nu are dreptul prin lege sa fie undeva, deci ne uzurpam toti pe toti si conducem cu mult mai multa atentie, mereu in alerta.

In concluzie – nimic. Cand sunt aici, imi place. Cand sunt in Bucuresti, sunt in extaz. Greu nu e sa fiu, ci sa ajung. Plecarea, separarea ma sperie. Apoi e usor – sunt aici si e misto de tot! Ma gandesc ca am castigat o excursie in India de pe ciocolata Heidi. O excursie lunga, iaca, am intrat intr-al treilea an!

Despre Goa, cu mult drag

Standard

DSC_0033

Cand colegul meu de serviciu, Razvan, avea id-ul razvangoa, in anul 2003, habar nu aveam ce e Goa si nici explicatiile lui nu m-au lamurit. Un loc in India unde e muzica si distractie si plaja. India mi s-a parut multa vreme o tara care nu exista; o combinatie fantasmagorica de hindusi cu turban si amerindieni. Imi imaginam un mare club, un Bamboo desantat labartat pe malul marii, nisip, femei bete cu parul despletit, stroboscoape si jocuri de lumini, halucinatii. Nu fusesem inca nici la Vama Veche (si deja Vama incepea sa nu mai fie ce fusese), asa ca nu aveam termen de comparatie pentru tineret hippie care-si traieste viata pe plaja.

Azi Goa nu mai e deloc decadenta. Legile s-au inasprit, politia patruleaza pe plaja zilnic, pescarii fumeaza marihuana in coliba lor, fara sa se incurce cu turistii albi ca laptele, infasurati in carpe colorate, cu parul despletit si bindi in frunte, care inca insista sa fie hippie. Drogurile si alcoolismul sunt o problema mai mare in Goa decat in celelalte state indiene, conform declaratiilor oficiale; cu toate astea, niciunde nu cumperi bautura pe toate drumurile ca in satele din Goa, iar alcoolul local, feni, o tuica de caju sau cocos, face explozie in gura. Ca turist in Goa, esti mai rasfatat decat in orice loc din India: ai multa libertate, nu se uita lumea la tine ca la urs, ai acces la produsele vestice cu care esti obisnuit si cred ca daca tot ce vezi din India este Goa, atunci vei ramane cu impresia ca India e „ca la noi, doar ca mai mizerie”.

Dupa 500 de ani sub portughezi, Goa e cel mai putin indian dintre statele Indiei; e statul unde barbatii sunt egali cu femeile prin lege, unde vaduvele nu trebuie sa moara pe mormantul sotului (ba chiar ii mostenesc binemersi averea, daca exista!), unde se intampla frecvent casatorii din dragoste, femeile poarta rochii care le dezvelesc pana la genunchi picioarele, iar localnicii se numesc Joao, Antonio, Maria Fernanda, Carolina, Joaquim Barreto Cardinho, desi arata pe dinafara exact ca N. M. Sivakumar, Preeti, Radhika, Laxmi si Krishnamurti – vecinii lor din Kerala sau Karnataka.

Ceea ce ii face pe turisti sa revina (sau sa ramana, transformandu-se astfel in localnici sezonieri) este susegad. Viata in Goa este guvernata de susegad – un cuvant care provine din portughezul sosegado  si inseamna pasnic, linistit, netulburat, sau, in pasareasca moderna, chillax. Soarele rasare si apune peste plajele tolanite si calde; casele se darama si inalta an de an, la fiecare muson; totul are un ritm si un ritual care te prinde si te poarta cu sine, zi dupa zi, pana la infinit.

DSC_0004  DSC_0056  DSC_0084 DSC_0125 DSC_0143 DSC_0187

Singapore iti adoarme vigilenta

Standard

Ori de cate ori citesc Dilema Veche ma simt enorm de proasta pentru ca nu stiu sa ma exprim elevat si nici sa trag concluzii antropologice si filozofice din ceea ce vad si experimentez. Cu alte cuvinte, nu stiu sa vad, sau poate nu stiu sa cuget, ori – varianta cea mai de dorit – nu stiu sa exprim. Cu toate acestea, insist sa va expun impresiile mele despre Singapore – asa cum l-am vazut eu, de joi pana duminica, 17-20 ianuarie, 2013.

Viata pe plaiuri singaporeze merita experimentata over and over again, deoarece este din filmele SF. Desi nu m-am nascut alaltaieri (ba chiar au inceput sa se cam adune adune anii de la acel fericit moment din iarna lui ’79), cred ca lui Vio si Danei le-a fost putin rusine sa mearga cu mine pe strada, mai ales in prima zi, cand ma miram ca proasta de tot: de la femeile in pantaloni scurti pana la mall-uri, reclame si metrou.

Singapore este triumful ingineriei si al controlului. Big Brother te priveste prin ochiul rece al camerelor de luat vederi, in vreme ce-ti pune la dispozitie cu larghete mall-uri, autostrazi, zgarie-nori si transport in comun impecabil. Pentru mine a fost ca un reality show, ori ca un joc de copii din acela unde pui laolalta casute, sosele si masini. Acolo da „pattern”! Se simte mana designerului, conceptul, Singapore e facut, nu nascut. Mi-a placut foarte mult senzatia de siguranta si confort pe care ti-o da! In acelasi timp, cum zicea si Dana, iti adoarme incetisor vigilenta. Vegetatia este superba si am avut noroc de vreme buna si foarte buna, ceea ce ne-a permis sa ne plimbam.

Gardens by the Bay este triumful ingineriei asupra naturii. Și expoziția universală de la Paris din 1900 happening over and over again…

E frumos. E impresionant. Este perfect. Are păcatele capitaliste sau consumiste pe care le uitasem: prostituție, adolescenți care fumeaza, internet cafe-uri întunecoase, sex-shop-uri, viață de noapte. Are lumini și culori și forme și pești și păsări și nuferi în mijlocul orașului. Are crocodili de lemn și copaci de metal cu beculețe colorate și vârtej de apă într-o semi-sferă de plastic și mall subteran conectat prin stații de metrou, unde se vând numai produse scumpe și foarte scumpe. Are Mica Chină și Mica Indie și Micul Orient Apropiat și musulman și Micul City of London și Micul Drumul Taberei, cu blocuri și pizerii la parter… Are un sistem de transport care funcționează impecabil. Este „the fine city”, nu doar pentru ca e frumos, ci si pentru ca se dau amenzi pentru orice. Deviza lor este „safety first.” O alta deviza: Low crime does not mean zero crime.

Camerele de luat vederi te privesc oriunde ai merge. Pe stradă nu vezi decât frunze căzute. Trotuarele se spală cu șampon. Tractoarele și orice alt utilaj agricol sunt obligate să-și spele roțile înainte de a ieși pe drumurile publice.

Cetățenii singaporezi care au timp să-și mai facă griji și pentru asta, își fac griji pentru condițiile de viață ale indienilor care vin la Singapore să lucreze în construcții. Nu-i putem înghesui într-un camion, ca pe vite; hai să le dăm un autocar să-i ducă la muncă. Nu putem să-i culcăm în barăci, sunt și ei oameni. Dar chiar și așa, le e de o sută de ori mai bine aici decât în țara lor. Și ce le oferim noi, sunt exact condițiile cu care sunt obișnuiți, obiectează cineva. Poate că da, concede singaporezul ghiftuit și sensibil, dar pentru noi sunt condiții inumane. Și nu avem dreptul să ținem alte ființe omenești în condiții inumane de viață, doar pentru că nu cunosc nimic mai bun. Suntem datori să le oferim condiții decente.

Au fost patru zile ca o saptamana! Mi-au placut gradinile cu pomi de metal si lumina, pasarea care intindeeeeea gatul sa prinda peste, mi-au placut artificiile din cartierul chinezesc. Workshopul a fost grozav, a meritat fiecare minut, m-am intors mai luminata decat am plecat.

E amuzant, ca uneori uit ca am fost la workshop si cred ca am fost la Vio si la Dana!! De aceea cand m-au intrebat la scoala le-am vorbit de sarmale, in loc de concepte.

DSC_2214

Poza e facuta de Vio, care scrie despre Singapore si alte destinatii din Asia de Sud Est pe blogul lui.