Mergem cu clasa la Ateneu vinerea. Prima oara am mers cu baietii, aseara cu fetele (si un baiat, care data trecuta avea piciorul in ghips). Ne imbracam frumos, ne luam si-o sticla de apa sau suc pentru ca la Ateneu nu e bufet, iar copiilor li se face sete si la ora 18:45 suntem in fata intrarii, pe scarile cu coloane. Teacher Christina, adica eu, apare inevitabil pe la fara 10, fiindca uit mereu sa-mi calculez timpul de parcare (!!), considerand Pisique un fel de taxi care ma duce acolo apoi, eventual, se duce singura la grajd, isi ia dinainte o traista de ovaz si ma asteapta. Pana cand Ateneul va avea valet-parking, Christina o sa tot fie vazuta invartindu-se prin parcarile din piata Revolutiei si alergand pe tocuri catre intrare, cu telefonul la ureche :))
Experienta mersului la Ateneu cu copii de clasa a sasea e una de neuitat! In primul rand sunt impresionati de interior. Fetele isi indreapta spatele si pasesc ca niste printese, baietii nu mai stiu ce sa faca cu mainile si picioarele, asa ca o iau la fuga si incep sa se inghionteasca. La varsta asta baietii nu stiu inca sa mearga, ei doar alearga. Apoi sunt coplesiti de „capela” (adica „cupola”!!) si incep sa se mire zgomotos: „Maaaama, cate flori! E scena plina de oameni, ce cauta toti aia acolo? Cata lume! De ce nu sunt copii?” [intr-adevar, la Ateneu lumea nu prea vine cu copiii, iar ai mei se dedica cu tot sufletul numararii copiilor din sala… nu ca nu s-ar numara pe degetele de la o mana…] Eu ii prelucrez bine, cu cea mai serioasa fatza: nu vorbim, nu tusim, telefoanele pe silent, vom asculta doua piese, apoi facem o pauza si dupa pauza vine inca o piesa. Le cumpar programul de sala, ca sa vada ce ascultam si sa citeasca despre orchestra si dirijor. Le povestesc istoria Romaniei inscrisa pe pereti, iar ei ma intreaba daca istoria se termina cu noi, de parca teacher, George, Ari, Edith, Andu, Armand, Sandro, Ralu sau oricare dintre noi ar putea aparea si el acolo in fresca – un portret al lui Dorian Gray care se autoactualizeaza, un palimpsest pe care numai imaginatia copiilor il putea nascoci.
Apoi incepe muzica. Ateneul vazut prin ochii unor copii de 12 ani e teribil de nostim! In primul rand ii amuza figurile instrumentistilor din orchestra si am parte de comentarii gen:
– Teacher, uitati-va in spate acolo: e Vanghelie, teacher, canta la fagot!
Apoi ii pufneste rasul la miscarile dirijorului (aseara am avut si un dirijor deosebit de expresiv). Pe urma allegro se termina si, in mica pauza in care toata lumea tuseste si-si drege glasul, ei privesc mirati, apoi intreaba:
– Teacher, oamenii astia sunt toti bolnavi?
Dupa andante fireste ca vor tusi si ei, tare, ostentativ, ca sa simta in randul lumii. Hmm-hmm-huuhmm – si se prapadesc de ras. Mai rad si cativa spectatori, care-si amintesc probabil ca au fost si ei copii. Nu lipsesc nici cei care ne arunca priviri de repros. Imi vine in minte invatatoarea mea, care ne certa mereu ca o facem de rusine. Dar eu sunt mandra de ei, nu rusinata. Sunt mandra ca s-au imbracat frumos, ca intr-o vineri seara ei au ales sa mearga la Ateneu, ca sunt cuminti (pe cat poti fi, la 12 ani) si consider ca e o experienta frumoasa pentru ei, cei care n-au invatat inca sa fie nici melomani, dar nici ipocriti.
Dupa o simfonie si un concert pentru pian de Mozart s-au cam plictisit. Aplauzele rasuna sub cupola bogat ornamentata, pianistul se inclina si primeste flori, iar ei se foiesc:
– Ce se intampla acum?
– Acum vom avea o pauza de 15 minute, apoi intram inapoi in sala si ascultam Simfonia a 7-a de Beethoven.
– Aha.
Pianistul revine, in ovatiile publicului, pentru bis. Se aseaza la pian. Nu se aude nici respiratia. Sunetul picura din clapele pianului… si, deodata, o soapta furioasa:
– Asta o sa ne manance pauza de 15 minute!
O, Doamne, cat va iubesc! ma gandesc. Sa nu va schimbati niciodata. Sa fiti mereu spontani si veseli, deschisi si isteti si fara frica in a va exprima gandurile. Destul am fost noi cuminti pentru voi, am stat cu mainile la spate si ne-am lasat manati incoace si incolo si plesniti cand ieseam din tipar.
– Nu ne mananca pauza, explic. Dupa ce termina el, urmeaza noi aplauze, apoi e pauza.
In pauza facem turul cladirii.
– Ah, ce frumos este! spun ei. De unde se cumpara suveniruri?
Iar ma pufneste rasul, iar trebuie sa joc in rolul adultului serios si sa le explic ca doamna vinde CD-uri, nu suveniruri.
– Cu muzica de-asta? Aoleu, cine vrea sa asculte si acasa? striga ei, uimiti.
Vorbim despre melomani, orchestra si instrumente (despre care au invatat la ora de muzica), despre dirijor si solist, apoi gongul ne cheama inapoi in sala.
Urmeaza o simfonie superba, in timpul careia ei urmaresc pe program la ce parte am ajuns si numara becurile din sala, in timp ce-i cuprinde o dulce toropeala. Aplauzele nu mai contenesc! Dirijorul revine din culise de vreo trei ori, primeste flori, este ovationat, iar ei, treziti din toropeala, amintindu-si experienta din prima parte, striga speriati:
– Teacher, o sa mai cante inca o simfonie la bis?
Coborand pe treptele in spirala catre iesire, ii intreb cum li s-a parut:
– A fost frumos, spun ei, dar ne-am si plictisit, parca nu se mai termina. Si toata lumea aia care tusea, si tavanul asa de incarcat, si istoria de pe pereti… Parca nu mai aveam stare si ne venea sa radem, de cateva ori ne-am ciupit ca sa uitam de ras.
Vorbesc repede, toti odata, topaie in jurul meu si se imping.
– Mai, copii, dar voi frumos nu stiti sa mergeti? Uite, coboram niste scari. Nimeni nu fuge, nimeni nu se impinge, mergem civilizat, suntem imbracati frumos… Si pe mine ma luase somnul la ultima parte, dar nu m-am foit, nici nu mi-am scos telefonul sa vad cat mai e, cum de eu pot sa ascult linistita o simfonie si voi nu?
– Pai noi suntem copii! striga ei.
– Ei da?! Si eu ce sunt?
– Adulta!
– Si daca esti adult ce ti se intampla? Esti mai mare? Ai patru ochi? Iti mai creste un nas? Cum de adultii pot sta cuminti si copiii nu?
– Nici macar nu esti mai mare, rade o fetita. Uita-te la tine, esti mai scunda decat Raluca!
– Tocmai. Nu sunt mai inalta decat voi (eram anul trecut!), n-am doua nasuri, nici patru ochi si totusi eu stau cuminte si ascult si voi nu.
– Pai e altfeeeeel… se chinuie ei sa explice.
– Cum altfel?
– Pai adultii au alte ganduri si de-aia lor nu le vine sa rada!
Pana la urma, chiar asa si este. Avem alte ganduri, asa-zis serioase. Dar avem si capacitatea de a ne pune la mintea lor. Insa e nerealist sa credem ca si ei se pot comporta ca niste adulti in miniatura. Pana la urma nici nu trebuie. Sunt minunati asa cum sunt, de 12 ani.
La final, bineinteles, aud:
– Teacher, ne mai iei cu tine la Ateneu? Am fost destul de cuminti?
Ce ziceti, ii mai iau? :-)
Puzzle 