Arhive pe categorii: movies

Racheta alba

Standard

Azi am cumparat un ziar in care am citit ca s-a lansat la Slatina, in cadrul unui festival de film pentru copii, filmul „Intamplari cu Alexandra” (1989). Pentru ca a fost facut inainte de revolutie, zice regizorul, filmul n-a avut niciodata parte de cinematograf, desi la tv s-a difuzat de cateva ori. La Slatina a fost proiectat pentru prima oara intr-un cinema – au trecut deja 22 de ani de la revolutie si nu ne mai speriem de uniformele de pionieri ale copiilor de pe ecran [acum au devenit aproape retro-chic].

„Intamplari cu Alexandra” a fost una din cartile pe care le-am citit de nenumarate ori in copilarie. Imi amintesc si-acum povestea cu „Ce-a strigat Arhimede in baie” si pe cea in care Alexandra si tatal ei fac galusti cu prune pentru intoarcerea mamei, pe sistemul „putin aluat, o pruna” pana nu mai au loc in bucatarie de atatea galusti, apoi incep sa le imparta si vecinilor, de raman in final fara nici una pentru ei.

Mi-amintesc franturi si fragmente, stiu ca era o carte amuzanta si sprintara, stiu ca-mi placea de Alexandra si ca ilustratiile erau destul de fistichii. Ma amuza si faptul ca autorul se numea Alexandru (Chiriacescu), adica ii pusese fetei numele lui.

Cautand-o pe google pe Alexandra, am ajuns la Racheta alba, Aripi de zapada, Un studio in cautarea unei vedete, Fram si o multime de alte filme din care-mi amintesc franturi si secvente, dar la care ma gandesc cu mare duiosie de fiecare data.

Sunt curioasa de ce filme va aduceti cel mai bine aminte din copilarie?

Reclame

The Shame (2009)

Standard

La festivalul de film european, ieri, filmele spaniole au avut intrarea gratuita. „Nu va vand bilet, ca e intrarea libera, ca asa au vrut spaniolii,” mi-a explicat zambind doamna de la casa.

Asa ca m-am dus sa vad „Rusinea”.

Pe scurt, aceeasi poveste ca pe imdb: un cuplu de madrileni cu bani si cam rasfatati au adoptat un copil de origine peruana. Pana sa ajunga in casa lor de design, pustiul a trecut prin alte trei familii si prin multe orfelinate din diferite parti ale Spaniei, a fost batut si umilit si, la varsta de 8 ani, e agitat, nervos si face pipi pe el cand isi pierde controlul. Asa ca mami si tati, confruntati cu un copil real cu probleme reale in locul pruncului suav pe care si-l imaginasera, decid sa-l returneze, deoarece produsul nu corespunde cerintelor lor. Actiunea filmului are loc intr-o singura zi, ziua cand familia e vizitata de asistenta sociala careia sotul a decis deja sa-i spuna ca nu mai vor copilul, dar si ziua cand copilul pleaca cu bona la dentist si ajunge in schimb intr-o mahala peruana din suburbii, unde bona – despre care aflam ca ii e mama, desi el nu stie – se lupta cu sine sa nu fuga cu el in lume.

Fiindca e descris ca o „drama psihologica intimista”, bineinteles ca in film se vorbeste mult, se sufera mult, nu curge apa, dar curge putin sange de la o buza sparta, doi pesti aurii sunt pe cale sa moara si toata lumea se framanta. Filmul nu e exceptional jucat, ba chiar e falsut pe alocuri si nimeni nu pare sa dubleze lacrimile alea care tot curg cu vreun simtamant real, insa povestea e frumoasa si scenariul sta in picioare fara s-o lungeasca sau s-o dramatizeze excesiv.

Un moment care mie mi-a placut mult a fost acela in care sotul si sotia, starniti de intrebarile indiscrete ale asistentei sociale, incep sa-si arunce „adevarul” despre toate lucrurile in care se minteau reciproc: nu-mi place cum gatesti, sora-ta e o nebuna, m-am saturat de mofturile tale, daca chiar vrei sa stii am facut sex cu Olga, mai stii cand ti-am zis ca am candidoza? de fapt am avut un avort spontan despre care n-am stiut cum sa-ti spun, muncesti prea mult, ma prefac doar ca te ascult cand vorbesti. A fost singurul moment cand mi s-au parut autentici si foarte spanioli.

La „Celula 211”, filmul urmator, n-am mai stat. Pacat, pentru ca cred ca era mai bun :)

Biutiful (2010)

Standard

La sfarsitul filmului (care este dur, dramatic, starneste lacrimi si oftaturi grele in sala) am plecat acasa si ma gandeam la chinezii morti, adusi de valuri pe plaja.

Am vazut „Procesul de la Auschwitz” cand eram foarte mica si trupurile albe, lipsite de viata, intoarse cu excavatorul mi s-au lipit pe creier. Aratau ca pestii morti rastunati din minciog si eu m-am gandit atunci ca asa arata oamenii care au fost gazati. Pe undeva credeam si ca de la aer se va risipi gazul pe care-l respirasera si se vor trezi, pentru ca nu puteam intelege ca moartea e definitiva.

In filmul lui Iñárritu sunt multe cadavre: 3 copii, 25 de chinezi, un batran jelit de vaduva lui, un tata dezgropat ca sa se poata construi un mall peste fostul cimitir si, pana la urma, Uxbal insusi.

Uxbal, eroul filmului,  poate vorbi cu mortii, un har aparte din care scoate un ban cand e la ananghie, de aici numarul de lesuri superior unui episod din „Crossing Jordan” (si filmate cam la acelasi nivel de detaliu). Se pricepe destul de bine si la invarteli si combinatii care implica o mana de chinezi intr-un beci cosand de zor la genti Gucci si Prada false, o trupa de nigerieni bine organizati care sa iasa cu gentile la vanzare pe Passeig de Gracia si politia locala, care sa inchida ochii pana nu-i mai inchide si se lasa cu deportari, lacrimi si muzica ascutita, care-ti sfredeleste creierii. Uxbal n-ar trebui (i se spune) sa ceara bani pentru darul lui, ci sa si-l puna in slujba semenilor gratis, asa cum l-a primit. Dar el cere bani, sau ii ia cand i se ofera, se fereste sa-si asume raspunderea pentru mortile si deportarile pe care le cauzeaza, e vinovat si nevinovat, mereu in lupta cu viata, mereu invins.

Aseara mi-a parut rau de chinezi. Mi-a parut rau si de copiii lui Uxbal, cu mama lor maniaco-depresiva si tatal bolnav de cancer, crescuti intai de chinezoaica Lili, apoi de nigerianca Ige. Javier Bardem mi s-a parut, ca de obicei, ca isi face treaba cu mare talent, devenind una cu personajul pana la schimbarea fizionomiei. Dar am plecat din sala cu un mare gol. Si, desi „Biutiful” este, fara indoiala, un film bun si unul care te pune pe ganduri, nu este un film pe care sa-l vezi cu placere, nici unul care sa te miste sa faci ceva. Iar eterna felie de realitate dura pe care o decupam ca sa ne luam premii la Cannes si sa ne pozam cu ea pe covorul rosu cumva nu mi se pare de ajuns.

Daca ma intrebi pe mine, chinezii si nigerienii aia au fost exploatati de doua ori.

Move to trash

Standard

De vreo doua zile toate ideile de postari care-mi trec prin cap apuca sa vada lumina de cristal lichid a ecranului doar vreo cateva minute, fiind aproape imediat anihilate prin apasarea linkului rosu „Move to trash”.  Ce si-or zice ele intre ele acolo in strafundurile cosului de gunoi al WordPress-ului (loc pe care eu nu cred ca l-am vizitat vreodata) nu stim. Poate ca viseaza sa se sinucida si sa ajunga inapoi pe prima pagina, la lumina, in locul acela aflat imediat sub headerul Puzzle. Poate ca se aliaza cu postarile din arhiva si impreuna pun la cale scheme complicate prin care sa razbata pe prima pagina, ori incearca sa se strecoare nobservate intre postarile – mult mai norocoase – sfarsite in Drafts, in speranta ca vreodata vor fi reluate de o Christina mai ingaduitoare, ori poate mai inspirata.

P.S. Da, am vazut Inception. Aseara.

P.S. 2 Singurul motiv pentru care ma bucur ca l-am vazut e ca acum pot sa-l sterg si sa-mi fac loc pe calc.

P.S. 3 L-am vazut tras din sala si mi-a dat cumva senzatia ca vad un film pe gaura cheii. In plus, muzica era enervanta si se auzea mai tare decat vocile. Asa ca nu m-a prins prea tare, desi a fost draguta ideea cu intorsul cladirilor unele peste altele si mersul pe pereti. Cat priveste revelatia ca viata e vis – sigur ca este.

Lie to me (2009)

Standard

Am primit sezonul 1 din serialul „Lie to me”, asa ca am avut ce face in ultimele 24 de ore :)

Cal Lightman (Tim Roth) e expert in decodificarea limbajului corporal si poate sa citeasca fiecare microexpresie, trasarire de muschi si miscare a sprancenelor sau a coltului gurii care tradeaza vreo emotie.  Impreuna cu echipa lui de specialisti in descifrarea expresiilor faciale si-a gesturilor „tradatoare”, el rezolva tot felul de cazuri, de la atentatul impotriva unui fiu de prim-ministru corean pana la asasinarea unei eleve de liceu cu note mici la examenele SAT.

Nu e un serial exatraordinar, dar Tim Roth e simpatic si aminteste cumva de locotenentul Columbo, iar echipa lui imi place. Si cazurile au destul cap si coada ca sa te prinda. Pentru zile ploioase ca cea de ieri e numai bun.

Misiunea directorului de resurse umane (2010)

Standard

La Studio se poate vedea acest film fantasmagoric, in care – ca-n bancuri – un roman, un evreu si inca un evreu transporta un sicriu cu o femeie moarta prin cea mai bizara (geografic vorbind) Romanie: pornind de la Sibiu, ajung in Ialomita, apoi pe Valea Doftanei, zburda pe Transfagarasan si trec cu bacul la Calarasi, strabatand astfel – ni se spune – o mie de kilometri prin tara ce „nu e nici Est, nici Vest”.

In drumul lor (pe care-l strabat cand cu un autobuz de pe vremea lui Pazvante, cand cu avionul sau tancul), anotimpurile se succeda si se amesteca ca-ntr-un vis: aici e chiciura si gardurile sunt imbracate in turturi de cristal, o ora mai incolo e primavara, la cimitir e zapada de un metru si-n sat au iesit copiii cu gastele la pascut.

Calatoria asta e o misiune: a directorului de Resurse Umane caruia i-a murit o angajata pe care are datoria (sau sarcina) s-o insoteasca pe ultimul drum si sa se spele astfel de pacate in fata presei; a reporterului care-l insoteste ca un uliu, pozand tot ce prinde si convins ca vorbele lui fac opinia publica; a copilului femeii moarte, un pusti vagabond care „vrea la Buna” si, pana la urma, a femeii insesi, care trebuie sa se impace cu trecutul si sa-i impace pe cei ramasi in urma pentru a-si gasi odihna.

Ca roman, te fura foarte tare peisajul, ba chiar te eneveaza amestecul de ses si deal, de hais si cea – doar tu stii prea bine geografia patriei si n-are legatura bacul cu Transfagarasanul. Te mai fura si accentul copilului, care nu e roman, desi se pretinde si aerul anacronic sau atemporal de-a binelea al locurilor (telefoane de pe vremuri langa afise electorale cu Geoana si Basescu, dar si o scena de priveghi desprinsa parca din „Baltagul” langa una cu copii vagabonzi oplositi intr-un decor post-industrial). Iar directorului de resurse umane – tipicul corporatist la cravata care-si cunoaste „resursele” dupa numarul cartii de munca mai degraba decat personal – ii revine sarcina sa faca putina ordine in aceasta lume, el fiind, pana la urma, singurul „apropiat” al femeii moarte, dar si un tip care prefera sa descurce complicatele ite ale birocratiei, traditiei si coruptiei dintr-o tara est-europeana, decat sa-si rezolve problemele din propria familie.

Filmul e o coproductie, se vorbeste in ebraica, romana si engleza, regizorul e Eran Riklis, iar biletul la cinema studio costa 5 lei dimineata si 10 lei de la ora 3 incolo.

Mie mi-a placut.

 

Ultima zi de vacanta inainte de ultimul uichend de vacanta

Standard

Hmm, scriu prostia asta de la ora 6!

Sigur ca pierd vremea, pentru ca asta se face – in mod traditional – in vacanta. Iar ma simt vinovata in vinerea ce preceda ultimul weekend de vacanta, cand ma gandesc nici eu nu stiu la ce, dar oricum la planuri vagi si irealizabile, obiective smart ori stupid si proiecte nenascute, pe termen mediu si lung. De parca nu m-as cunoaste suficient ca sa stiu ca niciodata, dar niciodata, nu folosesc vacantele pentru a munci de acasa, fiindu-mi suficiente zilele de scoala si anumite weekenduri. De parca ar fi prima data cand car acasa carti pe care nu le deschid nici ca sa le sterg de praf. De parc-ar fi prima vacanta care se sfarseste si ma lasa cu gandul ca am pierdut timpul, ca si cum timpul castigat ar fi numai ala plin cu munca, hartii si lucrari corectate.

Ce rost mai are, imi zic, sa mai jucam iar aceasta sarada? Stiu bine ca asa e-n vacanta si stiu bine si sentimentul de „hmm, poate-as fi putut sa…” din ultima zi. Haida-de! E momentul sa accept ca n-as fi putut sa si e ok ca nu.

Totusi scoala mi se pare ca nu e ca alte locuri de munca unde te duci dupa vacanta, cu sau fara chef, dar macar fara trac. Imi amintesc zile de ianuarie cu lene si somn, de cand lucram la Ipsos, imi amintesc ca n-aveam chef sa ma scol dimineata, dar emotii n-am avut decat poate la interviul de angajare! Insa in prima zi de scoala, indiferent ca e 15 septembrie sau final de orice vacanta de peste an, eu am trac. Trac care dupa prima ora imi trece si zilele dinainte de vacanta se sudeaza cu astea de-acum, ca si cand nu s-ar fi intrerupt niciodata. Vacanta devine ceva de genul: Ei, da, am niste amintiri cu zapada si Sibiu in plus, da, cine stie cine mi le-o fi plantat in cap :D

Cam asa e in fiecare an.  Ultima zi de vacanta e totdeauna lungascurta si amestecata. Iar prima zi de scoala zboara ca vantul si ca gandul. Doar schimbarea e problema, switch-ul ala de la vacanta la scoala.

Ma bucur ca am citit cateva carti in vacanta asta. Si-am vazut mai multe filme in ultimele 2 saptamani decat in primele trei luni ale anului 2010. Si bune, si proaste.  New York, I love you. Chloe. Politist, adjectiv. Casablanca. Hanging up. The Tourist. Das weisse Band. Si mai urmeaza – pe Michael Haneke abia l-am descoperit! Iar Livia imi datoreaza „Cetateanul Kane”!

A fost o vacanta frumoasa, cu zapada, cum trebuie sa fie. Am un calendar foarte misto pentru 2011, pe care pot sa scriu zile de nastere si chestii gen Ada Milea – 10 ian – MTzR. Poate ca-n weekend am sa chiar reusesc sa sterg vreuna din cartile alea de praf si sa corectez o lucrare. Luni n-am asa de multe ore.

Bine, fie. Poate sa inceapa!