Arhive pe categorii: movies

Netflix: Atypical (2017)

Standard

 

atypical

Acest serial de un singur sezon are in centru o familie cu doi copii adolescenti care incep sa fie capabili sa se descurce pe cont propriu, ceea ce le da timp parintilor sa se intrebe cine mai sunt ei si care e relatia lor.

Fiica primeste o bursa la un liceu de prestigiu, dar nu stie daca poate sa-si permita sa plece, avand in vedere ca, la scoala, ea e principalul sprijin al fratelui ei. Fiul s-a nascut cu o forma de autism si asta a reorganizat prioritatile intregii familii vreme de mai multi ani. Dar acum se pare ca baiatul incepe sa poata sa functioneze destul de bine pe cont propriu, cu ajutorul terapeutei Julia.

Este un serial de doar opt episoade pe care l-am vazut in cateva ore; amuzant, corect din punct de vedere medical si uman, care surprinde frumos complexitatea relatiilor interumane, indiferent ca esti neurotipic sau nu.

Anunțuri

Loving Vincent (2017)

Standard

Am vazut Loving Vincent, primul film de animatie pictat manual de peste 100 de artisti. Povestea e usor politista: fiul postasului Roulin (celebra pictura a lui van Gogh) devine un fel de detectiv care investigheaza moartea misterioasa a pictorului Vincent van Gogh. Apar in film 120 de tablouri pictate de artist, repictate si animate intr-un fel cu totul superb si ametitor.

E ciudat sa vezi un film pictat si pentru ochii mei a fost si obositor. Totul se misca intruna: cerul, soseaua, campul, rochia, omul. Atunci iti dai seama cum intr-un film sau o animatie normala lucrurile sunt mult mai calme: se misca gura, flutura rochia sau parul, dar ochiul stie sa isi selecteze centrul atentiei si nu e distras de rest. Aici nu am reusit sa ma concentrez pe un singur lucru. Impresia creata e de vis, de fantezie. Povestea e slabuta, dar realizarea artistica e uluitoare.

Le-am aratat elevilor mei trailerul si li s-a parut mult mai normal decat mie sa vada picturi animate. In lumea lor colorata, fragmentata si zgomotoasa, picturile deja erau elemente prea plictisitor de statice. Era momentul ca cineva sa le dea si lor putina viata!

Loving Vincent a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film de animatie.

Cititi si: Loving Vincent, primul film pictat

Her (2013) – cu spoilere (probabil)

Standard

Incerc sa ma uit la „Her”, dar m-a parasit rabdarea. Mi se pare ca povestea barbatului indragostit de un program de computer inteligent care-i sopteste in ureche a spus-o deja Orson Scott Card, iar Samantha nu e Jane. Nu inteleg de ce, daca tot e un program de computer, nu poate fi unul matur, evoluat, fara istericale.

Imi place insa de Joaquin Phoenix si-mi place si lumea de joc pe calculator in care oamenii se imbraca toti ca Woody Allen si sunt putin luati si sariti de pe fix. Imi place ca li se pare normal ca Theodore sa „se vada” cu un program de calculator.

Are momentele lui amuzante filmul asta, dar cred ca am sa-l vad in doua episoade, ca sa-l pot digera. Pentru ce vrea sa spuna („o poveste postmoderna despre alienare si vulnerabilitate, despre conditia umana in era tehnologiei” etc. etc.), e prea lung si ideea se pierde.

Sau poate voi l-ati vazut cu alti ochi?

Clar va fi un TOK movie; despre asta nu am nicio indoiala. Si e si candidat la Oscar. Ce mai rasplatesc premiile astea oare? Ca Joaquin P. nu e nominalizat, desi el tine tot filmul.

Niste filme

Standard

Am vazut si mi-au placut cateva filmele indiene. Am revazut / descoperit niste filme romanesti. Am vazut un film american si unul iranian.

Cu asta ma laud in cele ce urmeaza. Majoritatea filmelor sunt de gasit pe youtube.

Medalia de onoare

L-am vazut la cinema Studio acum doi ani si l-am revazut pe youtube. Victor Rebengiuc joaca rolul unui pensionar respins de propria lui familie pentru ca a incercat sa-i puna bete in roate fiului care intre timp a emigrat in Canada. „Am vrut sa-i dau timp sa se mai gandeasca,” justifica el. Medalia de onoare pentru servicii aduse patriei in al doilea razboi mondial vine ca o confirmare ca, totusi, e si el bun la ceva. Sau a fost. Ii da curaj chiar sa vorbeasca cu fiul lui. O face pe sotie sa-i adreseze cuvantul , dupa multi ani de tacere. Il creste in ochii vecinilor asa de mult, ca i se iarta datoria de la intretinere. Si-atunci, cum s-o dea inapoi, cand ii vine adresa de la Ministerul Apararii ca s-a facut o greseala?

E un film frumos, cu multe momente emotionante si un joc actoricesc de buna calitate.

Filantropica

Probabil ca l-ati vazut. Profesorul sarac, cersetoria organizata, haosul anilor ’90. Atunci parea asa real; acum pare naiv si curat. Imi place de Gheorghe Dinica, imi place de „poetul Garii de Nord”:

In odaia stramta, pe un pat diform

Zac strivit in perne de un pumn enorm.

Ilustrate cu flori de camp (1974)

Surpriza acest film cu Draga Olteanu, Gh. Dinica si multi alti actori cunoscuti. Regizorul este Mircea Veroiu. Scene din film apar in documentarul „Decreteii”, la care m-am uitat de curand pe youtube (acolo unde se pot vedea si „Ilustratele”, integral). Draga Olteanu joaca un rol de moasa care mai face si avorturi clandestine. Insa una din clientele la avort pica prost de tot, tocmai cand Tanti Didina e nasa la o nunta.

Scurta vorba, aci avortul in cada de baie si tragedia; dincolo nunta, lautarii si veselia. Mi s-a parut un film foarte bun.

Culoarea paradisului (1999, Iran)

Un copil orb foarte sensibil si frumos, un tata orbit de suparare ca atunci „cand s-o-mpartit norocu'” nu i-a picat ceva mai bun, o bunica dulce si buna si multe locuri frumoase din nordul Iranului. Imaginea si coloana sonora sunt minunate. Filmul se poate vedea integral pe youtube.

Mi-au placut enorm peisajele, imi place de surorile lui Mohammad, iar actorul care joaca rolul tatalui este genial. Povestea nu se leaga prea grozav, dar e limpede de la inceput pana la sfarsit ca nu e vorba despre poveste, ci despre imagine, metafora si gandurile si emotiile pe care le trezeste filmul in spectator. Un leitmotiv: ciocanitoarea. Acum stiu cum suna.

Somewhere (2010, Sofia Coppola)

Eu sunt aia care a dormit la „Harry Potter”, „Lord of the Rings” si „Lost in translation.” La „Lost…” chiar de doua ori, caci am perseverat. La „Somewhere” n-am dormit, dar as fi putut. E un film foarte lent, partial autobiografic, care urmareste miscarile unui star de cinema renumit din pat in baie, din baie in club, apoi la sedinta foto si iar in baie, la o petrecere, in pat… Asta pana ii vine in vizita fiica de 11 ani si, conform recenziilor, „starul isi reexamineaza viata.” Poate ca da, poate ca nu. Senzatia ca te uiti pe gaura cheii in viata unor oameni care nu joaca pentru tine e misto. Senzatia ca ai pierdut vremea si n-ai castigat nimic e sacaitoare.

Amar prem (1972) – Dragoste nemuritoare

Rajesh Khanna a fost un actor mare, mi se spune. „Yeh kya hua”, melodia din film, se canta si azi si am descoperit surprinsa ca in jurul meu colegii indieni cunosc absolut toti povestea prostituatei care ia in grija ei un copilas orfan de mama si-l rasfata cu dulciuri si mangaieri, spre supararea mamei vitrege. Acest copil, ajuns la randul lui tata de familie, o va salva pe curtezana ajunsa slujnica din mizerie, ingrijind-o ca pe propria-i mama. Filmul se poate vedea pe youtube cu subtitrare in limba engleza. E o poveste romantata, foarte indiana si foarte frumoasa.

Lagaan (2001) – Once upon a time in India

Taare zameen par (2007) – Like stars on earth

Cu asta ajungem la Aamir Khan. La Bollywood domnesc trei Khani, toti actori si regizori: Aamir, ShahRukh si Salman. Se pare ca nu sunt inruditi. Salman Khan e ala cu care cica se iubeste Iulia Vantur. Sharukh Khan e zeitatea suprema, venerat in India, Bangladesh, Pakistan si Sri Lanka. Joaca in filme comerciale, in reclame, in videoclipuri si ii vezi mutra peste tot, inclusiv pe cutiile de cereale.

Aamir Khan are proprii lui fani si e mai profund decat Sharukh. Are propria casa de productie si face filme „cu mesaj” sau cu morala.

„Lagaan”, in care Aamir Khan e protagonist, e un film despre cricket si, prin asta, despre India si tot ce inseamna ea: religii, sistemul de caste, trecutul colonial, solidaritatea, muzica. Este unul dintre putinele filme de la Bollywood nominalizate la Oscar si este, intentionat, o alegorie despre „a fi indian”. Desi are vreo trei ore, e absolut superb de urmarit si vizual si ca poveste, te tine in tensiune si te lasa cu un zambet cat toate zilele pe chip.

„Taare zameen par” esttaare zameene povestea unui copil dislexic care este tratat ca un tampit si trimis la internat, pana ce profesorul lui de desen (ati ghicit: Aamir Khan) isi da seama ca are nevoie de sprijin si de ajutor. Acest film a schimbat perceptia despre dislexie in India. La o populatie asa de mare, si rata dislexiei e mare – iar modul traditional de a trata copiii dislexici era bataia, pedeapsa sau izolarea. Acest film – care are momente de o mare maiestrie tehnica in care vedem prin ochii lui Ishaan cum e sa-ti zboare literele de pe foaie – i-a facut pe indieni sa priveasca altfel copiii cu nevoi speciale. Fondurile de la guvern pentru tratarea acestor copii au crescut. Ministerul Educatiei a instituit examene speciale: in functie de dizabilitatea cu care vin, acesti copii au la dispozitie un pedagog care sa scrie pentru ei dupa dictare, sau mai mult timp decat ceilalti copii ca sa-si poata termina lucrarea. Iar un film lung, poate de vreo 3 ore, absolut superb, cu o muzica frumoasa si o poveste frumoasa.
Imaginile in care Ishaan priveste cu atentie o gaza, sau se pierde de tot in norii de pe cer sunt minunate. Orele de la scoala mi-au amintit de scolile noastre din Romania. Momentul meu preferat este acela in care profesorul Nikumbh ii pune tatalui dinainte un text in japoneza si urla la el sa citeasca. Invatare experientiala in toata regula.

Eu l-am vazut la scoala, impreuna cu elevii de la clasele 1-3. Multi dintre ei il vazusera deja; toti au fost fermecati. Au urmat niste discutii despre a fi dislexic, a fi diferit, despre acceptare si toleranta, despre ce simte un copil care e respins pentru ca nu este „ca toti ceilalti.”

Peepli (live) (2010)

Acest film ar putea la fel de bine sa fie romanesc. Intr-un sat din India un fermier ameninta cu sinuciderea – singura solutie care i-a ramas pentru a-si scoate familia din saracie, dat fiind ca familiile taranilor sinucigasi primesc un ajutor de la stat. O reportera de televiziune prinde firul povestii si vine in satul Peepli (un fel de Cucuietii din Deal, nord-indian) pentru a transmite in direct derularea povestii. Pana la urma totul e live: si saracia, si mizeria, si tristetea, dar mai ales show-ul. Se va sinucide bietul om? Presiunea e tot mai mare.

Cantecul de la final, Chola maati ke ram e preferatul meu:

English Vinglish (2012)

Am lasat la urma comedia romantica – care e si cel mai occidental din aceste filme de Bollywood, dat fiind ca o mare parte a actiunii se petrece in America. Shashi e o indianca de familie buna, care nu vorbeste engleza, dar se pomeneste in plin New York, unde a fost invitata sa ajute la pregatirile pentru nunta nepoatei. Multe situatii haioase, multe sari-uri superbe, un curs de engleza clandestin unde Shashi e cat pe ce sa-si piarda capul… un film foarte frumos si vesel. L-am vazut de doua ori si am dansat pe „Navrai majhi” de mai multe ori decat pot sa-mi amintesc.

Cu asta se incheie cronica mea de azi si astept recomandari de filme si comentarii, in caz ca cineva citeste acest post.

Cu bine!

Downton Abbey (2011)

Standard

„Downton Abbey” e un serial britanic produs de ITV in care o serie de personaje foarte englezesti se confrunta cu schimbarile majore de mentalitate si stil de viata ale inceputului de secol XX.

O casa mare, o familie bogata, dar pe cale sa piarda tot din cauza eternei probleme a lipsei unui mostenitor de parte barbateasca, un var care urmeaza sa mosteneasca totul (din fericire, nu e un oportunist fara creier si fara inima), o bunica pe cat de traditionalista in aparenta, pe atat de progresista in fapte, trei surori foarte diferite, o matusa intriganta si o multime de servitori ametiti de posibilitatea de a-si transcende rangul pentru a deveni liberi, pentru a lucra ca muncitori si secretare in slujba lumii celei noi.

Imi place serialul pentru ca e bine scris, are personaje puternice si vii, peisaje grozav de frumoase si o perspectiva pozitiva. Fiecare episod dureaza mai mult de 60 de minute si vad cate unul in fiecare seara, exact ca-n copilarie, cand ne adunam cu mic cu mare la serialele de luni seara in fata televizorului.

E un serial care readuce in discutie problema principiilor de viata, a valorilor autentice si conjuncturale, ideea de caracter, educatie, forma si fond armonios imbinate.

Multumesc, Ina, pentru recomandare!

New Year’s Eve (2011)

Standard

Din camera unde sunt consemnata la tradus am ajuns direct in sala cinematografului Studio, unde-am pierdut vremea cu povesti trase de par si miracole absolut banale intamplate toate la New York si numai in noaptea de anul nou. Filmul m-a costat 12 lei, ar fi fost mai corect sa coste 5 lei, dar se pare ca la Studio nu exista tarif redus, iar cand exista (la primele 2 spectacole) e degeaba, pentru ca niciodata nu se aduna cei 5 spectatori necesari ca sa dea drumul filmului.

Si totusi a fost o comedie romantica corecta, mi-a mutat gandurile de la Razboiul Civil spaniol la dragoste, fluturasi, iertare, incredere si alte teme de sezon, m-a facut si sa rad in cateva randuri, a fost ok.

Saptamana viitoare vine la Studio „The Girl With the Dragon Tattoo” (2011).

Life in a day

Standard

Am inceput sa vad aseara „Life in a day”. Este un documentar realizat pe baza a zeci de mii de filmari trimise de oameni din toata lumea, toate realizate in aceeasi zi: 24 iulie 2010.

Am vazut doar primele 50 de minute, in care am reusit sa rad, sa ma lipesc cu urechea de calculator ca sa aud in ce limba se vorbeste (subtitrarea preciza doar „man speaking in native language”), sa atipesc, sa tusesc discret pentru a nu lasa sa se vada ca-mi curg lacrimile si sa visez. Inainte de a-mi face o parere vreau sa vad filmul pana la capat. Ceea ce am vazut aseara a fost inceputul, adica noaptea, rasaritul soarelui si dimineata, cand oamenii dorm, se trezesc, beau cafea, nasc sau se nasc, merg la munca ori la camp, ori cu caprele, ori fac yoga, gimnastica, jogging, se muta, sarbatoresc sau se revolta. Montajul pare sa urmeze momentele zilei, astfel incat ma gandesc ca urmeaza pranzul, seara, noaptea, iar momentele care se succed sunt grupate tematic; am vazut desteptarea, inviorarea, nasterea, munca, sarbatoarea si astept sa vad daca se stabileste – asa cum banuiesc – vreo asociere intre seara si moarte.