Arhive pe categorii: ma plimb

Madrid

Standard

Luna asta muncesc si ma distrez la Madrid, unde fac un master in managementul educatiei cu o universitate americana. Avem un grup de studenti foarte simpatic, 14 oameni intre 30-50 de ani, unii deja directori, altii dorindu-si sa fie, fiecare din alta tara, multi deja foarte internationali (avem reprezentate Doha, Dubai, Columbia, Mauritania, Sierra Leone, Anglia, USA, Cehia, Romania, Norvegia, Portugalia, Japonia, China, Noua Zeelanda).

Am avut o prima saptamana excelenta, cu o profa fabuloasa, actuala directoare generala a unei scoli excelente din Singapore. Nu stiu cum e ca directoare, dar ca profa a fost modelul meu ideal: punctuala, serioasa, structurata si concentrata. Nu am pierdut niciun minut cu ea: orele incepeau la timp, la fel si pauzele. Avea mereu o activitate, dar si o discutie despre ce am invatat din activitatea respectiva. Ne-a repetat ca un lider trebuie sa fie organizat, ca nu exista lideri innascuti care sa faca treaba buna daca sunt dezordonati. Evident, disciplina conta foarte mult pentru ea, dar nu am avut niciodata impresia ca, furata de forma, acorda prea putina atentie fondului. Dimpotriva, am avut mult de invatat din experienta ei si a fost foarte generoasa cu povestile, mereu „sterilizate”, fiindca nu conteaza cine, ci ce s-a intamplat si cum s-a rezolvat situatia si ce invataturi tragem din asta.

Citim o multime de carti, nu doar despre educatie, ci despre leadership, inovatie si legislatie in domeniul protectiei copilului si sunt fericita ca am Kindle si ca imi descarc cartile in doi timpi si trei miscari, ca ma costa mult mai putin decat varianta tiparita, ca nu am avut nevoie sa car la Madrid o valiza de carti.

Invatam despre cum sa fim lideri mai buni, profesori mai atenti la nevoile elevului, cetateni mai implicati in lumea in care traim.

Intotdeauna constat ca e adevarat ce zice Joseph Ritco in cartea lui despre liderul transformator pe care am citit-o semestrul trecut, tot la acest master. El zice asa: nimeni nu se face prof doar pentru bani, oricat de bune ar fi conditiile in care lucreaza. Oricine ajunge sa stea mai mult de 2-3 ani in domeniul educatiei are o chemare pentru asta, adica, la fel ca personalul din domeniul Sanatatii, e un om cu mai multa dragoste pentru ceilalti oameni. Sincer, de cate ori ajung in contexte gen curs de formare cu alti profi in sala, imi dau seama ca suntem niste oameni care ne iubim meseria si asta ma face foarte mandra.

Ultima oara am fost la Madrid in 2011 si de atunci am trait 4 ani in India si doi in Turcia si am vazut multe alte orase care mi-au redefinit conceptul de oras si de cetatean,

Madridul e un oras pentru oameni, un oras cu un branding de oras foarte limpede, care incurajeaza la tot pasul notiunea de a fi „bun cetatean”, de la sistemele de reciclare, pana la traversarea prin locuri permise, regulile de comportament in metrou etc.

Nu mai am chestia aia cu „la ei se poate si la noi de ce nu” pentru ca nu asa merg lucrurile. Nu invinovatind si – pasiv-agresiv – „batand saua sa priceapa iapa” schimbi ceva in comportamentul unui neam. La noi se poate la fel ca si la ei, dar ne lipsesc liderii care sa ne traseze liniile astea. Cand liderii nostri vor fi, la fel ca profesorii, niste oameni care nu sunt acolo pentru avere, ci dintr-o dorinta sincera de a sluji alti oameni, atunci se va putea si la noi. Si vor avea si avere, si conditii bune in care sa si-o etaleze. E cam de kko sa fii ostentativ bogat intr-o tara care-si sufla nasul in maneca si se sterge pe poale.

Reclame

O excursie in Cipru

Standard

In weekend am zburat in Nicosia/Lefkosa, apoi am luat o masina spre Girne (Kyrenia), in Ciprul de Nord, sau Ciprul turcesc. Acolo ne-am cazat la Onar Village si, deschizand ochii in dimineata urmatoare, am vazut marea, palmierii si soarele.

Perfect.

IMG_3174La plaja am citit o carte intreaga din cele multe pe care le am acum pe Kindle! Dupa ce acum cateva zile intrebam pe facebook cum se foloseste acest obiect de care ma temeam, asa cum ma tem mereu de tehnologia cu care nu stiu sa umblu, acum iata-ma in Cipru pentru trei zile cu doar o tablita neagra, pe care cica s-ar afla multe carti. Vai de mine! Daca se termina bateria? Daca maine descopar ca mi s-au sters acele iluzorii carti, fara pagini si fara corp, ca niste duhuri ale cartilor cu care sunt obisnuita?

Dar cartile erau acolo; aparatul imi pastrase pagina fara sa fie nevoie sa ii pun acolo un semn de carte, bilet de autobuz sau ce-o mai fi. Pe poza copertii aparea intr-un colt procentul – am citit 2% din cartea asta, 15% din ailalta. 350 de oameni au subliniat acest pasaj in aparatele lor, imi zicea Kindle la un moment dat despre un fragment considerat de atatia oameni drept un citat de o mare profunzime. Apasa aici daca vrei sa cauti cuvantul asta in dictionar, imi zicea cand imi aluneca degetul pe ecran si apasam mai tare decat era cazul.

Am zburat din Istanbul la Ercan, in Ciprul de Nord, cu compania turceasca Pegasus. Acest aeroport minuscul, unde mergi pe jos pe pista de la avion, e deservit numai de companii turcesti. Oricine vrea sa zboare in Cipru din alta parte mai mult ca sigur ca va alege Ciprul de Sud, Larnaca.

Plajele din Ciprul de Nord se aseamana cu cele din sudul Turciei. Intrarea de 20 de lire turcesti ne acoperea intreaga zi, cu sezlong, umbrela si o apa calda si curata. Pentru 5 lire in plus, primeam si acces la piscina hotelului all-inclusive care administra plaja – o piscina imensa, o apa albastra, visul oricarui turist in vacanta.

Ciprul de Nord e un loc destul de arid, cu niste munti nu prea inalti, mare si multe cazinouri care rasar peste tot. Cum in Turcia jocurile de noroc nu sunt permise, turcii trec apa si merg sa-si sparga banii la vecinii ciprioti. Exista un Cipru vechi, colonial, cu case mediteraneene cu obloanele trase, pereti grosi de caramida si porti deosebit de frumoase. Exista un Cipru nou cu blocuri, alimentari, banci si parcari de masini trantite alandala pe unde vrei si pe unde nu vrei. Exista o autostrada care te duce la Nicosia intr-o ora. Si exista niste magazine in care gasesti, cine stie de ce, produse importate din Anglia – poate in virtutea fostei relatii coloniale cu imperiul britanic.

Doua zile nu sunt suficiente ca sa cunosti un loc. In Ciprul de Sud am ajuns doar fiindca am insistat eu, trecand pe jos granita pe strada Ledra din Nicosia. Acolo unde partea turceasca era un fel de bazar cu de toate, inclusiv un han (Buyuk Han) asemanator cu Hanul lui Manuc, partea greceasca era un fel de „high street”, cu magazine de firma, Starbucks, restaurante si muzee. Discrepanta e vizibila intre partea turceasca si cea europeana.

E interesant ca am ajuns in Ciprul in care lumea nu merge de obicei si nu am ajuns in cel cunoscut de turistii internationali. Am avut un weekend placut si insorit alaturi de colegele mele, am vazut locuri noi si am mai invatat putina istorie. Cu siguranta ma voi intoarce si voi petrece mai mult timp pe aceasta insula – mi-au ramas multe de descoperit.

Çanakkale

Standard

Cand citeam „Toate panzele sus” si calatoream imaginar cu echipajul Sperantei prin stramtorile Bosfor si Dardanele, speram ca va veni si ziua cand le voi vedea in realitate, desi nu aveam cum sa ghicesc ca voi ajunge sa-mi petrec niste ani din viata in orasul de pe Bosfor!

In acest weekend am ajuns prima oara la Dardanele (in turca, Çanakkale) si am vizitat, impreuna cu elevii de clasa a saptea, peninsula Galipoli – teatrul unor lupte ingrozitoare in timpul Primului Razboi Mondial, dar si locul unde Mustafa Kemal Ataturk s-a remarcat ca lider militar (si apoi ca lider politic si parintele Turciei moderne).

Peninsula Galipoli are o zona protejata in care se pastreaza depozite de armament, campuri acoperite cu maci, transee, cimitire si monumente. Este ca un fel de parc natural dedicat primului razboi mondial. Pe colinele acoperite de pini, pe plajele cu nisip fin unde s-ar putea ridica hoteluri de multe stele, se gasesc monumente de marmura, pietre funerare cu nume turcesti, bulgaresti, albaneze, romanesti (de pe intreg teritoriul Imperiului Otoman) sau, dimpotriva, cu numele australiene, franceze, englezesti etc. ale inamicilor. A fost o operatiune ingrozitoare, in care au murit peste o suta de mii de oameni (aproximativ toti locuitorii Ploiestiului, de pilda, sau de trei ori populatia statului Monaco). Pentru turci, este locul unde si-au aparat patria si are o importanta istorica si emotionala uriasa. Am vazut autocare intregi de elevi, dar si familii venite din toata Turcia sa viziteze aceste locuri. Multi isi imbracau copiii in uniforma militara, ceea ce mi s-a parut exagerat.

Muzeul Bataliei de la Galipoli este un muzeu privat, deschis in 2007, care cuprinde vreo 15 incaperi gen cinema, in care razboiul si viata in transee sunt recreate folosind proiectii si efecte 3D sau 5D. Mesajul final este unul de pace, asa cum era de asteptat – e bine sa invatam cat putem despre acest razboi ca sa nu mai trebuiasca sa trecem prin astfel de momente in viitor. Dar totusi razboaiele continua in lume si am observat cu o strangere de inima ca unii vizitatori isi imbracasera copiii in uniformele militare care se vindeau pe la chioscuri, probabil ca sa se incadreze in peisaj. Inseamna asta cumva ca le vor spune si ei copiilor lor ca acea mama a carei scrisoare exista in muzeu (si ca legendara Mama a lui Stefan cel Mare): „Du-te la ostire, pentru tara mori!” si „Allah ii primeste la sanul lui pe cei care-si dau viata pentru patria lor”?

Cine stie?

Peninsula Galipoli e un loc foarte impresionant. In primul rand, este de o mare frumusete naturala: paduri de pini, campii cu maci, plaje cu nisip fin, superba Mare Egee.

In al doilea rand, pastreaza amintirea razboiului cu multa fidelitate, incat e aproape ca un platou de filmare.

E un loc bun sa meditezi la pace, dar si la ce mai inseamna eroismul, patriotismul, sacrificiul, viata umana.

Am fost un grup interesant: turci, dar si francezi si canadieni, adica reprezentanti ai ambelor tabere combatante. Prilej sa meditam si la perspectiva istorica, din care „totul are un sfarsit”, chiar daca uneori acest sfarsit vine prea tarziu pentru unii oameni. Ne-am gandit si la viata locurilor, la permanenta lor relativa, cel putin comparat cu durata vietii umane. La lacomie si suferinta, dar si la oportunitati.

 

 

Efes, Didim, Milet

Standard

Am fost cu copiii in excursie in aceste locuri care conserva ruine vechi de mii de ani. Am stat 7 ore la dus si 7 la intors intr-un autocar al firmei Setur, cu 40 de copii incredibil de cuminti, care au ascultat muzica, au jucat carti, au povestit si au facut concurs de talente la microfon (si erau foarte talentati!!). Am descins la basilica Sf. Ioan din Selçuk pe o caldura de aproape 30 de grade, desi statea sa se insereze.

Biserica asta, construita de imparatul Iustinian in secolul VI dupa Christos, a fost o constructie, se pare, foarte mare si frumoasa, ridicata pe locul unei foste capele din secolul al doilea, care marca locul unde a fost inmormantat apostolul Ioan, autor al Evangheliei dupa Ioan. Dealtfel ni se spune ca bucati din evanghelia lui au fost scrise chiar acolo, la Selçuk, unde, pe un alt deal, e si casa Fecioarei Maria, incredintata in grija lui Ioan de Mantuitorul rastignit pe cruce.

Fiecare religie are povestile ei si le credem de mii de ani si de mii de ani ele ne influenteaza viata, in bine sau in rau, facandu-ne mai buni si mai toleranti, sau – dimpotriva – inchisi la minte, intoleranti si critici.

La biserica Sf. Ioan, elevii mei musulmani au auzit povesti despre Dumnezeul Bibliei, despre Fiul Sau, despre evanghelii, apostoli si fecioare insarcinate cu prunci divini. Au auzit povesti despre pelerinaje, minuni, credinta, apostoli si sfinti.

La moscheea Isa Bey de alaturi, a fost randul meu sa invat de la ei despre Coran, rugaciunile namaz, detaliile de constructiei ale moscheii, cum se tin palmele la rugaciune si ce cuvinte se spun, despre spalarea rituala si alte forme de manifestare ale credintei islamice.

La Efes, a doua zi, recunosteam locurile prin care trecusem cu un an inainte, dar acum am pornit invers: de la intrarea de sus spre cea de jos. Copiilor le-a placut mai mult sa se joace cu pisicile tolanite pe coloanele de marmura decat sa asculte explicatiile ghidei. Eu le-as fi ascultat, dar cine sa inteleaga atatea cuvinte in turceste? De aceea m-am bucurat ca in urma noastra venea un grup de indieni, cu ghid care vorbea in engleza. Asa am aflat povestea basoreliefului zeitei Nike, care nu stia ca va deveni un brand global, dar si cum statuile au fost castrate intr-o epoca mai pudica.

Am ajuns si la Didim, unde nu mai fusesem. Ruinele templului lui Apollo se spune ca atrag mii si mii de vizitatori, dar cand am ajuns noi acolo era doar un sat somnoros, ascuns la umbra. Soarele ardea ingrozitor. Sub fiecare umbrar sau bolta de vita de vie se ascundea care un batranel care sforaia usor cu ziarul pe fata, care un vanzator de la chioscul din colt, de unde copiii nu au avut voie sa-si cumpere decat apa, care un negustor de la taverna acoperita cu iasomie, care-a sarit in picioare fericit la vederea grupului de peste 100 de copii numai ca sa ofteze dezamagit cand si-a dat seama ca nu ii vom face vanzare.

La Didim a fost un templu reconstruit pe vremea lui Alexandru Macedon, din care au ramas in picioare doua coloane si multe, multe, blocuri de marmura raspandite pe o suprafata mare. Era si oracol – Didyma, al doilea cel mai faimos oracol dupa Delphi; un loc unde oamenii veneau sa-si afle soarta, daca nu cumva sa si-o creeze. Acum este un sit arheologic unde te impresioneaza imensitatea coloanelor care s-au pastrat si a constructiei in sine – cat ti-o poti imagina. Considerand ca oamenii nu au devenit din giganti, pitici in zilele noastre, ci ne-am pastrat cam aceeasi inaltime pe care-o aveau si contemporanii lui Alexandru cel Mare, acest templu trebuie sa fi fost strivitor.

Mai departe, la Milet, fondat in anul 500 inainte de Christos si cunoscut noua pentru Thales din Milet, am vizitat amfiteatrul greco-roman urias, reconstruit de imparatul Traian pentru 25 000 de spectatori. Multe povesti se pot spune despre acest loc care a avut parte de o mare glorie, fiind asezat pe malul marii si la confluenta drumurilor comerciale si a diferitelor civilizatii antice. Vizitat de apostolul Pavel in drumul sau spre Efes, Milet a fost unul dintre cele mai importante orase grecesti ale antichitatii – azi nu mai e nici grecesc, nici la mare.

Ultima oprire a fost satul Sirince, celebru pentru casutele grecesti pitoresti care impestriteaza colina pe care e asezat. Am descoperit cu aceasta ocazie ca la Sirince este si Satul Matematicii, un loc unde se organizeaza tabere si concursuri educative. Mie mi-a amintit – prin asezare si constructiile din lemn, stuf si piatra – mai mult de un ashram indian. Oricum, mi-e clar ca-n locul ala chiar si eu as putea intelege ceva din matematica.

Un concurs, o excursie, o lectie

Standard

Concursul Destination Imagination, etapa turca, s-a desfasurat in acest weekend la Izmir. Finala mondiala are loc in mai, in Knoxville, Tennessee. Etapa turca e o explozie de culoare si de creativitate, intr-un peisaj de vis (statiunea Kusadasi, pe malul marii Egee). Participa peste 2000 de copii intre 4 si 19 ani, insotiti de profesori si/sau parinti. Se pregatesc cu luni de zile inainte si se prezinta la Izmir cu mini-scenete simple sau elaborate, cu costume deosebite, cu decoruri spectaculoase si cu mult entuziasm. Uriasul centru de conferinte innebuneste pentru trei zile. Se pot vedea inorogi, printese, personaje de poveste, mutunachi in pijamale si adulti in toata firea cu coroane indiene din pene colorate. Toata lumea e emotionata, in diverse colturi se asambleaza decoruri, se fac repetitii, se picteaza masti si cine mai stie ce mai are fiecare de facut inainte de a se prezenta in fata juriului?

Peste toate stapaneste fantoma „interferentei”. Daca la scoala mai dai un sfat, mai tragi o linie, acolo adultii nu au voie sa se amestece cu nimic in munca copiilor. Evaluatorii se plimba incognito pe holuri si prin sali si observa cine nu lasa copiii sa faca ce pot ei mai bine. Copiii sunt cum i-ai invatat – care mai autonomi, care mai dependenti. Oricum, au semnat cu totii „Declaratia de independenta” si se mobilizeaza mai bine in absenta adultilor decat in prezenta lor. E o bucurie sa vezi grupe de copii cum repeta, deseneaza, se cearta, se pun de acord, negociaza, fac planuri sau le schimba, citesc pe ultima suta de metri cerintele concursului ca sa vada daca le indeplinesc, cara in sus si-n jos decoruri si cutii cu materiale (impachetate tot de ei, atat cat pot ei cara). Principala atractie a acestor competitii e schimbul de insigne cu sigla scolii; dupa cateva zile tricourile sunt grele de atatea insigne – unele sunt mai rare sau mai ravnite: se dau la schimb si sapte insigne cu Koc pe una cu inorog, de pilda.

La marea Egee e deja primavara si soarele incalzeste bine de tot. Numai doua echipe din fiecare categorie se califica la etapa americana. Dar, indiferent daca se califica sau nu, toti au castigat din aceasta experienta: sunt mai autonomi, au invatat sa colaboreze, sa negocieze, sa lase de la ei, sa fie lideri, sa picteze, sa citeasca niste instructiuni si sa le aplice, sa foloseasca pistolul de lipit, sa se organizeze. Indiferent daca castiga sau nu, fetele mele au daruit deja rechizitele colectate de ele printr-o campanie frumoasa pe care au desfasurat-o in scoala. Au invatat ca, indiferent cat ar fi de mici, niciodata nu sunt prea mici ca sa faca un gest mare.

Casa Maura

Standard
IMG_6795

Strada Corbeni nr. 3, Bucuresti

Am vazut aceasta casa prima oara acum multi ani si nu mi-a placut deloc. Era o vreme cand citeam prea mult Dickens si o asociam cu era industriala si cu copiii exploatati. „Casa industriala” i-am zis multa vreme. Pentru mine maure erau casele cu balcoane zvelte, mai joase, cu niste ferestre aparte, cu niste brizbrizuri de fier forjat etc. Casa asta mi se parea ori englezeasca (din cauza caramizii rosii aparente), ori gen biserica, ori o fosta cladire de fabrica. La casele Germaniei de Nord sau la case olandeze nu m-am gandit, nefiind familiarizata cu stilul. De fapt treceam pe langa ea cat mai repede, fiindca mereu mi s-a parut o casa sinistra. Nu am observat niciodata crucile inscrise in cercurile albastre de ceramica de pe fatada (imagini cu detalii pe Metropotam), acele cruci care pe unii specialisti i-au dus cu gandul la stilul bisericii Domnita Balasa, la o sinagoga, sau la un centru masonic (vezi Carte de Bucale – articol si comentarii).

Se cunosc puţine despre acest imobil. Se ştie că a fost construit înainte de 1895, iar în anul 1911 proprietar era căpitanul Alexandru Ionescu. Din anuarul Bucureştiului din 1918 aflăm că aparţinea Băncii Colentina.  (Jurnalul National, 2009) Tot acolo am citit ca interiorul a fost modificat, iar cladirea a fost consolidata si poate rezista unui cutremur de 8 grade.

Oricum ar fi, casa rosie de pe Corbeni sare in ochi. Nu seamana deloc cu nimic din jurul ei, nici chiar cu alte cladiri din Bucuresti. Oare asa era si in ultimii ani ai secolului 19 cand a fost construita? Sau atunci era oarecum obisnuit sa vezi aparand prin oras aceste constructii eclectice, opere ale unor proprietari cu bani si gusturi rafinate?

Sunt cateva case in Bucuresti la care ma intorc mereu si care sper sa nu dispara niciodata (Casa Melik si Blocul Florentin de la Cismigiu care mie mi-aminteste de Gaudi sunt printre ele). Casa „industriala” de pe Corbeni nu intra pana acum in aceasta categorie, dar citind mai multe despre ea parca incep sa imi schimb parerea.

Dealtfel, chiar daca dispare, va ramane in literatura:

„După gheţărie urma o casă cu desăvîrşire flamandă, cu faţada de cărămidă smălţuită, înălţată pe trei nivele dintre care ultimul se ţuguia în trepte şi se-nfigea în cer ca un fierăstrău. Ferestre cu obloane deschise, avînd tăiate-n ele inimioare, răsfrîngeau frunzişul castanilor din faţă. Astfel de case, toate ţuguiate, lipite unele de celelalte într-o faţadă continuă, colorată pestriţ şi sobru în acelaşi timp, se-nşiră de-a lungul apelor leneşe ale Ţărilor de Jos, împingând o aripă virtuală în valurile moi ca de gelatină. În prăfosul şi nespus de tristul oraş din Bărăgan, o asemenea casă era exotică asemenea unei păsări liră care, venită de nicăieri, s-ar fi aşezat la mahala, într-un crîng de liliac. […] Fata se opri în faţa casei olandeze, o privi întreagă, dîndu-şi capul pe spate (faţada dreaptă şi înălţată exagerat depăşea cu mult acoperişul dindărătul ei) şi deodată avu sentimentul limpede că se află într-o pictură. Că, exact în acel moment, cineva contemplă, cu nespusa-ncîntare, taboul, în grea ramă barocă, înfăţişînd o casă flamandă de cărămidă smălţuită, colorată portocaliu şi stacojiu, al cărei fronton în trepte se conturează pe cerul înalt, pictat neglijent cu cuţitul.” (Mircea Cartarescu, Orbitor, Corpul. Read more: http://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/2011/08/casa-olandezo-maura-de-pe-corbeni.html#ixzz56KXNen1y)

Pe urmele lui Dimitrie Cantemir in Fanar

Standard

In cartierul Fener (Fanar, sau fostul cartier grecesc al Istanbulului, de unde am avut si noi domni fanarioti) se afla cateva urme ale trecerii lui Dimitrie Cantemir prin Istanbul, intre anii 1688 si 1700. Plimbandu-ne pe stradutele in panta ale acestui cartier acum foarte islamizat si conservator, am intalnit o multime de moschei, femei imbracate in negru si acoperite (unele chiar cu val pe fata, ceea ce neobisnuit pentru Istanbul), copii care se jucau pe strazile inclinate si pustii, intr-o pace demna de alte vremuri.

Colega cu care eram avea un tel, iar telul ei se numea Liceul Grecesc din Fanar. O cladire impunatoare, din caramida rosie, care pare o cetate sau o fortareata. Desi il vezi de pe malul apei, cand pornesti sa urci stradutele parca dispare, il pierzi si te pierzi printre casele cu 2 etaje, scarile omniprezente, rufele intinse peste strada la uscat, abundenta de moschei. In cele din urma Google Maps ne-a adus la destinatie, dar cetatea era zavorata si inexpugnabila. „E totusi un liceu,” a zis colega mea. „E o zi de scoala. Trebuie sa fie elevi inauntru, profesori. Sa sunam la secretariat.” Intr-adevar, desi cladirea – ca tot cartierul – parea uitata in secolul 19, pustie si misterioasa, inauntru se desfasura un examen, iar secretara si-a cerut scuze ca nu ne poate primi, dat fiind ca este un examen national si s-au luat anumite masuri de siguranta. Nu ne-a ramas decat sa dam ocol cetatii, ceea ce nu e asa simplu cum credeti, fiindca urci si cobori niste strazi aproape verticale.

Spre uimirea mea, la intrare am citit pe placa ingalbenita si ruginita ca acest liceu se mandreste cu faptul ca aici a studiat un Domnitor al unei tari straine: Dimitrie Cantemir, Domn al Moldovei. Stiam ca in apropiere se afla si un muzeu Dimitrie Cantemir, aflat intr-un fel de paragina. Mai stiam ca actuala moschee Ortakoy de pe malul Bosforului a fost construita pe terenul unde odinioara familia Cantemir avea un palat. A fost, totusi, interesant sa gasesc si aceasta mentiune, pe placa de la intrarea liceului.

Rum Lisesi (Liceul Grec) din Fanar are actualmente profesori turci si greci si este o institutie de invatamant laica, subordonata ministerului turc al educatiei. Impreuna cu colegele mele, vrem sa facem cumva sa-l vizitam, pana la urma. A fost fondat la un an dupa caderea Constantinopolului (in 1454), insa cladirea actuala a fost construita in secolul 19.

Daca ajungeti in Istanbul, nu ocoliti cartierul Fanar.

Cititi si: Istanbul altfel pe site-ul Imperator Travel.

#opozapezi