Arhive pe categorii: jurnal de calatorie

Çanakkale

Standard

Cand citeam „Toate panzele sus” si calatoream imaginar cu echipajul Sperantei prin stramtorile Bosfor si Dardanele, speram ca va veni si ziua cand le voi vedea in realitate, desi nu aveam cum sa ghicesc ca voi ajunge sa-mi petrec niste ani din viata in orasul de pe Bosfor!

In acest weekend am ajuns prima oara la Dardanele (in turca, Çanakkale) si am vizitat, impreuna cu elevii de clasa a saptea, peninsula Galipoli – teatrul unor lupte ingrozitoare in timpul Primului Razboi Mondial, dar si locul unde Mustafa Kemal Ataturk s-a remarcat ca lider militar (si apoi ca lider politic si parintele Turciei moderne).

Peninsula Galipoli are o zona protejata in care se pastreaza depozite de armament, campuri acoperite cu maci, transee, cimitire si monumente. Este ca un fel de parc natural dedicat primului razboi mondial. Pe colinele acoperite de pini, pe plajele cu nisip fin unde s-ar putea ridica hoteluri de multe stele, se gasesc monumente de marmura, pietre funerare cu nume turcesti, bulgaresti, albaneze, romanesti (de pe intreg teritoriul Imperiului Otoman) sau, dimpotriva, cu numele australiene, franceze, englezesti etc. ale inamicilor. A fost o operatiune ingrozitoare, in care au murit peste o suta de mii de oameni (aproximativ toti locuitorii Ploiestiului, de pilda, sau de trei ori populatia statului Monaco). Pentru turci, este locul unde si-au aparat patria si are o importanta istorica si emotionala uriasa. Am vazut autocare intregi de elevi, dar si familii venite din toata Turcia sa viziteze aceste locuri. Multi isi imbracau copiii in uniforma militara, ceea ce mi s-a parut exagerat.

Muzeul Bataliei de la Galipoli este un muzeu privat, deschis in 2007, care cuprinde vreo 15 incaperi gen cinema, in care razboiul si viata in transee sunt recreate folosind proiectii si efecte 3D sau 5D. Mesajul final este unul de pace, asa cum era de asteptat – e bine sa invatam cat putem despre acest razboi ca sa nu mai trebuiasca sa trecem prin astfel de momente in viitor. Dar totusi razboaiele continua in lume si am observat cu o strangere de inima ca unii vizitatori isi imbracasera copiii in uniformele militare care se vindeau pe la chioscuri, probabil ca sa se incadreze in peisaj. Inseamna asta cumva ca le vor spune si ei copiilor lor ca acea mama a carei scrisoare exista in muzeu (si ca legendara Mama a lui Stefan cel Mare): „Du-te la ostire, pentru tara mori!” si „Allah ii primeste la sanul lui pe cei care-si dau viata pentru patria lor”?

Cine stie?

Peninsula Galipoli e un loc foarte impresionant. In primul rand, este de o mare frumusete naturala: paduri de pini, campii cu maci, plaje cu nisip fin, superba Mare Egee.

In al doilea rand, pastreaza amintirea razboiului cu multa fidelitate, incat e aproape ca un platou de filmare.

E un loc bun sa meditezi la pace, dar si la ce mai inseamna eroismul, patriotismul, sacrificiul, viata umana.

Am fost un grup interesant: turci, dar si francezi si canadieni, adica reprezentanti ai ambelor tabere combatante. Prilej sa meditam si la perspectiva istorica, din care „totul are un sfarsit”, chiar daca uneori acest sfarsit vine prea tarziu pentru unii oameni. Ne-am gandit si la viata locurilor, la permanenta lor relativa, cel putin comparat cu durata vietii umane. La lacomie si suferinta, dar si la oportunitati.

 

 

Reclame

Efes, Didim, Milet

Standard

Am fost cu copiii in excursie in aceste locuri care conserva ruine vechi de mii de ani. Am stat 7 ore la dus si 7 la intors intr-un autocar al firmei Setur, cu 40 de copii incredibil de cuminti, care au ascultat muzica, au jucat carti, au povestit si au facut concurs de talente la microfon (si erau foarte talentati!!). Am descins la basilica Sf. Ioan din Selçuk pe o caldura de aproape 30 de grade, desi statea sa se insereze.

Biserica asta, construita de imparatul Iustinian in secolul VI dupa Christos, a fost o constructie, se pare, foarte mare si frumoasa, ridicata pe locul unei foste capele din secolul al doilea, care marca locul unde a fost inmormantat apostolul Ioan, autor al Evangheliei dupa Ioan. Dealtfel ni se spune ca bucati din evanghelia lui au fost scrise chiar acolo, la Selçuk, unde, pe un alt deal, e si casa Fecioarei Maria, incredintata in grija lui Ioan de Mantuitorul rastignit pe cruce.

Fiecare religie are povestile ei si le credem de mii de ani si de mii de ani ele ne influenteaza viata, in bine sau in rau, facandu-ne mai buni si mai toleranti, sau – dimpotriva – inchisi la minte, intoleranti si critici.

La biserica Sf. Ioan, elevii mei musulmani au auzit povesti despre Dumnezeul Bibliei, despre Fiul Sau, despre evanghelii, apostoli si fecioare insarcinate cu prunci divini. Au auzit povesti despre pelerinaje, minuni, credinta, apostoli si sfinti.

La moscheea Isa Bey de alaturi, a fost randul meu sa invat de la ei despre Coran, rugaciunile namaz, detaliile de constructiei ale moscheii, cum se tin palmele la rugaciune si ce cuvinte se spun, despre spalarea rituala si alte forme de manifestare ale credintei islamice.

La Efes, a doua zi, recunosteam locurile prin care trecusem cu un an inainte, dar acum am pornit invers: de la intrarea de sus spre cea de jos. Copiilor le-a placut mai mult sa se joace cu pisicile tolanite pe coloanele de marmura decat sa asculte explicatiile ghidei. Eu le-as fi ascultat, dar cine sa inteleaga atatea cuvinte in turceste? De aceea m-am bucurat ca in urma noastra venea un grup de indieni, cu ghid care vorbea in engleza. Asa am aflat povestea basoreliefului zeitei Nike, care nu stia ca va deveni un brand global, dar si cum statuile au fost castrate intr-o epoca mai pudica.

Am ajuns si la Didim, unde nu mai fusesem. Ruinele templului lui Apollo se spune ca atrag mii si mii de vizitatori, dar cand am ajuns noi acolo era doar un sat somnoros, ascuns la umbra. Soarele ardea ingrozitor. Sub fiecare umbrar sau bolta de vita de vie se ascundea care un batranel care sforaia usor cu ziarul pe fata, care un vanzator de la chioscul din colt, de unde copiii nu au avut voie sa-si cumpere decat apa, care un negustor de la taverna acoperita cu iasomie, care-a sarit in picioare fericit la vederea grupului de peste 100 de copii numai ca sa ofteze dezamagit cand si-a dat seama ca nu ii vom face vanzare.

La Didim a fost un templu reconstruit pe vremea lui Alexandru Macedon, din care au ramas in picioare doua coloane si multe, multe, blocuri de marmura raspandite pe o suprafata mare. Era si oracol – Didyma, al doilea cel mai faimos oracol dupa Delphi; un loc unde oamenii veneau sa-si afle soarta, daca nu cumva sa si-o creeze. Acum este un sit arheologic unde te impresioneaza imensitatea coloanelor care s-au pastrat si a constructiei in sine – cat ti-o poti imagina. Considerand ca oamenii nu au devenit din giganti, pitici in zilele noastre, ci ne-am pastrat cam aceeasi inaltime pe care-o aveau si contemporanii lui Alexandru cel Mare, acest templu trebuie sa fi fost strivitor.

Mai departe, la Milet, fondat in anul 500 inainte de Christos si cunoscut noua pentru Thales din Milet, am vizitat amfiteatrul greco-roman urias, reconstruit de imparatul Traian pentru 25 000 de spectatori. Multe povesti se pot spune despre acest loc care a avut parte de o mare glorie, fiind asezat pe malul marii si la confluenta drumurilor comerciale si a diferitelor civilizatii antice. Vizitat de apostolul Pavel in drumul sau spre Efes, Milet a fost unul dintre cele mai importante orase grecesti ale antichitatii – azi nu mai e nici grecesc, nici la mare.

Ultima oprire a fost satul Sirince, celebru pentru casutele grecesti pitoresti care impestriteaza colina pe care e asezat. Am descoperit cu aceasta ocazie ca la Sirince este si Satul Matematicii, un loc unde se organizeaza tabere si concursuri educative. Mie mi-a amintit – prin asezare si constructiile din lemn, stuf si piatra – mai mult de un ashram indian. Oricum, mi-e clar ca-n locul ala chiar si eu as putea intelege ceva din matematica.

Safranbolu

Standard

Un oras prin care treceau caravanele pe Drumul Matasii, in drum spre Europa.

IMG_0438

Uitat de calatori in secolul 19, o data cu aparitia trenului.

Patrimoniu UNESCO din 1994.

Un „targ de iarna” (Çukur), asezat intr-o vale verde, cu casele specifice targurilor medievale, cu pravalii la strada si locuinte deasupra. In centru, moscheea si hanul (caravanserai), dar si monumentul sofranului, de la care orasul isi trage numele. Este unul din primele orase atestate pe teritoriul de azi al Turciei si orasul care – se zice – a influentat decisiv arhitectura otomana.

Un targ de afara, cu case de caramida – zona ne-musulmana a orasului – cu negustori si carciumi. Acum este asa-zisul oras nou, cu blocuri, primarie si supermarket.

Un „sat de vacanta” (Bağlar – „viile” – mi s-a povestit ca fiecare oras turcesc isi are viile lui, fiindca in verile extrem de calde localnicii se retrageau la umbra vitei de vie, in gradini largi, verzi, pe malul cate unui rau). In satul de vacanta casele sunt asemanatoare ca arhitectura celor din zona de iarna, dar aici sunt inconjurate de imense gradini si livezi de pomi fructiferi.

Oraselul are 40 000 de locuitori, este obisnuit cu turistii si reuseste sa fie pitoresc fara sa devina kitschos. Includerea in patrimoniul UNESCO i-a folosit, deoarece au fost renovate casele si reparate strazile pentru turistii care-l viziteaza anual in numar destul de mare.

Din Safranbolu se poate face o drumetie prin canionul Incekaya si se poate sui la o terasa de sticla, deschisa in 2012. Privelistea e ametitoare. Serviciile la restauranul adiacent sunt execrabile. Ramanem cu privelistea.

camteras_kristalteras_4

Foto: http://www.pratikyazar.com/safranbolu-cam-seyir-terasi-turkiyede-bir-ilk/ 

Pentru noi, cazati in satul de vara, rataciti prin targul de afara, uluiti de magazinele vechi, de telefoanele cu disc, de barbatii care beau tutun pe o banca si se uita la lume cum trece, de femeile cu basmale care nu stau o clipa locului, era greu de crezut ca in alta parte a orasului poate fi si mai frumos, dar colega noastra care mai fusese la Safranbolu ne repeta mereu: nu e aici orasul vechi, stati sa vedeti hamamul, moscheea, hanul.

IMG_0248

Take, Ianke si Cadar la taclale in fata geamiei

Dar cum sa ajungem acolo?

Ca niste adevarati calatori, am desfacut harta electronica si-am pornit la pas peste doua dealuri si o vale, pe sub nuci si pomi de liliac, oprindu-ne sa facem poze, sa admiram arhitectura caselor, sa mirosim frunzele de nuc. A fost un drum magic, pentru ca nu stiam ce vom gasi la capatul lui, iar cand am ajuns pe culmea dealului si-am patruns pe o ulita pietruita cu case – proiectati pe neasteptate in buricul targului! – ne-am bucurat ca niste copii mici.

Apoi, sigur, am descoperit autobuzele, soseaua, moscheea, hamamul, hotelurile si restaurantele – adica intrarea „principala” a acestui targusor pe care noi l-am descoperit invers decat fac de obicei turistii.

Cand am fost in Australia am vizitat Ballarat Sovereign Hill – un orasel gen decor de cinema, copie fidela a unui targ locuit de cautatorii de aur de la 1850. Am platit 50 de dolari australieni si-am avut parte de o zi de neuitat intr-un decor pitoresc ca de film western, cu actori care jucau personajele tipice ale epocii: cucoana, ofiterul, minerul, betivii din crasma etc. si cu toate magazinele epocii (spiterie, fierarie, posta, croitorie etc.) deschise si complet functionale.

Acum, in Safranbolu, imi aminteam de Ballarat, dar ceea ce acolo era decor si actorie de buna calitate aici era realitate. Safranbolu e ca o calatorie in timp.

India

Standard

La ce din Bangalore ma gandesc cel mai des?

La masina mea. La libertatea pe care mi-o dadea.

La pomii cu flori, mai ales acum, in martie: jacaranda, tabebuia, bougainvillea, gulmohar.

La caldura si la hainele usoare, la sandale, la ochelarii de soare.

La perdelele mele de la FabIndia, cu floricele albastre, pe care le-am iubit.

La vanzatorii de nuca de cocos (naryal paani – apa de cocos) de pe marginea drumului.

La pasarea care tipa dimineata cu un tipat tropical si ma scotea din sarite.

La toata impresia aia ca e cu totul alta lume, una cu alte reguli, unde timpul trece altfel.

La Udupi, restaurantul familial de cartier unde mancam mic-dejunuri de weekend cu mai putin de 5 lei si multa buna-dispozitie.

Pe urmele lui Dimitrie Cantemir in Fanar

Standard

In cartierul Fener (Fanar, sau fostul cartier grecesc al Istanbulului, de unde am avut si noi domni fanarioti) se afla cateva urme ale trecerii lui Dimitrie Cantemir prin Istanbul, intre anii 1688 si 1700. Plimbandu-ne pe stradutele in panta ale acestui cartier acum foarte islamizat si conservator, am intalnit o multime de moschei, femei imbracate in negru si acoperite (unele chiar cu val pe fata, ceea ce neobisnuit pentru Istanbul), copii care se jucau pe strazile inclinate si pustii, intr-o pace demna de alte vremuri.

Colega cu care eram avea un tel, iar telul ei se numea Liceul Grecesc din Fanar. O cladire impunatoare, din caramida rosie, care pare o cetate sau o fortareata. Desi il vezi de pe malul apei, cand pornesti sa urci stradutele parca dispare, il pierzi si te pierzi printre casele cu 2 etaje, scarile omniprezente, rufele intinse peste strada la uscat, abundenta de moschei. In cele din urma Google Maps ne-a adus la destinatie, dar cetatea era zavorata si inexpugnabila. „E totusi un liceu,” a zis colega mea. „E o zi de scoala. Trebuie sa fie elevi inauntru, profesori. Sa sunam la secretariat.” Intr-adevar, desi cladirea – ca tot cartierul – parea uitata in secolul 19, pustie si misterioasa, inauntru se desfasura un examen, iar secretara si-a cerut scuze ca nu ne poate primi, dat fiind ca este un examen national si s-au luat anumite masuri de siguranta. Nu ne-a ramas decat sa dam ocol cetatii, ceea ce nu e asa simplu cum credeti, fiindca urci si cobori niste strazi aproape verticale.

Spre uimirea mea, la intrare am citit pe placa ingalbenita si ruginita ca acest liceu se mandreste cu faptul ca aici a studiat un Domnitor al unei tari straine: Dimitrie Cantemir, Domn al Moldovei. Stiam ca in apropiere se afla si un muzeu Dimitrie Cantemir, aflat intr-un fel de paragina. Mai stiam ca actuala moschee Ortakoy de pe malul Bosforului a fost construita pe terenul unde odinioara familia Cantemir avea un palat. A fost, totusi, interesant sa gasesc si aceasta mentiune, pe placa de la intrarea liceului.

Rum Lisesi (Liceul Grec) din Fanar are actualmente profesori turci si greci si este o institutie de invatamant laica, subordonata ministerului turc al educatiei. Impreuna cu colegele mele, vrem sa facem cumva sa-l vizitam, pana la urma. A fost fondat la un an dupa caderea Constantinopolului (in 1454), insa cladirea actuala a fost construita in secolul 19.

Daca ajungeti in Istanbul, nu ocoliti cartierul Fanar.

Cititi si: Istanbul altfel pe site-ul Imperator Travel.

#opozapezi

O poza pe zi/ 11

Standard

IMG_2160

Aici e ca la televizor: stirile se schimba de la o zi la alta si nu trebuie sa vedem decat pentru scurta vreme autobuzul jegos, fiindca azi, iata, e o noua zi si azi vedem altceva.

Dar autobuzul ramane tot jegos si oamenii merg cu el si platesc bilet si se murdaresc un pic.

 

Azi n-am o poveste de spus; e doar o poza pe care am facut-o acum cateva luni la un mall din partea europeana a Istanbulului.

Ploua, noi mergeam sa-l vedem in concert pe Michael Kiwanuka si am ajuns prea devreme, ne-am ascuns in restaurantul Eataly si atunci, brusc, a iesit soarele si a aparut curcubeul si a fost frumos.

O poza pe zi/ 8/ Insulele Prințului

Standard

In Marea Marmara, la doar o ora cu vaporasul de Istanbul, se gasesc noua insule, dintre care patru doar se pot vizita: Büyükada, Heybeliada, Burgazada si Kınalıada („ada”, in turca, inseamna „insula”). Dintre ele, cea mai mare si cea mai populara e Büyükada, dar putina lume stie ca, in afara de numele turcesc (”Insula cea Mare”), ea se mai numeste si Prinkip sau Prințul Insulelor, in versiunea greaca, de unde si numele de ”insulele prințului”.

Toate aceste insule au in comun linistea si pacea, aerul de sat aflat pe malul marii, casele cu flori frumoase la ferestre si plajele de pietre la marea Marmara. Transportul auto e interzis (exista, totusi, scutere), ceea ce le pastreaza relativ nepoluate si le da un aer retro adorabil. Pe insule te poti plimba cu bicicleta, cu faetonul sau trasura cu cai, ori pe jos. Poti face plaja si poti lua masa la terasele din port. Exista si muzee pe unele dintre ele, si hoteluri, dar principala atractie o constituie plimbarile pe jos in jurul insulei, sau urcusul usor pana pe culme (toate insulele sunt deluroase), unde adesea poti admira o manastire veche, greceasca, din vreme cand Istanbulului i se zicea, inca, Constantinopole.

Asa am facut si eu cu Hidia in acea zi frumoasa de septembrie: am urcat un deal si am ajuns pe culmea insulei, unde se pot vedea si azi ruinele manastirii bizantine cu hramul Theokoryphotos, sau Schimbarea la Față a Domnului Hristos. Ca si culmile dealurilor indiene, unde adesea se pot vedea temple ale zeului Shiva sau picturi cu chipul zeului Rama, și aceasta culme a fost considerata sfanta din cele mai vechi timpuri. Aici s-au gasit ruinele unui templu grecesc antic, peste care a fost construita, in secolul 12, aceasta manastire.

E greu de povestit frumusetea acestui loc si, mai ales, pacea sa deplina. Nu se aud decat pasarile si fosnetul frunzelor in copaci. Localnicii cresteau gaini, care plimbau libere printre ruine.

IMG_2036

Istanbul, Burgazada, curtea manastirii Schimbarea la Față

Pe insule se poate ajunge cu feribotul de la Eminönü (in partea europeana) sau Kadıköy, Bostancı (in partea asiatica). Este recomandat sa porniti devreme, ca sa puteti vedea mai mult de o insula intr-o zi. Insulele sunt frumoase in orice anotimp, dar fireste ca primavara si vara sunt mai multe de vazut si de facut, iar vaporasele circula mai des decat iarna.