De Madrid al cielo

„Desde la cuna a Madrid/ Y de Madrid al cielo” (Luis Quiñones de Benavente)

Din leagan, in Madrid/ Si din Madrid, la cer. Viata omului, rezumata de un dramaturg al Secolului de Aur spaniol.

„De Madrid al cielo” a ajuns sa insemne si ca mai misto ca Madridul e doar… raiul. Ai ajuns la Madrid, ai ajuns in inima Spaniei, in capitala tarii, in locul de unde se da ora exacta si se propaga accentul spaniol „castizo” (pur, autentic) care e atat de propriu acestui loc. In Madrid mi se pare ca lumea e la locul ei. Desigur, sunt constienta ca sunt doar turista si sigur ca cei care traiesc aici se lovesc probabil de neajunsurile locului, dar pentru mine, ca turista, e ideal.

Sa incepem osanalele:

• strazi largi, trotuare late, marginite cu platani stufosi; terase si cafenele la tot pasul; spatii pietonale generoase; masini cu soferi rabdatori si amabili, care opresc la trecerea de pietoni cu mult inainte ca tu sa te fi hotarat daca treci sau nu (comparati cu experienta mea zilnica de „Turkish drivers never stop!”)
• magazine adorabile, un puternic curent eco-bio-vegan care inseamna produse unice (la preturi mari), materiale ne-sintetice si niste sapunuri care miros minunat! Magazinasele in sine sunt adorabile, colorate, frumos parfumate. O bucurie!
• monumente impresionante, bine pastrate, bine puse in valoare, turisti gramada care isi fac poze, istorie la tot pasul,
• cladiri bine intretinute, ca noi, fara grafitti; cladiri de epoca elegante si maiestuoase, salvate chiar cu pretul de a fi transformate in altceva, vezi magazinul H&M Gran Via, in localul unul frumos teatru!
• gradini de vara unde poti sa vezi filme intre gratis si 9 euro, filme vechi, noi, spaniole, straine, mute, muzicale, de toate felurile
• stranduri multe, curate, intrare unica 4,5 euro pe zi
• poezie in metrou si in autobuze, aer conditionat, fiecare statie de metrou personalizata cu ceva referire la ce vei gasi la suprafata (la statia Opera de ex. gasesti programul operei pe urmatoarea luna, la statia Goya pe pereti sunt expuse crochiuri de Goya etc.)
• bilet integrat pentru toate mijloacele de transport (e drept ca nu au vapor, mare lipsa!)
• Muzeul Prado – si Reina Sofia – si celelalte!
• oameni diversi, din toate tarile Americii Latine, din toate zonele Spaniei si cam de peste tot de prin lume. Madridul are un aer inclusiv, poate si fiindca e Pride Week, dar chiar zice: esti binevenit asa cum esti. Prin urmare vezi si permanent si tocuri si bocanci si tatuaje si nu se uita nimeni la tine, nu te masoara si nu te cantareste nimeni (desi te pomenesti poate tu ca ramai uneori cu gura cascata!)
• o curatenie mai mare ca in alti ani, taxiuri si uber regularizate (unele au la spate placa albastra care arata ca sunt vehicule de transport), inteleg ca totusi exista si frictiuni, dar se gasesc si solutii.

Barcelona era demult, Madridul e si el acum un oras pentru oameni si nu pentru masini. Desi am cursuri de la 8 la 4 zi de zi si sunt spre 40 de grade afara, cum scap de teme ies la plimbare prin oras. Spaniolii iau cina dupa ora 9 seara, la 11 noaptea inca se mananca si se vorbeste aprins, metroul merge pana la 1 noaptea, autobuzele de noapte merg toata noaptea.

Mi se pare un oras mai curat si mai sigur decat anul trecut. Nu lipsesc totusi romanii care spala parbrize la semafor, alti cativa dorm cu intreaga familie sub un pod, exista si unii care cersesc prin centru sau canta la acordeon, dar au inceput sa le faca concurenta venezuelenii si peruanii.

Am sentimente pentru Madrid, e orasul tineretii mele, ma leaga multe amintiri frumoase si ma bucur sa vad ca e bine ingrijit, ca e infloritor, ca e prietenos, ca e cosmopolit. Ma bucur sa vad ca se poate, chiar daca nu la Bucuresti… inca.

SanFranLA

Cand prietena mea, Alice, a aflat ca va pleca in State, imediat a sarit cu gura pe mine sa-mi iau si eu viza. Nu doar m-a batut la cap, dar m-a ajutat practic: am stat amandoua in fata calculatorului si am completat un formular care nu se incarca, nu se salva, nu se termina, trebuia luat de la inceput de mai multe ori…  Eu, cu rabdarea mea scurta, nici intr-o mie de ani nu razbeam cu acel website, dar Alice isi aprindea o tigara si zicea: asa am patit si eu, asta e site-ul, o luam de la inceput.

La ambasada m-a dus tot un prieten roman, fiindca era la mama naibii unde nu se putea ajunge decat cu taxiul, fiindca nu poti intra in cladire cu telefon mobil si nu era sa ma duc la mama naibii fara telefon, fiindca in momentele stresante din viata e bine sa te bazezi pe prieteni.

– Si de ce vrei sa pleci in America? m-a intrebat tipa de la ambasada (pe care o invidiasem cu 5 minute inainte, pentru ca vorbise PERFECT turceste cu perechea din fata mea).

– Oh, prietena mea Alice se muta in San Francisco si as vrea sa o vizitez la anul, am zis.

– Super, Christina, sper sa-ti placa America, mi-a zis si asta a fost tot.

Fast-forward juma’ de an. Alice e in Frisco si a venit momentul vizitei. Eu sunt obligata de programul de master sa-mi petrec o mare parte din vacanta de vara la Madrid, la cursuri. Ea e dornica sa vina in vacanta de vara acasa, in Europa. Eu – la scoala turca, ea  – la scoala franceza: e uimitor ca am reusit sa gasim o vacanta comuna. Nu a fost o luna, asa cum visam (luna aia cand eu inchiriam o masina si strabateam Route 66 de la un capat la altul si apoi mergeam la New York, Washington, New Orleans, Atlanta, Dallas, Portland, Seattle si in Florida), ci doar o saptamana.

– Imi pare rau, ne scrie Alice pe whatsapp cu cateva saptamani inainte sa plecam, mie si Danei, o alta prietena. Nu vom putea petrece toata saptamana la San Francisco pentru ca am o treaba la consulatul romanesc din LA. Voi va ganditi, daca vreti puteti ramane la mine acasa, dar nu va pot lasa masina, ca as vrea sa merg cu masina la LA.

– Pai ce, noi nu putem merge la LA? am strigat ca niste copii la pomul de Craciun.

Si asa s-a facut ca am mers la Los Angeles, am stat la hotel in Anaheim si Santa Monica, am vizitat Hollywood si Malibu, ne-am plimbat pe Venice Beach si am purtat sandale pentru prima data pe anul asta.

Mi-a placut in America. Am fost mereu cu gura cascata: uite un bus scolar, uite o casa cu veranda, uite asta, uite ailalta, incercand sa suprapun realitatea peste cunostintele mele din filme. O gramada de cultura americana pe care nu stiam ca o am s-a dovedit a-mi fi fost implantata in creier de jdemiile de filme si seriale pe care le-am vazut. Aici e asa pentru ca e asa… ah, uite, aici se face asa… ce tare e asta, exact ca in serialul cutare… Na! Eram la LA, locul unde se fac filmele. LA, care, pentru mine era = America.

Vizita la studiourile Universal mi-a placut la nebunie! Si parcul de distractii de la intrare e fain, si castelul Hogwarts, dar cel mai tare e turul studiourilor, the backlot tour, unde vezi masinile folosite in filme, padurea si dinozaurii din Jurassic Park, o gara de metrou din New York si cate si mai cate locuri in care ai locuit si tu cu imaginatia. Aia era America pe care voiam sa o vad prima, ca sa o pot apoi accepta pe cealalta, cea reala!

Decoruri de film

Bulevardul stelelor din Hollywood

Aici se organizeaza Premiile Oscar

Primul bus scolar ochit pe autostrada

De la San Francisco la LA am facut vreo 6-7 ore cu masina, oprindu-ne pe la benzinariile care rasareau dintre livezile de migdali. In benzinarii uimirea continua: wow! uite produsul asta! ce tare! uite cerealele astea! Asa am tinut-o cateva zile.

Stiati ca la benzinariile din California se vand medicamente (si la supermarket, dealtfel)?

Cand am ajuns la LA dupa o calatorie de o zi, am ramas uimita sa vad ce distanta mica strabatusem pe harta. America e foarte mare.

In LA m-am amuzat sa vad cat de prietenosi sunt oamenii. Poate fiindca era cald si soare. Poate fiindca e mai bine sa fii deschis si amabil decat ostil si furios. Cert e ca nu doar in servicii (unde erau over the top amabili si simpatici!), ci pur si simplu pe banca in parc, pe strada, stand la cafenea oamenii intra in vorba cu tine in cel mai firesc fel.

La restaurantul Benihana am fost pusi la masa cu o familie care urma sa se mute in Texas curand. Sotul si sotia sarbatoreau 15 ani de casatorie. Cei doi baieti, de 9 si 7 ani, rezolvau sudoku si cuvinte incrucisate pe o brosura furnizata de angajatii restaurantului.

– Hi guys, how are you? a inceput jovial tatal.

Uf! Ne-a vazut! Logic, doar nu eram invizibili. Dar acu’ nu mai putem vorbi romaneste, trebuie sa vorbim engleza.

Asa sunt eu, neprietenoasa.

In cinci minute eram la:

– Romania, cool! I’m afraid I don’t follow the news from that side of the world as much as I should. I bet Nadia Comaneci must be retired by now.

La sfarsitul mesei ne salutam ca niste buni prieteni. Copiii au fugit dupa Dana s-o imbratiseze.

– Say hi to your daughter too, au zis ei, simpatici. Dana le spusese ca fetita ei e cam de varsta lor.

 

Cand am ajuns inapoi la San Francisco am constatat ca oamenii erau la fel de prietenosi si acolo. Am reusit sa ma tin de promisiunea facuta acum trei ani si am revazut-o pe Carrie. Cei trei ani s-au topit instantaneu si parea ca ieri ne spusesem pa, in complexul Purva Venezia din Bangalore, unde eu locuiam in blocul D si ea in blocul F. I-am comunicat uimirea mea si observatiile mele despre … hmm … America. Bucatica aia pe care o vazusem si traisem eu in patru zile.

Stateam la o masa intr-un restaurant mexican („Trebuie sa mananci tacos!”).

– Adevarul e ca n-am mai fost la LA de vreo zece ani, zicea Carrie. Cred ca s-a schimbat.

Atunci, parca pentru a ne intari spusele, domnul de la masa de alaturi zice:

– O, da, s-a schimbat mult.

Si apoi el si Carrie se lanseaza intr-o conversatie despre zona cutare, padurea cutare, dealul cutare. Apoi domnul ne recomanda o expozitie si o cafenea, ne luam ramas bun, plecam.

– Da, vezi, ai dreptate, reflecteaza Carrie pe drum. Chiar asa e la noi: interactionam ca si cand ne-am cunoaste, chiar daca nu ne-am vazut niciodata. Nu-mi aduc aminte sa fi fost vreodata altfel.

Celebrele case victoriene din San Francisco

Funicular pe strazile foarte inclinate

S-a terminat repede calatoria in America, iar jet lag-ul de dupa a durat cinci zile. In San Francisco am facut cel mai haios tur cu autobuzul din viata mea. In Santa Monica mi-a iesit in cale din senin statuia zeului Ganesha si m-am bucurat. Venice Beach mi-a amintit de Goa si de vara. De fapt acolo era vara, cu toate cele 28 de grade.

Supermarketurile sunt imense. Librariile sunt infinite. Portiile de mancare, cum mi se spusese, sunt mari. Am vazut primele manechine grase intr-un magazin. Carucioarele de la supermarket au pe roti o substanta care interactioneaza cu spatiul de parcare ca sa invarta rotile. Rotile se blocheaza cand le scoti din zona de parcare, ceea ce le face inutile pentru hoti si vagabonzi. Am vazut in suburbiile San Francisco-ului niste slums ca in Mumbai. Am vazut livezi de migdali si steagul american fluturand in curtile oamenilor.

Am fost in America pentru prima oara si ma mai duc.

 

Biserici ortodoxe din Istanbul

In acest weekend Alina ne-a dus intr-un tur al catorva biserici ortodoxe din Istanbul.

Am inceput excursia in Hasköy, la biserica romaneasca. O cladire imprejmuita de un zid mare. N-as fi stiut sa ajung acolo, daca nu era Alina. Dar in biserica romaneasca se vorbea romaneste, in jur era o gradina in care cresteau rodii si struguri si pastea un card de gaste, iar in spate se gaseau si niste morminte din vremuri stravechi. Un loc care mi-a amintit de ashramul lui Sri Ramana Maharishi, din India: vegetatie semi-salbatica, un mormant zis sfant (aici, al Sfintei Arghira), o atmosfera de pace. Am aprins o lumanare si imediat ma pomenesc apucata de brat:

– Dar ce devreme ai venit, draga!

O doamna cu parul cret si roscat, cu basma pe cap. In biserica romaneasca scrie la intrare ca femeia trebuie sa poarte basma, conform traditiei. Pe mine m-au primit si fara.

Doamna se fastaceste cand ma intorc cu fata.

– Vai, scuzati-ma, semanati foarte bine cu o prietena de-a mea. Stiti, o astept sa vina. Dar dumneavoastra de unde sunteti, ca nu v-am mai vazut pe aici?

In biserica romaneasca nu e usor sa treci neobservat.

De la Hasköy trecem cu un vaporas la Ayvansaray si intram aproape numaidecat in biserica Maicii Domnului Vlaherne, adica biserica valahilor din vechiul Constantinopole. Aici e si un izvor cu apa sfintita. Un baiat umple sarguincios, de la robinet, sticlute mici si albe de plastic. Alina ne spune povestea crestinilor prigoniti, carora in acest loc li s-a aratat Fecioara Maria, care a lasat acoperamantul ei sa cada peste grupul de crestini, salvandu-le viata. Chiar langa noi e un grup de turci musulmani, care asculta aceeasi poveste, povestita de ghida lor in turceste.

Acoperamantul Maicii Domnului a ramas in acea biserica multi ani, biserica a ars… secolele sunt lungi si multe se pot intampla. Dar izvorul a continuat sa dea apa sfintita, numele de Vlaherne s-a pastrat, pelerinii au continuat sa vina.

Dupa o consultare amanuntita cu Google Maps, Trafi si alte aplicatii, intre metrobus, autobuz si picioare alegem un taxi. Soferul nu stie unde este biserica Balıklı Meryem Ana (Fecioara Maria cu Pesti?! ma mir, apoi decid ca Balıklı poate fi numele cartierului) si ne tot zice ceva de un cimitir. Pun google maps si il ghidez in turca mea destul de fluenta cand vine vorba de a ma descurca prin marele oras. Cand ajungem, e chiar locul de care ne spusese el, langa cimitirul armenesc. Nu stia ca acolo e o „kilise” (biserica). Ne lasa in fata cimitirului, unde crede el ca vrem sa mergem.

Dar noi vrem de fapt sa vedem manastirea greceasca a Fecioarei cu Pesti, zisa si Izvorul Tamaduirii, adica locul de unde provine numele acestei sarbatori crestin-ortodoxe. E un loc magic, de o frumusete uluitoare, extrem de curat. In nebunia orasului, e o oaza de pace si de frumos. In curte s-au pastrat monumente funerare din diverse locuri si in spatele bisericii e un cimitir in care sunt ingropati patriarhii ortodocsi ai Constantinopolelui. Mormintele sunt somptuoase, dupa moda cimitirelor medievale otomane. Incercam sa intram in biserica, dar usa este incuiata, asa ca ne multumim sa facem poze pe gaura cheii. Atunci apare un barbat simpatic care imi spune in turca ca el are cheia. In broasca este acum o imensa cheie de metal, iar barbatul imi spune, zambind, sa-i fac poza (ii fac) si sa descui.

Biserica este sora geamana a templului grecesc de pe bulevardul Pache Protopopescu din Bucuresti. Pe ferestre intra raze de lumina; icoanele de pe altar sunt ferecate in argint si totul e absolut frumos si impresionant. Dupa noi intra iar un grup de turisti, la fel de uimiti de frumusetea cladirii ca si noi.

Coboram apoi cele 27 de trepte pana la Izvorul Tamaduirii. Legenda vorbeste despre un rege, Leon al Constantinopolelui, care haladuind prin padurile ce imprejmuiau orasul a dat peste un cersetor orb care i-a cerut apa. O noua aparitie a Fecioarei Maria (atasata, se vede, de zona asta a orasului) i-a indicat locul unde se gasea apa, dar si faptul ca apa acestui izvor il va face pe acel orb sa vada din nou. Din anul 300 cand s-au intamplat aceste fapte si pana acum, izvorul continua sa curga, iar pelerinii sa-l viziteze, sperand in miracole. Deasupra lui s-au construit si prabusit cateva biserici. Acum este o manastire greceasca, care dainuie de la jumatea veacului al 19-lea. In apa izvorului inoata, zice-se, si cativa pesti. Eu nu i-am vazut, dar de aici vine numele bisericii: Maica Domnului cu Pesti. Pestele, se stie, e simbolul lui Iisus.

Plec de la Izvorul Tamaduirii fericita. Mi-a placut enorm acel loc, unde sigur ma voi intoarce. M-a impresionat frumusetea arhitecturii, lumina care se revarsa in interiorul bisericii prin geamurile inalte, linistea din jur, bunatatea oamenilor, clipocitul izvorului. Cine mai stie? E unul din acele locuri unde totul e perfect, sau, cel putin, eu asa l-am perceput. E drept ca pentru mine orice loc care are statui vechi de piatra e perfect.

In statie la autobuz, Alina ne arata o alta biserica ortodoxa: cea bulgara. Povestea ei – probabil o legenda – e simpatica. Biserica e construita din fier si a fost adusa intreaga cu vaporul din Viena. Astfel de biserici se trimiteau in diverse locuri ale lumii in scopul raspandirii crestinismului. Au ajuns biserici de fier prin America de Sud si Filipine, dar biserica bulgara din Istanbul e una din putinele care s-a pastrat. Legenda spune ca bulgarii au comandat-o la Viena cu mult inainte de a cere sultanului avizul pentru a-si construi o biserica. Avizul a venit, dar, smecher, sultanul spunea: se aproba, dar numai daca biserica se va construi in trei zile! Ceea ce nu stia el, era ca biserica deja era pe drum. In trei zile vaporul a acostat, a fost descarcata, montata, sfintita. Sultanul a fost batut cu propriile arme.

In dupa amiaza de octombrie care pare o zi de mai, avem timp sa vedem si Muzeul Chora, sau Biserica Mantuitorului, construita in secolul 4 de imparatul Constantin. Alina nu a glumit cand ne-a promis un pelerinaj. Aceasta biserica romanica, odinioara centrul unei mari manastiri bizantine, a fost salvata – ca si Sfanta Sofia – de faptul ca sultanul Baiazid II a transformat-o intr-o moschee. Minaretul se vede si astazi, dar se pot vedea si minunatele mozaicuri si fresce bizantine.

Pornim spre casa prin cartierele Fatih, Fener si Balat. Mai e doar o zi pana la 29 octombrie, Ziua Republicii si ziua nationala a Turciei. Republica turca implineste 95 de ani si pe toate strazile si la toate geamurile atarna steaguri portrete ale lui Mustafa Kemal Atatürk, parintele Turciei moderne. In Balat, ca intotdeauna, lumea sta la cafenele, iar din dughenele anticarilor se striga la licitatie produse:

– …. farfurie din ceramica de Iznik, originala, model cu lalele. 75… hai sa vedem… a zis cineva 80? Da! 80 de lire. Auzim cumva 85?

E o zi frumoasa de toamna, ca o zi de primavara. Pe-aici se ducea candva la scoala si domnitorul Dimitrie Cantemir. Unul din lucrurile care ma fascineaza la acest oras este vechimea lui. E un oras care spune: totul trece, totul se transforma, totul se strica, totul se distruge. Dar ceea ce e facut sa dainuie, intr-un fel sau altul, va dainui. Pana la urma, daca Alina, Aura si cu mine am fi umblat sa vizitam Biserica Mantuitorului nu pe 28 octombrie 2018, ci pe 28 octombrie 1219, nimeni n-ar fi avut habar sa ne spune unde e, intr-atat era de uitata si de ruinata. Dar iata ca intr-o tara musulmana aceste monumente crestine sunt pastrate, ingrijite si recuperate.

Ziua nationala a umplut strazile de steaguri

Prin gaura cheii privesc biserica Izvorul Tamaduirii

Manastirea Izvorul Tamaduirii

Biserica romaneasca din Istanbul

Biserica Vlaherne

Casa lui Dimitrie Cantemir

Liceul Rum Lisesi unde a invatat Cantemir

 

 

Madrid

Luna asta muncesc si ma distrez la Madrid, unde fac un master in managementul educatiei cu o universitate americana. Avem un grup de studenti foarte simpatic, 14 oameni intre 30-50 de ani, unii deja directori, altii dorindu-si sa fie, fiecare din alta tara, multi deja foarte internationali (avem reprezentate Doha, Dubai, Columbia, Mauritania, Sierra Leone, Anglia, USA, Cehia, Romania, Norvegia, Portugalia, Japonia, China, Noua Zeelanda).

Am avut o prima saptamana excelenta, cu o profa fabuloasa, actuala directoare generala a unei scoli excelente din Singapore. Nu stiu cum e ca directoare, dar ca profa a fost modelul meu ideal: punctuala, serioasa, structurata si concentrata. Nu am pierdut niciun minut cu ea: orele incepeau la timp, la fel si pauzele. Avea mereu o activitate, dar si o discutie despre ce am invatat din activitatea respectiva. Ne-a repetat ca un lider trebuie sa fie organizat, ca nu exista lideri innascuti care sa faca treaba buna daca sunt dezordonati. Evident, disciplina conta foarte mult pentru ea, dar nu am avut niciodata impresia ca, furata de forma, acorda prea putina atentie fondului. Dimpotriva, am avut mult de invatat din experienta ei si a fost foarte generoasa cu povestile, mereu „sterilizate”, fiindca nu conteaza cine, ci ce s-a intamplat si cum s-a rezolvat situatia si ce invataturi tragem din asta.

Citim o multime de carti, nu doar despre educatie, ci despre leadership, inovatie si legislatie in domeniul protectiei copilului si sunt fericita ca am Kindle si ca imi descarc cartile in doi timpi si trei miscari, ca ma costa mult mai putin decat varianta tiparita, ca nu am avut nevoie sa car la Madrid o valiza de carti.

Invatam despre cum sa fim lideri mai buni, profesori mai atenti la nevoile elevului, cetateni mai implicati in lumea in care traim.

Intotdeauna constat ca e adevarat ce zice Joseph Ritco in cartea lui despre liderul transformator pe care am citit-o semestrul trecut, tot la acest master. El zice asa: nimeni nu se face prof doar pentru bani, oricat de bune ar fi conditiile in care lucreaza. Oricine ajunge sa stea mai mult de 2-3 ani in domeniul educatiei are o chemare pentru asta, adica, la fel ca personalul din domeniul Sanatatii, e un om cu mai multa dragoste pentru ceilalti oameni. Sincer, de cate ori ajung in contexte gen curs de formare cu alti profi in sala, imi dau seama ca suntem niste oameni care ne iubim meseria si asta ma face foarte mandra.

Ultima oara am fost la Madrid in 2011 si de atunci am trait 4 ani in India si doi in Turcia si am vazut multe alte orase care mi-au redefinit conceptul de oras si de cetatean,

Madridul e un oras pentru oameni, un oras cu un branding de oras foarte limpede, care incurajeaza la tot pasul notiunea de a fi „bun cetatean”, de la sistemele de reciclare, pana la traversarea prin locuri permise, regulile de comportament in metrou etc.

Nu mai am chestia aia cu „la ei se poate si la noi de ce nu” pentru ca nu asa merg lucrurile. Nu invinovatind si – pasiv-agresiv – „batand saua sa priceapa iapa” schimbi ceva in comportamentul unui neam. La noi se poate la fel ca si la ei, dar ne lipsesc liderii care sa ne traseze liniile astea. Cand liderii nostri vor fi, la fel ca profesorii, niste oameni care nu sunt acolo pentru avere, ci dintr-o dorinta sincera de a sluji alti oameni, atunci se va putea si la noi. Si vor avea si avere, si conditii bune in care sa si-o etaleze. E cam de kko sa fii ostentativ bogat intr-o tara care-si sufla nasul in maneca si se sterge pe poale.

O excursie in Cipru

In weekend am zburat in Nicosia/Lefkosa, apoi am luat o masina spre Girne (Kyrenia), in Ciprul de Nord, sau Ciprul turcesc. Acolo ne-am cazat la Onar Village si, deschizand ochii in dimineata urmatoare, am vazut marea, palmierii si soarele.

Perfect.

La plaja am citit o carte intreaga din cele multe pe care le am acum pe Kindle! Dupa ce acum cateva zile intrebam pe facebook cum se foloseste acest obiect de care ma temeam, asa cum ma tem mereu de tehnologia cu care nu stiu sa umblu, acum iata-ma in Cipru pentru trei zile cu doar o tablita neagra, pe care cica s-ar afla multe carti. Vai de mine! Daca se termina bateria? Daca maine descopar ca mi s-au sters acele iluzorii carti, fara pagini si fara corp, ca niste duhuri ale cartilor cu care sunt obisnuita?

Dar cartile erau acolo; aparatul imi pastrase pagina fara sa fie nevoie sa ii pun acolo un semn de carte, bilet de autobuz sau ce-o mai fi. Pe poza copertii aparea intr-un colt procentul – am citit 2% din cartea asta, 15% din ailalta. 350 de oameni au subliniat acest pasaj in aparatele lor, imi zicea Kindle la un moment dat despre un fragment considerat de atatia oameni drept un citat de o mare profunzime. Apasa aici daca vrei sa cauti cuvantul asta in dictionar, imi zicea cand imi aluneca degetul pe ecran si apasam mai tare decat era cazul.

Am zburat din Istanbul la Ercan, in Ciprul de Nord, cu compania turceasca Pegasus. Acest aeroport minuscul, unde mergi pe jos pe pista de la avion, e deservit numai de companii turcesti. Oricine vrea sa zboare in Cipru din alta parte mai mult ca sigur ca va alege Ciprul de Sud, Larnaca.

Plajele din Ciprul de Nord se aseamana cu cele din sudul Turciei. Intrarea de 20 de lire turcesti ne acoperea intreaga zi, cu sezlong, umbrela si o apa calda si curata. Pentru 5 lire in plus, primeam si acces la piscina hotelului all-inclusive care administra plaja – o piscina imensa, o apa albastra, visul oricarui turist in vacanta.

Ciprul de Nord e un loc destul de arid, cu niste munti nu prea inalti, mare si multe cazinouri care rasar peste tot. Cum in Turcia jocurile de noroc nu sunt permise, turcii trec apa si merg sa-si sparga banii la vecinii ciprioti. Exista un Cipru vechi, colonial, cu case mediteraneene cu obloanele trase, pereti grosi de caramida si porti deosebit de frumoase. Exista un Cipru nou cu blocuri, alimentari, banci si parcari de masini trantite alandala pe unde vrei si pe unde nu vrei. Exista o autostrada care te duce la Nicosia intr-o ora. Si exista niste magazine in care gasesti, cine stie de ce, produse importate din Anglia – poate in virtutea fostei relatii coloniale cu imperiul britanic.

Doua zile nu sunt suficiente ca sa cunosti un loc. In Ciprul de Sud am ajuns doar fiindca am insistat eu, trecand pe jos granita pe strada Ledra din Nicosia. Acolo unde partea turceasca era un fel de bazar cu de toate, inclusiv un han (Buyuk Han) asemanator cu Hanul lui Manuc, partea greceasca era un fel de „high street”, cu magazine de firma, Starbucks, restaurante si muzee. Discrepanta e vizibila intre partea turceasca si cea europeana.

E interesant ca am ajuns in Ciprul in care lumea nu merge de obicei si nu am ajuns in cel cunoscut de turistii internationali. Am avut un weekend placut si insorit alaturi de colegele mele, am vazut locuri noi si am mai invatat putina istorie. Cu siguranta ma voi intoarce si voi petrece mai mult timp pe aceasta insula – mi-au ramas multe de descoperit.

Plumeria

Bougainvillea pe drumul spre plaja

Plaja in nord, langa Girne/Kyrenia

Onur Village

O poarta minunata

portul din Girne

straduta in Girne

primul pas in Ciprul european/ strada Ledra

cafenea pe strada Ledra

Çanakkale

Cand citeam „Toate panzele sus” si calatoream imaginar cu echipajul Sperantei prin stramtorile Bosfor si Dardanele, speram ca va veni si ziua cand le voi vedea in realitate, desi nu aveam cum sa ghicesc ca voi ajunge sa-mi petrec niste ani din viata in orasul de pe Bosfor!

In acest weekend am ajuns prima oara la Dardanele (in turca, Çanakkale) si am vizitat, impreuna cu elevii de clasa a saptea, peninsula Galipoli – teatrul unor lupte ingrozitoare in timpul Primului Razboi Mondial, dar si locul unde Mustafa Kemal Ataturk s-a remarcat ca lider militar (si apoi ca lider politic si parintele Turciei moderne).

Peninsula Galipoli are o zona protejata in care se pastreaza depozite de armament, campuri acoperite cu maci, transee, cimitire si monumente. Este ca un fel de parc natural dedicat primului razboi mondial. Pe colinele acoperite de pini, pe plajele cu nisip fin unde s-ar putea ridica hoteluri de multe stele, se gasesc monumente de marmura, pietre funerare cu nume turcesti, bulgaresti, albaneze, romanesti (de pe intreg teritoriul Imperiului Otoman) sau, dimpotriva, cu numele australiene, franceze, englezesti etc. ale inamicilor. A fost o operatiune ingrozitoare, in care au murit peste o suta de mii de oameni (aproximativ toti locuitorii Ploiestiului, de pilda, sau de trei ori populatia statului Monaco). Pentru turci, este locul unde si-au aparat patria si are o importanta istorica si emotionala uriasa. Am vazut autocare intregi de elevi, dar si familii venite din toata Turcia sa viziteze aceste locuri. Multi isi imbracau copiii in uniforma militara, ceea ce mi s-a parut exagerat.

Muzeul Bataliei de la Galipoli este un muzeu privat, deschis in 2007, care cuprinde vreo 15 incaperi gen cinema, in care razboiul si viata in transee sunt recreate folosind proiectii si efecte 3D sau 5D. Mesajul final este unul de pace, asa cum era de asteptat – e bine sa invatam cat putem despre acest razboi ca sa nu mai trebuiasca sa trecem prin astfel de momente in viitor. Dar totusi razboaiele continua in lume si am observat cu o strangere de inima ca unii vizitatori isi imbracasera copiii in uniformele militare care se vindeau pe la chioscuri, probabil ca sa se incadreze in peisaj. Inseamna asta cumva ca le vor spune si ei copiilor lor ca acea mama a carei scrisoare exista in muzeu (si ca legendara Mama a lui Stefan cel Mare): „Du-te la ostire, pentru tara mori!” si „Allah ii primeste la sanul lui pe cei care-si dau viata pentru patria lor”?

Cine stie?

Peninsula Galipoli e un loc foarte impresionant. In primul rand, este de o mare frumusete naturala: paduri de pini, campii cu maci, plaje cu nisip fin, superba Mare Egee.

In al doilea rand, pastreaza amintirea razboiului cu multa fidelitate, incat e aproape ca un platou de filmare.

E un loc bun sa meditezi la pace, dar si la ce mai inseamna eroismul, patriotismul, sacrificiul, viata umana.

Am fost un grup interesant: turci, dar si francezi si canadieni, adica reprezentanti ai ambelor tabere combatante. Prilej sa meditam si la perspectiva istorica, din care „totul are un sfarsit”, chiar daca uneori acest sfarsit vine prea tarziu pentru unii oameni. Ne-am gandit si la viata locurilor, la permanenta lor relativa, cel putin comparat cu durata vietii umane. La lacomie si suferinta, dar si la oportunitati.

 

Transee

Plaja la marea Egee

Piatra funerara dedicata eroilor din Constanta

Incarcarea unui tun

Maci, simbolul veteranilor de razboi

Monumentul eroilor

Soldat in transee

Submarin german din 1915

Anzac Cove

 

Efes, Didim, Milet

Am fost cu copiii in excursie in aceste locuri care conserva ruine vechi de mii de ani. Am stat 7 ore la dus si 7 la intors intr-un autocar al firmei Setur, cu 40 de copii incredibil de cuminti, care au ascultat muzica, au jucat carti, au povestit si au facut concurs de talente la microfon (si erau foarte talentati!!). Am descins la basilica Sf. Ioan din Selçuk pe o caldura de aproape 30 de grade, desi statea sa se insereze.

Biserica asta, construita de imparatul Iustinian in secolul VI dupa Christos, a fost o constructie, se pare, foarte mare si frumoasa, ridicata pe locul unei foste capele din secolul al doilea, care marca locul unde a fost inmormantat apostolul Ioan, autor al Evangheliei dupa Ioan. Dealtfel ni se spune ca bucati din evanghelia lui au fost scrise chiar acolo, la Selçuk, unde, pe un alt deal, e si casa Fecioarei Maria, incredintata in grija lui Ioan de Mantuitorul rastignit pe cruce.

Fiecare religie are povestile ei si le credem de mii de ani si de mii de ani ele ne influenteaza viata, in bine sau in rau, facandu-ne mai buni si mai toleranti, sau – dimpotriva – inchisi la minte, intoleranti si critici.

La biserica Sf. Ioan, elevii mei musulmani au auzit povesti despre Dumnezeul Bibliei, despre Fiul Sau, despre evanghelii, apostoli si fecioare insarcinate cu prunci divini. Au auzit povesti despre pelerinaje, minuni, credinta, apostoli si sfinti.

La moscheea Isa Bey de alaturi, a fost randul meu sa invat de la ei despre Coran, rugaciunile namaz, detaliile de constructiei ale moscheii, cum se tin palmele la rugaciune si ce cuvinte se spun, despre spalarea rituala si alte forme de manifestare ale credintei islamice.

Biserica si mormantul evanghelistului Ioan

Biserica Sf Ioan

Biserica Sf Ioan

Intrarea in moscheea Isa Bey

Moscheea Isa Bey din Selçuk

La Efes, a doua zi, recunosteam locurile prin care trecusem cu un an inainte, dar acum am pornit invers: de la intrarea de sus spre cea de jos. Copiilor le-a placut mai mult sa se joace cu pisicile tolanite pe coloanele de marmura decat sa asculte explicatiile ghidei. Eu le-as fi ascultat, dar cine sa inteleaga atatea cuvinte in turceste? De aceea m-am bucurat ca in urma noastra venea un grup de indieni, cu ghid care vorbea in engleza. Asa am aflat povestea basoreliefului zeitei Nike, care nu stia ca va deveni un brand global, dar si cum statuile au fost castrate intr-o epoca mai pudica.

Am ajuns si la Didim, unde nu mai fusesem. Ruinele templului lui Apollo se spune ca atrag mii si mii de vizitatori, dar cand am ajuns noi acolo era doar un sat somnoros, ascuns la umbra. Soarele ardea ingrozitor. Sub fiecare umbrar sau bolta de vita de vie se ascundea care un batranel care sforaia usor cu ziarul pe fata, care un vanzator de la chioscul din colt, de unde copiii nu au avut voie sa-si cumpere decat apa, care un negustor de la taverna acoperita cu iasomie, care-a sarit in picioare fericit la vederea grupului de peste 100 de copii numai ca sa ofteze dezamagit cand si-a dat seama ca nu ii vom face vanzare.

La Didim a fost un templu reconstruit pe vremea lui Alexandru Macedon, din care au ramas in picioare doua coloane si multe, multe, blocuri de marmura raspandite pe o suprafata mare. Era si oracol – Didyma, al doilea cel mai faimos oracol dupa Delphi; un loc unde oamenii veneau sa-si afle soarta, daca nu cumva sa si-o creeze. Acum este un sit arheologic unde te impresioneaza imensitatea coloanelor care s-au pastrat si a constructiei in sine – cat ti-o poti imagina. Considerand ca oamenii nu au devenit din giganti, pitici in zilele noastre, ci ne-am pastrat cam aceeasi inaltime pe care-o aveau si contemporanii lui Alexandru cel Mare, acest templu trebuie sa fi fost strivitor.

Mai departe, la Milet, fondat in anul 500 inainte de Christos si cunoscut noua pentru Thales din Milet, am vizitat amfiteatrul greco-roman urias, reconstruit de imparatul Traian pentru 25 000 de spectatori. Multe povesti se pot spune despre acest loc care a avut parte de o mare glorie, fiind asezat pe malul marii si la confluenta drumurilor comerciale si a diferitelor civilizatii antice. Vizitat de apostolul Pavel in drumul sau spre Efes, Milet a fost unul dintre cele mai importante orase grecesti ale antichitatii – azi nu mai e nici grecesc, nici la mare.

Ultima oprire a fost satul Sirince, celebru pentru casutele grecesti pitoresti care impestriteaza colina pe care e asezat. Am descoperit cu aceasta ocazie ca la Sirince este si Satul Matematicii, un loc unde se organizeaza tabere si concursuri educative. Mie mi-a amintit – prin asezare si constructiile din lemn, stuf si piatra – mai mult de un ashram indian. Oricum, mi-e clar ca-n locul ala chiar si eu as putea intelege ceva din matematica.

La Casa Fecioarei Maria am scris o rugaciune

Vedere pe drumul spre Sirince

Pisica de la Efes

Efes

Efes

Efes

Didim – templul lui Apolo

Amfiteatrul din Milet

Milet

Maci la Milet

Un concurs, o excursie, o lectie

Concursul Destination Imagination, etapa turca, s-a desfasurat in acest weekend la Izmir. Finala mondiala are loc in mai, in Knoxville, Tennessee. Etapa turca e o explozie de culoare si de creativitate, intr-un peisaj de vis (statiunea Kusadasi, pe malul marii Egee). Participa peste 2000 de copii intre 4 si 19 ani, insotiti de profesori si/sau parinti. Se pregatesc cu luni de zile inainte si se prezinta la Izmir cu mini-scenete simple sau elaborate, cu costume deosebite, cu decoruri spectaculoase si cu mult entuziasm. Uriasul centru de conferinte innebuneste pentru trei zile. Se pot vedea inorogi, printese, personaje de poveste, mutunachi in pijamale si adulti in toata firea cu coroane indiene din pene colorate. Toata lumea e emotionata, in diverse colturi se asambleaza decoruri, se fac repetitii, se picteaza masti si cine mai stie ce mai are fiecare de facut inainte de a se prezenta in fata juriului?

Peste toate stapaneste fantoma „interferentei”. Daca la scoala mai dai un sfat, mai tragi o linie, acolo adultii nu au voie sa se amestece cu nimic in munca copiilor. Evaluatorii se plimba incognito pe holuri si prin sali si observa cine nu lasa copiii sa faca ce pot ei mai bine. Copiii sunt cum i-ai invatat – care mai autonomi, care mai dependenti. Oricum, au semnat cu totii „Declaratia de independenta” si se mobilizeaza mai bine in absenta adultilor decat in prezenta lor. E o bucurie sa vezi grupe de copii cum repeta, deseneaza, se cearta, se pun de acord, negociaza, fac planuri sau le schimba, citesc pe ultima suta de metri cerintele concursului ca sa vada daca le indeplinesc, cara in sus si-n jos decoruri si cutii cu materiale (impachetate tot de ei, atat cat pot ei cara). Principala atractie a acestor competitii e schimbul de insigne cu sigla scolii; dupa cateva zile tricourile sunt grele de atatea insigne – unele sunt mai rare sau mai ravnite: se dau la schimb si sapte insigne cu Koc pe una cu inorog, de pilda.

La marea Egee e deja primavara si soarele incalzeste bine de tot. Numai doua echipe din fiecare categorie se califica la etapa americana. Dar, indiferent daca se califica sau nu, toti au castigat din aceasta experienta: sunt mai autonomi, au invatat sa colaboreze, sa negocieze, sa lase de la ei, sa fie lideri, sa picteze, sa citeasca niste instructiuni si sa le aplice, sa foloseasca pistolul de lipit, sa se organizeze. Indiferent daca castiga sau nu, fetele mele au daruit deja rechizitele colectate de ele printr-o campanie frumoasa pe care au desfasurat-o in scoala. Au invatat ca, indiferent cat ar fi de mici, niciodata nu sunt prea mici ca sa faca un gest mare.

Casa Maura

Strada Corbeni nr. 3, Bucuresti

Am vazut aceasta casa prima oara acum multi ani si nu mi-a placut deloc. Era o vreme cand citeam prea mult Dickens si o asociam cu era industriala si cu copiii exploatati. „Casa industriala” i-am zis multa vreme. Pentru mine maure erau casele cu balcoane zvelte, mai joase, cu niste ferestre aparte, cu niste brizbrizuri de fier forjat etc. Casa asta mi se parea ori englezeasca (din cauza caramizii rosii aparente), ori gen biserica, ori o fosta cladire de fabrica. La casele Germaniei de Nord sau la case olandeze nu m-am gandit, nefiind familiarizata cu stilul. De fapt treceam pe langa ea cat mai repede, fiindca mereu mi s-a parut o casa sinistra. Nu am observat niciodata crucile inscrise in cercurile albastre de ceramica de pe fatada (imagini cu detalii pe Metropotam), acele cruci care pe unii specialisti i-au dus cu gandul la stilul bisericii Domnita Balasa, la o sinagoga, sau la un centru masonic (vezi Carte de Bucale – articol si comentarii).

Se cunosc puţine despre acest imobil. Se ştie că a fost construit înainte de 1895, iar în anul 1911 proprietar era căpitanul Alexandru Ionescu. Din anuarul Bucureştiului din 1918 aflăm că aparţinea Băncii Colentina.  (Jurnalul National, 2009) Tot acolo am citit ca interiorul a fost modificat, iar cladirea a fost consolidata si poate rezista unui cutremur de 8 grade.

Oricum ar fi, casa rosie de pe Corbeni sare in ochi. Nu seamana deloc cu nimic din jurul ei, nici chiar cu alte cladiri din Bucuresti. Oare asa era si in ultimii ani ai secolului 19 cand a fost construita? Sau atunci era oarecum obisnuit sa vezi aparand prin oras aceste constructii eclectice, opere ale unor proprietari cu bani si gusturi rafinate?

Sunt cateva case in Bucuresti la care ma intorc mereu si care sper sa nu dispara niciodata (Casa Melik si Blocul Florentin de la Cismigiu care mie mi-aminteste de Gaudi sunt printre ele). Casa „industriala” de pe Corbeni nu intra pana acum in aceasta categorie, dar citind mai multe despre ea parca incep sa imi schimb parerea.

Dealtfel, chiar daca dispare, va ramane in literatura:

„După gheţărie urma o casă cu desăvîrşire flamandă, cu faţada de cărămidă smălţuită, înălţată pe trei nivele dintre care ultimul se ţuguia în trepte şi se-nfigea în cer ca un fierăstrău. Ferestre cu obloane deschise, avînd tăiate-n ele inimioare, răsfrîngeau frunzişul castanilor din faţă. Astfel de case, toate ţuguiate, lipite unele de celelalte într-o faţadă continuă, colorată pestriţ şi sobru în acelaşi timp, se-nşiră de-a lungul apelor leneşe ale Ţărilor de Jos, împingând o aripă virtuală în valurile moi ca de gelatină. În prăfosul şi nespus de tristul oraş din Bărăgan, o asemenea casă era exotică asemenea unei păsări liră care, venită de nicăieri, s-ar fi aşezat la mahala, într-un crîng de liliac. […] Fata se opri în faţa casei olandeze, o privi întreagă, dîndu-şi capul pe spate (faţada dreaptă şi înălţată exagerat depăşea cu mult acoperişul dindărătul ei) şi deodată avu sentimentul limpede că se află într-o pictură. Că, exact în acel moment, cineva contemplă, cu nespusa-ncîntare, taboul, în grea ramă barocă, înfăţişînd o casă flamandă de cărămidă smălţuită, colorată portocaliu şi stacojiu, al cărei fronton în trepte se conturează pe cerul înalt, pictat neglijent cu cuţitul.” (Mircea Cartarescu, Orbitor, Corpul. Read more: http://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/2011/08/casa-olandezo-maura-de-pe-corbeni.html#ixzz56KXNen1y)

Pe urmele lui Dimitrie Cantemir in Fanar

In cartierul Fener (Fanar, sau fostul cartier grecesc al Istanbulului, de unde am avut si noi domni fanarioti) se afla cateva urme ale trecerii lui Dimitrie Cantemir prin Istanbul, intre anii 1688 si 1700. Plimbandu-ne pe stradutele in panta ale acestui cartier acum foarte islamizat si conservator, am intalnit o multime de moschei, femei imbracate in negru si acoperite (unele chiar cu val pe fata, ceea ce neobisnuit pentru Istanbul), copii care se jucau pe strazile inclinate si pustii, intr-o pace demna de alte vremuri.

Colega cu care eram avea un tel, iar telul ei se numea Liceul Grecesc din Fanar. O cladire impunatoare, din caramida rosie, care pare o cetate sau o fortareata. Desi il vezi de pe malul apei, cand pornesti sa urci stradutele parca dispare, il pierzi si te pierzi printre casele cu 2 etaje, scarile omniprezente, rufele intinse peste strada la uscat, abundenta de moschei. In cele din urma Google Maps ne-a adus la destinatie, dar cetatea era zavorata si inexpugnabila. „E totusi un liceu,” a zis colega mea. „E o zi de scoala. Trebuie sa fie elevi inauntru, profesori. Sa sunam la secretariat.” Intr-adevar, desi cladirea – ca tot cartierul – parea uitata in secolul 19, pustie si misterioasa, inauntru se desfasura un examen, iar secretara si-a cerut scuze ca nu ne poate primi, dat fiind ca este un examen national si s-au luat anumite masuri de siguranta. Nu ne-a ramas decat sa dam ocol cetatii, ceea ce nu e asa simplu cum credeti, fiindca urci si cobori niste strazi aproape verticale.

Spre uimirea mea, la intrare am citit pe placa ingalbenita si ruginita ca acest liceu se mandreste cu faptul ca aici a studiat un Domnitor al unei tari straine: Dimitrie Cantemir, Domn al Moldovei. Stiam ca in apropiere se afla si un muzeu Dimitrie Cantemir, aflat intr-un fel de paragina. Mai stiam ca actuala moschee Ortakoy de pe malul Bosforului a fost construita pe terenul unde odinioara familia Cantemir avea un palat. A fost, totusi, interesant sa gasesc si aceasta mentiune, pe placa de la intrarea liceului.

Rum Lisesi (Liceul Grec) din Fanar are actualmente profesori turci si greci si este o institutie de invatamant laica, subordonata ministerului turc al educatiei. Impreuna cu colegele mele, vrem sa facem cumva sa-l vizitam, pana la urma. A fost fondat la un an dupa caderea Constantinopolului (in 1454), insa cladirea actuala a fost construita in secolul 19.

Daca ajungeti in Istanbul, nu ocoliti cartierul Fanar.

Cititi si: Istanbul altfel pe site-ul Imperator Travel.

#opozapezi

O poza pe zi / 10/ In autobuz

Am facut aceasta poza in decembrie, cand am fost pentru un weekend la Bucuresti.

Acesta este un autobuz de pe linia 335, care traverseaza centrul orasului si ajunge pana in Baneasa.

Mi-amintesc momentul cand au intrat in circulatie aceste autobuze. Aratau grozav, aveau camere de luat vederi, erau curate, aveau aer conditionat. Cand ceva e nou si curat si bine intretinut, parca si tu te porti mai retinut in preajma lui. Parca nu scuipi pe jos, ca e prea curat. Parca nu-ti vine sa mazgalesti scaunele si peretii. Parca iti vine chiar si sa platesti bilet.

Acesta este un autobuz relativ nou. Nu circula prin suburbiile salbatice ale unui oras divizat intre lupte de clanuri mafiote. Nu este un decor de la o filmare. Este un autobuz cum sunt multe, cu care calatoresc oameni platitori de bilet in Bucuresti, capitala Romaniei, in anul 2018.

E murdar, e neingrijit, e prost intretinut, e neglijat. Mie mi se pare ca transmite delasare, lipsa de respect pentru calatori si aceeasi indiferenta si prost-gust pe care le simti si vazand cladirile mazgalite cu grafitti, strazile murdare si lucrarile facute in dorul-lelii care treneaza cu anii.

O poza pe zi/ 8/ Insulele Prințului

In Marea Marmara, la doar o ora cu vaporasul de Istanbul, se gasesc noua insule, dintre care patru doar se pot vizita: Büyükada, Heybeliada, Burgazada si Kınalıada („ada”, in turca, inseamna „insula”). Dintre ele, cea mai mare si cea mai populara e Büyükada, dar putina lume stie ca, in afara de numele turcesc (”Insula cea Mare”), ea se mai numeste si Prinkip sau Prințul Insulelor, in versiunea greaca, de unde si numele de ”insulele prințului”.

Toate aceste insule au in comun linistea si pacea, aerul de sat aflat pe malul marii, casele cu flori frumoase la ferestre si plajele de pietre la marea Marmara. Transportul auto e interzis (exista, totusi, scutere), ceea ce le pastreaza relativ nepoluate si le da un aer retro adorabil. Pe insule te poti plimba cu bicicleta, cu faetonul sau trasura cu cai, ori pe jos. Poti face plaja si poti lua masa la terasele din port. Exista si muzee pe unele dintre ele, si hoteluri, dar principala atractie o constituie plimbarile pe jos in jurul insulei, sau urcusul usor pana pe culme (toate insulele sunt deluroase), unde adesea poti admira o manastire veche, greceasca, din vreme cand Istanbulului i se zicea, inca, Constantinopole.

Asa am facut si eu cu Hidia in acea zi frumoasa de septembrie: am urcat un deal si am ajuns pe culmea insulei, unde se pot vedea si azi ruinele manastirii bizantine cu hramul Theokoryphotos, sau Schimbarea la Față a Domnului Hristos. Ca si culmile dealurilor indiene, unde adesea se pot vedea temple ale zeului Shiva sau picturi cu chipul zeului Rama, și aceasta culme a fost considerata sfanta din cele mai vechi timpuri. Aici s-au gasit ruinele unui templu grecesc antic, peste care a fost construita, in secolul 12, aceasta manastire.

E greu de povestit frumusetea acestui loc si, mai ales, pacea sa deplina. Nu se aud decat pasarile si fosnetul frunzelor in copaci. Localnicii cresteau gaini, care plimbau libere printre ruine.

Istanbul, Burgazada, curtea manastirii Schimbarea la Față

Pe insule se poate ajunge cu feribotul de la Eminönü (in partea europeana) sau Kadıköy, Bostancı (in partea asiatica). Este recomandat sa porniti devreme, ca sa puteti vedea mai mult de o insula intr-o zi. Insulele sunt frumoase in orice anotimp, dar fireste ca primavara si vara sunt mai multe de vazut si de facut, iar vaporasele circula mai des decat iarna.

O poza pe zi/ 3

Poza de azi e tot turistică și vine de la Efes. Biblioteca lui Celsus, construită în anul 135 d.C., a fost o construcție mortuară ridicată în onoarea guvernatorului Asiei, Tiberius Iulius Celsus Polemaeanus, care este înmormântat într-un sarcofag la temelie.

În nișele din pereți de păstrau peste 12000 de manuscrise, de unde numele de bibliotecă. Din păcate, ni s-a spus, aceste manuscrise au ars într-un incendiu, 100 de ani mai târziu. Este o construcție care a trecut prim multe intemperii și servește în zilele noastre ca model de construcție / clădire publică romană, una din puținele care s-au păstrat în Asia Mică. Este și simbolul sit-ului arheologic de la Efes – multă lume poza asta o are în cap când aude de acest loc. În afară de casele terasate și de Templul lui Hadrian, e una din zonele acestui sit care nu e ruină, ciob, coloană prăbușită la pământ.

Am fost surprinsă să aflu că biblioteca lui Celsus de la Efes este, de fapt, o reconstrucție. Efesul a fost amenajat ca loc turistic de Institutul Austriac de Arheologie, iar fațada bibliotecii a fost reconstruită între anii 1970-1978 de arheologii Friedmund Huber și Volker Strocka, din materialul găsit la fața locului – procedeu cunoscut sub numele de anastiloză. Deși riscurile de a falsifica istoria sunt mari în aceste cazuri, arheologii sunt de părere că reconstrucția de la Efes e una reușită și corectă, cu minime abateri de la original.

Orașul antic Efes se poate vizita ușor cu mașina, taxiul sau cu trenul din Izmir, Kușadasi sau Pamukkale (e cam la o oră distanță de aceste locuri).  Intrarea costă 40 de lire. E bine de mers în primăvară sau toamnă, când temperaturile nu ating 40 de grade, nici ploaia nu ne împiedică să cercetăm cu atenție fiecare colțișor din acest loc misterios.

Referințe: Biblioteca lui Celsus din Efes , Turkish Archaeological News

Report on Archaeological Sites in the Mediterranean Region

 

O poza pe zi /2

45000 mp de frumusete. Localizare pe malul Bosforului, accesibil cu vaporul, taxiul, autobuzul. Circa 300 de camere, intre care Sala Muayede, sub cupola careia se spune c-ar incapea un bloc de 12 etaje!

Palatul Dolmabahce

Palatul Dolmabahce e palatul in stil european/ vienez/ frantuzesc/ rococo/ baroc/ neoclasic al ultimilor sultani turci. S-a terminat in anul 1856 si constructia lui a secatuit de resurse Imperiul Otoman si i-a grabit sfarsitul.

In afara de gradinile splendide, de portile maiestuoase care se deschid catre mare, de saloanele bogat ornamentate, cu mobila stil si candelabre din cristal de Boemia, palatul gazduieste si odaia mult mai modesta (dar cu o splendida priveliste asupra Bosforului!) unde a murit Mustafa Kemal Ataturk, pe 10 noiembre 1938, la ora 9:05.

Cand am vizitat palatul am avut parte de un ghid care nu ne-a lasat sa facem poze, asa ca m-am consolat cu gandul ca sunt destule pe net. Ajungand in sala Muayede, ghidul ne-a aratat un covor care parea mic si pierdut in imensitatea salii unde se incoronau sultanii si unde Mustafa Kemal a tinut primul discus in fata parlamentului, in calitate de presedinte al Turciei.

– Acest covor de Hereke are 120 de metri patrati si este tesut dintr-o bucata. Ca sa va faceti o idee, apartamentul in care locuiesc eu are 50 de mp, deci dac-as locui pe covorul asta as ocupa doar jumate din el.

Atunci am ramas intr-adevar masca si am incercat cu colega mea sa plasam pe covor casele noastre: uite intrarea, holul, bucataria… intr-adevar, era mare!

Palatul Dolmabahce se afla in cartierul Besiktas si este deschis in fiecare zi (in afara de marti si joi), de la ora 9 la ora 16. Biletul de intrare costa 40 de lire turcesti (aprox 12 euro) si exista reduceri pentru profesori (!), elevi si studenti.

 

Vacantele mele de weekend

La Istanbul, fiecare weekend e o vacanta. Deja de 5 ani sunt plecata, dar tot Bucurestiul e casa mea. Sunt expat, nu emigrant. Iar de cand locuiesc la o ora distanta cu avionul (si la 15 minute de aeroport), am impresia amuzanta ca Istanbulul e un cartier al Bucurestiului.

Insa Istanbulul e mult mai mult decat atat: e un oras imens, divers, aglomerat, modern si decazut, bine unit de reteaua de transport care merge struna si include, printre altele, tramvai, metrou, vapor, funicular, teleferic.

Palatul Dolmabahce

Usa da spre mare

Bosforul

La fel ca la Bangalore, planul meu sa descopar un cartier nou pe saptamana, asa ca dupa un an pot sa spun ca am strabatut mii de kilometri si am acoperit o mare parte din Istanbulul european, cateva insule si cateva cartiere doar din zona asiatica. Sunt fascinata de Bosfor in orice anotimp, dar mai ales cand e soare afara si senin, pescarusii tipa in urma vapoarelor din care calatorii le arunca bucati de covrig, iar marea are alta culoare in fiecare moment. Pe Bosfor sunt si unele dintre cele mai frumoase vile si palate, unele dintre ele muzee, iar restaurantele se intrec sa se cocoate cat mai sus, ca sa ofere renumita priveliste pentru care platesti 5 lire la Stabucks in Bebek si 250 de lire la hotelurile de 4 si 5 stele!

Zona celebra si turistica e Sultan Ahmet (Sultanahmet scriu turcii), unde magazinele de suveniruri ocupa toate strazile, iar turistii veniti din Asia se inghesuie sa viziteze Sfanta Sofia, Palatul Topkapi, Moscheea Albastra, Marele Bazar, Basilica Cisterna si pe negustorii de lampi, esarfe si covoare. La cateva weekend-uri o data, fac ce fac si ma pomenesc in fata Muzeului Sfanta Sofia (Ayasofya zic turcii, sau Hagia Sophia in greceste – o constructie care slaveste intelepciunea, „σοφία”). As putea sa o vizitez iar si iar si mereu cu aceeasi reverenta si emotie.

Ayasofya

Cupola

De curand, o colega cu care vorbeam despre Istanbul, mi-a marturisit ca Sfanta Sofia i se pare cel mai frumos loc. Ca poate o sa rad, dar ea are impresia ca locul acela e magic, ca zidurile Sfintei Sofia sunt izvorul unei linisti si frumuseti multi-seculare absolut palpabile, ca ajungand in locul acela patrunzi intr-un spatiu diferit. Ce m-am bucurat! I-am zis ca as putea sa merg acolo saptamanal, doar sa fiu in locul acela; sa ascult chemarile la rugaciune ale moscheii albastre si sa vad Sfanta Sofia – acea cladire greoaie, eclectica, care sta acolo de o mie de ani si pe care n-au dovedit-o nici razboaiele, nici cutremurele, nici grecii, nici romanii, nici otomanii, nici capitalismul, nici terorismul.

Poate imi place ca imi zice ca se poate sa fii nemuritor si rece, asa cum ma simt inclinata sa fiu eu. Desi sunt muritoare, dar da – rece. Poate fiecare transfera pe Sfanta Sofia ce poate sau nu poate contine. Cine stie? Cert e ca moscheea albastra – „ai vazut una, le-ai vazut pe toate” – sade acolo in curtea ei, completand arhitectonic ansamblul, dar nici pe departe asa de puternica si misterioasa ca Sfanta Sofia. Palatul Topkapi pazeste coltul Cornului de Aur, invizibil de la strada, dar inconjurat de gradini cu platani unde se poate contempla trecerea gloriei lumii. Basilica Cisterna – bine ca ne-a zis Dan Brown de ea! – e partial in renovare, dar ramane un loc misterios si frumos.

Foto: https://www.walksofturkey.com/blog/istanbul/insiders-guide-to-the-basilica-cistern-istanbul

E interesant sa locuiesti intr-un oras turistic. Turcii sunt buni cu profesorii. Nu doar ca avem reducere 50% la restaurante si la magazine de Ziua Educatorului (24 nov), dar cu cardul de profesor obtii un card de acces gratuit la orice muzeu din Turcia care apartine de Ministerul Culturii. Sa tot explorezi, sa tot vizitezi, sa te tot miri de cata istorie se ascunde in locuri si obiecte.

Locuri frumoase: Faralya, Turcia

Am profitat de vacanta de bairam pentru a vizita sudul Turciei, in zona Marii Mediterane. Si, pentru ca am mers cu o colega care e in Turcia de multi ani, nu am ajuns chiar in locurile cele mai umblate (Antalya, Fethiye etc.), nici chiar in locuri considerate „comori ascunse” (Kaş, Datça), ci de-a dreptul in satele unde se presupune ca numai turcii calatoresc.

Cand colega mea a gasit pe net Hotel Faralya eram la capatul nervilor. De trei zile cautam si ne agitam sa aranjam ceva pentru aceasta neasteptata vacanta de bayram, care urma sa fie de trei zile si, brusc, prin ordinul ministrului, se facuse de sapte! Eram la telefon cu colega mea de vreo doua ore, evaluand hoteluri si case de la all-inclusive la camere prafuite din casa bunicilor puse pe Airbnb de nepoteii intreprinzatori. Nimic! Unde mergeau datele, preturile sareau din buget. Unde mergeau preturile, nu se potriveau datele. Ne gandeam inclusiv sa luam o noapte ici, o noapte colo, dar ce vacanta mai e aia?

A venit si momentul cand cineva trebuia sa spuna:

– Stii ceva, pana la urma alta lume isi petrece vacantele la Istanbul si eu incerc sa plec de aici?

Din fericire, colega mea era pregatita cu raspunsul:

– Da, pentru ca nu e vacanta daca nu pleci de acasa!!

Nu ne raspundea nimeni la e-mailuri, asa ca colega a sunat la Hotel Faralya. Era singurul loc care corespundea si ca pret, si ca loc, si ca date. Miracol! Si l-am gasit cu vreo 13 ore inainte sa decoleze avionul, asa ca eram si putin disperate.

– Vai, a zis nenea de la hotel, dar cum e posibil sa ne fi gasit pe net? Nu suntem listati pe niciun site. Suntem un club de yoga cu circuit inchis. Da, sigur ca avem camere. Da, preturile sunt corecte si de banii aia va oferim si mic-dejun si cina, dar sa stiti ca noi gatim vegetarian, da, insa totul organic, legume si fructe crescute la noi in gradina. Va asteptam atunci. Ce ciudat, totusi, ca ne-ati gasit pe net!

Avionul a aterizat la Dalaman, autocarul curat si civilizat de la aeroport ne-a dus la Fethiye cu doar 15 lire, apoi un taxi a pornit cu noi pe crestele muntilor, spre Faralya. Soferul era grozav de vesel, pentru ca trecuse de miezul noptii si voia sa plece acasa si era din Kabak, la 10 min de Faralya.

– Sa stiti ca eu la yoga acolo nu pot sa intru cu masina, ca nu e asfaltat. Dar ii sun pe ei si vin sa va ia.

Masinuta abia urca niste coaste abrupte marginite de pini. In dreapta se ghicea marea, la capatul unei prapastii adanci de 800 de metri. In stanga era piatra, tone de stanca cu aspect de lamele. Taximetristul ne-a lasat la sfarsitul soselei, unde incepea un drum serpuit si prafuit prin padurea de pini. Acolo ne astepta deja un jeep. Din el a coborat un barbat inalt, prietenos.

– Bine ati venit! Va asteptam! Speram sa aveti o vacanta minunata la noi, turuia el in vreme ce ne urca valizele in masina. Pe aici nu e asfaltat pentru ca nu vrem noi. Natura ne ofera atat de mult si noi la tot pasul o siluim. Pe urma, nu vrem sa fie usor de ajuns la noi. Aici e un loc magic si, stiti cum e, ramane magic doar daca nu afla multa lume de el.

Ajunseseram. Cand am coborat din masina, au venit la noi doi catei prietenosi.

– Sa nu va fie frica de ei, da? Sunt cei mai blanzi catei.

Barbatul pornise cu valizele noastre spre o casuta de lemn, cu acoperis de stuf. Colega mea mangaia cateii. Eu eram uluita de numarul stelelor de pe cer. Nu se vedeau doar stele, ci galaxii intregi, calea lactee parca era desenata, puteai sa crezi ca le vei atinge daca intinzi mana. Apoi am auzit marea. Apoi am vazut hamacul, leaganul, patul de afara. Gazda noastra a zambit:

– Bine ati venit in paradis. Dar sa nu va treaca prin cap sa dormiti afara. Chiar si in paradis e plin de tantari si alte ganganii!

Chioscul de relaxare

Plaja

Ca sa invatam turca

Vedere de la micul dejun

Apusul de fiecare zi

Piscina vecinilor de mai sus

Pinul

Si in paradis sunt tantari

 

 

 

Iznik

Iznik. A small place with a huge history. Formerly known as Niceea/ Nikaia, home to the Iznik tiles that Mimar Sinan made famous by using them inside the Blue Mosque. Former Byzantine city, enclosed by thick walls that are still standing today. Conquered by the Ottomans, who preserved some of the old art and monuments. Two Christian/Roman churches survived as ruins. Another one was saved by its early transformation into a mosque.
Small and quiet town on the banks of the Iznik Lake, at the foot of the Iznik/Flag Hill.
A few schools; windows and balconies with roses and geraniums, a few mosques, a few restaurants. Calls to prayer five times a day, people fasting for Ramadan. Friendly women who welcome us to their town. Outgoing ceramic artists, who don’t hesitate to show us the secrets of their craft, even if at the end we leave the shop empty-handed.
Archaeology and daily life. A column with a gorgeous capitel fallen on the side. Somebody has built a house with bricks taken from the old Roman Theatre. A skeleton was dug out in the process. Past and present.
The past is quiet; the present – respectful.
„In a small town, many mouths talk, but only a few heads think.” In Iznik, when they talk to us, it’s to say welcome and please and here you are, or to apologize that they cannot serve us the world’s most wanted „peymacun” (cheese pita) before sunset.

Iznik ceramics

How it’s made

The old city gates

Ramazan pita

Old Roman Theatre

The Green Mosque

25 000 de pasi

Primavara a venit si cu ea magnoliile inflorite! Sambata trecuta, ratacindu-ne prin hatisul cartierelor din partea asiatica, am dat nas in nas cu EA: o magnolie uriasa, inflorita, cu flori imense, grase si roz. Din pacate era dupa un gard, chiar inainte ca noi sa facem stanga, sau dreapta, oricum am vazut-o din fuga si am ramas cu bucuria ca exista si cu gandul sa ma intorc poate s-o vad weekendul viitor.

Zis si facut: telul zilei de sambata a fost sa ma intorc la magnolie. Si sa explorez cartierele din zona asiatica a Istanbulului.

Am pornit din Kadıköy, unde ne lasa microbuzul scolii. Uluitor de orientata, am ajuns numaidecat in bulevardul Bağdat, acest 5th Avenue, marginit de case scumpe, cu marea pe o latura si intesat de magazine si restaurante. Era cald, iar bulevardul era plin de lume deja. Weekendul in Istanbul incepe cu kahvaltı, micul-dejun turcesc „cu de toate”, la care te asezi la ora 10 si te mai ridici la 14, cand te rostogolesti spre casa, satul.

Kahvaltı insa e bun cand il imparti cu prietenii, asa ca am pornit mai departe fara regrete. In fond, cautam o magnolie.

E interesant cum un astfel de tel, pana la urma autoimpus si aiurea, te poate tine pe directie ore in sir. In afara de o pauza de cafea, cand am profitat de ocazie sa studiez harta si sa ma orientez putin in spatiu, timp de 4 ore nu am facut decat sa merg. Am localizat usor strada din care am intrat in bulevard. Am refacut traseul inapoi pana la o bifurcatie, un pasaj subteran unde am luat-o la dreapta. Mai mult ca sigur ca trebuia sa o fi luat la stanga. De la dreapta incolo totul a devenit nou – strazi si case si blocuri pe care nu le mai vazusem in viata mea si care semanau cand cu cartierul Tei, cand cu Malleswaram, cand cu Bucurestiul copilariei mele, cand cu nimic… pana cand picioarele mele au inceput sa tipe ca vor o pauza! Vazusem o multime de copaci infloriti si exact doua magnolii minuscule, dar totusi foarte frumoase.

Duminica, microbuzul ne-a lasat pe malul european al Bosforului, la Parcul Emirgan. Acest parc e celebru pentru expozitia anuala de lalele, dar anul acesta e inca frig (avem cam 13-14 grade in medie) si lalelele abia se plantau. Totusi parcul (care acopera un deal intreg si e absolut imens si partial neingrijit, ca o gradina locuita de spiridusi) forfotea de lume iesita la picnic si, mai ales, de mirese si… logodnice! Am aflat azi ca „miresele” in rochii albe faceau poze de nunta, in vreme ce acelea care mie mi s-au parut mai interesante, in rochii mov si albastre, sarbatoreau logodna. Oricum, densitatea lor era asa de mare ca am avut toata admiratia pentru fotografii care au reusit sa prinda in poze doar un singur cuplu, nu vreo 3-4 deodata!

Logodna in gradina japoneza

Dupa lalele, narcise si mirese, a venit momentul sa plec in cautarea gradinii japoneze, pe care o vazusem din microbuz. Desigur, tot intesata de cupluri si fotografi, dar frumoasa cum numai gradinile japoneze stiu sa fie, cu apa ei si puntea ei de lemn, cu pavilionul si trandafirul japonez si doi ciresi infloriti (さくら) care mi-au sters din minte magnoliile pentru o vreme!

Dupa ce am recitat Rondelul apei din orgada japonezului, zambind la gandul ca si eu urma sa schimb aceasta experienta „intr-o cascada de consoane si vocale” destul de curand, m-am asezat la o vorba cu ciresul (mono no aware), incercand sa inteleg efemeritatea vietii si a frumusetii, natura frumusetii si daca momentele ah! ale vietii sunt mai frumoase atunci cand sunt impartasite. E greu sa povestesti florile de cires, dar mi-am facut un selfie ca „Cireşar” stiind ca acesta e unul din momentele care-mi vor vizita amintirea (flash upon that inward eye, zice William Wordsworth) si bucura sufletul multa vreme de acum incolo.

Asa s-a facut ca ora 2, cand busul pleca inapoi spre campus, m-a gasit in contemplarea ciresului si complet nepregatita sa plec acasa, mai ales ca magnolia nu o gasisem inca. Deci, cu harta in mana, m-am asezat sa fac un traseu pentru restul zilei si a iesit asa:

• Rumeli Hisarı – fortareata de pe Bosfor care a ajutat in 1453 la asediul Constantinopolelui si a servit apoi ca punct vamal si chiar inchisoare.
• Bebek – o zona fitoasa, cu terase, restaurante si port pentru iahturi, despre care citesc adesea pe grupul Foreign Women of Istanbul :>
• Arnavutköy – cartierul cu cladiri din epoca otomana, acum celebru pentru cafenelele si restaurantele lui elegante cu vedere la Bosfor si pentru stradutele inguste care urca in nestire deal dupa deal.
• Ortaköy – despre care stiam doar ca acolo se afla clubul Reina, unde a avut loc atacul terorist de pe 1 ianuarie si ca tot acolo e o celebra moschee (nu stiam de targul din jurul ei; o nebunie de lume, tarabe, margele de sticla colorata si kebab!!)
• Beşiktaş – cartierul poate cel mai european, plin zi si noapte de turisti si localnici, dar si locul de unde puteam lua o barca inapoi spre Asia si spre casa.

Par cam multe locuri de vazut intr-o zi si a fost bine ca, desi m-am uitat pe harta, nu i-am dat sa calculeze distanta (20 km) intre locul unde ma aflam si debarcaderul de unde urma sa iau feribotul spre partea asiatica. Mai mult ca sigur as fi renuntat, dar asa, nestiutoare, din aproape in aproape, cu cascare de gura la Bosforul de un albastru uluitor vazut de sus, de pe zidurile fortaretei; cu un popas la magazinul Macrocenter care are branzeturi frantuzesti, vinuri scumpe si produse de PORC (!!); cu poze la vapoare, cu ochii la lume, cu gandul la magnolii, cu entuziasm ca era soare (dar si un vant rece, taios) – din pas in pas am ajuns prin toate aceste locuri si am admirat moscheea Ortakoy in lumina de ora 6 dupa-amiaza, care e poate cea mai frumoasa lumina – nici apus, nici zi plina.

Voiam sa renunt si sa iau un autobuz cand am vazut-o. Era chiar magnolia dupa care pornisem – crengile se aplecasera de atatea flori si frumusetea ei iti taia respiratia. Am stat la coada sa o pozez, dovada ca istanbulezii sunt poeti!

Cu puterile reinnoite, am pornit spre barca mea, pas cu pas, cu ochii larg deschisi, cu capul zumzaind de ganduri. Visam deja la ceaiul de pe vapor si la ora pe care o aveam de stat in bus in drum spre casa.

Daca m-am simtit in siguranta? 100%. Am trecut pe langa Reina – locul atentatului din ianuarie. E din nou deschis si lumea continua sa mearga acolo la masa sau la discoteca. Am strabatut cele mai de lux zone, unde am vazut Lamborghini langa Porsche, langa Mercedes si Rolls Royce (all stuck in traffic, btw). Am umblat printre femei cu basma si femei cu capul descoperit, am trecut pe langa terase unde se bea vin si pe langa masute unde la fel de multa lume bea ceai. Mi-e greu sa-mi inchipui ca sunt mai in pericol aici decat in orice alt mare oras al lumii. Vazand oamenii atat de diversi si de frumosi, energia si vibratia orasului, frumusetea locurilor mi-e greu sa ma gandesc la terorism si frica. Ma gandesc, asta da, la maretie si decadere, la miile de ani de istorie pe care le-a vazut acest loc, la toate transformarile prin care a trecut si care sigur locuitorilor de la acea vreme le vor fi parut sfarsitul lumii.

Kerala, India

I se mai zice „pamantul lui Dumnezeu” sau „God’s own country”, poate pentru ca e crestina, dar mai ales pentru e deosebit de frumoasa.

Kerala e un stat din sudul Indiei, care se intinde pe coasta Malabar, pe malul Oceanului Indian. E renumita pentru mancare (Malabar fish curry e delicios, la fel toate curry-urile care au in componenta nuca sau lapte de cocos) si pentru excursiile cu vaporasul pe „backwaters”, niste canale marginite de palmieri, orezarii si sate de pescari.

Am ajuns in Kerala venind din Sri Lanka. In Lanka ne-a plouat mult, s-a nimerit un muson neobisnuit pentru aceasta perioada a anului, asa ca Craciunul pe plaja s-a transformat intr-o feerie uda, iar cetatea Sigiriya am vazut-o uzi pana la piele, de ne-am stors apoi hainele, ca sa putem urca in masina.

Dealtfel frumoasa Sri Lanka, dar sunt convinsa ca vazut pe vreme buna va  cu totul altceva.

Kerala ne-a intampinat luminoasa, calda, insorita. Ahhh, numai de nu ne-ar urmari ploaia.

Hotelul Gago Inn, parcul national Thenmala (deplorabil), apoi Allepey.

Allepey Backwaters

In masina, prin satele din Kerala, impreuna cu soferul Safir. Cald, soare, lumina aceea teribila a oraselor cu iesire la mare. Pe strazi umblau femei in sari si barbati in dhoti, fusta aceea care in alte locuri se numeste sarong si pe care si-o flutura necontenit, incat mereu te temi ca vei vedea mai mult decat ti-ai dori din anatomia masculina. Orasul Allepey sau Allapuzha, portughez, primitor, frumos ca o bijuterie. O multime de canale, o ploaie de oferte de transport – de la barci colorate de pescari la houseboats luxoase, cu dormitor, baie si bucatarie.

Zi de vis pe plaja Kovalam din Trivandrum: indienii se imbaiaza, cum stim, imbracati. Plaja e complet neutilizata, nimeni nu vinde sucuri, inghetata, nu sunt terase. In schimb, in drum spre plaja apar ici si colo magazinele de suveniruri din Cashmir, unde preturile incep asa de sus, ca orice negociere se termina inevitabil in favoarea vanzatorului. Dupa obiceiul meu, ochesc o librarie si ma apuc s-o cercetez. Atunci prietenii mei ochesc o cafenea langa librarie. E paradisul. Terasa e doar a noastra si vederea spre mare, palmieri si ceea ce pare o padure de bougainvillea ne taie rasuflarea. Cafeaua e buna si servesc hamburgeri si pizza, ceea ce ma fericeste, caci sunt satula de curry. Hotelul se numeste Turtle on the Beach, iar accesul la piscina e gratis desi nu suntem clienti.

Plaja Kovalam la apus

Templul Oachira, in regiunea Kollam. Cautand un templu hindus intr-o regiune crestina/ musulmana a Indiei, ajungem la templul Oachira, un complex in aer liber: trei copaci banyan antici, deveniti altar pentru preotii care oficiaza in prima zi a anului un ritual de binecuvantare a anului nou. Acest templu-loc de pelerinaj mi s-a parut cel mai pagan loc pe care l-am vazut vreodata. Pagan in sensul acela de inchinare / imbunare a unor zei incruntati. Copacii banyan, se spune, au in jur de 5000 de ani, la fel si ritualurile de la templu. Este un templu inchinat zeului Brahma, creatorul, cel mai vechi zeu al hindusilor, care nu primeste inchinare direct decat in 2-3 parti ale Indiei. Pelerinii erau si cersetori si dormeau sau dormisera acolo, sub cerul liber. Femei batrane in sariuri, barbati sfinti (sadhu), sau astrologi grabiti sa ne citeasca viitorul – locul viermuia de oameni. Langa el se inalta, ecumenic, Moscheea Oachira.

Preoții oficiază solemn, în fustele lor portocalii, aducând ofrande de mâini și picioare de lemn pentru vindecarea acelor bucăți din corp care nu mai funționează corect. Aproape voodoo, aproape greu de crezut, dar așa e India; te urci în mașină, conduci pe o șosea impecabilă care se termină într-un drum de nisip și nimerești deodată în spațiul acesta sacru și murdar, în care lucrurile curg neschimbate de cinci mii de ani, în vreme ce de la taraba de alături poți să-ți iei un Pepsi.

M-a cutremurat alăturarea timpurilor: atunci și acum. Cum va fi fost lumea când s-a construit Isurumunya, un templu în Anuradhapura unde au fost adăpostiți câteva sute de copii? Cum se vede lumea când ești pelerin la Oachira? Să fim serioși; mie-mi semănau a cerșetori, iar complexul templului a Curtea Miracolelor. Să fi fost în Franța plăteam intrare și am fi avut demult acolo un sit UNESCO. Fiind în Kollam, oamenii își văd de treburi la câțiva metri de mit. Așa e în India; totul poate să coexiste. Ea nu e în nici un fel pentru că e în toate felurile simultan.

Zece zile ca un an, zece zile ca o clipa.

Prietenii mei intelegeau acum povestile mele despre India. Deficitul de atentie, neseriozitatea cronica, imposibilitatea unor asteptari vestice (gen farmacii, bere la restaurant, terase pe plaja, cafea buna) de la locul acesta cu totul diferit, cu totul uimitor. Au simtit si ei, ca si mine, ca India iti intra in suflet si te cucereste asa cum e: zuza, colorata, zgomotoasa, poluata, imprevizibila. Ca oamenii isi dau cu stangul in dreptul cu bune intentii, ca ar fi o mare pierdere ca India sa se globalizeze si mcdonaldizeze vreodata.

Si ziua aceea cand ne-am intors de la Allepey pe drumul cel mai lung, prin sate, pe la temple, oprind din plaja in plaja, curiosi, pana cand am oprit la un lac unde Vio s-a apucat sa pozeze pasari si a fost indata poftit in batatura de o familie care-si avea gospodaria pe malul acelui lac. Ospitalitate indiana, ospitalitate romaneasca. Fara sa stea pe ganduri, Vio si Dana le-au pregatit oamenilor un pachetel cu dulciuri din rezerva pe care o aveam pentru drum. Ultima imagine a fost a acelei familii simpatice, privind dupa masina noastra rosie in vreme ce rontaiau burfi.

Am inteles ca traind printre indieni mi-am dezvoltat un mod brutal de a vorbi, partial determinat de nevoia de a ma face inteleasa intr-o engleza cat mai simpla si partial de lentoarea si dezorientarea oamenilor de aici, care promit si uita, zic si nu fac, nu au cuvant, sunt neseriosi.

La plecare, soferul mi-a luat, indatoritor, valiza. M-a insotit pana la masina, mi-a deschis zambitor usa, am urcat, m-a intrebat cum sa potriveasca aerul comditionat ca sa-mi fie bine. Dupa ce am pornit, o bataie in geam: valiza mea o uitase pe trotuar :))

Ganesh, zeul intelepciunii si-al inceputurilor fericite

2014, anul calului de lemn

A fost cum e întotdeauna: avionul a zburat, vacanța s-a sfârșit și am ajuns acasă.

La Delhi, ceață, frig, claxoane, totul cenușiu, oameni triști, cerșetori. Un hotel mișto (Woodcastle), o mașină cu șofer care ne-a plimbat pe la ce era de văzut… și Taj Mahalul.

A fost chiar ca într-o poveste, ca în cărțile mele cu Păcălici. Hindusul și hindusa cei exotici îmi sunt acum vecini. Îmbulzeală, cămile, un ghid nesuferit. Dar a meritat. A dream come true.

Construcția e de o frumusețe desavârșită. Dacă găsești un loc să te așezi și să te bucuri că ești acolo, înțelegi poate cât trebuie s-o fi iubit Shah Jahan pe soția lui Mumtaz Mahal. Sau înțelegi că Shah Jahan avea mulți bani, o necuprinsă dorință de mărire și arhitecți pricepuți. Când începi să te uiți la detalii, uiți de timp și te trezești pe nesimțite transportat înapoi în secolul 17. Pietre nestemate, versete din Coran, o marmură albă care-și schimbă culoarea în funcție de lumină. Finețea detaliilor e uimitoare. Înghesuiala, lumea pestriță, cozile infinite nici nu mai contează.

Și-apoi Mussoorie! Shadab trezit de la cinci ca sa ne aștepte la tren la 12:40. A spălat mașina, s-a învârtit în loc și a fost în Dehradun de la 10. Parcă ieri plecasem: în afară de Saif, care a crescut, nu s-a schimbat nimic. Shadab și-a găsit numaidecât un nou erou în persoana lui Iulius. Papa, mai stins ca anul trecut pentru că a fost bolnav; mama, neschimbată; fosta mireasă – gravidă. Viața își urmează cursul acolo unde curge. În alte locuri pare că stagnează.

Al doilea Revelion la Mussoorie… insist cu revelioanele în locuri unde nu exista conceptul vestic de revelion! Totuși acest An Nou a fost mai reușit ca cel precedent, fie și datorită faptului că am ieșit din casă. Cu Shadab și amicul lui, Umed, ne-am plimbat pe Camel Back Road și-am văzut artificii. Nimic spectaculos, pentru că pur și simplu acolo faza cu anul nou nu contează. Le-am luat la fete vată pe băț, apoi a fost un nou an.

Oricum, e limpede că din experiența anului trecut am învățat la ce să mă aștept. Mama, Olga și Iulius au fost luați pe sus de valul de frig și amețiți de mâncarea iute. Eu eram ca acasă, ei erau ca mine anul trecut.

De ce nu au geam la baie?

Cum să nu se șteargă cu hârtie igienică?

De ce nu e cald în casă?

Gravida de ce umblă cu picioarele goale?

Și ei din ce trăiesc?

De ce nu sunt de cuvânt?

Eu, beyond all that, țopăiam ca o focă de fericire. Chiar mi-s dragi, chiar mă simt bine acolo.

–          Gagica mea s-a supărat pe mine că i-am zis că e grasă, i-a mărturisit Shadab lui Iulius.

–          Mare greșeală. Niciodată să nu-i spui unei fete că e grasă, a zis guru Iulius. Nici măcar lui sor-mea, care evident e grasă!

Ei au râs, eu m-am întristat.

Asta lovește ochiul: că sunt evident grasă.

Pentru anul 2014 cuvântul este ECHILIBRU.

Rezoluția este să fiu zveltă.

A câta oară?

Să vorbesc hindi.

Și să-mi petrec Revelionul 2015 undeva unde e cald. Deși când apare Shadab, e cald și la Mussoorie.

Despre Goa, cu mult drag

Cand colegul meu de serviciu, Razvan, avea id-ul razvangoa, in anul 2003, habar nu aveam ce e Goa si nici explicatiile lui nu m-au lamurit. Un loc in India unde e muzica si distractie si plaja. India mi s-a parut multa vreme o tara care nu exista; o combinatie fantasmagorica de hindusi cu turban si amerindieni. Imi imaginam un mare club, un Bamboo desantat labartat pe malul marii, nisip, femei bete cu parul despletit, stroboscoape si jocuri de lumini, halucinatii. Nu fusesem inca nici la Vama Veche (si deja Vama incepea sa nu mai fie ce fusese), asa ca nu aveam termen de comparatie pentru tineret hippie care-si traieste viata pe plaja.

Azi Goa nu mai e deloc decadenta. Legile s-au inasprit, politia patruleaza pe plaja zilnic, pescarii fumeaza marihuana in coliba lor, fara sa se incurce cu turistii albi ca laptele, infasurati in carpe colorate, cu parul despletit si bindi in frunte, care inca insista sa fie hippie. Drogurile si alcoolismul sunt o problema mai mare in Goa decat in celelalte state indiene, conform declaratiilor oficiale; cu toate astea, niciunde nu cumperi bautura pe toate drumurile ca in satele din Goa, iar alcoolul local, feni, o tuica de caju sau cocos, face explozie in gura. Ca turist in Goa, esti mai rasfatat decat in orice loc din India: ai multa libertate, nu se uita lumea la tine ca la urs, ai acces la produsele vestice cu care esti obisnuit si cred ca daca tot ce vezi din India este Goa, atunci vei ramane cu impresia ca India e „ca la noi, doar ca mai mizerie”.

Dupa 500 de ani sub portughezi, Goa e cel mai putin indian dintre statele Indiei; e statul unde barbatii sunt egali cu femeile prin lege, unde vaduvele nu trebuie sa moara pe mormantul sotului (ba chiar ii mostenesc binemersi averea, daca exista!), unde se intampla frecvent casatorii din dragoste, femeile poarta rochii care le dezvelesc pana la genunchi picioarele, iar localnicii se numesc Joao, Antonio, Maria Fernanda, Carolina, Joaquim Barreto Cardinho, desi arata pe dinafara exact ca N. M. Sivakumar, Preeti, Radhika, Laxmi si Krishnamurti – vecinii lor din Kerala sau Karnataka.

Ceea ce ii face pe turisti sa revina (sau sa ramana, transformandu-se astfel in localnici sezonieri) este susegad. Viata in Goa este guvernata de susegad – un cuvant care provine din portughezul sosegado  si inseamna pasnic, linistit, netulburat, sau, in pasareasca moderna, chillax. Soarele rasare si apune peste plajele tolanite si calde; casele se darama si inalta an de an, la fiecare muson; totul are un ritm si un ritual care te prinde si te poarta cu sine, zi dupa zi, pana la infinit.

   

Neschimbata

Profit de vacanta in Bucuresti si ma plimb. Pe Calea Victoriei de la un capat la altul. Pe la Ateneu. Prin Crangasi. Pe Podul Basarab, care ma emotioneaza ca-n prima zi. Prin Pantelimon si Colentina. Prin Titan. Prin Cotroceni. Prin Bucurestii Noi. Pe la Snagov. Numai in Drumul Taberei n-am ajuns inca si nici Balaurei nu i-am raspuns la telefon… (am un telefon mai retro asa, pe care nu-l aud decat daca-l vad).

Profit de vacanta si casc gura. Pe la Human Body, la Antipa. Pe la Muzeul de Arta. Pe la muzicile din Piata Revolutiei. Pe la magazine. Pe la „Martorii lui Charlie”, in care joaca minunata mea Ina (nici nu te-am intrebat cum a fost la Cannes, dar ne mai vedem!!). Pe la metrou. Prin troleibuze.

Si vad. Vad multe covrigarii, enorm de multe, mai multe decat Mega Image-urile care deja sunt incredibil de multe (in curand vom gasi unul si-n paharul cu periute de dinti, vorba catavencilor). Vad bere cu lamaie mai multa decat curgea prin halbele noastre anul trecut. Vad fete care se imbraca ca niste fetite, cu fuste colorate si funde in par. Vad multi oameni vorbind singuri pe strada, fie din pricina schizofreniei paranoide (pe care mi-a invocat-o un nene ca sa primeasca pomana), fie pentru ca au bluetooth. Vad multi oameni care cersesc. Vad cladiri frumoase renovate si cladiri care stau sa cada. Vad ordine in trafic, vad copaci de care mi-a fost dor (nuc, salcam, tei), vad alt fel de ceruri si de nori decat am vazut in ultimul an.

La Snagov m-a intepat un paianjen si de o saptamana vad si multe cabinete medicale si farmacii, deocamdata cam fara succes, ceea ce ma enerveaza.

Mi se spune ca sunt neschimbata, ca am un „zen de India”, ca parca n-am plecat niciodata.

E minunat sa te intorci si sa primesti atata atentie si dragoste, asta e tot ce pot sa spun. Mi-nu-nat!

Yokohama

„Mie mi-a zis Christina ca pleaca la Yokohama”, zice Zeenat deunazi, „dar m-am gandit ca e un cartier prin Bangalore.”

Nu era, a fost chiar Tara Soarelui-Rasare si am stat acolo 5 zile, la conferinta Flat Classroom.

Pe scurt, Flat Classroom e o conferinta de tehnologie. Am vorbit despre instrumente online care le pot fi de folos profesorilor si elevilor, de instrumente cu ajutorul carora putem colabora si extinde clasa la una cu elevi din toata lumea conectati la internet in acelasi moment („google hangout” e folositor la asa ceva) si despre cum putem schimba lumea.

Yokohama e o suburbie a orasului Tokio, asa ca in prima zi am calatorit prin Tokio cu metroul, pe linia Yamanote (linia circulara).

Fireste ca in Japonia totul e fara cusur. Trenurile vin si pleaca la ora potrivita, iar oamenii le asteapta aliniati in coada pe intervalele trasate cu linii galbene pe jos. Este aglomeratie, dar nu galagie. Uneori mi se pare ca japonezii vorbesc pe alta frecventa, fiindca pare totul silentios asa, chiar si masele de oameni care se plimba sambata seara prin China Town.

In metrou, japonezii dorm. Dorm asa de adanc, ca metroul ii zgaltaie de la stanga la dreapta, ca pe manechine. Calatoresc cu orele, iar primavara si iarna poarta peste gura si nas o masca alba, care pe unii ii face sa semene leit cu Omul Invizibil (masca, palarie, ochelari de soare). Din pricina manechinelor cu masca, uneori aveam impresia ca sunt intr-un tren-cimitir. Apoi ma cuprindea si pe mine toropeala si deveneam un manechin fara masca.

Mi-a placut foarte mult Yokohama. Mi-a placut portul, cu vapoarele lui si mi-au placut bulevardele largi si perfecte, unde se circula ca la carte.

Japonezii sunt foarte respectuosi. Se inclina la tot pasul. Barbatii mi s-au parut foarte aratosi, femeile – ca niste papusi. Copiii sunt adorabili. Se imbraca in stil occidental si cumva frantuzesc. Doar la templu am vazut fete in chimono, pentru anumite ceremonii.

Casierii, femeia de la bilete, ospatarii de la restaurantele unde suhi vine adus de o banda rulanta si, in general, toti oamenii din industria serviciilor, canta. Sau intoneaza vorbe in limba japoneza pe un ton cantat din care nu auzeam decat, repetat, goziemasita si kudasai – niste structuri de politete ale limbii. Toate inscriptiile sunt in kanji, hiragana si – uneori – engleza. La magazine totul e in japoneza, deci e o aventura sa cumperi orice mancare la punga sau la cutie. In general oamenii nu vorbesc engleza si nu-si bat capul cu turistii, desi sigur ca sunt strivitor de amabili.

Mi s-a parut un loc bizar, extrem de bine organizat, insa cumva lipsit de suflet, de parca toti ar fi mers incoace si incolo pe sinele lor, fara sa se intersecteze niciodata, necondusi de nimic, necautand nimic, negasind nimic, la infinit.

Asa a aflat Zeenat ca Yokohama nu e un cartier din Bangalore.

Singapore iti adoarme vigilenta

Ori de cate ori citesc Dilema Veche ma simt enorm de proasta pentru ca nu stiu sa ma exprim elevat si nici sa trag concluzii antropologice si filozofice din ceea ce vad si experimentez. Cu alte cuvinte, nu stiu sa vad, sau poate nu stiu sa cuget, ori – varianta cea mai de dorit – nu stiu sa exprim. Cu toate acestea, insist sa va expun impresiile mele despre Singapore – asa cum l-am vazut eu, de joi pana duminica, 17-20 ianuarie, 2013.

Viata pe plaiuri singaporeze merita experimentata over and over again, deoarece este din filmele SF. Desi nu m-am nascut alaltaieri (ba chiar au inceput sa se cam adune adune anii de la acel fericit moment din iarna lui ’79), cred ca lui Vio si Danei le-a fost putin rusine sa mearga cu mine pe strada, mai ales in prima zi, cand ma miram ca proasta de tot: de la femeile in pantaloni scurti pana la mall-uri, reclame si metrou.

Singapore este triumful ingineriei si al controlului. Big Brother te priveste prin ochiul rece al camerelor de luat vederi, in vreme ce-ti pune la dispozitie cu larghete mall-uri, autostrazi, zgarie-nori si transport in comun impecabil. Pentru mine a fost ca un reality show, ori ca un joc de copii din acela unde pui laolalta casute, sosele si masini. Acolo da „pattern”! Se simte mana designerului, conceptul, Singapore e facut, nu nascut. Mi-a placut foarte mult senzatia de siguranta si confort pe care ti-o da! In acelasi timp, cum zicea si Dana, iti adoarme incetisor vigilenta. Vegetatia este superba si am avut noroc de vreme buna si foarte buna, ceea ce ne-a permis sa ne plimbam.

Gardens by the Bay este triumful ingineriei asupra naturii. Și expoziția universală de la Paris din 1900 happening over and over again…

E frumos. E impresionant. Este perfect. Are păcatele capitaliste sau consumiste pe care le uitasem: prostituție, adolescenți care fumeaza, internet cafe-uri întunecoase, sex-shop-uri, viață de noapte. Are lumini și culori și forme și pești și păsări și nuferi în mijlocul orașului. Are crocodili de lemn și copaci de metal cu beculețe colorate și vârtej de apă într-o semi-sferă de plastic și mall subteran conectat prin stații de metrou, unde se vând numai produse scumpe și foarte scumpe. Are Mica Chină și Mica Indie și Micul Orient Apropiat și musulman și Micul City of London și Micul Drumul Taberei, cu blocuri și pizerii la parter… Are un sistem de transport care funcționează impecabil. Este „the fine city”, nu doar pentru ca e frumos, ci si pentru ca se dau amenzi pentru orice. Deviza lor este „safety first.” O alta deviza: Low crime does not mean zero crime.

Camerele de luat vederi te privesc oriunde ai merge. Pe stradă nu vezi decât frunze căzute. Trotuarele se spală cu șampon. Tractoarele și orice alt utilaj agricol sunt obligate să-și spele roțile înainte de a ieși pe drumurile publice.

Cetățenii singaporezi care au timp să-și mai facă griji și pentru asta, își fac griji pentru condițiile de viață ale indienilor care vin la Singapore să lucreze în construcții. Nu-i putem înghesui într-un camion, ca pe vite; hai să le dăm un autocar să-i ducă la muncă. Nu putem să-i culcăm în barăci, sunt și ei oameni. Dar chiar și așa, le e de o sută de ori mai bine aici decât în țara lor. Și ce le oferim noi, sunt exact condițiile cu care sunt obișnuiți, obiectează cineva. Poate că da, concede singaporezul ghiftuit și sensibil, dar pentru noi sunt condiții inumane. Și nu avem dreptul să ținem alte ființe omenești în condiții inumane de viață, doar pentru că nu cunosc nimic mai bun. Suntem datori să le oferim condiții decente.

Au fost patru zile ca o saptamana! Mi-au placut gradinile cu pomi de metal si lumina, pasarea care intindeeeeea gatul sa prinda peste, mi-au placut artificiile din cartierul chinezesc. Workshopul a fost grozav, a meritat fiecare minut, m-am intors mai luminata decat am plecat.

E amuzant, ca uneori uit ca am fost la workshop si cred ca am fost la Vio si la Dana!! De aceea cand m-au intrebat la scoala le-am vorbit de sarmale, in loc de concepte.

Poza e facuta de Vio, care scrie despre Singapore si alte destinatii din Asia de Sud Est pe blogul lui.

Vacanta in vacanta

Prima data cand am plecat in vacanta in India am avut senzatia ca ma dezintegrez. De-abia ma asamblasem aici, de-abia stiam si eu cine sunt – profa aia de engleza care uneori uita sa mearga dreapta si alteori indreapta spinarea de mai are putin si cade pe spate  „I like the way you walk, Christina, so proud” – si deodata ma trezesc cu scoala inchisa si bilete la un tren indian, care avea sa ma poarte prin India vreme de sapte ore, catre undeva unde nu ma astepta nimeni. Brr!

Unde ma duc? Ce caut? Cum e posibil sa ai vacanta de la vacanta, fiindca toata povestea asta cu India inca imi parea o mare vacanta… cine sunt eu era acasa, plutea fantomatic pe Magheru si prin 1 Mai, se ducea la scoala in Pipera-Tunari si isi locuia trecutul.

Unde ma duc? Cine ma duc? Cand m-am trezit la 5 dimineata sa iau taxiul spre gara numita Majestic, pe care doar cu o seara inainte o localizasem pe harta si unde habar nu aveam sa ajung, depindeam total de bunatatea necunoscutilor – stiam ca trebuie sa tin bine de mine, ca sa nu strig „Gata, deajuns! Vreau acasa, la mama, unde e totul familiar si previzibil si unde nu umbla indieni pe strada!” M-am tinut, n-am strigat, m-am dus si m-am intors, iar la intoarcere Bangalore mi s-a parut cu adevarat casa mea; sora mea indianca mi-a trimis sms de bun venit si m-a asteptat cu cina si stiam perfect cine sunt si cu ce treburi ma aflu printre indieni. Cand soferul de ricsa mi-a cerut 350 de rupii ca sa ma duca in Hebbal i-am ras in nas si i-am zis, foarte sigura pe mine, cred ca glumesti; e un drum de 120 de rupii pe ceas, hai sa zicem ca e 10 seara si te iert de ceas, dar peste 200 nu pupi de la mine. Trei secunde mai tarziu clatina din cap aprobator (the Indian head bob or bobble, wobble, shake), iar eu ma aflam confortabil instalata pe canapeaua din spate, zburand prin traficul haotic catre… casa!

Apoi am plecat iar – Mumbai/ Bombay a fost destinatia, dar era un grup organizat, un workshop de la scoala, deci mult mai putin destabilizator, sau poate deja ma asamblasem bine de partea asta a lumii, cine stie?

Oricum, din Bombay n-am vazut mai nimic; seamana cu Bucurestiul la prafuiala si la aspectul caselor si blocurilor, dar e si imens, mizer si urat mirositor pe alocuri, in vreme ce e colonial si exotic pe alte locuri. Ca India.

Acum iar zace o valiza desfacuta pe patul meu, caci maine plec la Mussoorie, via New Delhi. North India ma asteapta, acolo e o alta lume, „noi” suntem South India, „ei” sunt altfel; noi vorbim engleza, ei vorbesc hindi, noi mancam iute si delicios, ei mananca iute si plictisitor, noi suntem primitori si toleranti, ei sunt inchisi si ingusti la mine… in fine, intelegeti ideea, e  momentul sa verific personal aceste spuse pe care le tot aud de sase luni incoace.

Oricum as da-o, nu sunt turist in India. Fiindca nu am venit aici cu mintea de turist, ci cu mintea de om care aici isi are casa pentru o vreme indelungata. M-am straduit cu voinicie sa trec peste toate socurile culturale cat mai repede, sa inteleg unde am ajuns, sa deslusesc istoria si geografia locului pe cat posibil si sa spun „Mujko malum nehi” in loc de „I don’t understand”.

Nu pretind ca am inteles, dar m-am adaptat. Si e remarcabil totusi cat de familiare mi-au devenit locurile, obiceiurile si povestile. Ma uit la temple cu alti ochi, aud muzica cu alte urechi, recunosc unele cantece din filme.

N-ar fi fost posibil, daca n-as fi primit o sora aici. O sora musulmana intr-o lume hindusa, care m-a inclus in povestile ei; o sora care mi-a deschis ochii si mintea.

N-ar fi fost posibil, daca n-as fi primit o prietena hindusa din casta de sus, a brahminilor, care mi-a impartasit istorii din Ramayana si mi-a deslusit geografia unui Bangalore care nu mai exista. Gratie ei ma misc prin prezent si trecut, asa cum te misti intr-un oras „al tau.”

N-ar fi fost posibil, daca n-as fi primit un Johnny Bravo atlet si ateu, care a venit aici din alta lume, ca si mine, si tot ca si mine a inceput prin a iubi ceea ce era departe de a intelege.

Acum ca plec iar in vacanta si e vacanta „aia grea”, cu anul nou, decizia reinnoita de a merge la sala si tot alaiul de vise de schimbare, trebuie sa le multumesc. Daca India mi se potriveste si sunt fericita, este si datorita lor.

Meru Cabs

Aici taxiul se cheama cu minim o ora inainte. Daca vrei masina inainte de o ora, platesti o taxa de urgenta. Orasul e mare, distantele sunt mari, nu stiu care e explicatia.

Oricum, la Meru am sunat de trei ori. O data nu aveau masina. O data cand am mers la gara sa plec la Chennai. Si azi.

– Good morning, Miss Christine, what can I do for you? s-a auzit o voce prietenoasa de barbat.

Am solicitat masina, stiau deja adresa. Intr-un minut aveam masina rezervata. Apoi, cu 20 min inainte de ora promisa te suna soferul sa confirme adresa si, eventual front gate, back gate etc.  adica un fel de Drumul Taberei, George patru cu scara Ana.

Stiu ca si la pizza e la fel, iti stocheaza datele si nu mai repeti de fiecare data adresa, dar e prima oara ca mi se intampla la taxi si e bine.

Aici taxiurile costa cam la fel ca-n Bucuresti, dar mie mi se par scumpe pentru ca exista ricsele, care-s mult mai ieftine si negociabile. Insa azi ploua si voi fi o doamna in taxi.

Azi sarbatorim Karnataka Day, ziua cand regiunea a carei capitala e Bangalore si unde se vorbeste limba kannada a devenit o provincie autonoma a unui nou stat numit India. Asta se intampla in 1956.

Eu sarbatoresc la un restaurant libanez, cu cativa colegi de la scoala.

Si m’heu de fer callar que sigui ara

* daca trebuie sa-mi inchideti gura, faceti-o acum (LLuis LLach)

Exista un inainte si un dupa. Inainte gandeam niste ganduri, acum gandesc alte ganduri. Inainte ascultam o muzica, acum ascult alta muzica (bineinteles nu se aplica la cei cativa care merg cu mine oriunde m-as duce).

Imi plac orasele, fiecare are sufletul lui si imi plac strazile si casele.

Am avut intr-o noapte un vis, o voce imi zicea “tu n-ai locul tau” sau “inca nu ti-ai gasit locul” si asa este, ma gandeam, eu umblu de colo-colo pentru ca nu mi-am gasit locul si poate mi-l caut, sau poate lumea e locul meu.

Dar aici, cand inchid usa casei in urma mea, sau cand ies sa ma duc la cumparaturi si ma salut cu toti copiii de pe strada, sau cand merg la scoala si ne spunem „buna dimineata” in bus am senzatia ca stiu care mi-e locul.

Si-am mai aflat in ultima luna ca „locul” poate sa fie si in neantul retelei internet, acolo unde mailurile prietenilor creeaza o plasa de siguranta solida si stabila.

La fel de solida si de stabila cat poate fi orice de pe lumea asta.

Maine fac o luna de cand sunt aici si tot maine prietenii mei de la Mark Twain incep scoala. Profesorii – fiindca copiii se mai joaca de-a vacanta pana la 15 septembrie.

Mi se pare ca unii oameni isi au locul in interior, nu in afara.

 

 

 

 

Praga

Am fost in Praga pentru o zi si i-am inteles pe toti prietenii mei incantati de acest oras. Si mie imi place – e frumos, e ingrijit, are o arhitectura deosebita, sunt o multime de locuri de unde poti vedea orasul de sus, e verde, e vesel si berea e foarte buna si nu asa scumpa!

Mi-a placut si la Bratislava, unde ploua marunt si era tare frumos sus, in parcul castelului.

Maine ajungem in Germania, in cautarea copacilor infloriti si-a primaverii.

Polovragi

Weekend pe traseul Bucuresti – Ramnicul Valcea – Ocnele Mari – Horezu – Polovragi. La Polovragi am vizitat manastirea si pestera, la Horezu manastirea, iar la Ocnele Mari – salina. In Valcea am vizitat cu succes McDonald’s-ul si covrigaria Petru, la intoarcere.

A fost un weekend de vara aproape, foarte cald, asadar ne-am putut plimba in voie prin defileul Oltetului, bucurandu-ne de pustietatea locurilor si de faptul ca eram aproape singurii turisti peste tot pe unde ne duceam.

Mi-a placut pestera Polovragi, nu stiam nimic de legendele legate de daci din partea locului, dar se spune ca acolo s-a retras Zamolxe dupa infrangerea dacilor de catre romani si, ascuns in munte, plangea soarta poporului dac. I se mai spune si pestera care plange, pentru ca are o umiditate de 90% si picura mereu apa din tavan. Custodele pesterii este o doamna Felicia, deosebit de amabila si de prietenoasa, cu multe povesti si legende in traista pe care nu ezita sa le impartaseasca turistilor si foarte atasata de liliecii (aflati inca in hibernare) care populeaza caverna si pe care-i striga cu glas prietenos sa stea la poza, cand e cazul.

Ureche infundata, coafura rezista… la Roma

Am dat o fuga pana la Roma in uichendul trecut, impreuna cu cateva colege si prietene de la scoala, pentru a o revedea pe zuza noastra draga de Octi, profa de franceza pentru care, daca azi s-ar intoarce la scoala, toti copiii si-ar cere neintarziat transferul la franceza! Si-am gasit-o acolo in mediul ei, vorbind italiana ca o privighetoare, mereu pe fuga si impartind cu generozitate franturi din sufletul ei mare tuturor oamenilor pe care-i cunoaste. What happens in Rome stays in Rome, desigur, dar pot sa va spun ca nebuna noastra de „cara Ottavia” ne-a pregatit un program turistic si culinar demn de Pantagruel, ca doua zile la 18 grade cand ai fugit dintr-un Bucuresti inzapezit unde avionului i-a luat 15 minute degivrarea se simt ca un film si ca mi-am schimbat parerea despre Roma. Cand am vazut-o prima oara (in doar 24 de ore), mi s-a parut strivitoare, masiva, ca o fortareata. Acum am inteles ca impresia asta provine de la casele fara balcoane, care arata compact si toate la fel, insa ce nu vazusem eu atunci cand am fost, in 2004, sunt pinii – inalti, zvelti, ca niste umbrele dansand pe cer si stradutele neregulate, cand mici, cand late, cand pietonale, cand inghesuite, dar toate foarte frumoase.

Eram racita si la intoarcerea in tara mi s-au infundat urechile in timpul aterizarii. A sosit si momentul cand toti cei din jurul meu dadeau semne ca presiunea s-a egalizat si ca auzul le revine la normal, insa eu continuam sa am o senzatie de greutate in cap si o durere de sinusuri, urechi si masele care ma facea sa plang ca un bebelus. Plangeam, e drept, si de frica, fiindca aud doar cu o singura ureche si cand mi se infunda aceea deja intru-n panica. Nu s-a desfundat in seara aceea, nici mai apoi, si acum mi-e tot infundata si se plimba prin trompa lui Eustache un lichid care ma face sa aud cand cu ecou, cand bine, cand mai deloc. Diagnosticul medicului este otita seroasa si se pare ca a aparut prin absorbirea secretiilor din nas in ureche, din cauza diferentelor de presiune la aterizare. Asta ca sa tin minte sa nu mai zbor cu muci in nas, ca nu stiu cum mi-ajung prin alte gauri ale capului :D

Oricum, a fost interesant modul in care – dureros, ce-i drept – mi-am putut simti in avion si dupa toate canalele si canalutele din cap, sinusurile si traseele lor, caile care leaga ochii de nas, urechea de masele si am avut senzatia asta de craniu gol, scobit, prin care circula niste curenti electrici care ma fac sa vad stele verzi.

Si-a mai fost o chestie tare: ieri a fost ziua mea, cei 33 de ani („aaa, dubla bucurie!” – Adina) pe care mi-am dorit sa-i implinesc in liniste, fara taraboiul de anul trecut, fiindca nu ma mai simt in dispozitia aceea de copil care e centrul universului. La Roma, inainte sa adorm, ma gandeam cum sa fac sa lipsesc de la ziua mea, dar raceala a rezolvat totul de minune (ne ajuta si corpul, cred eu) si-a fost bine si frumos si linistit, asa cum voiam. Si cu urechea infundata oricum totul pare ireal, parca nici nu vad bine, ma misc pe sub apa, ca un peste in borcanul lui transparent de sticla.

Multumesc pentru urari si pentru gandurile bune si sper sa vi se intoarca insutit. In momentul acesta, cel mai mult si mai mult imi doresc pasaport, pe care purced acum sa-l si fac.

Cand am fost pe Transalpina

Cand am fost pe Transalpina, am pornit din Brasov. A fost amuzant, pentru ca eram sapte oameni intr-un Mercedes Vito, dintre care eu nu cunosteam decat o persoana: pe colegul meu Dan, proful de desen. Atunci am cunoscut-o si pe sotia lui si, bineinteles, pe ceilalti calatori: doi din Bucuresti si doi din Targu Mures. Pentru ca ma alaturasem acestui grup oarecum din intamplare (il auzisem pe Dan spunand ceva de Transalpina la telefon si-am sarit: mergi pe Transalpina, ce tare, de cand imi doresc – iar el mi-a raspuns: mergi cu noi? daaaaaa), o vreme am avut senzatia ca weekendul meu e acasa si ma asteapta, iar eu ma plimb nepoftita prin weekendul… altora! Dupa ce le-am impartasit tovarasilor de drum aceste ganduri, senzatia a disparut, pentru ca mi-a fost limpede ca ala chiar era si weekendul meu, desi totul se intamplase atat de repede.

Eram in septembrie, drumul a fost foarte frumos, ne-am oprit la Curtea de Arges si am vizitat manastirea, apoi am pornit spre Obarsia Lotrului, unde urma sa si innoptam.

Noaptea a cazut repede, dar cabana la care ne si vedeam cazati, aranjati si pregatiti pentru drumetia de a doua zi nu mai avea locuri libere. Se pare ca rezervarile prin telefon fusesera anulate, sau pana la urma nu se facuse nicio rezervare, cine stie? Oricum, acolo nu puteam dormi si ni s-a indicat sa pornim spre Voineasa, unde sunt cazari multe. Era noapte si, desi era doar septembrie, paream un grup de colindatori care bat din poarta-n poarta si scoala gazdele din pat. „N-avem locuri”, era textul de care deja ne plictisisem. Am urcat si coborat prin toate colturile de munte, mai la hoteluri scumpe, mai la pensiuni modeste, ba si pe la gazde care primeau calatori la ei in casa am batut, dar degeaba. De la Voineasa am fost trimisi la Valea Macesului, apoi la Brezoi si uite-asa ne indepartam de locul unde se planuise drumetia si ne apuca, incet, si disperarea, desi parca mai mult amuzamentul.

Incepuseram sa devenim superstitiosi: daca trimitem doar baietii, sa vezi ca au camere. Hai sa mearga doar fetele, ca poate avem noroc. Sa mearga Dan in fata, sa ramana soferul la masina, sa mearga doar soferul… cate combinatii n-am mai facut si in zadar!

Pensiunea Garvis avusese inspiratia sa-si lumineze tot dealul pe care trona, astfel incat am vazut-o din sosea. Era undeva in dreapta, sus, urcai pe un drum de pietris, ne-am intrebat daca merita, dar orice merita, pentru ca se vorbea deja de cortul de 2 persoane si de dormit in masina, care cum putea.

Bineinteles ca nu aveau cazare, am multumit, am pornit, masina a scrasnit pe pietre si cauciucul din spate, stanga, s-a facut praf. Ne-am dat jos, cu tot cu bagaje, si hai sa ridice baietii masina, sa caute rezerva, sa schimbe roata.

De-ar fi fost asa de simplu, n-as mai fi avut acum ce sa scriu pe blog. Rezerva nu se gasea, iar cand a fost localizata, nu se putea desface de sub masina, unde era fixata. Am asistat atunci la o importanta desfasurare de forte, iar solidaritatea masculina si-a spus cuvantul.

Era noapte, iar ocupantii pensiunii se intorceau fiecare de pe unde haladuise. Cred ca n-a fost barbat, dintre cei care reveneau cu masina sau pe jos, sa nu vina sa arunce un ochi la pana noastra si sa nu-si dea cu parerea despre cum s-o desface roata de rezerva. Unii s-au bagat in portbagaj sa caute o clema care „trebuia sa fie acolo”, altcineva a sunat diversi cunoscuti (si era 10 seara), patronul s-a oferit sa ne dea un numar al unui mecanic auto si cativa ne simteam utili cautand pe google „Mercedes Vito spare wheel”. Zadarnic.

Se facuse 11 noaptea si nimeni nu-i daduse de capat acestei roti buclucase. In cele din urma baietii s-au decis s-o lase pe maine si, fiindca nu puteam pleca, soferul a cerut voie sa ridice cortul undeva in spatele pensiunii, iar noi am acceptat singura camera despre care ni se spusese ca mai e libera, unde urma sa dormim 5 in doua paturi, cum om putea. Se mai vorbea si de dormit in masina, cand sotia patronului a venit spre noi cu un aer decis:

– V-am facut rost de doua camere: o sa dorm eu cu sotul in alta parte si va dam camera noastra. Nu puteti sa dormiti in masina, toata seara v-ati chinuit, vreti si voi un dus, un pat normal…

Pensiunea avea doua etaje terminate iar la al treilea, aflat inca in constructie, nu erau gata decat cele doua camere pe care le-am primit noi, pentru 90 lei/noapte/camera. Nu mai e nevoie sa spun ca am dormit neintorsi, ca a doua zi ne astepta un peisaj de vis (noi care urcaseram si coboraseram de habar n-aveam pe unde mai suntem, in noaptea aia de colinda disperata), ca roata s-a schimbat si excursia a continuat fara alte incidente.

Azi am facut curat in biblioteca si am dat peste un pliant pe care l-am luat de la pensiunea Garvis special pentru ca voiam sa scriu despre ei pe blog. Daca aveti drum pe la Brezoi/ Malaia, eu vi-i recomand!

P.S. Camerele au fost curate si spatioase, cu baie in camera, prosoape, sapun. Nu am avut mic-dejun inclus, dar mancarea nu era scumpa, a fost buna si ne-au servit repede.

foarte moeciu

in acest weekend in care am stat departe de tehnologie, atat wordpress cat si gmail si-au schimbat aspectul pe ici pe colo, suficient cat sa mi se para nesuferite si sa trebuiasca iarasi sa ma obisnuiesc cu butoanele si marcajele lor. le transmit pe aceasta cale programatorilor din lumea-ntreaga vorbitori de limba romana ca utilizatorii vor ca totul sa ramana la fel! if it ain’t broken, don’t upgrade it.

weekendul fara tehnologie m-a purtat prin cateva din locurile mele preferate din frumoasa noastra patrie: busteni, brasov si tara fagarasului, chiar la poalele muntilor inzapeziti cu acelasi nume, unde-am descoperit satul Dragus. din Dragus se trage un tanar american, sosit pe-aici cu alte treburi, dar curios totusi sa ajunga in satul natal al strabunicilor lui. l-am insotit si-a fost o experienta deosebita, caci localnicii ne-au intampinat cu mare bunavointa si prietenie, legaturile de rudenie s-au calculat si desfacut pana la 1850 si americanul meu cu nume de roman a aflat ca are-n sat nenumarati veri si verisoare de toate gradele! ba chiar am primit cadou si monografia satului, scrisa – te mai miri – de un var indepartat de-al lui. am citit-o si-am aflat cu amuzament, dar si cu uimire, ca majoritatea locuitorilor din Dragus se trag din doi stramosi indepartati, doua ramuri ale unui arbore genealogic care se ramifica nesfarsit: Disea Jicului (Dise a Jicului, unde Dise e forma locala a numelui Dionisie) si Mama Gartina, sau Agritina, fiecare dintre ei infatisat in monografie cu poza si inconjurat de un numar mare de descendenti.

m-a uimit felul in care oamenii locului isi cunosc radacinile si neamul pana departe, in zorii revolutiei de la 1848. mi s-a parut interesant numarul limitat de nume de familie din sat (satul are 500 de case, dar doar vreo 6-7 familii/neamuri mari, restul fiind fii si veri cu acelasi nume) si sentimentul de comunitate foarte puternic. faptul ca dau copiilor aceleasi prenume de doua sute de ani, totusi, nu e in masura sa te ajute sa deslusesti care dintre Sofii a fost bunica ta si care Viorel/Dionisie bunicul :) nici faptul ca la 1900 din Dragus au plecat in America circa 200 de familii nu ne-a fost de ajutor. lamurita-nelamurita obarsia americanului, a fost totusi impresionant sa asistam la depanarea amintirilor de acum o suta de ani, la povestile care se amplificau pe masura ce noi femei („tishe” li se spune in partea locului) si barbati se adaugau grupului nostru, bunicile ieseau la porti si nevestele (sau „boresele”) te trimiteau de la o casa la alta, „ca acolo sta unu’ care sigur stie, are si poze.”

o experienta geniala; n-o s-o uit prea curand.

tot weekendul asta am citit in fine o carte de care Larisa imi vorbea acum trei ani: „A Thousand Splendid Suns”, care mi-a placut foarte mult.

Balcic – Varna – Comana

Primaria sectorului 2 ofera bucurestenilor cu domiciliul in sector acces la programul „Calatorii legendare”. Traseele din Romania (Curtea de Arges, Targoviste) costa 40 lei/ persoana, iar excursia in Bulgaria (Balcic-Varna) costa 150 lei (sau pe acolo). Mama a aflat de program, mie mi-a suras ideea si iata-ne sambata la 5 dimineata gata sa ne imbarcam in autocarul nr 5 cu destinatia Balcic.

A fost o excursie placuta, foarte bine organizata (cinci autocare cu cate doi ghizi, un politist comunitar insotitor, s-a circulat in coloana si toate orele anuntate au fost respectate), cu multe surprize placute gen cadouri pentru Constantini si Elene (eram in statiunea cu acelasi nume de langa Varna), suveniruri din fiecare loc pe unde treceam, acces direct la dom Primar pentru orice petitii, plangeri sau felicitari, masa festiva, program de muzica de toate genurile, dans si plimbari pe malul marii.

Mi-a placut la Balcic, la castelul Reginei Maria: acum am doua gradini preferate, Powerscourt si gradina de la Balcic.

La intoarcere am ajuns si la manastirea Comana, construita de Vlad Tepes, undeva pe langa Calugareni.

Dl. Ontanu si staff-ul lui au facut o treaba foarte buna cu aceasta excursie, iar mie mi-a prins tare bine aceasta iesire doar cu mamanul meu drag.

Balcic

un frasquito de perfume

La Madrid am mers cu bagaj de mana, asa ca m-am lovit de problema lichidelor si a cantitatii lor. Imi impachetasem grijulie un gel de dus si-un sampon maricel, apoi, uitand cu totul de ele, am inceput sa masor la mililitru parfumul micut (tamaño viaje) pe care-l insoteam cu nedespartitul meu Touch dezinfectant si cugetam daca mai incape si-o crema sau depasesc cantitatea permisa. Mult m-a chinuit problema, la crema aia tin mult si e f scumpa si nu voiam sa mi-o confiste, asa ca am decis s-o las acasa.

Cand m-am bagat in pat insa, m-a pufnit rasul: cu doi litri de sampon si gel in valiza, ma chinuiam sa masor mililitrii de parfum! M-am sculat si-am scos gelul si samponul.

In aeroport, totusi, n-am scapat de problema lichidelor. Magazinul Duty Free m-a ispitit cu parfumul meu cel mai preferat: Bulgari de ceai alb, parfum care nu se mai fabrica (conform spuselor unei domnisoare de la Sephora, „s-a discontinuat” prin 2009), la 75 de ml. La parfum venea bonus o sticla de vin. Mi le-a impachetat pe amandoua, sigilate pana la Dumnezeu sa nu am probleme la intoarcere si am pornit catre capitala Spaniei… fara valiza, pe care am lasat-o in duty free, dar cu pretioasa punga sigilata la piept. Noroc cu vanzatoarea, care mi-a spus, dragut: „Nu va suparati, cred ca v-ati uitat valiza…”

Zilele au zburat si-a venit momentul intoarcerii. Ora 5 dimineata, mai precis. Nu e de mirare ca n-aveam habar nici cum ma cheama (noroc cu buletinul pe care-l purtam la vedere), necum ca as fi avut in valiza cca 1 litru de lichid sub forma de vin si parfum sigilate, plus touch si celelalte. Singura cu valiza verde in uriasul aeroport Barajas, bifam punct cu punct traseul care-l duce pe calatorul matinal catre patul lui de-acasa: check in, control de bagaje, control de pasapoarte, asteptarea la poarta. Ajunsesem la momentul „scanare bagaje”, cand un vames mai adormit ca mine m-a trezit din somn cu intrebarea:

– A cui e valiza asta verde?

– A mea!

– Aveti lichide inauntru.

Nuuu! m-am gandit. Sa nu-mi ia parfumelul meu mic si frumos, cadou de ziua mea de la Mariuca.

– Am un singur parfumel mic, am zis convinsa si convingatoare. Uitati, aici. Si mainile mele care cunosteau traseul, au extras din valiza punguta cu fermoar si de-acolo mini-sticluta.

– Esto es todo? s-a mirat vamesul, care vazuse el ce vazuse pe televizorul lui.

– Si, claro, am afirmat eu fara niciun dubiu si complet sincera, deoarece uitasem deplin de vin si Bulgari.

Vamesul s-a scarpinat in cap, dar probabil era 5 dimineata si pentru el, fiindca mi-a zis sa-mi inchid valiza si buen viaje.

Ceea ce am si facut, trecand apoi prin celelalte porti, ca sa ajung deasupra norilor, ca sa ajung pe asfaltul Otopenilor (a fost aterizare cu aplauze, nu stiu de ce), ca sa ajung undeva in aeroport unde o reclama sau o vitrina mi-au aprins in cap amintirea si-am inceput iarasi sa rad singura de mine, „un frasquito de perfume, mira, aqui lo tengo, esto es todo, no hay nada mas” pe naiba!!!

Multumiri lui Mih pentru suportul moral. :P

6 zile in Madrid

De la Prado mi-a placut „Gradina placerilor lumesti” (1504) al lui Hieronymus Bosch („El Bosco”).

De la Reina Sofia mi-a placut „Muchacha en la ventana” din perioada necubista a lui Dali.

De la cofetarie mi-a placut ca se vindeau friganele (torrijas) drept o mare delicatesa, fie muiate in sirop de lamaie si scortisoara, fie intr-o supa de lapte si nuca.

Din Cuenca mi-a placut imbinarea de calcar si case, ca un oras dintr-o ilustratie de carte pentru copii.

Din Guadalajara mi-au placut parcurile infinite.

Din autobuz mi-au placut casele.

De pe c/Arenal mi-au placut figurile oamenilor.

Din Madrid mi-au placut copacii, in special platanii, dar si pinii si cedrii si chiparosii.

Din Puerta del Sol, ca de obicei, statuia cu ursuletul si copacul.

In care Smilla si Spania redevin prietene

E 12:23, in curand inchid magazinele pentru pranz, iar eu scriu pe blog, beau ceai si-mi prepar copioasele mic-dejunuri prezise de Jose.

E caldut afara, soarele straluceste printre nori, mi-am amintit o multime de cuvinte pe care le uitasem si am reinvatat cum se folosesc por si para. Ma dor picioarele oscior cu oscior, mai ales in zona gleznei si a talpii, intens abuzate zilele trecute cand am mers kilometri prin Cuenca si Guadalajara, uneori cu gura atat de larg cascata incat uitam de orice durere.

Cuenca e foarte frumoasa, muntii din jur si peisajul natural ii dau un aspect de loc de basm – dealuri, vai, copaci, flori si stanci de calcar slefuite de vant in diferite forme.

Guadalajara, desi tot pe dealuri asezata, nu impresioneaza prin peisaj, ci prin constructii. Cladirile sunt frumoase, bine conservate (unele din secolele 12-13), orasul e frumos intretinut si-l poti strabate dintr-un cap intr-altul mergand numai prin parcuri, daca vrei.

Am uitat pana si cum se zice obloane, dar invat, invat si-mi amintesc cuvinte rare precum junco (papura) si locuri prin care-am fost odat’ precum Casa de Campo si Caixaforum. E interesant sa observ ca ceea ce se uita, de fapt, e vocabularul. Nefolosit, se atrofiaza, iar cuvintele odinioara bine activate ajung acum sa faca atingere cu alte cuvinte, din alte limbi. Interferentele nu sunt neaparat cu romana, desi acolo se produc totusi cele mai multe, dar si cu engleza, lucru deloc ciudat avand in vedere cata engleza vorbesc de doi ani incoace. Gramatica insa nu am uitat-o si, vorbind zi de zi, simt cum dau la o parte panze de paianjen de pe o zona din creier.

Am calculat ca am terminat de invatat spaniola (cu diploma) exact acum 10 ani, in 2001, cand e posibil sa fi stiut mai mult decat stiu azi, desi e posibil totusi sa nu, pentru ca abia dupa-aia au venit bursele la Santiago, cartile citite pe nerasuflate in biblioteca institutului Cervantes, examenul de DELE si momentele cand, spunand „noi” si „ei”, intelegeam „noi, spaniolii” si „ei, romanii”.

Acum nu mai sunt sigura ca exista un noi si un ei, am imbatranit, masina m-a lenevit, nu ma mai misc asa de repede prin incurcatele cai ale metroului, desi Jose jura ca a existat un timp cand puteam tine pasul cu el si ieri am ajuns amandoi la concluzia ca orele de sport din scoala nu ne-au fost de niciun folos, altul decat sa ne invete ca nu suntem la fel de buni ca Luis sau Georgiana, eternele modele despre care ni se spunea „uita-te la ei si fa si tu la fel”, de parca tu, inapt cum te aflai si, pe deasupra, speriat de amenintarea notei proaste, ai fi putut intelege ceva din saritura de pantera a Georgianei ori din fantastica rezistenta a lui Luis. Nu stiam atunci ca si corpul are inteligenta lui, oferita in grade diferite, desi stiam ca la engleza si la mate Luis si Georgiana veneau ei la tine sa le-arati cum se face, iar tu nu intelegeai ce li se pare asa de greu ceva care tie-ti iesea natural.

Oricum, nu despre asta era vorba, ci despre Madrid.

Sau mai degraba despre Madrid va fi vorba maine, fiindca pe el inca n-am apucat sa-l revad inca.

 Cuenca

*

Apus de soare dupa crestele Bucegilor

Mi-a placut casa lui George Enescu din Sinaia. Vila Luminis ii zice si costa intrarea doar 2,5 lei. Pentru copii a fost gratis.

Mi-a placut salonul de muzica, cu pianul si arcada din mijloc. Mi-a placut scara melcata care urca spre foisor. Mi-a placut asezarea casei, intre padure si rau, desi probabil prin vale nu treceau atatea trenuri cand a fost ridicata cate trec acum. Mi-a placut camaruta lui Enescu: un pat, un cufar cu partituri, un sifonier, un scaun, o oglinda. Totul foarte simplu si totodata foarte placut asezat si primitor. Genul de casa din care n-ai mai vrea sa pleci, o casa cu duh bun cum se zice.

M-am gandit, prin contrast, la multe case in care-am fost, recent ridicate de proprietari care-au muncit pe branci ani de zile ca sa-si poata dura cu propriile maini o locuinta „pe pamant” atat de la moda in zilele noastre, la aceste case noi care seamana intre ele ca doua picaturi de gresiefaiantasitermopan. Centrul lor s-a mutat acum din odaia cu pian si ferestre mari catre gradina cu leagan si gratar, trecand prin sufrageria cu plasma si canapele de piele. Am devenit uniformi si monotoni cumva, locuind in case cu peretii drepti si colturi ascutite, cu bucatarii americane si dormitoare violet ori verzi. Sau poate ca asociez duhul bun cu simplitatea si formele rotunjite ale colturilor si pervazurilor.

Mi-ar placea sa am mai des astfel de vacante in care sa ma bucur de lumina, de florile pomilor, de gainile din ulita si de vreun cantec vechi auzit la radio in vreme ce soarele coboara dupa Crucea de pe Caraiman si eu imi recit in gand „Dupa intaia culme, la picioarele stancii de cremene, sageata azvarlita in soare gaseste intrarea. Coboara si urca la fel, apoi drept duce. Si se va feri de primejdii la fiece poarta.”

Magnolii

La sfarsitul secolului XVII traia la Montpellier un botanist pe nume Pierre Magnol, de la care ne-a ramas prima clasificare a plantelor in familii, genuri si specii. Prima magnolie numita astfel a fost un copac din Martinica, descris de botanistul si misionarul  Charles Plumier, in lucrarea sa Nova plantarum americanarum genera. Se spune despre magnolii ca sunt o specie atat de veche, incat ar fi aparut pe pamant inainte sa existe albine, de aceea floarea lor are petale groase, adaptate la polenizarea prin intermediul altor insecte, in special gandacei.

Magnoliile provin din America de Nord si Asia, dar s-au aclimatizat mai peste tot. Totusi, Sudul Statelor Unite este si azi considerat o patrie a magnoliilor, iar statul Mississippi se numeste si „the magnolia state”. In lume exista 210 specii de magnolie diferite.

In Bucuresti, magnoliile infloresc pentru scurta vreme, primavara, iar acum este sezonul lor. Cunosc curti cu magnolii pe bulevardul Dacia si strada Polona, dar si pe Popa Nan, in zona Dristorului, pe Matei Voievod, in Pipera si in Cotroceni. O magnolie imensa cu flori multe si foarte frumoasa poate fi vazuta pe strada Jean Louis Calderon, in curtea Ambasadei Ungariei.

Pentru ca infloresc foarte putina vreme si au o floare atat de frumoasa; pentru ca nu le vad in restul anului si trec pe langa ele asa cum trec pe langa toti pomii, oarba la frumusetea ori chiar la soiul lor [desi acum deosebesc platanii de mesteceni!]; pentru ca mi se par exotice si diferite si din „tarile calde”, ma bucur ca exista magnolii :)

– Si cand nu sunt inflorite ce fac?
– Ce sa faca?! Ce fac toti copacii…
– Dorm…
– Traiesc.

convento do carmo

ne-am urcat cu liftul lui gustave eiffel pana la etaj

acolo era o manastire in paragina, intr-o piata cu pomi mov in care mirosea a pipi si lumea iesise la terasa

nu mai stiu ce luna era, anul cred ca a fost 2007, orasul era lisabona

azi am revazut intr-un desen convento do carmo si mi-am amintit tot, raul de inaltime si mirosul de urina si florile mov si vitrina cu pantofi si linia de tramavai

pare din alta viata

foto sursa

 

 

book now

ei, si uite asa ma uit de doojde minute la un buton pe care scrie book now si nu am apasat inca, unu – pentru ca habar n-am cati bani mai am pe card (daca mai am ceva) si doi – pentru ca ma intreb daca vreau sa plec, cat vreau sa stau, sunt sigura-sigura, ce sa caut eu acolo, dar de ce sa nu ma duc, totusi si tot asa.

asa am stat si acum doi ani si acum patru si de fiecare data cand a trebuit sa apas book now pe site-ul easyjet ca sa ma duc la madrid.

oferta lui jose e foarte incurajatoare: tu vino, ca mergem noi la salamanca sau oriunde. mai ales oriunde m-as duce oricand. mai exista si optiunea sa mergem cu bicicletele prin parcul cu teleferic, cum s-o numi el.

dar pana la urma la madrid e bosque de los ausentes, e fnac, sunt cedrii din fata palatului regal, e un parc cu leagane unde iti da voie sa te dai si daca ai peste 13 ani – merita sa apas book now, macar sa vad daca mai am vreun ban pe card!

 

Urmeaza statia Pipera

Cand era mica Ina a visat ca va creste si va avea admiratori secreti care-i vor trimite flori. Si ce credeti? A crescut si are! Eu, deloc romantica, visam ca voi merge in fiecare zi cu metroul, nu doar ca premiu de ziua mea. Si-am crescut… si merg.

Zi de zi (sambata si duminica nu se considera zile, ele facand parte din categoria extratemporala cunoscuta drept uichend – ca in sintagma „in timpul saptamanii, sau in uichend?”) cobor sub Bucuresti si dorm cale de cateva statii, printr-un tunel intunecos aliniat cu cabluri groase. De la o vreme nici nu ma mai ostenesc sa-mi iau Ring (singurul ziar care-a mai ramas la metrou); tot ce vreau e sa ocup loc, sa-mi iau geanta in brate si sa inchid ochii. Astept totusi cu urechile ciulite prima statie: urmeaza cea care trebuie? Daca e ea, sunt pe drumul cel bun. Si intotdeauna e ea, pentru ca cobor mereu la acelasi peron, prin aceleasi turnichete, variind eventual doar ordinea: primul din dreapta daca am cardul verde, urmatoarele daca am cartela de metrou de 2 sau de 10 calatorii.

In fiecare zi imi inchipui ce-ar fi sa nu urmeze statia care trebuie, ce-ar fi sa urmeze Sol sau Urquinaona, sau sa ne trezim ca metroul o porneste pe sub apa, ca Nautilus, sau sa nu mai ajungem niciodata la statia terminus Pipera, ci s-o tinem tot inainte prin tunel la nesfarsit, macar pana imi termin eu somnul. Fiindca, desigur, inchipuirile mele sunt doar prelungiri ale viselor din care m-am trezit doar partial.

Cand coboram la Pipera – intotdeauna ajungem la Pipera si, inevitabil, in tunelul dintre Aurel Vlaicu si Pipera eu scot telefonul sa vad ora si de obicei e buna – n-am alta solutie decat sa ma trezesc. Daca am stat la usa care trebuie (e o usa unde se aduna lumea intr-o gramada impresionanta: aia e usa care da la scara), urc scara spre suprafata printre primii si pot chiar sa ma intreb daca sa ma opresc sau nu la merdenele. Daca am stat la alta usa, astept sa coboare toata lumea, apoi ma amestec printre cei care urca scara, lasandu-ma purtata de curgerea lor. Daca cetateanul cu umbrela din fata mea pofteste la merdenele, ma trezesc in urma lui la coada. Daca doamna cu sacose decolorate si degetele umflate se indreapta direct spre iesire, ma pomenesc si eu afara, cautand din priviri vreo figura cunoscuta.

Afara sunt aceiasi comercianti pe care deja ii cunosc plus piata cea noua de vizavi, unde se face mereu sauna la coada la covrigi. Afara este vanzatorul de ziare care mi-a zis intr-o zi ca imi lumineaza el sa vad cartile „cu laserele din ochi”. Afara este noapte, vant, ploaie sau zapada, dupa caz. Afara sunt intotdeauna caini, taxiuri, tigari si autobuze care incarca navetisti.

Cand eram mica si metroul inca se mai construia, mama m-a dus odata ca premiu de ziua mea sa ma plimbe cu metroul (un lux si o cheltuiala, deoarece metroul nu trecea pe langa casa noastra) si m-a lasat sa bag eu cu mana mea cei doi lei in cutia de metal si sa invartesc de bare. Probabil ca eram inca suficient de mica sa intru gratis, dar a contat faptul ca am bagat acei bani. In metrou stateam ca Lisa cu spatele la lume si nasul lipit de geam si urmaream curgerea cablurilor. Cand m-am facut mai mare, tatal meu m-a invatat ca in metrou nu trebuie sa ma tin, deoarece nu ia curbe bruste si e foarte usor sa-ti tii echilibrul fara sa te agati de bare.

Si mai am si alte amintiri cu metroul, dar in cateva ore urmeaza iar statia Pipera.

Zapada pe acoperisurile caselor

De la geamul meu cat un perete vad zapada pe acoperisurile si balcoanele de vizavi si e un peisaj nou. Ninsoarea am vazut-o la Sibiu, zapada o vad in Bucuresti, pe case si copaci, alba si frumoasa ca in zilele d’antan. Asa e iarna. Cu toate astea se pare ca ne-am dezobisnuit de iernile albe (ori ne-am prea-obisnuit sa facem un circ din orice, mai degraba) pentru ca la televizor stirile sunt de genul „Iar a nins”, „Temperaturile continua sa scada” si alte aberatii care te-ar lasa sa crezi, poate, ca stiristilor nostri li se pare normal ca iarna sa fie ca vara, dupa modelul Basescu. Cine stie ce e in mintea lor cand transmit astfel de stiri?

Vacanta la Sibiu a rupt timpul, asa cum stiu sa faca unele vacante foarte placute, reasezandu-l intr-un „inainte” si „dupa”, unde dupa e mult mai bogat decat inainte, in experiente [si filme!], culori, locuri si oameni. De unde in prima zi totul incepea cu „S” si mi-era greu sa ma descurc intre Selimbar, Seica, Saliste si Slimnic, azi stiu ca vrea sa ma intorc la vara sa vad locurile pe uscat si sa ne putem cocota la cetati si sa batem la pas satele, sa facem poze si sa ne bucuram de frumusetea locurilor si-a oamenilor.

Mi-a placut Muzeul Bruckenthal, la care e prima oara cand ajung si pe care n-am apucat sa-l vad in intregime. Colectia de arta romaneasca e foarte frumoasa si chiar printre flamanzi si italieni am gasit cateva tablouri cu o perspectiva interesanta, sau ceva impresionant, cum au fost de pilda Petrecerea de la moara a lui Paolo Alboni, ori Cristosul coborat de pe cruce al lui Franz Caspar Sambach. Mi-a placut si targul din Piata Mare, mi-au placut iesirile in diverse localuri cu o gasca foarte simpatica, m-am amuzat de cat de mic poate fi orasul atunci cand ti-ai petrecut acolo o parte din viata (asa-mi doream eu sa fie Bucurestiul cand eram mica; voiam sa putem si noi – ca bunica mea de la Anina – sa iesim pe strada si sa ne salutam cu lume la tot pasul, dar nu se intampla niciodata) si  ii multumesc Octaviei pentru invitatie si gazduire >:D<

Inchei cu traditionala intrebare: ce planuri aveti de Rev?

20 decembrie 2010

In weekend am fost la Timisoara si la Resita – 20 ore pe drum, 3 ore in Timisoara, o noapte la Resita, mai putin de o ora la Anina la mormantul bunicii. Vazuta asa, in termeni cantitativi, pare mai mare daraua decat ocaua; drumul mai lung decat sederea. Dar probabil ca drumul conteaza uneori mai mult decat destinatia, mai ales cand e un drum si dorit si necesar si foarte frumos. Pe dealurile dintre Resita si Anina, pe drumul zis „peste Carasova”, copacii erau grei de zapada si peisajul alb-negru. Zapada si trunchiuri de copaci, zapada si acoperisuri cu hornuri fumegande, zapada si liniste. In Anina am recitat inca o data in gand statiile intre Steierdorf si Anina, asa cum ma invata omama cand eram mica si mergeam cu ea la Anina cu „cursa”, sa cumparam cine-stie-ce: Steierdorf, Sigismund, Elfabrik, Fabrica de Paine, Anina.

La unchiul meu din Resita am revazut tabloul cu Schutzengel de care am scris de curand pe blog, la care nu ma mai gandisem de ani buni si pe care nici nu visam sa-l revad asa curand.

In 27 decembrie se fac 4 ani de cand a murit omama.

Ieri seara cand zburam pe autostrada A1 cu cine-mai-stie-cati km peste suta la ora, mi se parea ca vin din Germania si din Anina si dintr-o vacanta de vara si dintr-una de o saptamana si imi placea starea asta confuza in care as fi vrut sa-i spun lui tata sa dea drumul la cazan, desi 1. nu mai stau in casa aceea de cateva luni si 2. nu mai avem cazan (boiler) de multi ani, de cand exista minunata centrala care-ti furnizeaza apa calda fara asteptarea de 30 de minute si fara sa trebuiasca sa pastrezi „niste calda” si pentru urmatorul membru al familiei aflat pe lista de asteptare la dus.

Nu stiu de ce conteaza experienta asta asa de mult incat s-o povestesc pe blog, dar acum am scris-o si o sa dau „publish”.

Decemvrie

A venit iarna din ziua intai a lunii. Parbrizul, bocna. Am asteptat un sfert de ora sa se dezghete, dupa primele 10 minute reusind sa grabesc oarecum procesul racaind gheata cu un card de membru in clubul skoda pe care-l aveam prin masina. Racleta, bineinteles, e acasa la ai mei. Cine s-a asteptat sa vina iarna asa, dintr-o data? Eu nu.

Am fost la mare de 1 decembrie. Marea era cenusie si frumoasa si singura. Am numarat doar doi temerari care-si mai facusera drum spre plaja miercuri la pranz. Nu e prima data ca merg la mare iarna, asa ca n-am fost prea suprinsa de pustietatea deprimanta care domnea in Mamaia sau Navodari, nici de vantul rece. De fapt nici nu mi s-a parut asa de frig cum ma asteptam, chiar daca alergia a fost de alta parere.

La intoarcere, pe autostrada soarelui devenita autostrada poleiului, am alunecat cu toate rotile mele de iarna cu tot (da, stiu, n-are legatura) si-am aflat din experienta proprie sensul cuvantului „tamponare” in context rutier. La volanul celeilalte masini era o doamna tare draguta, cu care intre timp m-am imprietenit, bucuroase amandoua ca am scapat ieftin, la ce puzderie de masini cazute-n sant vazuseram (si-aveam sa mai vedem pana la Bucuresti, caci eram pe la km 23). Cand am ajuns acasa se inchisese autostrada din pricina unui pod de gheata.

Mi-a fost „frhica” cu adevarat abia in momentul cand am coborat din masina sa vad consecintele ciocnirii si era sa ma intind pe jos ca Bambi pe patinoar. Am avut cateva flash-back-uri cu mine depasind camioane 10-20 de km mai in spate. Acolo nu era inca gheata, totusi. Si mi-am amintit de celalalt drum al meu pe polei, in ianuarie, tot pe o autostrada, A1, cu codul galben desenand spaghete pe parbriz si gheata sub zapada si noapte.

Decemvrie a inceput in forta, n-am ce zice. Si nici anul asta iarna nu e ca vara.

La plimbare, soare, racoare, splendoare, picioare, cotoare? (neh, fara cotoare)

Azi a fost soare si-am mers la plimbare (etc. etc. – a se introduce celelalte elemente din titlu, mai putin cel deja introdus prin adverbul negativ „neh”) si, desi n-am oprit pe marginea drumului in celebra localitate Boldesti-Scaeni sa cumparam crizanteme ieftine si cartofi la sac de 10 kile, ne-am ales totusi cu putina splendoare (Brasovul, in orice moment al anului), ceva racoare (cand a apus soarele si-am inceput brusc sa deger, dar mai ales in Sinaia, dupa ce toate serpentinele le dormisem ca un pasa infofolita in geaca) si o durere de picioare, binevenita dealtfel.

Am urcat pentru prima data la cele doua turnuri, alb si negru, de la inaltimea carora am facut miliarde de poze, ca orice turist care-si cunoaste datoria, dar am si privit mult in zare, la acoperisurile rosii si la scaunele de plastic alb din balcoanele vechi de sute de ani.

Cand am coborat parcul se umpluse de mirese, de unde am dedus ca e un fel de „Arc de Triumf” al locului. Ne-a atras atentia in special o nunta retro, cu miri si invitati imbracati ca la 1925, cu umbrelute si tot dichisul. Cred ca nuntile deja au devenit din ce in ce mai greu de organizat; nu mai ajung sarmalele mancate la 4 dimineata ca nelumea, acum trebuie sa oferi entertainment, sa aduci taraf sau orchestra de camera, sa faci nunta „retro”, ori „glam”, ori cine mai stie cu ce tema si sa trimiti invitatii acasa cu un mic cadouas (ca-n Ardeal, dar acolo se rezolva de obicei cu un pachetel de prajituri de casa, nu trebuie sa fie neaparat Swarowski implicat in asta). In fine, la vremuri noi, mode noi. Nunta retro era chiar draguta. Cat o fi costat ea in timp, bani si nervi consumati, nu e treaba trecatorului care-o admira. Singura mea problema e ca nu ma pot convinge ca vreau sa trec vreodata de bunavoie prin asa ceva.

Vreau sa merg la salina la Turda, in delta, la Balcic si-n Maramures. Si la manastiri. Si la Sarmisegetuza. Si la vulcanii noroiosi. Si-n Spania. Si-n Danemarca, caci azi am citit despre Danemarca si-am vazut o poza care mi-a placut.

Jurnal de calatorie (intro)

M-am hotarat sa tin un jurnal de calatorie. Pentru ca e vara, pentru ca lumea calatoreste cu banii stransi din greu de-a lungul unui an si pentru ca am vazut (si voi mai vedea) cateva locuri care mi s-au lipit de suflet si despre care vreau sa va vorbesc cu drag si voua. Despre unele am vorbit deja chiar live, altele au aparut pasager sau repetat in postarile mele din ultimii trei ani, dar azi vreau sa vi le aduc la un loc pe toate cele de care v-am povestit deja si sa introduc cateva noi, intr-un mic serial de vacanta intitulat „Jurnal de calatorie”.

Iata pe unde m-au purtat pasii (si companiile aeriene, low cost sau de linie) pana acum:

Romania

Brasov

Sibiu

Sighisoara

Transfagarasan

Moeciu

Cluj

Cetate (Dolj)

Anina (Caras Severin)

Slanic Prahova

Vama Veche si 2 mai

Mamaia (Hello wold)

Spania

Segovia (Day trip: Segovia si El Pardo)

Madrid (Madrid 2009; Poveste din Madrid; Lista Madrid; Saida do voo easy yet con destino Madrid)

Santiago de Compostela (In Santiago de Compostela; Poveste de vara, iarna)

Barcelona (Dracii se vopsesc la locul de munca; Catalonia is not Patagonia)

Portugalia

Cum am plecat eu in Portugalia

Lisabona (More Lisbon tips; Cine, ce, cum, cand… Lisboa)

Germania

Landshut si Altdorf

Munchen

Austria

Franta

1, 2, 3… Paris

Sous le ciel de Paris

Marsilia

Elvetia

Italia

Irlanda

Dublin (Baile Atha Cliath)

UK

Grecia

Atena (I kill this price for you)

Salonic (Deci vacanta la Grecia)

Ungaria

Budapesta (Boldog uj evet)

Bulgaria

Ruse (Pyce)

Cu italice sunt locurile despre care n-am scris inca. O sa fie si poze si amintiri si informatii si povesti. Cred ca m-a inspirat Vio cu serialul lui despre Peloponez. Si e si un mod frumos de a calatori, mai ales atunci cand stai acasa fara bani si tocesti pedagogia.

Pana incepe episodul unu, repede, care sunt planurile voastre de vacanta pe anul asta? Stiu de Ciupercutza ca pleaca in Grecia.

Vacanta frumoasa tuturor!

La Cluj

Am vazut dealul Feleacului pe care merg carele Iancului (folosesc ele oare frana de motor, cum ne indeamna la tot pasul imense tablii pe marginea soselei?) si piata Avram Iancu si catedrala ortodoxa si catolica si reformata si universitatea Babes Bolyai si Cetatuia si cartierul Manastur (unde locuia o fata cu care corespondam in clasa a 6-a) si cartierele Gruia si Marasti si mall-ul Polus si celebra gradina botanica si muzeul satului transilvan si statuia lui Baba Novac si strada Paris si Eroilor si fantana muzicala si multe cafenele si terase si strazi in panta sau drepte, cu sens unic sau nu. Si am aflat ca Transavia vine de la Transilvania si avia (nu de la transport de pasari cum credeam eu) si am trecut prin Turda si Alba Iulia (si am vazut cetatea si biserica-catedrala si un spectacol medieval cu oameni costumati). Am luat prima amenda din viata mea sofereasca fix la intrarea in Cluj, cand – naucita de sensurile unice din centru – am facut dreapta pe o strada unde eram obligata inainte (pentru cunoscatori, de pe Cuza pe 21 decembrie) si am picat fix in bratele unui politist ardelean blond si amabil, care m-a taxat de 120 de lei si-apoi m-a indrumat spre pensiune, spunandu-mi si unde sa am grija la strazi si sensuri ca sa nu mai fac vreo boacana.

Mi s-a parut Cluj aceasta Barcelona unde catalana e maghiara si mi-a placut sa aud accente, oameni vorbind limbi diferite si sa vad carti in maghiara la Diverta. La Bucuresti imi lipsesc dealurile verzi, cafenelele si catedrala gotica.

Nuff said. Ma duc sa fac o problema la mate :)

Noaptea Institutelor Culturale

In spiritul Gura-Casca ce ma caracterizeaza, nu puteam sa lipsesc de la concertul lui Tomescu din parcul Herastrau, asa ca-mi propusesem ca chiulesc de la noaptea institutelor. Doar am fost si anul trecut. Dar s-a pus ploaia, si toate planurile s-au spulberat: Tomescu s-a reprogramat pe luni la sala radio, in parul Herastrau era intalnirea fanilor Michael Jackson, cu lumanari aprinse si poze (alaturi un mosnegut vindea BIBELOURI cu MJ, sub numele de „trofee MJ”, pe al caror soclu scria: „Michael Jackson, 1958 – FOREVER”, la pretul de 50 de lei, sau pe-acolo – nu cumpara nimeni).

Dupa un popas la Rendez-vous in Floreasca, am pornit spre Institut Francais, unde era mare targ de handmade, dar si filme, surprize, enigme si lume draguta. Am mai bagat nasul si pe la ICR, Cervantes si Institutul Maghiar, deoarece Italianul inchisese. Mi-a placut la ICR concertul de muzica greceasca si faptul ca am primit o bufnita-abtibild in schimbul completarii unui mic chestionar.

Am ajuns acasa la 2 si cand era sa ma bag in pat, fericita, mi-am dat seama ca-mi uitasem telefonul in masina.

A mai fost cineva la noaptea institutelor? Ce-ati vazut interesant? Eu am facut greseala de a porni tarziu in tur, pe la 12 noaptea, asa ca totul se cam inchidea.

Back to Bedrock

Am fost in tabara la Busteni; am revenit. In curte a aparut un cos care duce fumul in zare si nu mai miroase a pizza. Yay.

La „Buceni” a fost si soare si ploaie, iar azi cand am plecat erau 9 grade si muntii nu se vedeau din cauza cerului plumburiu si jos. Pe masura ce inaintam spre Bucuresti, temperatura crestea si norii incepeau sa se reliefeze. Ne-am oprit si la Campina, sa aprindem o lumanare la Dana. Am avut sentimentul ciudat ca nu-si doreste sa mergem, pentru ca n-a fost chip sa gasim lumanari in tot Comarnicul (ne-am consolat cu gandul ca vom gasi la cimitir), iar in Campina ne-am ratacit tare de tot, vreo 20-30 de minute am colindat si-am lasat in urma doua cimitire (dintre care unul in deal, dar nu pe muscel) inainte sa ajungem la Dana. La cimitir n-am gasit decat lumanari din cele drepte, stantate cu Arhiepiscopia Bucurestiului, iar mormantul se pregatea sa devina mai elegant, asa cum am vazut ca s-au facut multe din jur. Am aprins acolo lumanari de la toti copiii ei din clasa si au aprins si ceilalti elevi si ne-am gandit cu drag la ea.

A fost o tabara reusita, cu petrecere in pijamale, popa-prostu si trombon, filme in miez de noapte si plimbari pe la stadionul Euro-Africa, multe chipsuri si inghetata, excursii la Brasov si Babele si o noua runda de catarari la Aventura Parc. Imi place cum se creeaza intotdeauna anumite obiceiuri care apoi iti lipsesc: noi ne obisnuiseram sa iesim sa dam o tura de Zamora pe la ora 5-6 seara si sa inventam povesti pe drum. Ieseam eu cu trei copii de la mine din clasa, amatori de plimbare si mergeam la pas, urmarind veverite in copaci, azvarlind pietre in apa si oprindu-ne sa vorbim cu fiecare catelus si pisicuta din drum. A venit intr-o seara cu noi si Teodora (fetita colegei mele), care a cules „frori pentru mami”.

Teo are aproape 6 ani si-l zice pe „l” ca pe „r”, asa ca „precam” dimineata de la cabana si „afara proua” si ei ii „praceau” toate „durciurire”. Adorabila :)

Maine e ultima zi de scoala, apoi, cu litere mari, V A C A N T A.