Arhive pe categorii: ma plimb

Iznik

Standard

Iznik. A small place with a huge history. Formerly known as Niceea/ Nikaia, home to the Iznik tiles that Mimar Sinan made famous by using them inside the Blue Mosque. Former Byzantine city, enclosed by thick walls that are still standing today. Conquered by the Ottomans, who preserved some of the old art and monuments. Two Christian/Roman churches survived as ruins. Another one was saved by its early transformation into a mosque.
Small and quiet town on the banks of the Iznik Lake, at the foot of the Iznik/Flag Hill.
A few schools; windows and balconies with roses and geraniums, a few mosques, a few restaurants. Calls to prayer five times a day, people fasting for Ramadan. Friendly women who welcome us to their town. Outgoing ceramic artists, who don’t hesitate to show us the secrets of their craft, even if at the end we leave the shop empty-handed.
Archaeology and daily life. A column with a gorgeous capitel fallen on the side. Somebody has built a house with bricks taken from the old Roman Theatre. A skeleton was dug out in the process. Past and present.
The past is quiet; the present – respectful.
„In a small town, many mouths talk, but only a few heads think.” In Iznik, when they talk to us, it’s to say welcome and please and here you are, or to apologize that they cannot serve us the world’s most wanted „peymacun” (cheese pita) before sunset.

25 000 de pasi

Standard

Primavara a venit si cu ea magnoliile inflorite! Sambata trecuta, ratacindu-ne prin hatisul cartierelor din partea asiatica, am dat nas in nas cu EA: o magnolie uriasa, inflorita, cu flori imense, grase si roz. Din pacate era dupa un gard, chiar inainte ca noi sa facem stanga, sau dreapta, oricum am vazut-o din fuga si am ramas cu bucuria ca exista si cu gandul sa ma intorc poate s-o vad weekendul viitor.

Zis si facut: telul zilei de sambata a fost sa ma intorc la magnolie. Si sa explorez cartierele din zona asiatica a Istanbulului.

Am pornit din Kadıköy, unde ne lasa microbuzul scolii. Uluitor de orientata, am ajuns numaidecat in bulevardul Bağdat, acest 5th Avenue, marginit de case scumpe, cu marea pe o latura si intesat de magazine si restaurante. Era cald, iar bulevardul era plin de lume deja. Weekendul in Istanbul incepe cu kahvaltı, micul-dejun turcesc „cu de toate”, la care te asezi la ora 10 si te mai ridici la 14, cand te rostogolesti spre casa, satul.

IMG_1327

Kahvaltı insa e bun cand il imparti cu prietenii, asa ca am pornit mai departe fara regrete. In fond, cautam o magnolie.

E interesant cum un astfel de tel, pana la urma autoimpus si aiurea, te poate tine pe directie ore in sir. In afara de o pauza de cafea, cand am profitat de ocazie sa studiez harta si sa ma orientez putin in spatiu, timp de 4 ore nu am facut decat sa merg. Am localizat usor strada din care am intrat in bulevard. Am refacut traseul inapoi pana la o bifurcatie, un pasaj subteran unde am luat-o la dreapta. Mai mult ca sigur ca trebuia sa o fi luat la stanga. De la dreapta incolo totul a devenit nou – strazi si case si blocuri pe care nu le mai vazusem in viata mea si care semanau cand cu cartierul Tei, cand cu Malleswaram, cand cu Bucurestiul copilariei mele, cand cu nimic… pana cand picioarele mele au inceput sa tipe ca vor o pauza! Vazusem o multime de copaci infloriti si exact doua magnolii minuscule, dar totusi foarte frumoase.

Duminica, microbuzul ne-a lasat pe malul european al Bosforului, la Parcul Emirgan. Acest parc e celebru pentru expozitia anuala de lalele, dar anul acesta e inca frig (avem cam 13-14 grade in medie) si lalelele abia se plantau. Totusi parcul (care acopera un deal intreg si e absolut imens si partial neingrijit, ca o gradina locuita de spiridusi) forfotea de lume iesita la picnic si, mai ales, de mirese si… logodnice! Am aflat azi ca „miresele” in rochii albe faceau poze de nunta, in vreme ce acelea care mie mi s-au parut mai interesante, in rochii mov si albastre, sarbatoreau logodna. Oricum, densitatea lor era asa de mare ca am avut toata admiratia pentru fotografii care au reusit sa prinda in poze doar un singur cuplu, nu vreo 3-4 deodata!

IMG_2067

Logodna in gradina japoneza

Dupa lalele, narcise si mirese, a venit momentul sa plec in cautarea gradinii japoneze, pe care o vazusem din microbuz. Desigur, tot intesata de cupluri si fotografi, dar frumoasa cum numai gradinile japoneze stiu sa fie, cu apa ei si puntea ei de lemn, cu pavilionul si trandafirul japonez si doi ciresi infloriti (さくら) care mi-au sters din minte magnoliile pentru o vreme!

Dupa ce am recitat Rondelul apei din orgada japonezului, zambind la gandul ca si eu urma sa schimb aceasta experienta „intr-o cascada de consoane si vocale” destul de curand, m-am asezat la o vorba cu ciresul (mono no aware), incercand sa inteleg efemeritatea vietii si a frumusetii, natura frumusetii si daca momentele ah! ale vietii sunt mai frumoase atunci cand sunt impartasite. E greu sa povestesti florile de cires, dar mi-am facut un selfie ca „Cireşar” stiind ca acesta e unul din momentele care-mi vor vizita amintirea (flash upon that inward eye, zice William Wordsworth) si bucura sufletul multa vreme de acum incolo.

Asa s-a facut ca ora 2, cand busul pleca inapoi spre campus, m-a gasit in contemplarea ciresului si complet nepregatita sa plec acasa, mai ales ca magnolia nu o gasisem inca. Deci, cu harta in mana, m-am asezat sa fac un traseu pentru restul zilei si a iesit asa:

  • Rumeli Hisarı – fortareata de pe Bosfor care a ajutat in 1453 la asediul Constantinopolelui si a servit apoi ca punct vamal si chiar inchisoare.
  • Bebek – o zona fitoasa, cu terase, restaurante si port pentru iahturi, despre care citesc adesea pe grupul Foreign Women of Istanbul :>
  • Arnavutköy – cartierul cu cladiri din epoca otomana, acum celebru pentru cafenelele si restaurantele lui elegante cu vedere la Bosfor si pentru stradutele inguste care urca in nestire deal dupa deal.
  • Ortaköy – despre care stiam doar ca acolo se afla clubul Reina, unde a avut loc atacul terorist de pe 1 ianuarie si ca tot acolo e o celebra moschee (nu stiam de targul din jurul ei; o nebunie de lume, tarabe, margele de sticla colorata si kebab!!)
  • Beşiktaş – cartierul poate cel mai european, plin zi si noapte de turisti si localnici, dar si locul de unde puteam lua o barca inapoi spre Asia si spre casa.

Par cam multe locuri de vazut intr-o zi si a fost bine ca, desi m-am uitat pe harta, nu i-am dat sa calculeze distanta (20 km) intre locul unde ma aflam si debarcaderul de unde urma sa iau feribotul spre partea asiatica. Mai mult ca sigur as fi renuntat, dar asa, nestiutoare, din aproape in aproape, cu cascare de gura la Bosforul de un albastru uluitor vazut de sus, de pe zidurile fortaretei; cu un popas la magazinul Macrocenter care are branzeturi frantuzesti, vinuri scumpe si produse de PORC (!!); cu poze la vapoare, cu ochii la lume, cu gandul la magnolii, cu entuziasm ca era soare (dar si un vant rece, taios) – din pas in pas am ajuns prin toate aceste locuri si am admirat moscheea Ortakoy in lumina de ora 6 dupa-amiaza, care e poate cea mai frumoasa lumina – nici apus, nici zi plina.

Voiam sa renunt si sa iau un autobuz cand am vazut-o. Era chiar magnolia dupa care pornisem – crengile se aplecasera de atatea flori si frumusetea ei iti taia respiratia. Am stat la coada sa o pozez, dovada ca istanbulezii sunt poeti!

Cu puterile reinnoite, am pornit spre barca mea, pas cu pas, cu ochii larg deschisi, cu capul zumzaind de ganduri. Visam deja la ceaiul de pe vapor si la ora pe care o aveam de stat in bus in drum spre casa.

Daca m-am simtit in siguranta? 100%. Am trecut pe langa Reina – locul atentatului din ianuarie. E din nou deschis si lumea continua sa mearga acolo la masa sau la discoteca. Am strabatut cele mai de lux zone, unde am vazut Lamborghini langa Porsche, langa Mercedes si Rolls Royce (all stuck in traffic, btw). Am umblat printre femei cu basma si femei cu capul descoperit, am trecut pe langa terase unde se bea vin si pe langa masute unde la fel de multa lume bea ceai. Mi-e greu sa-mi inchipui ca sunt mai in pericol aici decat in orice alt mare oras al lumii. Vazand oamenii atat de diversi si de frumosi, energia si vibratia orasului, frumusetea locurilor mi-e greu sa ma gandesc la terorism si frica. Ma gandesc, asta da, la maretie si decadere, la miile de ani de istorie pe care le-a vazut acest loc, la toate transformarile prin care a trecut si care sigur locuitorilor de la acea vreme le vor fi parut sfarsitul lumii.

Kerala, India

Standard
Kerala, India

I se mai zice „pamantul lui Dumnezeu” sau „God’s own country”, poate pentru ca e crestina, dar mai ales pentru e deosebit de frumoasa.

Kerala e un stat din sudul Indiei, care se intinde pe coasta Malabar, pe malul Oceanului Indian. E renumita pentru mancare (Malabar fish curry e delicios, la fel toate curry-urile care au in componenta nuca sau lapte de cocos) si pentru excursiile cu vaporasul pe „backwaters”, niste canale marginite de palmieri, orezarii si sate de pescari.

Am ajuns in Kerala venind din Sri Lanka. In Lanka ne-a plouat mult, s-a nimerit un muson neobisnuit pentru aceasta perioada a anului, asa ca Craciunul pe plaja s-a transformat intr-o feerie uda, iar cetatea Sigiriya am vazut-o uzi pana la piele, de ne-am stors apoi hainele, ca sa putem urca in masina.

Dealtfel frumoasa Sri Lanka, dar sunt convinsa ca vazut pe vreme buna va  cu totul altceva.

Kerala ne-a intampinat luminoasa, calda, insorita. Ahhh, numai de nu ne-ar urmari ploaia.

Hotelul Gago Inn, parcul national Thenmala (deplorabil), apoi Allepey.

kerala

Allepey Backwaters

In masina, prin satele din Kerala, impreuna cu soferul Safir. Cald, soare, lumina aceea teribila a oraselor cu iesire la mare. Pe strazi umblau femei in sari si barbati in dhoti, fusta aceea care in alte locuri se numeste sarong si pe care si-o flutura necontenit, incat mereu te temi ca vei vedea mai mult decat ti-ai dori din anatomia masculina. Orasul Allepey sau Allapuzha, portughez, primitor, frumos ca o bijuterie. O multime de canale, o ploaie de oferte de transport – de la barci colorate de pescari la houseboats luxoase, cu dormitor, baie si bucatarie.

Zi de vis pe plaja Kovalam din Trivandrum: indienii se imbaiaza, cum stim, imbracati. Plaja e complet neutilizata, nimeni nu vinde sucuri, inghetata, nu sunt terase. In schimb, in drum spre plaja apar ici si colo magazinele de suveniruri din Cashmir, unde preturile incep asa de sus, ca orice negociere se termina inevitabil in favoarea vanzatorului. Dupa obiceiul meu, ochesc o librarie si ma apuc s-o cercetez. Atunci prietenii mei ochesc o cafenea langa librarie. E paradisul. Terasa e doar a noastra si vederea spre mare, palmieri si ceea ce pare o padure de bougainvillea ne taie rasuflarea. Cafeaua e buna si servesc hamburgeri si pizza, ceea ce ma fericeste, caci sunt satula de curry. Hotelul se numeste Turtle on the Beach, iar accesul la piscina e gratis desi nu suntem clienti.

kovalam

Plaja Kovalam la apus

Templul Oachira, in regiunea Kollam. Cautand un templu hindus intr-o regiune crestina/ musulmana a Indiei, ajungem la templul Oachira, un complex in aer liber: trei copaci banyan antici, deveniti altar pentru preotii care oficiaza in prima zi a anului un ritual de binecuvantare a anului nou. Acest templu-loc de pelerinaj mi s-a parut cel mai pagan loc pe care l-am vazut vreodata. Pagan in sensul acela de inchinare / imbunare a unor zei incruntati. Copacii banyan, se spune, au in jur de 5000 de ani, la fel si ritualurile de la templu. Este un templu inchinat zeului Brahma, creatorul, cel mai vechi zeu al hindusilor, care nu primeste inchinare direct decat in 2-3 parti ale Indiei. Pelerinii erau si cersetori si dormeau sau dormisera acolo, sub cerul liber. Femei batrane in sariuri, barbati sfinti (sadhu), sau astrologi grabiti sa ne citeasca viitorul – locul viermuia de oameni. Langa el se inalta, ecumenic, Moscheea Oachira.

Preoții oficiază solemn, în fustele lor portocalii, aducând ofrande de mâini și picioare de lemn pentru vindecarea acelor bucăți din corp care nu mai funționează corect. Aproape voodoo, aproape greu de crezut, dar așa e India; te urci în mașină, conduci pe o șosea impecabilă care se termină într-un drum de nisip și nimerești deodată în spațiul acesta sacru și murdar, în care lucrurile curg neschimbate de cinci mii de ani, în vreme ce de la taraba de alături poți să-ți iei un Pepsi.

M-a cutremurat alăturarea timpurilor: atunci și acum. Cum va fi fost lumea când s-a construit Isurumunya, un templu în Anuradhapura unde au fost adăpostiți câteva sute de copii? Cum se vede lumea când ești pelerin la Oachira? Să fim serioși; mie-mi semănau a cerșetori, iar complexul templului a Curtea Miracolelor. Să fi fost în Franța plăteam intrare și am fi avut demult acolo un sit UNESCO. Fiind în Kollam, oamenii își văd de treburi la câțiva metri de mit. Așa e în India; totul poate să coexiste. Ea nu e în nici un fel pentru că e în toate felurile simultan.

Zece zile ca un an, zece zile ca o clipa.

Prietenii mei intelegeau acum povestile mele despre India. Deficitul de atentie, neseriozitatea cronica, imposibilitatea unor asteptari vestice (gen farmacii, bere la restaurant, terase pe plaja, cafea buna) de la locul acesta cu totul diferit, cu totul uimitor. Au simtit si ei, ca si mine, ca India iti intra in suflet si te cucereste asa cum e: zuza, colorata, zgomotoasa, poluata, imprevizibila. Ca oamenii isi dau cu stangul in dreptul cu bune intentii, ca ar fi o mare pierdere ca India sa se globalizeze si mcdonaldizeze vreodata.

Si ziua aceea cand ne-am intors de la Allepey pe drumul cel mai lung, prin sate, pe la temple, oprind din plaja in plaja, curiosi, pana cand am oprit la un lac unde Vio s-a apucat sa pozeze pasari si a fost indata poftit in batatura de o familie care-si avea gospodaria pe malul acelui lac. Ospitalitate indiana, ospitalitate romaneasca. Fara sa stea pe ganduri, Vio si Dana le-au pregatit oamenilor un pachetel cu dulciuri din rezerva pe care o aveam pentru drum. Ultima imagine a fost a acelei familii simpatice, privind dupa masina noastra rosie in vreme ce rontaiau burfi.

Am inteles ca traind printre indieni mi-am dezvoltat un mod brutal de a vorbi, partial determinat de nevoia de a ma face inteleasa intr-o engleza cat mai simpla si partial de lentoarea si dezorientarea oamenilor de aici, care promit si uita, zic si nu fac, nu au cuvant, sunt neseriosi.

La plecare, soferul mi-a luat, indatoritor, valiza. M-a insotit pana la masina, mi-a deschis zambitor usa, am urcat, m-a intrebat cum sa potriveasca aerul comditionat ca sa-mi fie bine. Dupa ce am pornit, o bataie in geam: valiza mea o uitase pe trotuar :))

Ganesh, zeul intelepciunii si-al inceputurilor fericite

Ganesh, zeul intelepciunii si-al inceputurilor fericite

2014, anul calului de lemn

Standard

A fost cum e întotdeauna: avionul a zburat, vacanța s-a sfârșit și am ajuns acasă.

La Delhi, ceață, frig, claxoane, totul cenușiu, oameni triști, cerșetori. Un hotel mișto (Woodcastle), o mașină cu șofer care ne-a plimbat pe la ce era de văzut… și Taj Mahalul.

A fost chiar ca într-o poveste, ca în cărțile mele cu Păcălici. Hindusul și hindusa cei exotici îmi sunt acum vecini. Îmbulzeală, cămile, un ghid nesuferit. Dar a meritat. A dream come true.

1514398_10202138501638531_268035040_n

Construcția e de o frumusețe desavârșită. Dacă găsești un loc să te așezi și să te bucuri că ești acolo, înțelegi poate cât trebuie s-o fi iubit Shah Jahan pe soția lui Mumtaz Mahal. Sau înțelegi că Shah Jahan avea mulți bani, o necuprinsă dorință de mărire și arhitecți pricepuți. Când începi să te uiți la detalii, uiți de timp și te trezești pe nesimțite transportat înapoi în secolul 17. Pietre nestemate, versete din Coran, o marmură albă care-și schimbă culoarea în funcție de lumină. Finețea detaliilor e uimitoare. Înghesuiala, lumea pestriță, cozile infinite nici nu mai contează.

Și-apoi Mussoorie! Shadab trezit de la cinci ca sa ne aștepte la tren la 12:40. A spălat mașina, s-a învârtit în loc și a fost în Dehradun de la 10. Parcă ieri plecasem: în afară de Saif, care a crescut, nu s-a schimbat nimic. Shadab și-a găsit numaidecât un nou erou în persoana lui Iulius. Papa, mai stins ca anul trecut pentru că a fost bolnav; mama, neschimbată; fosta mireasă – gravidă. Viața își urmează cursul acolo unde curge. În alte locuri pare că stagnează.

Al doilea Revelion la Mussoorie… insist cu revelioanele în locuri unde nu exista conceptul vestic de revelion! Totuși acest An Nou a fost mai reușit ca cel precedent, fie și datorită faptului că am ieșit din casă. Cu Shadab și amicul lui, Umed, ne-am plimbat pe Camel Back Road și-am văzut artificii. Nimic spectaculos, pentru că pur și simplu acolo faza cu anul nou nu contează. Le-am luat la fete vată pe băț, apoi a fost un nou an.

Oricum, e limpede că din experiența anului trecut am învățat la ce să mă aștept. Mama, Olga și Iulius au fost luați pe sus de valul de frig și amețiți de mâncarea iute. Eu eram ca acasă, ei erau ca mine anul trecut.

De ce nu au geam la baie?

Cum să nu se șteargă cu hârtie igienică?

De ce nu e cald în casă?

Gravida de ce umblă cu picioarele goale?

Și ei din ce trăiesc?

De ce nu sunt de cuvânt?

Eu, beyond all that, țopăiam ca o focă de fericire. Chiar mi-s dragi, chiar mă simt bine acolo.

–          Gagica mea s-a supărat pe mine că i-am zis că e grasă, i-a mărturisit Shadab lui Iulius.

–          Mare greșeală. Niciodată să nu-i spui unei fete că e grasă, a zis guru Iulius. Nici măcar lui sor-mea, care evident e grasă!

Ei au râs, eu m-am întristat.

Asta lovește ochiul: că sunt evident grasă.

Pentru anul 2014 cuvântul este ECHILIBRU.

Rezoluția este să fiu zveltă.

A câta oară?

Să vorbesc hindi.

Și să-mi petrec Revelionul 2015 undeva unde e cald. Deși când apare Shadab, e cald și la Mussoorie.

Despre Goa, cu mult drag

Standard

DSC_0033

Cand colegul meu de serviciu, Razvan, avea id-ul razvangoa, in anul 2003, habar nu aveam ce e Goa si nici explicatiile lui nu m-au lamurit. Un loc in India unde e muzica si distractie si plaja. India mi s-a parut multa vreme o tara care nu exista; o combinatie fantasmagorica de hindusi cu turban si amerindieni. Imi imaginam un mare club, un Bamboo desantat labartat pe malul marii, nisip, femei bete cu parul despletit, stroboscoape si jocuri de lumini, halucinatii. Nu fusesem inca nici la Vama Veche (si deja Vama incepea sa nu mai fie ce fusese), asa ca nu aveam termen de comparatie pentru tineret hippie care-si traieste viata pe plaja.

Azi Goa nu mai e deloc decadenta. Legile s-au inasprit, politia patruleaza pe plaja zilnic, pescarii fumeaza marihuana in coliba lor, fara sa se incurce cu turistii albi ca laptele, infasurati in carpe colorate, cu parul despletit si bindi in frunte, care inca insista sa fie hippie. Drogurile si alcoolismul sunt o problema mai mare in Goa decat in celelalte state indiene, conform declaratiilor oficiale; cu toate astea, niciunde nu cumperi bautura pe toate drumurile ca in satele din Goa, iar alcoolul local, feni, o tuica de caju sau cocos, face explozie in gura. Ca turist in Goa, esti mai rasfatat decat in orice loc din India: ai multa libertate, nu se uita lumea la tine ca la urs, ai acces la produsele vestice cu care esti obisnuit si cred ca daca tot ce vezi din India este Goa, atunci vei ramane cu impresia ca India e „ca la noi, doar ca mai mizerie”.

Dupa 500 de ani sub portughezi, Goa e cel mai putin indian dintre statele Indiei; e statul unde barbatii sunt egali cu femeile prin lege, unde vaduvele nu trebuie sa moara pe mormantul sotului (ba chiar ii mostenesc binemersi averea, daca exista!), unde se intampla frecvent casatorii din dragoste, femeile poarta rochii care le dezvelesc pana la genunchi picioarele, iar localnicii se numesc Joao, Antonio, Maria Fernanda, Carolina, Joaquim Barreto Cardinho, desi arata pe dinafara exact ca N. M. Sivakumar, Preeti, Radhika, Laxmi si Krishnamurti – vecinii lor din Kerala sau Karnataka.

Ceea ce ii face pe turisti sa revina (sau sa ramana, transformandu-se astfel in localnici sezonieri) este susegad. Viata in Goa este guvernata de susegad – un cuvant care provine din portughezul sosegado  si inseamna pasnic, linistit, netulburat, sau, in pasareasca moderna, chillax. Soarele rasare si apune peste plajele tolanite si calde; casele se darama si inalta an de an, la fiecare muson; totul are un ritm si un ritual care te prinde si te poarta cu sine, zi dupa zi, pana la infinit.

DSC_0004  DSC_0056  DSC_0084 DSC_0125 DSC_0143 DSC_0187

Neschimbata

Standard

Profit de vacanta in Bucuresti si ma plimb. Pe Calea Victoriei de la un capat la altul. Pe la Ateneu. Prin Crangasi. Pe Podul Basarab, care ma emotioneaza ca-n prima zi. Prin Pantelimon si Colentina. Prin Titan. Prin Cotroceni. Prin Bucurestii Noi. Pe la Snagov. Numai in Drumul Taberei n-am ajuns inca si nici Balaurei nu i-am raspuns la telefon… (am un telefon mai retro asa, pe care nu-l aud decat daca-l vad).

Profit de vacanta si casc gura. Pe la Human Body, la Antipa. Pe la Muzeul de Arta. Pe la muzicile din Piata Revolutiei. Pe la magazine. Pe la „Martorii lui Charlie”, in care joaca minunata mea Ina (nici nu te-am intrebat cum a fost la Cannes, dar ne mai vedem!!). Pe la metrou. Prin troleibuze.

Si vad. Vad multe covrigarii, enorm de multe, mai multe decat Mega Image-urile care deja sunt incredibil de multe (in curand vom gasi unul si-n paharul cu periute de dinti, vorba catavencilor). Vad bere cu lamaie mai multa decat curgea prin halbele noastre anul trecut. Vad fete care se imbraca ca niste fetite, cu fuste colorate si funde in par. Vad multi oameni vorbind singuri pe strada, fie din pricina schizofreniei paranoide (pe care mi-a invocat-o un nene ca sa primeasca pomana), fie pentru ca au bluetooth. Vad multi oameni care cersesc. Vad cladiri frumoase renovate si cladiri care stau sa cada. Vad ordine in trafic, vad copaci de care mi-a fost dor (nuc, salcam, tei), vad alt fel de ceruri si de nori decat am vazut in ultimul an.

La Snagov m-a intepat un paianjen si de o saptamana vad si multe cabinete medicale si farmacii, deocamdata cam fara succes, ceea ce ma enerveaza.

Mi se spune ca sunt neschimbata, ca am un „zen de India”, ca parca n-am plecat niciodata.

E minunat sa te intorci si sa primesti atata atentie si dragoste, asta e tot ce pot sa spun. Mi-nu-nat!

Yokohama

Standard

„Mie mi-a zis Christina ca pleaca la Yokohama”, zice Zeenat deunazi, „dar m-am gandit ca e un cartier prin Bangalore.”

Nu era, a fost chiar Tara Soarelui-Rasare si am stat acolo 5 zile, la conferinta Flat Classroom.

Pe scurt, Flat Classroom e o conferinta de tehnologie. Am vorbit despre instrumente online care le pot fi de folos profesorilor si elevilor, de instrumente cu ajutorul carora putem colabora si extinde clasa la una cu elevi din toata lumea conectati la internet in acelasi moment („google hangout” e folositor la asa ceva) si despre cum putem schimba lumea.

Yokohama e o suburbie a orasului Tokio, asa ca in prima zi am calatorit prin Tokio cu metroul, pe linia Yamanote (linia circulara).

Fireste ca in Japonia totul e fara cusur. Trenurile vin si pleaca la ora potrivita, iar oamenii le asteapta aliniati in coada pe intervalele trasate cu linii galbene pe jos. Este aglomeratie, dar nu galagie. Uneori mi se pare ca japonezii vorbesc pe alta frecventa, fiindca pare totul silentios asa, chiar si masele de oameni care se plimba sambata seara prin China Town.

In metrou, japonezii dorm. Dorm asa de adanc, ca metroul ii zgaltaie de la stanga la dreapta, ca pe manechine. Calatoresc cu orele, iar primavara si iarna poarta peste gura si nas o masca alba, care pe unii ii face sa semene leit cu Omul Invizibil (masca, palarie, ochelari de soare). Din pricina manechinelor cu masca, uneori aveam impresia ca sunt intr-un tren-cimitir. Apoi ma cuprindea si pe mine toropeala si deveneam un manechin fara masca.

Mi-a placut foarte mult Yokohama. Mi-a placut portul, cu vapoarele lui si mi-au placut bulevardele largi si perfecte, unde se circula ca la carte.

Japonezii sunt foarte respectuosi. Se inclina la tot pasul. Barbatii mi s-au parut foarte aratosi, femeile – ca niste papusi. Copiii sunt adorabili. Se imbraca in stil occidental si cumva frantuzesc. Doar la templu am vazut fete in chimono, pentru anumite ceremonii.

Casierii, femeia de la bilete, ospatarii de la restaurantele unde suhi vine adus de o banda rulanta si, in general, toti oamenii din industria serviciilor, canta. Sau intoneaza vorbe in limba japoneza pe un ton cantat din care nu auzeam decat, repetat, goziemasita si kudasai – niste structuri de politete ale limbii. Toate inscriptiile sunt in kanji, hiragana si – uneori – engleza. La magazine totul e in japoneza, deci e o aventura sa cumperi orice mancare la punga sau la cutie. In general oamenii nu vorbesc engleza si nu-si bat capul cu turistii, desi sigur ca sunt strivitor de amabili.

Mi s-a parut un loc bizar, extrem de bine organizat, insa cumva lipsit de suflet, de parca toti ar fi mers incoace si incolo pe sinele lor, fara sa se intersecteze niciodata, necondusi de nimic, necautand nimic, negasind nimic, la infinit.

Asa a aflat Zeenat ca Yokohama nu e un cartier din Bangalore.