Category Archives: ma plimb

Kerala, India

Standard
Kerala, India

I se mai zice „pamantul lui Dumnezeu” sau „God’s own country”, poate pentru ca e crestina, dar mai ales pentru e deosebit de frumoasa.

Kerala e un stat din sudul Indiei, care se intinde pe coasta Malabar, pe malul Oceanului Indian. E renumita pentru mancare (Malabar fish curry e delicios, la fel toate curry-urile care au in componenta nuca sau lapte de cocos) si pentru excursiile cu vaporasul pe „backwaters”, niste canale marginite de palmieri, orezarii si sate de pescari.

Am ajuns in Kerala venind din Sri Lanka. In Lanka ne-a plouat mult, s-a nimerit un muson neobisnuit pentru aceasta perioada a anului, asa ca Craciunul pe plaja s-a transformat intr-o feerie uda, iar cetatea Sigiriya am vazut-o uzi pana la piele, de ne-am stors apoi hainele, ca sa putem urca in masina.

Dealtfel frumoasa Sri Lanka, dar sunt convinsa ca vazut pe vreme buna va  cu totul altceva.

Kerala ne-a intampinat luminoasa, calda, insorita. Ahhh, numai de nu ne-ar urmari ploaia.

Hotelul Gago Inn, parcul national Thenmala (deplorabil), apoi Allepey.

kerala

Allepey Backwaters

In masina, prin satele din Kerala, impreuna cu soferul Safir. Cald, soare, lumina aceea teribila a oraselor cu iesire la mare. Pe strazi umblau femei in sari si barbati in dhoti, fusta aceea care in alte locuri se numeste sarong si pe care si-o flutura necontenit, incat mereu te temi ca vei vedea mai mult decat ti-ai dori din anatomia masculina. Orasul Allepey sau Allapuzha, portughez, primitor, frumos ca o bijuterie. O multime de canale, o ploaie de oferte de transport – de la barci colorate de pescari la houseboats luxoase, cu dormitor, baie si bucatarie.

Zi de vis pe plaja Kovalam din Trivandrum: indienii se imbaiaza, cum stim, imbracati. Plaja e complet neutilizata, nimeni nu vinde sucuri, inghetata, nu sunt terase. In schimb, in drum spre plaja apar ici si colo magazinele de suveniruri din Cashmir, unde preturile incep asa de sus, ca orice negociere se termina inevitabil in favoarea vanzatorului. Dupa obiceiul meu, ochesc o librarie si ma apuc s-o cercetez. Atunci prietenii mei ochesc o cafenea langa librarie. E paradisul. Terasa e doar a noastra si vederea spre mare, palmieri si ceea ce pare o padure de bougainvillea ne taie rasuflarea. Cafeaua e buna si servesc hamburgeri si pizza, ceea ce ma fericeste, caci sunt satula de curry. Hotelul se numeste Turtle on the Beach, iar accesul la piscina e gratis desi nu suntem clienti.

kovalam

Plaja Kovalam la apus

Templul Oachira, in regiunea Kollam. Cautand un templu hindus intr-o regiune crestina/ musulmana a Indiei, ajungem la templul Oachira, un complex in aer liber: trei copaci banyan antici, deveniti altar pentru preotii care oficiaza in prima zi a anului un ritual de binecuvantare a anului nou. Acest templu-loc de pelerinaj mi s-a parut cel mai pagan loc pe care l-am vazut vreodata. Pagan in sensul acela de inchinare / imbunare a unor zei incruntati. Copacii banyan, se spune, au in jur de 5000 de ani, la fel si ritualurile de la templu. Este un templu inchinat zeului Brahma, creatorul, cel mai vechi zeu al hindusilor, care nu primeste inchinare direct decat in 2-3 parti ale Indiei. Pelerinii erau si cersetori si dormeau sau dormisera acolo, sub cerul liber. Femei batrane in sariuri, barbati sfinti (sadhu), sau astrologi grabiti sa ne citeasca viitorul – locul viermuia de oameni. Langa el se inalta, ecumenic, Moscheea Oachira.

Preoții oficiază solemn, în fustele lor portocalii, aducând ofrande de mâini și picioare de lemn pentru vindecarea acelor bucăți din corp care nu mai funționează corect. Aproape voodoo, aproape greu de crezut, dar așa e India; te urci în mașină, conduci pe o șosea impecabilă care se termină într-un drum de nisip și nimerești deodată în spațiul acesta sacru și murdar, în care lucrurile curg neschimbate de cinci mii de ani, în vreme ce de la taraba de alături poți să-ți iei un Pepsi.

M-a cutremurat alăturarea timpurilor: atunci și acum. Cum va fi fost lumea când s-a construit Isurumunya, un templu în Anuradhapura unde au fost adăpostiți câteva sute de copii? Cum se vede lumea când ești pelerin la Oachira? Să fim serioși; mie-mi semănau a cerșetori, iar complexul templului a Curtea Miracolelor. Să fi fost în Franța plăteam intrare și am fi avut demult acolo un sit UNESCO. Fiind în Kollam, oamenii își văd de treburi la câțiva metri de mit. Așa e în India; totul poate să coexiste. Ea nu e în nici un fel pentru că e în toate felurile simultan.

Zece zile ca un an, zece zile ca o clipa.

Prietenii mei intelegeau acum povestile mele despre India. Deficitul de atentie, neseriozitatea cronica, imposibilitatea unor asteptari vestice (gen farmacii, bere la restaurant, terase pe plaja, cafea buna) de la locul acesta cu totul diferit, cu totul uimitor. Au simtit si ei, ca si mine, ca India iti intra in suflet si te cucereste asa cum e: zuza, colorata, zgomotoasa, poluata, imprevizibila. Ca oamenii isi dau cu stangul in dreptul cu bune intentii, ca ar fi o mare pierdere ca India sa se globalizeze si mcdonaldizeze vreodata.

Si ziua aceea cand ne-am intors de la Allepey pe drumul cel mai lung, prin sate, pe la temple, oprind din plaja in plaja, curiosi, pana cand am oprit la un lac unde Vio s-a apucat sa pozeze pasari si a fost indata poftit in batatura de o familie care-si avea gospodaria pe malul acelui lac. Ospitalitate indiana, ospitalitate romaneasca. Fara sa stea pe ganduri, Vio si Dana le-au pregatit oamenilor un pachetel cu dulciuri din rezerva pe care o aveam pentru drum. Ultima imagine a fost a acelei familii simpatice, privind dupa masina noastra rosie in vreme ce rontaiau burfi.

Am inteles ca traind printre indieni mi-am dezvoltat un mod brutal de a vorbi, partial determinat de nevoia de a ma face inteleasa intr-o engleza cat mai simpla si partial de lentoarea si dezorientarea oamenilor de aici, care promit si uita, zic si nu fac, nu au cuvant, sunt neseriosi.

La plecare, soferul mi-a luat, indatoritor, valiza. M-a insotit pana la masina, mi-a deschis zambitor usa, am urcat, m-a intrebat cum sa potriveasca aerul comditionat ca sa-mi fie bine. Dupa ce am pornit, o bataie in geam: valiza mea o uitase pe trotuar :))

Ganesh, zeul intelepciunii si-al inceputurilor fericite

Ganesh, zeul intelepciunii si-al inceputurilor fericite

2014, anul calului de lemn

Standard

A fost cum e întotdeauna: avionul a zburat, vacanța s-a sfârșit și am ajuns acasă.

La Delhi, ceață, frig, claxoane, totul cenușiu, oameni triști, cerșetori. Un hotel mișto (Woodcastle), o mașină cu șofer care ne-a plimbat pe la ce era de văzut… și Taj Mahalul.

A fost chiar ca într-o poveste, ca în cărțile mele cu Păcălici. Hindusul și hindusa cei exotici îmi sunt acum vecini. Îmbulzeală, cămile, un ghid nesuferit. Dar a meritat. A dream come true.

1514398_10202138501638531_268035040_n

Construcția e de o frumusețe desavârșită. Dacă găsești un loc să te așezi și să te bucuri că ești acolo, înțelegi poate cât trebuie s-o fi iubit Shah Jahan pe soția lui Mumtaz Mahal. Sau înțelegi că Shah Jahan avea mulți bani, o necuprinsă dorință de mărire și arhitecți pricepuți. Când începi să te uiți la detalii, uiți de timp și te trezești pe nesimțite transportat înapoi în secolul 17. Pietre nestemate, versete din Coran, o marmură albă care-și schimbă culoarea în funcție de lumină. Finețea detaliilor e uimitoare. Înghesuiala, lumea pestriță, cozile infinite nici nu mai contează.

Și-apoi Mussoorie! Shadab trezit de la cinci ca sa ne aștepte la tren la 12:40. A spălat mașina, s-a învârtit în loc și a fost în Dehradun de la 10. Parcă ieri plecasem: în afară de Saif, care a crescut, nu s-a schimbat nimic. Shadab și-a găsit numaidecât un nou erou în persoana lui Iulius. Papa, mai stins ca anul trecut pentru că a fost bolnav; mama, neschimbată; fosta mireasă – gravidă. Viața își urmează cursul acolo unde curge. În alte locuri pare că stagnează.

Al doilea Revelion la Mussoorie… insist cu revelioanele în locuri unde nu exista conceptul vestic de revelion! Totuși acest An Nou a fost mai reușit ca cel precedent, fie și datorită faptului că am ieșit din casă. Cu Shadab și amicul lui, Umed, ne-am plimbat pe Camel Back Road și-am văzut artificii. Nimic spectaculos, pentru că pur și simplu acolo faza cu anul nou nu contează. Le-am luat la fete vată pe băț, apoi a fost un nou an.

Oricum, e limpede că din experiența anului trecut am învățat la ce să mă aștept. Mama, Olga și Iulius au fost luați pe sus de valul de frig și amețiți de mâncarea iute. Eu eram ca acasă, ei erau ca mine anul trecut.

De ce nu au geam la baie?

Cum să nu se șteargă cu hârtie igienică?

De ce nu e cald în casă?

Gravida de ce umblă cu picioarele goale?

Și ei din ce trăiesc?

De ce nu sunt de cuvânt?

Eu, beyond all that, țopăiam ca o focă de fericire. Chiar mi-s dragi, chiar mă simt bine acolo.

–          Gagica mea s-a supărat pe mine că i-am zis că e grasă, i-a mărturisit Shadab lui Iulius.

–          Mare greșeală. Niciodată să nu-i spui unei fete că e grasă, a zis guru Iulius. Nici măcar lui sor-mea, care evident e grasă!

Ei au râs, eu m-am întristat.

Asta lovește ochiul: că sunt evident grasă.

Pentru anul 2014 cuvântul este ECHILIBRU.

Rezoluția este să fiu zveltă.

A câta oară?

Să vorbesc hindi.

Și să-mi petrec Revelionul 2015 undeva unde e cald. Deși când apare Shadab, e cald și la Mussoorie.

Despre Goa, cu mult drag

Standard

DSC_0033

Cand colegul meu de serviciu, Razvan, avea id-ul razvangoa, in anul 2003, habar nu aveam ce e Goa si nici explicatiile lui nu m-au lamurit. Un loc in India unde e muzica si distractie si plaja. India mi s-a parut multa vreme o tara care nu exista; o combinatie fantasmagorica de hindusi cu turban si amerindieni. Imi imaginam un mare club, un Bamboo desantat labartat pe malul marii, nisip, femei bete cu parul despletit, stroboscoape si jocuri de lumini, halucinatii. Nu fusesem inca nici la Vama Veche (si deja Vama incepea sa nu mai fie ce fusese), asa ca nu aveam termen de comparatie pentru tineret hippie care-si traieste viata pe plaja.

Azi Goa nu mai e deloc decadenta. Legile s-au inasprit, politia patruleaza pe plaja zilnic, pescarii fumeaza marihuana in coliba lor, fara sa se incurce cu turistii albi ca laptele, infasurati in carpe colorate, cu parul despletit si bindi in frunte, care inca insista sa fie hippie. Drogurile si alcoolismul sunt o problema mai mare in Goa decat in celelalte state indiene, conform declaratiilor oficiale; cu toate astea, niciunde nu cumperi bautura pe toate drumurile ca in satele din Goa, iar alcoolul local, feni, o tuica de caju sau cocos, face explozie in gura. Ca turist in Goa, esti mai rasfatat decat in orice loc din India: ai multa libertate, nu se uita lumea la tine ca la urs, ai acces la produsele vestice cu care esti obisnuit si cred ca daca tot ce vezi din India este Goa, atunci vei ramane cu impresia ca India e „ca la noi, doar ca mai mizerie”.

Dupa 500 de ani sub portughezi, Goa e cel mai putin indian dintre statele Indiei; e statul unde barbatii sunt egali cu femeile prin lege, unde vaduvele nu trebuie sa moara pe mormantul sotului (ba chiar ii mostenesc binemersi averea, daca exista!), unde se intampla frecvent casatorii din dragoste, femeile poarta rochii care le dezvelesc pana la genunchi picioarele, iar localnicii se numesc Joao, Antonio, Maria Fernanda, Carolina, Joaquim Barreto Cardinho, desi arata pe dinafara exact ca N. M. Sivakumar, Preeti, Radhika, Laxmi si Krishnamurti – vecinii lor din Kerala sau Karnataka.

Ceea ce ii face pe turisti sa revina (sau sa ramana, transformandu-se astfel in localnici sezonieri) este susegad. Viata in Goa este guvernata de susegad – un cuvant care provine din portughezul sosegado  si inseamna pasnic, linistit, netulburat, sau, in pasareasca moderna, chillax. Soarele rasare si apune peste plajele tolanite si calde; casele se darama si inalta an de an, la fiecare muson; totul are un ritm si un ritual care te prinde si te poarta cu sine, zi dupa zi, pana la infinit.

DSC_0004  DSC_0056  DSC_0084 DSC_0125 DSC_0143 DSC_0187

Neschimbata

Standard

Profit de vacanta in Bucuresti si ma plimb. Pe Calea Victoriei de la un capat la altul. Pe la Ateneu. Prin Crangasi. Pe Podul Basarab, care ma emotioneaza ca-n prima zi. Prin Pantelimon si Colentina. Prin Titan. Prin Cotroceni. Prin Bucurestii Noi. Pe la Snagov. Numai in Drumul Taberei n-am ajuns inca si nici Balaurei nu i-am raspuns la telefon… (am un telefon mai retro asa, pe care nu-l aud decat daca-l vad).

Profit de vacanta si casc gura. Pe la Human Body, la Antipa. Pe la Muzeul de Arta. Pe la muzicile din Piata Revolutiei. Pe la magazine. Pe la „Martorii lui Charlie”, in care joaca minunata mea Ina (nici nu te-am intrebat cum a fost la Cannes, dar ne mai vedem!!). Pe la metrou. Prin troleibuze.

Si vad. Vad multe covrigarii, enorm de multe, mai multe decat Mega Image-urile care deja sunt incredibil de multe (in curand vom gasi unul si-n paharul cu periute de dinti, vorba catavencilor). Vad bere cu lamaie mai multa decat curgea prin halbele noastre anul trecut. Vad fete care se imbraca ca niste fetite, cu fuste colorate si funde in par. Vad multi oameni vorbind singuri pe strada, fie din pricina schizofreniei paranoide (pe care mi-a invocat-o un nene ca sa primeasca pomana), fie pentru ca au bluetooth. Vad multi oameni care cersesc. Vad cladiri frumoase renovate si cladiri care stau sa cada. Vad ordine in trafic, vad copaci de care mi-a fost dor (nuc, salcam, tei), vad alt fel de ceruri si de nori decat am vazut in ultimul an.

La Snagov m-a intepat un paianjen si de o saptamana vad si multe cabinete medicale si farmacii, deocamdata cam fara succes, ceea ce ma enerveaza.

Mi se spune ca sunt neschimbata, ca am un „zen de India”, ca parca n-am plecat niciodata.

E minunat sa te intorci si sa primesti atata atentie si dragoste, asta e tot ce pot sa spun. Mi-nu-nat!

Yokohama

Standard

„Mie mi-a zis Christina ca pleaca la Yokohama”, zice Zeenat deunazi, „dar m-am gandit ca e un cartier prin Bangalore.”

Nu era, a fost chiar Tara Soarelui-Rasare si am stat acolo 5 zile, la conferinta Flat Classroom.

Pe scurt, Flat Classroom e o conferinta de tehnologie. Am vorbit despre instrumente online care le pot fi de folos profesorilor si elevilor, de instrumente cu ajutorul carora putem colabora si extinde clasa la una cu elevi din toata lumea conectati la internet in acelasi moment („google hangout” e folositor la asa ceva) si despre cum putem schimba lumea.

Yokohama e o suburbie a orasului Tokio, asa ca in prima zi am calatorit prin Tokio cu metroul, pe linia Yamanote (linia circulara).

Fireste ca in Japonia totul e fara cusur. Trenurile vin si pleaca la ora potrivita, iar oamenii le asteapta aliniati in coada pe intervalele trasate cu linii galbene pe jos. Este aglomeratie, dar nu galagie. Uneori mi se pare ca japonezii vorbesc pe alta frecventa, fiindca pare totul silentios asa, chiar si masele de oameni care se plimba sambata seara prin China Town.

In metrou, japonezii dorm. Dorm asa de adanc, ca metroul ii zgaltaie de la stanga la dreapta, ca pe manechine. Calatoresc cu orele, iar primavara si iarna poarta peste gura si nas o masca alba, care pe unii ii face sa semene leit cu Omul Invizibil (masca, palarie, ochelari de soare). Din pricina manechinelor cu masca, uneori aveam impresia ca sunt intr-un tren-cimitir. Apoi ma cuprindea si pe mine toropeala si deveneam un manechin fara masca.

Mi-a placut foarte mult Yokohama. Mi-a placut portul, cu vapoarele lui si mi-au placut bulevardele largi si perfecte, unde se circula ca la carte.

Japonezii sunt foarte respectuosi. Se inclina la tot pasul. Barbatii mi s-au parut foarte aratosi, femeile – ca niste papusi. Copiii sunt adorabili. Se imbraca in stil occidental si cumva frantuzesc. Doar la templu am vazut fete in chimono, pentru anumite ceremonii.

Casierii, femeia de la bilete, ospatarii de la restaurantele unde suhi vine adus de o banda rulanta si, in general, toti oamenii din industria serviciilor, canta. Sau intoneaza vorbe in limba japoneza pe un ton cantat din care nu auzeam decat, repetat, goziemasita si kudasai – niste structuri de politete ale limbii. Toate inscriptiile sunt in kanji, hiragana si – uneori – engleza. La magazine totul e in japoneza, deci e o aventura sa cumperi orice mancare la punga sau la cutie. In general oamenii nu vorbesc engleza si nu-si bat capul cu turistii, desi sigur ca sunt strivitor de amabili.

Mi s-a parut un loc bizar, extrem de bine organizat, insa cumva lipsit de suflet, de parca toti ar fi mers incoace si incolo pe sinele lor, fara sa se intersecteze niciodata, necondusi de nimic, necautand nimic, negasind nimic, la infinit.

Asa a aflat Zeenat ca Yokohama nu e un cartier din Bangalore.

Singapore iti adoarme vigilenta

Standard

Ori de cate ori citesc Dilema Veche ma simt enorm de proasta pentru ca nu stiu sa ma exprim elevat si nici sa trag concluzii antropologice si filozofice din ceea ce vad si experimentez. Cu alte cuvinte, nu stiu sa vad, sau poate nu stiu sa cuget, ori – varianta cea mai de dorit – nu stiu sa exprim. Cu toate acestea, insist sa va expun impresiile mele despre Singapore – asa cum l-am vazut eu, de joi pana duminica, 17-20 ianuarie, 2013.

Viata pe plaiuri singaporeze merita experimentata over and over again, deoarece este din filmele SF. Desi nu m-am nascut alaltaieri (ba chiar au inceput sa se cam adune adune anii de la acel fericit moment din iarna lui ’79), cred ca lui Vio si Danei le-a fost putin rusine sa mearga cu mine pe strada, mai ales in prima zi, cand ma miram ca proasta de tot: de la femeile in pantaloni scurti pana la mall-uri, reclame si metrou.

Singapore este triumful ingineriei si al controlului. Big Brother te priveste prin ochiul rece al camerelor de luat vederi, in vreme ce-ti pune la dispozitie cu larghete mall-uri, autostrazi, zgarie-nori si transport in comun impecabil. Pentru mine a fost ca un reality show, ori ca un joc de copii din acela unde pui laolalta casute, sosele si masini. Acolo da „pattern”! Se simte mana designerului, conceptul, Singapore e facut, nu nascut. Mi-a placut foarte mult senzatia de siguranta si confort pe care ti-o da! In acelasi timp, cum zicea si Dana, iti adoarme incetisor vigilenta. Vegetatia este superba si am avut noroc de vreme buna si foarte buna, ceea ce ne-a permis sa ne plimbam.

Gardens by the Bay este triumful ingineriei asupra naturii. Și expoziția universală de la Paris din 1900 happening over and over again…

E frumos. E impresionant. Este perfect. Are păcatele capitaliste sau consumiste pe care le uitasem: prostituție, adolescenți care fumeaza, internet cafe-uri întunecoase, sex-shop-uri, viață de noapte. Are lumini și culori și forme și pești și păsări și nuferi în mijlocul orașului. Are crocodili de lemn și copaci de metal cu beculețe colorate și vârtej de apă într-o semi-sferă de plastic și mall subteran conectat prin stații de metrou, unde se vând numai produse scumpe și foarte scumpe. Are Mica Chină și Mica Indie și Micul Orient Apropiat și musulman și Micul City of London și Micul Drumul Taberei, cu blocuri și pizerii la parter… Are un sistem de transport care funcționează impecabil. Este „the fine city”, nu doar pentru ca e frumos, ci si pentru ca se dau amenzi pentru orice. Deviza lor este „safety first.” O alta deviza: Low crime does not mean zero crime.

Camerele de luat vederi te privesc oriunde ai merge. Pe stradă nu vezi decât frunze căzute. Trotuarele se spală cu șampon. Tractoarele și orice alt utilaj agricol sunt obligate să-și spele roțile înainte de a ieși pe drumurile publice.

Cetățenii singaporezi care au timp să-și mai facă griji și pentru asta, își fac griji pentru condițiile de viață ale indienilor care vin la Singapore să lucreze în construcții. Nu-i putem înghesui într-un camion, ca pe vite; hai să le dăm un autocar să-i ducă la muncă. Nu putem să-i culcăm în barăci, sunt și ei oameni. Dar chiar și așa, le e de o sută de ori mai bine aici decât în țara lor. Și ce le oferim noi, sunt exact condițiile cu care sunt obișnuiți, obiectează cineva. Poate că da, concede singaporezul ghiftuit și sensibil, dar pentru noi sunt condiții inumane. Și nu avem dreptul să ținem alte ființe omenești în condiții inumane de viață, doar pentru că nu cunosc nimic mai bun. Suntem datori să le oferim condiții decente.

Au fost patru zile ca o saptamana! Mi-au placut gradinile cu pomi de metal si lumina, pasarea care intindeeeeea gatul sa prinda peste, mi-au placut artificiile din cartierul chinezesc. Workshopul a fost grozav, a meritat fiecare minut, m-am intors mai luminata decat am plecat.

E amuzant, ca uneori uit ca am fost la workshop si cred ca am fost la Vio si la Dana!! De aceea cand m-au intrebat la scoala le-am vorbit de sarmale, in loc de concepte.

DSC_2214

Poza e facuta de Vio, care scrie despre Singapore si alte destinatii din Asia de Sud Est pe blogul lui.

Vacanta in vacanta

Standard

Prima data cand am plecat in vacanta in India am avut senzatia ca ma dezintegrez. De-abia ma asamblasem aici, de-abia stiam si eu cine sunt – profa aia de engleza care uneori uita sa mearga dreapta si alteori indreapta spinarea de mai are putin si cade pe spate  „I like the way you walk, Christina, so proud” – si deodata ma trezesc cu scoala inchisa si bilete la un tren indian, care avea sa ma poarte prin India vreme de sapte ore, catre undeva unde nu ma astepta nimeni. Brr!

Unde ma duc? Ce caut? Cum e posibil sa ai vacanta de la vacanta, fiindca toata povestea asta cu India inca imi parea o mare vacanta… cine sunt eu era acasa, plutea fantomatic pe Magheru si prin 1 Mai, se ducea la scoala in Pipera-Tunari si isi locuia trecutul.

Unde ma duc? Cine ma duc? Cand m-am trezit la 5 dimineata sa iau taxiul spre gara numita Majestic, pe care doar cu o seara inainte o localizasem pe harta si unde habar nu aveam sa ajung, depindeam total de bunatatea necunoscutilor – stiam ca trebuie sa tin bine de mine, ca sa nu strig „Gata, deajuns! Vreau acasa, la mama, unde e totul familiar si previzibil si unde nu umbla indieni pe strada!” M-am tinut, n-am strigat, m-am dus si m-am intors, iar la intoarcere Bangalore mi s-a parut cu adevarat casa mea; sora mea indianca mi-a trimis sms de bun venit si m-a asteptat cu cina si stiam perfect cine sunt si cu ce treburi ma aflu printre indieni. Cand soferul de ricsa mi-a cerut 350 de rupii ca sa ma duca in Hebbal i-am ras in nas si i-am zis, foarte sigura pe mine, cred ca glumesti; e un drum de 120 de rupii pe ceas, hai sa zicem ca e 10 seara si te iert de ceas, dar peste 200 nu pupi de la mine. Trei secunde mai tarziu clatina din cap aprobator (the Indian head bob or bobble, wobble, shake), iar eu ma aflam confortabil instalata pe canapeaua din spate, zburand prin traficul haotic catre… casa!

Apoi am plecat iar – Mumbai/ Bombay a fost destinatia, dar era un grup organizat, un workshop de la scoala, deci mult mai putin destabilizator, sau poate deja ma asamblasem bine de partea asta a lumii, cine stie?

Oricum, din Bombay n-am vazut mai nimic; seamana cu Bucurestiul la prafuiala si la aspectul caselor si blocurilor, dar e si imens, mizer si urat mirositor pe alocuri, in vreme ce e colonial si exotic pe alte locuri. Ca India.

Acum iar zace o valiza desfacuta pe patul meu, caci maine plec la Mussoorie, via New Delhi. North India ma asteapta, acolo e o alta lume, „noi” suntem South India, „ei” sunt altfel; noi vorbim engleza, ei vorbesc hindi, noi mancam iute si delicios, ei mananca iute si plictisitor, noi suntem primitori si toleranti, ei sunt inchisi si ingusti la mine… in fine, intelegeti ideea, e  momentul sa verific personal aceste spuse pe care le tot aud de sase luni incoace.

Oricum as da-o, nu sunt turist in India. Fiindca nu am venit aici cu mintea de turist, ci cu mintea de om care aici isi are casa pentru o vreme indelungata. M-am straduit cu voinicie sa trec peste toate socurile culturale cat mai repede, sa inteleg unde am ajuns, sa deslusesc istoria si geografia locului pe cat posibil si sa spun „Mujko malum nehi” in loc de „I don’t understand”.

Nu pretind ca am inteles, dar m-am adaptat. Si e remarcabil totusi cat de familiare mi-au devenit locurile, obiceiurile si povestile. Ma uit la temple cu alti ochi, aud muzica cu alte urechi, recunosc unele cantece din filme.

N-ar fi fost posibil, daca n-as fi primit o sora aici. O sora musulmana intr-o lume hindusa, care m-a inclus in povestile ei; o sora care mi-a deschis ochii si mintea.

N-ar fi fost posibil, daca n-as fi primit o prietena hindusa din casta de sus, a brahminilor, care mi-a impartasit istorii din Ramayana si mi-a deslusit geografia unui Bangalore care nu mai exista. Gratie ei ma misc prin prezent si trecut, asa cum te misti intr-un oras „al tau.”

N-ar fi fost posibil, daca n-as fi primit un Johnny Bravo atlet si ateu, care a venit aici din alta lume, ca si mine, si tot ca si mine a inceput prin a iubi ceea ce era departe de a intelege.

Acum ca plec iar in vacanta si e vacanta „aia grea”, cu anul nou, decizia reinnoita de a merge la sala si tot alaiul de vise de schimbare, trebuie sa le multumesc. Daca India mi se potriveste si sunt fericita, este si datorita lor.