Acest serial de un singur sezon are in centru o familie cu doi copii adolescenti care incep sa fie capabili sa se descurce pe cont propriu, ceea ce le da timp parintilor sa se intrebe cine mai sunt ei si care e relatia lor.
Fiica primeste o bursa la un liceu de prestigiu, dar nu stie daca poate sa-si permita sa plece, avand in vedere ca, la scoala, ea e principalul sprijin al fratelui ei. Fiul s-a nascut cu o forma de autism si asta a reorganizat prioritatile intregii familii vreme de mai multi ani. Dar acum se pare ca baiatul incepe sa poata sa functioneze destul de bine pe cont propriu, cu ajutorul terapeutei Julia.
Este un serial de doar opt episoade pe care l-am vazut in cateva ore; amuzant, corect din punct de vedere medical si uman, care surprinde frumos complexitatea relatiilor interumane, indiferent ca esti neurotipic sau nu.
Am vazut Loving Vincent, primul film de animatie pictat manual de peste 100 de artisti. Povestea e usor politista: fiul postasului Roulin (celebra pictura a lui van Gogh) devine un fel de detectiv care investigheaza moartea misterioasa a pictorului Vincent van Gogh. Apar in film 120 de tablouri pictate de artist, repictate si animate intr-un fel cu totul superb si ametitor.
E ciudat sa vezi un film pictat si pentru ochii mei a fost si obositor. Totul se misca intruna: cerul, soseaua, campul, rochia, omul. Atunci iti dai seama cum intr-un film sau o animatie normala lucrurile sunt mult mai calme: se misca gura, flutura rochia sau parul, dar ochiul stie sa isi selecteze centrul atentiei si nu e distras de rest. Aici nu am reusit sa ma concentrez pe un singur lucru. Impresia creata e de vis, de fantezie. Povestea e slabuta, dar realizarea artistica e uluitoare.
Le-am aratat elevilor mei trailerul si li s-a parut mult mai normal decat mie sa vada picturi animate. In lumea lor colorata, fragmentata si zgomotoasa, picturile deja erau elemente prea plictisitor de statice. Era momentul ca cineva sa le dea si lor putina viata!
Incerc sa ma uit la „Her”, dar m-a parasit rabdarea. Mi se pare ca povestea barbatului indragostit de un program de computer inteligent care-i sopteste in ureche a spus-o deja Orson Scott Card, iar Samantha nu e Jane. Nu inteleg de ce, daca tot e un program de computer, nu poate fi unul matur, evoluat, fara istericale.
Imi place insa de Joaquin Phoenix si-mi place si lumea de joc pe calculator in care oamenii se imbraca toti ca Woody Allen si sunt putin luati si sariti de pe fix. Imi place ca li se pare normal ca Theodore sa „se vada” cu un program de calculator.
Are momentele lui amuzante filmul asta, dar cred ca am sa-l vad in doua episoade, ca sa-l pot digera. Pentru ce vrea sa spuna („o poveste postmoderna despre alienare si vulnerabilitate, despre conditia umana in era tehnologiei” etc. etc.), e prea lung si ideea se pierde.
Sau poate voi l-ati vazut cu alti ochi?
Clar va fi un TOK movie; despre asta nu am nicio indoiala. Si e si candidat la Oscar. Ce mai rasplatesc premiile astea oare? Ca Joaquin P. nu e nominalizat, desi el tine tot filmul.
Am vazut si mi-au placut cateva filmele indiene. Am revazut / descoperit niste filme romanesti. Am vazut un film american si unul iranian.
Cu asta ma laud in cele ce urmeaza. Majoritatea filmelor sunt de gasit pe youtube.
Medalia de onoare
L-am vazut la cinema Studio acum doi ani si l-am revazut pe youtube. Victor Rebengiuc joaca rolul unui pensionar respins de propria lui familie pentru ca a incercat sa-i puna bete in roate fiului care intre timp a emigrat in Canada. „Am vrut sa-i dau timp sa se mai gandeasca,” justifica el. Medalia de onoare pentru servicii aduse patriei in al doilea razboi mondial vine ca o confirmare ca, totusi, e si el bun la ceva. Sau a fost. Ii da curaj chiar sa vorbeasca cu fiul lui. O face pe sotie sa-i adreseze cuvantul , dupa multi ani de tacere. Il creste in ochii vecinilor asa de mult, ca i se iarta datoria de la intretinere. Si-atunci, cum s-o dea inapoi, cand ii vine adresa de la Ministerul Apararii ca s-a facut o greseala?
E un film frumos, cu multe momente emotionante si un joc actoricesc de buna calitate.
Filantropica
Probabil ca l-ati vazut. Profesorul sarac, cersetoria organizata, haosul anilor ’90. Atunci parea asa real; acum pare naiv si curat. Imi place de Gheorghe Dinica, imi place de „poetul Garii de Nord”:
Surpriza acest film cu Draga Olteanu, Gh. Dinica si multi alti actori cunoscuti. Regizorul este Mircea Veroiu. Scene din film apar in documentarul „Decreteii”, la care m-am uitat de curand pe youtube (acolo unde se pot vedea si „Ilustratele”, integral). Draga Olteanu joaca un rol de moasa care mai face si avorturi clandestine. Insa una din clientele la avort pica prost de tot, tocmai cand Tanti Didina e nasa la o nunta.
Scurta vorba, aci avortul in cada de baie si tragedia; dincolo nunta, lautarii si veselia. Mi s-a parut un film foarte bun.
Un copil orb foarte sensibil si frumos, un tata orbit de suparare ca atunci „cand s-o-mpartit norocu'” nu i-a picat ceva mai bun, o bunica dulce si buna si multe locuri frumoase din nordul Iranului. Imaginea si coloana sonora sunt minunate. Filmul se poate vedea integral pe youtube.
Mi-au placut enorm peisajele, imi place de surorile lui Mohammad, iar actorul care joaca rolul tatalui este genial. Povestea nu se leaga prea grozav, dar e limpede de la inceput pana la sfarsit ca nu e vorba despre poveste, ci despre imagine, metafora si gandurile si emotiile pe care le trezeste filmul in spectator. Un leitmotiv: ciocanitoarea. Acum stiu cum suna.
Somewhere (2010, Sofia Coppola)
Eu sunt aia care a dormit la „Harry Potter”, „Lord of the Rings” si „Lost in translation.” La „Lost…” chiar de doua ori, caci am perseverat. La „Somewhere” n-am dormit, dar as fi putut. E un film foarte lent, partial autobiografic, care urmareste miscarile unui star de cinema renumit din pat in baie, din baie in club, apoi la sedinta foto si iar in baie, la o petrecere, in pat… Asta pana ii vine in vizita fiica de 11 ani si, conform recenziilor, „starul isi reexamineaza viata.” Poate ca da, poate ca nu. Senzatia ca te uiti pe gaura cheii in viata unor oameni care nu joaca pentru tine e misto. Senzatia ca ai pierdut vremea si n-ai castigat nimic e sacaitoare.
Rajesh Khanna a fost un actor mare, mi se spune. „Yeh kya hua”, melodia din film, se canta si azi si am descoperit surprinsa ca in jurul meu colegii indieni cunosc absolut toti povestea prostituatei care ia in grija ei un copilas orfan de mama si-l rasfata cu dulciuri si mangaieri, spre supararea mamei vitrege. Acest copil, ajuns la randul lui tata de familie, o va salva pe curtezana ajunsa slujnica din mizerie, ingrijind-o ca pe propria-i mama. Filmul se poate vedea pe youtube cu subtitrare in limba engleza. E o poveste romantata, foarte indiana si foarte frumoasa.
Cu asta ajungem la Aamir Khan. La Bollywood domnesc trei Khani, toti actori si regizori: Aamir, ShahRukh si Salman. Se pare ca nu sunt inruditi. Salman Khan e ala cu care cica se iubeste Iulia Vantur. Sharukh Khan e zeitatea suprema, venerat in India, Bangladesh, Pakistan si Sri Lanka. Joaca in filme comerciale, in reclame, in videoclipuri si ii vezi mutra peste tot, inclusiv pe cutiile de cereale.
Aamir Khan are proprii lui fani si e mai profund decat Sharukh. Are propria casa de productie si face filme „cu mesaj” sau cu morala.
„Lagaan”, in care Aamir Khan e protagonist, e un film despre cricket si, prin asta, despre India si tot ce inseamna ea: religii, sistemul de caste, trecutul colonial, solidaritatea, muzica. Este unul dintre putinele filme de la Bollywood nominalizate la Oscar si este, intentionat, o alegorie despre „a fi indian”. Desi are vreo trei ore, e absolut superb de urmarit si vizual si ca poveste, te tine in tensiune si te lasa cu un zambet cat toate zilele pe chip.
„Taare zameen par” este povestea unui copil dislexic care este tratat ca un tampit si trimis la internat, pana ce profesorul lui de desen (ati ghicit: Aamir Khan) isi da seama ca are nevoie de sprijin si de ajutor. Acest film a schimbat perceptia despre dislexie in India. La o populatie asa de mare, si rata dislexiei e mare – iar modul traditional de a trata copiii dislexici era bataia, pedeapsa sau izolarea. Acest film – care are momente de o mare maiestrie tehnica in care vedem prin ochii lui Ishaan cum e sa-ti zboare literele de pe foaie – i-a facut pe indieni sa priveasca altfel copiii cu nevoi speciale. Fondurile de la guvern pentru tratarea acestor copii au crescut. Ministerul Educatiei a instituit examene speciale: in functie de dizabilitatea cu care vin, acesti copii au la dispozitie un pedagog care sa scrie pentru ei dupa dictare, sau mai mult timp decat ceilalti copii ca sa-si poata termina lucrarea. Iar un film lung, poate de vreo 3 ore, absolut superb, cu o muzica frumoasa si o poveste frumoasa.
Imaginile in care Ishaan priveste cu atentie o gaza, sau se pierde de tot in norii de pe cer sunt minunate. Orele de la scoala mi-au amintit de scolile noastre din Romania. Momentul meu preferat este acela in care profesorul Nikumbh ii pune tatalui dinainte un text in japoneza si urla la el sa citeasca. Invatare experientiala in toata regula.
Eu l-am vazut la scoala, impreuna cu elevii de la clasele 1-3. Multi dintre ei il vazusera deja; toti au fost fermecati. Au urmat niste discutii despre a fi dislexic, a fi diferit, despre acceptare si toleranta, despre ce simte un copil care e respins pentru ca nu este „ca toti ceilalti.”
Acest film ar putea la fel de bine sa fie romanesc. Intr-un sat din India un fermier ameninta cu sinuciderea – singura solutie care i-a ramas pentru a-si scoate familia din saracie, dat fiind ca familiile taranilor sinucigasi primesc un ajutor de la stat. O reportera de televiziune prinde firul povestii si vine in satul Peepli (un fel de Cucuietii din Deal, nord-indian) pentru a transmite in direct derularea povestii. Pana la urma totul e live: si saracia, si mizeria, si tristetea, dar mai ales show-ul. Se va sinucide bietul om? Presiunea e tot mai mare.
Cantecul de la final, Chola maati ke ram e preferatul meu:
Am lasat la urma comedia romantica – care e si cel mai occidental din aceste filme de Bollywood, dat fiind ca o mare parte a actiunii se petrece in America. Shashi e o indianca de familie buna, care nu vorbeste engleza, dar se pomeneste in plin New York, unde a fost invitata sa ajute la pregatirile pentru nunta nepoatei. Multe situatii haioase, multe sari-uri superbe, un curs de engleza clandestin unde Shashi e cat pe ce sa-si piarda capul… un film foarte frumos si vesel. L-am vazut de doua ori si am dansat pe „Navrai majhi” de mai multe ori decat pot sa-mi amintesc.
Cu asta se incheie cronica mea de azi si astept recomandari de filme si comentarii, in caz ca cineva citeste acest post.
„Downton Abbey” e un serial britanic produs de ITV in care o serie de personaje foarte englezesti se confrunta cu schimbarile majore de mentalitate si stil de viata ale inceputului de secol XX.
O casa mare, o familie bogata, dar pe cale sa piarda tot din cauza eternei probleme a lipsei unui mostenitor de parte barbateasca, un var care urmeaza sa mosteneasca totul (din fericire, nu e un oportunist fara creier si fara inima), o bunica pe cat de traditionalista in aparenta, pe atat de progresista in fapte, trei surori foarte diferite, o matusa intriganta si o multime de servitori ametiti de posibilitatea de a-si transcende rangul pentru a deveni liberi, pentru a lucra ca muncitori si secretare in slujba lumii celei noi.
Imi place serialul pentru ca e bine scris, are personaje puternice si vii, peisaje grozav de frumoase si o perspectiva pozitiva. Fiecare episod dureaza mai mult de 60 de minute si vad cate unul in fiecare seara, exact ca-n copilarie, cand ne adunam cu mic cu mare la serialele de luni seara in fata televizorului.
E un serial care readuce in discutie problema principiilor de viata, a valorilor autentice si conjuncturale, ideea de caracter, educatie, forma si fond armonios imbinate.
Din camera unde sunt consemnata la tradus am ajuns direct in sala cinematografului Studio, unde-am pierdut vremea cu povesti trase de par si miracole absolut banale intamplate toate la New York si numai in noaptea de anul nou. Filmul m-a costat 12 lei, ar fi fost mai corect sa coste 5 lei, dar se pare ca la Studio nu exista tarif redus, iar cand exista (la primele 2 spectacole) e degeaba, pentru ca niciodata nu se aduna cei 5 spectatori necesari ca sa dea drumul filmului.
Si totusi a fost o comedie romantica corecta, mi-a mutat gandurile de la Razboiul Civil spaniol la dragoste, fluturasi, iertare, incredere si alte teme de sezon, m-a facut si sa rad in cateva randuri, a fost ok.
Saptamana viitoare vine la Studio „The Girl With the Dragon Tattoo” (2011).
Am inceput sa vad aseara „Life in a day”. Este un documentar realizat pe baza a zeci de mii de filmari trimise de oameni din toata lumea, toate realizate in aceeasi zi: 24 iulie 2010.
Am vazut doar primele 50 de minute, in care am reusit sa rad, sa ma lipesc cu urechea de calculator ca sa aud in ce limba se vorbeste (subtitrarea preciza doar „man speaking in native language”), sa atipesc, sa tusesc discret pentru a nu lasa sa se vada ca-mi curg lacrimile si sa visez. Inainte de a-mi face o parere vreau sa vad filmul pana la capat. Ceea ce am vazut aseara a fost inceputul, adica noaptea, rasaritul soarelui si dimineata, cand oamenii dorm, se trezesc, beau cafea, nasc sau se nasc, merg la munca ori la camp, ori cu caprele, ori fac yoga, gimnastica, jogging, se muta, sarbatoresc sau se revolta. Montajul pare sa urmeze momentele zilei, astfel incat ma gandesc ca urmeaza pranzul, seara, noaptea, iar momentele care se succed sunt grupate tematic; am vazut desteptarea, inviorarea, nasterea, munca, sarbatoarea si astept sa vad daca se stabileste – asa cum banuiesc – vreo asociere intre seara si moarte.
Azi am cumparat un ziar in care am citit ca s-a lansat la Slatina, in cadrul unui festival de film pentru copii, filmul „Intamplari cu Alexandra” (1989). Pentru ca a fost facut inainte de revolutie, zice regizorul, filmul n-a avut niciodata parte de cinematograf, desi la tv s-a difuzat de cateva ori. La Slatina a fost proiectat pentru prima oara intr-un cinema – au trecut deja 22 de ani de la revolutie si nu ne mai speriem de uniformele de pionieri ale copiilor de pe ecran [acum au devenit aproape retro-chic].
„Intamplari cu Alexandra” a fost una din cartile pe care le-am citit de nenumarate ori in copilarie. Imi amintesc si-acum povestea cu „Ce-a strigat Arhimede in baie” si pe cea in care Alexandra si tatal ei fac galusti cu prune pentru intoarcerea mamei, pe sistemul „putin aluat, o pruna” pana nu mai au loc in bucatarie de atatea galusti, apoi incep sa le imparta si vecinilor, de raman in final fara nici una pentru ei.
Mi-amintesc franturi si fragmente, stiu ca era o carte amuzanta si sprintara, stiu ca-mi placea de Alexandra si ca ilustratiile erau destul de fistichii. Ma amuza si faptul ca autorul se numea Alexandru (Chiriacescu), adica ii pusese fetei numele lui.
Cautand-o pe google pe Alexandra, am ajuns la Racheta alba, Aripi de zapada, Un studio in cautarea unei vedete, Fram si o multime de alte filme din care-mi amintesc franturi si secvente, dar la care ma gandesc cu mare duiosie de fiecare data.
Sunt curioasa de ce filme va aduceti cel mai bine aminte din copilarie?
La festivalul de film european, ieri, filmele spaniole au avut intrarea gratuita. „Nu va vand bilet, ca e intrarea libera, ca asa au vrut spaniolii,” mi-a explicat zambind doamna de la casa.
Asa ca m-am dus sa vad „Rusinea”.
Pe scurt, aceeasi poveste ca pe imdb: un cuplu de madrileni cu bani si cam rasfatati au adoptat un copil de origine peruana. Pana sa ajunga in casa lor de design, pustiul a trecut prin alte trei familii si prin multe orfelinate din diferite parti ale Spaniei, a fost batut si umilit si, la varsta de 8 ani, e agitat, nervos si face pipi pe el cand isi pierde controlul. Asa ca mami si tati, confruntati cu un copil real cu probleme reale in locul pruncului suav pe care si-l imaginasera, decid sa-l returneze, deoarece produsul nu corespunde cerintelor lor. Actiunea filmului are loc intr-o singura zi, ziua cand familia e vizitata de asistenta sociala careia sotul a decis deja sa-i spuna ca nu mai vor copilul, dar si ziua cand copilul pleaca cu bona la dentist si ajunge in schimb intr-o mahala peruana din suburbii, unde bona – despre care aflam ca ii e mama, desi el nu stie – se lupta cu sine sa nu fuga cu el in lume.
Fiindca e descris ca o „drama psihologica intimista”, bineinteles ca in film se vorbeste mult, se sufera mult, nu curge apa, dar curge putin sange de la o buza sparta, doi pesti aurii sunt pe cale sa moara si toata lumea se framanta. Filmul nu e exceptional jucat, ba chiar e falsut pe alocuri si nimeni nu pare sa dubleze lacrimile alea care tot curg cu vreun simtamant real, insa povestea e frumoasa si scenariul sta in picioare fara s-o lungeasca sau s-o dramatizeze excesiv.
Un moment care mie mi-a placut mult a fost acela in care sotul si sotia, starniti de intrebarile indiscrete ale asistentei sociale, incep sa-si arunce „adevarul” despre toate lucrurile in care se minteau reciproc: nu-mi place cum gatesti, sora-ta e o nebuna, m-am saturat de mofturile tale, daca chiar vrei sa stii am facut sex cu Olga, mai stii cand ti-am zis ca am candidoza? de fapt am avut un avort spontan despre care n-am stiut cum sa-ti spun, muncesti prea mult, ma prefac doar ca te ascult cand vorbesti. A fost singurul moment cand mi s-au parut autentici si foarte spanioli.
La „Celula 211”, filmul urmator, n-am mai stat. Pacat, pentru ca cred ca era mai bun :)
La sfarsitul filmului (care este dur, dramatic, starneste lacrimi si oftaturi grele in sala) am plecat acasa si ma gandeam la chinezii morti, adusi de valuri pe plaja.
Am vazut „Procesul de la Auschwitz” cand eram foarte mica si trupurile albe, lipsite de viata, intoarse cu excavatorul mi s-au lipit pe creier. Aratau ca pestii morti rastunati din minciog si eu m-am gandit atunci ca asa arata oamenii care au fost gazati. Pe undeva credeam si ca de la aer se va risipi gazul pe care-l respirasera si se vor trezi, pentru ca nu puteam intelege ca moartea e definitiva.
In filmul lui Iñárritu sunt multe cadavre: 3 copii, 25 de chinezi, un batran jelit de vaduva lui, un tata dezgropat ca sa se poata construi un mall peste fostul cimitir si, pana la urma, Uxbal insusi.
Uxbal, eroul filmului, poate vorbi cu mortii, un har aparte din care scoate un ban cand e la ananghie, de aici numarul de lesuri superior unui episod din „Crossing Jordan” (si filmate cam la acelasi nivel de detaliu). Se pricepe destul de bine si la invarteli si combinatii care implica o mana de chinezi intr-un beci cosand de zor la genti Gucci si Prada false, o trupa de nigerieni bine organizati care sa iasa cu gentile la vanzare pe Passeig de Gracia si politia locala, care sa inchida ochii pana nu-i mai inchide si se lasa cu deportari, lacrimi si muzica ascutita, care-ti sfredeleste creierii. Uxbal n-ar trebui (i se spune) sa ceara bani pentru darul lui, ci sa si-l puna in slujba semenilor gratis, asa cum l-a primit. Dar el cere bani, sau ii ia cand i se ofera, se fereste sa-si asume raspunderea pentru mortile si deportarile pe care le cauzeaza, e vinovat si nevinovat, mereu in lupta cu viata, mereu invins.
Aseara mi-a parut rau de chinezi. Mi-a parut rau si de copiii lui Uxbal, cu mama lor maniaco-depresiva si tatal bolnav de cancer, crescuti intai de chinezoaica Lili, apoi de nigerianca Ige. Javier Bardem mi s-a parut, ca de obicei, ca isi face treaba cu mare talent, devenind una cu personajul pana la schimbarea fizionomiei. Dar am plecat din sala cu un mare gol. Si, desi „Biutiful” este, fara indoiala, un film bun si unul care te pune pe ganduri, nu este un film pe care sa-l vezi cu placere, nici unul care sa te miste sa faci ceva. Iar eterna felie de realitate dura pe care o decupam ca sa ne luam premii la Cannes si sa ne pozam cu ea pe covorul rosu cumva nu mi se pare de ajuns.
Daca ma intrebi pe mine, chinezii si nigerienii aia au fost exploatati de doua ori.
De vreo doua zile toate ideile de postari care-mi trec prin cap apuca sa vada lumina de cristal lichid a ecranului doar vreo cateva minute, fiind aproape imediat anihilate prin apasarea linkului rosu „Move to trash”. Ce si-or zice ele intre ele acolo in strafundurile cosului de gunoi al WordPress-ului (loc pe care eu nu cred ca l-am vizitat vreodata) nu stim. Poate ca viseaza sa se sinucida si sa ajunga inapoi pe prima pagina, la lumina, in locul acela aflat imediat sub headerulPuzzle. Poate ca se aliaza cu postarile din arhiva si impreuna pun la cale scheme complicate prin care sa razbata pe prima pagina, ori incearca sa se strecoare nobservate intre postarile – mult mai norocoase – sfarsite in Drafts, in speranta ca vreodata vor fi reluate de o Christina mai ingaduitoare, ori poate mai inspirata.
P.S. Da, am vazut Inception. Aseara.
P.S. 2 Singurul motiv pentru care ma bucur ca l-am vazut e ca acum pot sa-l sterg si sa-mi fac loc pe calc.
P.S. 3 L-am vazut tras din sala si mi-a dat cumva senzatia ca vad un film pe gaura cheii. In plus, muzica era enervanta si se auzea mai tare decat vocile. Asa ca nu m-a prins prea tare, desi a fost draguta ideea cu intorsul cladirilor unele peste altele si mersul pe pereti. Cat priveste revelatia ca viata e vis – sigur ca este.
Am primit sezonul 1 din serialul „Lie to me”, asa ca am avut ce face in ultimele 24 de ore :)
Cal Lightman (Tim Roth) e expert in decodificarea limbajului corporal si poate sa citeasca fiecare microexpresie, trasarire de muschi si miscare a sprancenelor sau a coltului gurii care tradeaza vreo emotie. Impreuna cu echipa lui de specialisti in descifrarea expresiilor faciale si-a gesturilor „tradatoare”, el rezolva tot felul de cazuri, de la atentatul impotriva unui fiu de prim-ministru corean pana la asasinarea unei eleve de liceu cu note mici la examenele SAT.
Nu e un serial exatraordinar, dar Tim Roth e simpatic si aminteste cumva de locotenentul Columbo, iar echipa lui imi place. Si cazurile au destul cap si coada ca sa te prinda. Pentru zile ploioase ca cea de ieri e numai bun.
La Studio se poate vedea acest film fantasmagoric, in care – ca-n bancuri – un roman, un evreu si inca un evreu transporta un sicriu cu o femeie moarta prin cea mai bizara (geografic vorbind) Romanie: pornind de la Sibiu, ajung in Ialomita, apoi pe Valea Doftanei, zburda pe Transfagarasan si trec cu bacul la Calarasi, strabatand astfel – ni se spune – o mie de kilometri prin tara ce „nu e nici Est, nici Vest”.
In drumul lor (pe care-l strabat cand cu un autobuz de pe vremea lui Pazvante, cand cu avionul sau tancul), anotimpurile se succeda si se amesteca ca-ntr-un vis: aici e chiciura si gardurile sunt imbracate in turturi de cristal, o ora mai incolo e primavara, la cimitir e zapada de un metru si-n sat au iesit copiii cu gastele la pascut.
Calatoria asta e o misiune: a directorului de Resurse Umane caruia i-a murit o angajata pe care are datoria (sau sarcina) s-o insoteasca pe ultimul drum si sa se spele astfel de pacate in fata presei; a reporterului care-l insoteste ca un uliu, pozand tot ce prinde si convins ca vorbele lui fac opinia publica; a copilului femeii moarte, un pusti vagabond care „vrea la Buna” si, pana la urma, a femeii insesi, care trebuie sa se impace cu trecutul si sa-i impace pe cei ramasi in urma pentru a-si gasi odihna.
Ca roman, te fura foarte tare peisajul, ba chiar te eneveaza amestecul de ses si deal, de hais si cea – doar tu stii prea bine geografia patriei si n-are legatura bacul cu Transfagarasanul. Te mai fura si accentul copilului, care nu e roman, desi se pretinde si aerul anacronic sau atemporal de-a binelea al locurilor (telefoane de pe vremuri langa afise electorale cu Geoana si Basescu, dar si o scena de priveghi desprinsa parca din „Baltagul” langa una cu copii vagabonzi oplositi intr-un decor post-industrial). Iar directorului de resurse umane – tipicul corporatist la cravata care-si cunoaste „resursele” dupa numarul cartii de munca mai degraba decat personal – ii revine sarcina sa faca putina ordine in aceasta lume, el fiind, pana la urma, singurul „apropiat” al femeii moarte, dar si un tip care prefera sa descurce complicatele ite ale birocratiei, traditiei si coruptiei dintr-o tara est-europeana, decat sa-si rezolve problemele din propria familie.
Filmul e o coproductie, se vorbeste in ebraica, romana si engleza, regizorul e Eran Riklis, iar biletul la cinema studio costa 5 lei dimineata si 10 lei de la ora 3 incolo.
Sigur ca pierd vremea, pentru ca asta se face – in mod traditional – in vacanta. Iar ma simt vinovata in vinerea ce preceda ultimul weekend de vacanta, cand ma gandesc nici eu nu stiu la ce, dar oricum la planuri vagi si irealizabile, obiective smart ori stupid si proiecte nenascute, pe termen mediu si lung. De parca nu m-as cunoaste suficient ca sa stiu ca niciodata, dar niciodata, nu folosesc vacantele pentru a munci de acasa, fiindu-mi suficiente zilele de scoala si anumite weekenduri. De parca ar fi prima data cand car acasa carti pe care nu le deschid nici ca sa le sterg de praf. De parc-ar fi prima vacanta care se sfarseste si ma lasa cu gandul ca am pierdut timpul, ca si cum timpul castigat ar fi numai ala plin cu munca, hartii si lucrari corectate.
Ce rost mai are, imi zic, sa mai jucam iar aceasta sarada? Stiu bine ca asa e-n vacanta si stiu bine si sentimentul de „hmm, poate-as fi putut sa…” din ultima zi. Haida-de! E momentul sa accept ca n-as fi putut sa si e ok ca nu.
Totusi scoala mi se pare ca nu e ca alte locuri de munca unde te duci dupa vacanta, cu sau fara chef, dar macar fara trac. Imi amintesc zile de ianuarie cu lene si somn, de cand lucram la Ipsos, imi amintesc ca n-aveam chef sa ma scol dimineata, dar emotii n-am avut decat poate la interviul de angajare! Insa in prima zi de scoala, indiferent ca e 15 septembrie sau final de orice vacanta de peste an, eu am trac. Trac care dupa prima ora imi trece si zilele dinainte de vacanta se sudeaza cu astea de-acum, ca si cand nu s-ar fi intrerupt niciodata. Vacanta devine ceva de genul: Ei, da, am niste amintiri cu zapada si Sibiu in plus, da, cine stie cine mi le-o fi plantat in cap :D
Cam asa e in fiecare an. Ultima zi de vacanta e totdeauna lungascurta si amestecata. Iar prima zi de scoala zboara ca vantul si ca gandul. Doar schimbarea e problema, switch-ul ala de la vacanta la scoala.
Ma bucur ca am citit cateva carti in vacanta asta. Si-am vazut mai multe filme in ultimele 2 saptamani decat in primele trei luni ale anului 2010. Si bune, si proaste. New York, I love you. Chloe. Politist, adjectiv. Casablanca. Hanging up. The Tourist. Das weisse Band. Si mai urmeaza – pe Michael Haneke abia l-am descoperit! Iar Livia imi datoreaza „Cetateanul Kane”!
A fost o vacanta frumoasa, cu zapada, cum trebuie sa fie. Am un calendar foarte misto pentru 2011, pe care pot sa scriu zile de nastere si chestii gen Ada Milea – 10 ian – MTzR. Poate ca-n weekend am sa chiar reusesc sa sterg vreuna din cartile alea de praf si sa corectez o lucrare. Luni n-am asa de multe ore.
Exista la toate premierele si galele si lansarile urmate de discutii cativa oameni care intreaba si multi, prea multi, care tac si se plictisesc sau comenteaza in grupulete mici. Cei care tanjesc dupa microfon, in marea majoritate a cazurilor, n-au nimic pertinent de intrebat, ci doar vor sa-si expuna propriile ganduri (eventual incoerente si fara legatura cu filmul sau evenimentul in cauza) si expunerea le ia de obicei circa 20 de minute. Te induc in eroare incepand cu formula „As avea si eu o intrebare”, incat astepti primele 300 de secunde ca pe ace, pentru ca apoi sa realizezi ca nu, de fapt ei n-au nici o intrebare, fiindca totul le e deja clar si bine compartimentat in cap inca de la facerea lumii. In vremea asta publicul se foieste si mormaie, ba unii mai curajosi chiar racnesc: „Si intrebarea? Treci la intrebare!”
Imi place intotdeauna sa vad cum ies interlocutorii basma curata din aceste situatii. Unii, din bun simt, se plictisesc impreuna cu sala asteptand ca „nebunul” sa-si termine expozeul. Altii, mai transanti, rostesc chiar ei de la microfon un ecou al gandului ce stapaneste sala: „Bine, si care e intrebarea?” Exista desigur si oameni carora astfel de false intrebari le dau apa la moara, fiind ei insisi prolicsi, incoerenti si dispusi la vorba lunga.
Am observat acest comportament in multe ocazii si m-am intrebat de ce intotdeauna cei care n-au nimic de zis sunt cei mai curajosi si cred ca raspunsul este ca aceste lansari si premiere urmate de sesiuni Q&A sunt foarte rar ocazii de dialog si tind sa se transforme in tribune pentru cei pe care altfel nu i-ar asculta nimeni.
Azi mi-a placut de Peter Greenaway la gala de deschidere EXPIFF.
Am fost la film, am vazut Website Story, mi-a placut. E suficient de dezlanat ca sa gasesti ceva sa-ti placa la el si are marele avantaj de a fi scurt. Nu apuci sa te plictisesti. In rest, o lume de reclame si bani gata, pitzi si baieti rai, parinti handicapati emotional si copii crescuti cu iutub, o groaza de stand-up comedy, coloana sonora foarte obvious, Florin Piersic Jr. si Dragos Bucur deliciosi si ceva mesaje morale in your face despre educatie, tineret si internet. Cum ii spune si titlul.
L-am vazut la Plaza Romania, nu stiu cat a costat biletul, ceea ce-mi aduce aminte ca nu i-am dat Georgianei banii pe el. Diva, sa-mi amintesti la scoala!
La Festivalul de Film European de la cinema Studio am vazut ieri Revanche (2008). A fost din seria „film european lalait, cadre prea lungi (aproape interminabile) si inutile, ce-ma-intereseaza-pe-mine-cum-isi-leaga-nenea-sireturile”, dar suficient de haios ca sa stau pana la sfarsit.
Si totusi poate n-as fi scris despre el, daca n-am fi avut parte la film de niste patanii demne de filmele cu prosti.
– Vezi ca s-ar putea sa fie fara subtitrare, m-a avertizat Madek de cum ne-am decis sa megem. Ieri am fost la unul frantuzesc si n-a fost subtitrare deloc.
Oho, film austriac fara subtitrare. Sounds like fun.
10 lei pe bilet, locuri in sala destule, filmul a inceput imediat si amandoua tremuram de nerabdare sa vedem daca e subtitrat sau nu. Surpriza! Filmul nu avea sonor deloc. Ciulim urechile. Nada. Hmmmmm…
un iaz auriu, in iaz cade o piatra, se produc cercuri… generic… un tip tunde iarba pe peluza, din bucatarie il priveste o femeie… titlu… un alt tip asezat pe pat priveste cum trece un tren. deodata sare din pat si se duce sa deschida usa; la usa e o femeie si sigur isi vorbesc… tacere
Heeeei! striga sala catre camera de proiectie. Sonorul! Aplauze, huiduieli… si se taie filmul. Apare un ecran de windows cu playerul cu filmul pe desktop, iar alaturi alte documente, subtitrari, un .xls pentru Cristina si reluam!
un iaz auriu, in iaz cade o piatra – pleosc -, se produc cercuri – cirip-cirip -… generic… un tip tunde iarba pe peluza – bruuummmmm, face masina de tuns – din bucatarie il priveste o femeie care spala vase – poc, poc, se lovesc farfuriile, cling-cling -… titlu… un alt tip asezat pe pat priveste cum trece un tren -sunet de tren. suna la usa. tipul sare din pat si se duce sa deschida usa; la usa e o femeie si femeia zice ceva si… NU E SUBTITRARE!
Alte urlete, alta distractie. Bagai subtitrareaaaaa! Avem iar parte de frame-ul de la player si apare pe ecran un mouse care se chinuia sa insert subtitles. Victorie!
Si-o luam de la inceput… Ba nu; reia doar de unde suna femeia la usa.
Filmul trece cand greu cand usor, cand cu somnolenta, cand in alerta pentru ca e amuzant, sau se intampla ceva. Politistul se intoarce acasa, deprimat, pune capu-n palme si zice, parca pentru a se auto-convinge:
– Stii ca tintesc bine. Tot timpul tintesc bine.
– Ja, natuerlich, Schatzi, raspunde nevasta… dar subtitrarea nu mai tine pasul. Tot timpul tintesc bine s-a lipit de ecran. Filmul continua; e un moment important, hotul si vardistul au dat nas in nas… pe ecran se lafaie acelasi Tot timpul tintesc bine.
Of, si mai erau zece minute pana la final! Iar rumoare, strigate, „Alo! bai, zombi! vezi ba ca s-a blocat!”, usi trantite, lume pleaca… in timpul asta filmul curge si politzaiul tot timpul tinteste bine.
Dar „zombi” se prinde de eroare, sare iar la butoane, iar mouse-ul, iar incarca subtitrarea, iar traage nitel sa dea filmul de unde s-a blocat [„nuuuuuuuuuuu! in ritmul asta dormim aici!”] si vedem in sfarsit finalul in coada de peste, cu tot cu traducere.
Multumim cinema Studio, multumim festivalul de film european, multumim casa de bilete care incaseaza 10 lei pe asa niste dume jalnice. Nu ne mai asteptati; va dura ceva pana sa revenim :)
Ma transform incet dar sigur intr-un blog de carti si filme.
Aseara am vazut „Julie and Julia”, pentru care Meryl Streep a luat un Glob de Aur prea bine meritat si care m-a entuziasmat pur si simplu!
Julia Child (Meryl Streep) e o bucatareasa de ocazie (nevasta de diplomat, deci casnica si cu muuuult timp liber in lovely Paris) care a adus in America la cuisine francaise. Julie Powell (Amy sth) e o operatoare de call center pe punctul de a implini 30 de ani care-si face un tel in viata din a gati TOATE retetele din cartea Juliei Child intr-un an. Povestea oscileaza intre cele doua doamne (Julia in anii ’40, Julie in zilele noastre) si e de o naturalete si dragalasenie rara, mai ales ca amandoua au niste super-soti, iar din asta se degaja o armonie si o frumusete care face ca toate celelalte probleme sa fie trecute cu bine.
Meryl Streep e foarte haioasa in acest rol de „camila” (Julia Child era o femeie foarte inalta, cu o voce speciala, care-mi aminteste de Jessica, eroina serialului „Murder she wrote”); o doamna binevoitoare, dar perseverenta in atingerea telurilor si cumva si foarte norocoasa. Actrita care o joaca pe Julie e dragalasa, genul inocent si firav, iar personajul ei e o tipa nesigura, dependenta de sustinerea sotului si de modele puternice, permanent descurajata de o mama prea critica – un personaj cu care eu am simpatizat (mai ales ca she’s my type, clar) si alaturi de care m-am bucurat la final.
Filmul se bazeaza pe o poveste adevarata si pe un blog real, care e inca online, iar Julie Powell cea reala e inca naucita de succesul cartii/filmului (regizoarea si totodata scenarista este Nora Ephron) si scrie acum pe un alt blog, in vreme ce sotul ei continua sa se ocupe de design si publicitate.
E un success story, iar mie-mi place sa cred in succes si-n happy endings. :-)
A fost nominalizat la Oscar pentru muzica si e un film cu multe lipsuri la logica, dar care reuseste totusi sa-ti transmita un sentiment placut la final. Copilul, August-Evan, e frumos, vag ciudat si foarte inexpresiv. Iar mama e actrita din „Felicity”, ceea ce nu poate decat sa-mi reinvie toata tineretea. De Jonathan Rhys Meyers n-am de comentat nimic, in afara de accent, care e bestial! Nu stiu insa unde l-am mai vazut, pentru ca la The Tudors nu ma uit. Cred ca in Alexander sau in Vanity Fair. He is sssexy. Cliseic de sexy, dar sexy nevertheless.
Pe scurt, povestea: mama si tata sunt muzicieni; one night stand care e de fapt true love; copilul rezultat (Evan) (de care tatal nu stie) e dat spre adoptie la nastere, insa mamei i se spune ca a murit. Trec 10 ani; copilul a crescut si-si cauta parintii. Are acest vis ca va canta in piata mare si parintii il vor recunoaste dupa cantec. Porneste deci in lume sa-si cante muzica si-n timpul acesta mama afla ca bebelusul de acum 10 ani n-a murit si porneste in cautarea lui… Doar ca el acum se numeste August Rush, e copil-minune la Julliard si urmeaza sa sustina un concert maaare.
Mi-a adus aminte de Fisher King, probabil fiindca e acelasi gen de „urban fairy tale” cu Robin Williams, de data asta intr-un rol mai slabut. Muzica e superba.
Am vazut azi Serendipity si episodul 13 din House MD. House in continuare e mega-slabut, cu jalnicul detectiv-iubit-al-lui-cuddy, cu personaje caricaturizate si cazuri penibile. Ma mai uit doar din inertie si pentru ca Hugh Laurie reuseste sa fie remarcabil chiar si in contextul asta.
Serendipity mi-a placut si Kate Beckinsale are un accent superb si seamana cu o fosta colega de-a mea la zambet. A fost draguta ideea cu cartea si cu bancnota si mi-a placut muzica.
Iar partea cea mai buna e ca in timp ce se derulau aceste doua filme am si calcat, mi-am facut de mancare, am mancat si-am facut si ordine.
Maine nu mai ninge, deci mergem la scoala. Nu pentru multa vreme, totusi; vineri luam vacanta!
Nu mi-a iesit sa scriu in fiecare luna ce-am mai citit. Uneori mi se pare ca am citit destul, alteori ca n-am citit mai nimic si, oricum, nimic din ce conteaza.
De parca vin undeva prescrise cartile care conteaza si fix pe-alea trebuie sa le citesti.
Si in acest an Jose Saramago m-a refuzat. Lui Salman Rushdie i-am dat o sansa – si nu pentru ca a fost la Bucuresti – si citesc acum „Versetele satanice” cu mare placere!
In buna traditie initiata in 2008, iata mai jos ce-am citit anul asta, cu comentarii, stele numai unde am ramas WOW si grupata pe categorii, desi, fireste, le-am citit amestecate.
Beletristica
Catherine Ryan Hyde – Pay It Forward + vazut filmul
Alan Alda – Sa nu-ti impaiezi niciodata cainele si alte lucruri pe care le-am invatat in viata*****
Ada Demirgian – Povestile domnisoarei Firicel
Eric Emmanuel Schmitt – Oscar si Tanti Roz
Stela Ghetie – Salul
~ Sabia lui Mihai
Yasushi Inoue – Dragostea si moartea si valurile
Tracy Chevalier – Doamna si licornul – buna de citit pe plaja :)
Tadeusz Dolega Mostowicz – Vraciul – un hit al verii 2009, recitita intr-o noapte!
Josep Pla – Strada Ingusta – in traducerea mea [neplatita inca de RAO :((]
~ El carrer estret
~ La calle estrecha
Josep Pla – Noapte de primavara
~ Nocturn de primavera
Georges Simenon – Prietena doamnei Maigret
Stephen Fry – The Stars’ Tennis Balls
Nicole Krauss – Istoria iubirii – o revelatie
Margaret Peterson Haddix – Just Ella
~ Among the Barons
~ Among the Impostors,
~ Among the Hidden
~ Among the Free
~ Escape from Memory
John Boyne – Baiatul cu pijamale in dungi + vazut filmul
Lucia Etxebarria – Beatriz si corpurile ceresti
Ina Ilie – Femeia care a uitat sa nasca
Marie Darieussecq – Bebelusul
Gaston Leroux – Secretul camerei galbene
Adela Greceanu – Mireasa cu sosete rosii
Ioana Nicolaie – O pasare pe sarma
François Bégaudeau – In clasa + vazut filmul
P.G. Wodehouse – The Code of the Woosters
Milan Kundera – Ignoranta
Constantin Chirita – Ciresarii – volumul 4, preferatul meu+ vazut filmul
Cella Serghi – Mirona – colectia Adevarul, sau Jurnalul
Rodica Ojog Brasoveanu – cateva carti random cu Melania Lupu
Victor Hugo – Les Miserables – in franceza, pentru prima data complet
Nick Hornby – Slam – de la Jose, de Craciun
Christophe Dufosse – Sfarsitul orelor
Quim Monzo – Benzina
Eugen Ionesco – Cantareata cheala
Aurel Baranga – Teatru (Siciliana)
Jaume Cabre – Vocile lui Pamano
~ – Senyoria [n-am terminat-o]
Marius Serra – Farsa [n-am terminat-o]
Margaret Atwood – Oryx and Crake – [n-am terminat-o]
Douglas Adams – Ghidul autostopistului galactic [n-am terminat-o]
SF
Orson Scott Card – Umbra marionetelor
~ Umbra uriasului
~ Amintirea pamantului
~ Xenocid re-re-re-re-recitit
~ Vorbitor in numele mortilor – re-re-re-re citit
Philip K. Dick – Timpul dezarticulat
~ Viseaza androizii oi electrice?
Michael Crichton – Sfera + vazut filmul
~ Prisonnier du temps/ Timeline [+ vazut filmul]
Non-fictiune (religie, stiinta, jurnal, eseu)
Edmond Constantinescu – Dumnezeu nu joaca zaruri
David Crystal – History of the English Language
Mircea Cartarescu – Jurnal II
Gabriel Liiceanu – Usa interzisa (re-re-re-citita before Paris)
~ Scrisori pentru fiul meu
Oliver Sacks – Musicophilia
Vintila Mihailescu – Socio hai-hui prin Arhipelagul Romania
OUP – Learning and Teaching English (Cora Lindsay, Pat Knight)
Radu Pavel Gheo – Romanii e destepti
Milan Kundera – Testamente tradate
Oana Pellea – Jurnal
Dan Puric – Despre omul frumos, Cine suntem
Pedro Gronzalez Calero – Filosofia pentru bufoni
Kaye Thorne – Essential Creativity in the Classroom
Kate Spohrer – Teaching NLP in the classroom
Dr. Ben Lerner – One Minute Wellness
Rocks, gems and minerals – guide to types of rocks
Bibliografie scolara
Louis Sachar – Holes + vazut filmul
~ Small steps
~ Dogs don’t tell jokes
~ There’s a boy in the girls’ bathroom
Katherine Paterson – Bridge to Terabithia + vazut filmul
~ The Same Stuff as Stars
Sharon Creech – Absolutely normal chaos
~ Walk two moons
Herman Melville – Moby Dick
~ Billy Budd and other stories
Thomas Hardy – Tess of the D’Urbervilles + vazut filmul
Antoine de Saint Exupery – Micul Print
ToK
Luc Ferry – Invata sa traiesti. Tratat de filozofie pentru tanara generatie.
Daniel C. Dennet – Tipuri mentale
Roger Pol-Droit – Filosofia pe intelesul fiicei mele
Sue Bastian – Theory of Knowledge for the IB Diploma
Richard van de Lagemaat – Theory of Knowledge
Psihologie, psihanaliza
Françoise Dolto – Psychanalise et pediatrie
~ Enfances
~ Autoportrait d’une psychanalyste
~ Paroles aux adolescents ou le complexe du homard
~ Le cas Dominique
~ Imaginea inconstienta a corpului,
~ Cand apare copilul
~ Cum sa le vorbim copiilor
Adrian Nuta – Infinitul mic, iubindu-l pe cel mare
~ Consilierea psihologica
Suzanne B. Robert Ouvray – Copil abuzat, copil meduzat
Gloria Steinem – Revolutia interioara
Alice Miller – Revolta trupului
Dezvoltare personala
Francois Lelord – Cum sa te iubesti pe tine
Haim G. Ginott – Intre parinte si copil
Gary Chapman – Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor
Marshal B. Rosenberg – Comunicarea nonviolenta
Connirae & Steve Andreas – Inima mintii
Michiela Poenaru – Eu te-am facut, eu te omor
Robert K. Cooper – Nu-ti sta in cale
David P. Celani – Plecarea de acasa
Osho – Cartea despre femei
Jacques Salome – O viata pentru a vorbi despre noi insine
~ Mami, tati, ma auziti
~ Curajul de a fi tu insuti
~ Ce-ar fi daca ne-am inventa propria viata
Maurice J. Elias et. al. – Stimularea inteligentei emotionale a adolescentilor
Valeriu Popescu – Sfaturi pentru un om de lume
Emanuelle Daviet – Tu si banii
Thomas d’Ansembourg – Fii tu insuti
Dr. Stephen Briers – Ingeri adolescenti
Mark Forster – Do it tomorrow & other secrets of time management
Tom Hodgkinson – Cum am ales libertatea
Hmmmm… balarii?
Ute Erhardt – Fetele bune ajung in rai, fetele rele ajung unde vor
Jodi Picoult – Handle with care
~ Tenth circle
Lise Bourbeau – Asculta-ti corpul
Tim Harford – Logic of life
Povesti Zen
Satisfactia – arta de a gasi adevarata implinire
In total vreo suta si ceva de carti. Putin, in 365 de zile. Dar mai sunt 5 zile :)) De vacanta!
Acum ca ma uit pe lista de mai sus (se vede, da, ca ador sa fac liste?? ), bag sama ca nimic n-am citit in spaniola anul asta. In catalana foarte putin, in engleza normal (era o vreme cand nu citeam deloc, totusi), iar revelatia anului a fost sa-mi dau seama ca pot sa citesc in franceza!
Pentru 2010 urmeaza Rushdie, Orhan Pamuk, Herta Muller, Le Clezio, Philip K. Dick (ii mai dau o sansa), Francoise Dolto (cartea noua, care a aparut la editura 3), Roald Dahl, Chesterton, Stephen Fry, Saramago, Gabriel Garcia Marquez si ce mai apare.
Astept idei, recomandari, ce-ati mai citit voi, ce ati vrea sa cititi in 2010?
P.S. Vorbind de carti, tocmai am descoperit o insemnare despre „Strada Ingusta” care ma umple de fericire! Un cadou de Craciun neasteptat :)
Tocmai am vazut „The Butterfly Effect” (Ashton Kutcher e varsator!!) si ma sacaie enorm ca nu-mi mai aduc aminte de o carte pe care am citit-o nu stiu cand despre un tip care e internat nu stiu de ce la clinica de nebuni dintr-o tara straina si seamana pe undeva cu acest film. The Stars’ Tennis Balls! Baiatul cool caruia i se insceneaza posesie de droguri si e luat de politie si dus intr-o casa conspirativa, apoi in acest ospiciu. Nici o legatura cu personajul lui Ashton Kutcher, care trece prin „rebirths” succesive, incercand sa repare trecutul si stricand – inevitabil – tot viitorul. Dar cumva cele doua povesti s-au legat in capul meu.
Am citit despre The Butterfly Effect pe un site de ToK, deoarece are legatura cu perceptia si cu iluzia realitatii, cu alegerile pe care le facem si cu gradina cararilor care se bifurca. Nu m-a impresionat insa decat prin violenta si prin jocul fad al lui Ashton.
Azi am vazut, in sfarsit, filmul ala cu nume greu de tinut minte despre care au tot scris ziarele si-au vuit televiziunile; stiti voi, ala cu Palme d’Or („ceva premiu de film”, pentru super-profanii ca mine) si cu avorturi, interzis de Vatican (sau infierat de ziarul Vaticanului, oricum) . Filmul ala despre care s-a auzit foarte mult inainte sa il putem vedea, ceea ce a fost oarecum aiurea pentru mine, fiindca-s absolut si 100% vizuala si pana nu-mi arati negru pe alb despre ce e vorba, premiile si alte festivitati nu ma impresioneaza.
Asa ca azi m-am dus sa vad filmul asta. La Studio. Sala destul de plina (cam de la randul 3 incolo era full si lume destula si la balcon), 8 lei biletul. Aer conditionat, scaune comode. Calitate relativ buna a imaginii, sonorizarea cam proasta.
Detalii, tot felul de detalii. Stiti ce importante sunt detaliile? Cristian Mungiu stie. Chiar daca mai scapa cate un Matiz prin cadru, un „uichend”, un „blug” (desi ala putea fi semn de stare sociala), un tramvai mai post-comunist… detaliile fac diferenta. Nu numai ca mi se pare teribil de greu sa reconstitui un decor comunist la 18 ani dupa, dar mi se pare ca a fost foarte indraznet cand a vrut sa reconstituie nu doar un cadru mai restrans, un apartament, o fabrica, un santier, ci un oras. Pretins de provincie, vizibil Bucuresti pentru bucuresteanul din mine :-) Dar impresionant.
Nu mi-ar ajunge 4 luni, 3 saptamani si 2 zile sa va povestesc de ce mi-a placut filmul asta. N-o sa incep cu radiografia societatii, nici cu probleme de etica, nici cu ororile sistemului comunist. O sa incep cu personajele: sunt vii! Sunt cu adevarat vii! Traiesc, se misca, vorbesc, isi trag nasul, ofteaza, privesc fix, au ticuri verbale, au puncte de vedere bine precizate, se rusineaza, le e sila, isi fac griji, uita sa aduca muraturile la masa, au „principii” si „reguli”, cumpara de la bisnitari, isi pierd buletinul, isi risca libertatea, pretuiesc rangul social inaintea persoanei, fumeaza, se sacrifica, iubesc, urasc. Au musama pe masa si apa la fiert pe resou. Sunt foarte autentice, foarte naturale, total credibile. Au accent! Macar o urma, acolo, cat sa nu sune a declamare retorica, ci a vorbire fireasca. Asta face cam 50% din film pentru mine: naturaletea. Dupa „Filantropica” si „Moartea domnului Lazarescu” e al treilea film romanesc recent care nu suna fals din ce-am vazut eu (mai am de vazut „A fost sau n-a fost” si „California Dreamin’ „).
E foarte, foarte reala lumea din film, pentru ca e surprinsa in cliseele ei cele mai marunte. Discutiile („small talk”) de la masa parintilor lui Adi si dialogul dintre fete si domnul Bebe in camera 206 sunt printre cele mai „adevarate” scene pe care le-am vazut vreodata. Otilia si Gabitza sunt cel mai perfect cuplu de victima si manipulator (la randul sau, tot o victima… sau doar o persoana care se victimizeaza pentru a scoate din foc taciunii cu mana altuia?), iar domnul Bebe este cel mai odios felcer: lipsit de orice constiinta si suflet, plin de el si, in fond, atat de marunt. Mie domnul Bebe mi s-a parut genul de roman „ce-i in gusa si-n capusa”, descurcaret si abil, care cade in picioare in orice situatie si „ar vinde-o si pe ma-sa”. Il vezi in 104, pe plaja, la terase, in hoteluri, in carciumi si pe holurile institutiilor publice. E vecinul de alaturi, gazda „agroturista” de prin vreun sat, care „s-a invartit” si „si-a tras” pensiune sau vreun mic local; barbatul care dispretuieste suveran femeile, „niste gaste”, cu singura posibila exceptie a maica-sii. Desi nu ezita nici pe ea s-o bruftuluiasca, daca e cazul.
Sincer, pe mine detaliile m-au impresionat mai mult decat tema in sine. Toata migala cu care s-a reconstruit cadrul saracacios comunist mi s-a parut admirabila. Cutia de Amigo, laptele Doina, vata medicinala in punga mare, strazile pustii si casele cenusii, autobuzele cu tuburi de gaz metan, sticla de lapte, banii… Cu coada la „Alimentara” a exagerat un pic, totusi :-) Dar m-a amuzat.
Apoi detaliile de limbaj, naturaletea (ma repet, dar e atat de rara in productiile romanesti incat emotioneaza), cliseele stupide pe care le repetam pana in ziua de azi: „copilul in fata parintilor e tot copil” „eu nici la 42 de ani nu fumam de fata cu tata” „mofturi! pai cand eram eu copil rasturna mama o mamaliga pe masa si cine apuca, ala manca. Nu era ca acum cu mofturi la masa…”; mama care povesteste mandra cum „Adi al ei, cand era mic” a facut asa si pe dincolo, in vreme ce Adi face fetze-fetze; Gabitza cea firava si moale care-i ofera violatorului „prajituri bune, de casa”… toate astea m-au facut sa zambesc tot filmul; sa-mi zic „uite un om care vede lucrurile ca mine”, un alt „chitzibushar” care e atent la chestiile astea, despre care uneori mi se pare ca-s singura care le observ. Sau ca le acord o importanta mai mare decat e nevoie.
Imi place si nu-mi place generatia asta a mea. Am avut norcul sa prindem din Epoca de Aur doar partea „aurita” de ochelarii roz ai copilariei. Comunismul pentru noi s-a terminat exact la timp ca sa ne bucuram de TopiTop, Bonibon si Jelibon si sa dansam Lambada avand totusi formata o cultura a lipsurilor, care era totodata si o cultura a lecturii, a scolii temeinice, a respectului pentru adulti… E haios si ciudat sa venim dintr-o lume unde am citit toti cam aceleasi carti, am mancat aceleasi banane coapte pe dulap si am stat la aceleasi cozi (sau ne-am bagat in fata, rosii de rusine, in ocarile celor care asteptau de la revarsatul zorilor). Ma bucur ca n-am apucat sa crestem in lumea aceea si, implicit, sa fim pusi in situatii de genul celor din film.
Dupa revolutie am invatat un cuvant: mutilati. Morti, raniti si mutilati. Imi suna a ceva cu roti, nu stiu de ce. Filmul asta e despre oameni mutilati, trupeste sau sufleteste, de ei insisi, de altii, de educatie, de „sistem”. Iar la sfarsit acel „Hai sa nu mai vorbim despre asta niciodata” cade ca o pecete peste o trauma care va inflori nestingherita, alimentata de permanente (si reprimate) aduceri-aminte si de sentimente de vinovatie, de rusine, de dispret.
„432” si probabil toata seria dedicata comunismului romanesc, pentru ca face parte dintr-o serie, o sa ne invete sa vedem ca solutia pentru problemele prezentului nu este si nu va putea niciodata sa fie in trecut, ci doar in viitor. Sper sa ne invete sa nu ne mai uitam inapoi, la „siguranta zilei de maine”, la „protectia din partea statului”, la „locul de munca asigurat [acelasi pana la pensie!]” si alte asemenea gogosi care ne blocheaza de ani de zile. Cand n-o sa mai aud „bine le mai facea Ceausescu ca…”, sau „n-aveai ce manca, da’ macar banul era ban”, atunci o sa cred ca am inceput sa gandim cu capul nostru si sa nu mai preluam idei putrede.
Cred ca mi-a placut filmul asta foarte mult. Merita sa-l vedeti, macar ca sa-l cunoasteti pe domnul Bebe si sa vedeti cu cata maiestrie „sterilizeaza” el sonda.
Puzzle 