Arhive pe categorii: muzici

O intamplare amuzanta cu Queen si copilasi de 6 ani

Standard

Din seria „Bohemian Rhapsody”, urmatoarea intamplare adevarata s-a petrecut la noi in scoala saptamana trecuta.

Acum cateva zile o colega era de serviciu pe hol cand a auzit un pusti de la clasa pregatitoare cantand „Under pressure”. Ce tare! si-a zis. De unde stie un copil asa de mic un cantec atat de vechi? Din intamplare, la iesire a dat de tatal copilului, care-l astepta sa-l ia acasa. I-a povestit intamplarea si tatal a zis ca nu se mira deloc, pentru ca pustiul e un geniu la tobe, face percutie de un an si e fascinat de Queen pentru ca intreaga familie a vazut Bohemian Rhapsody la cinema! Si nue nici pe departe singurul din clasa, a adaugat tatal.

Super! isi zice profa. Maine ii surprind cu un „We are the champions” la prima ora. Zis si facut, copiii incantati, multi stiau sa cante refrenul. Apoi, in timp ce lucrau, l-a surprins pe micul tobosar si cu un „Under pressure”.

– Ce tare! i-am zis.

– Stai sa vezi poanta, zice colega razand. Poanta e ca de-atunci nimeni nu mai canta „The Good Morning Song” cu personaje din desene animate, cum faceam noi de obicei. Toti vor Queen!

 

Nu vine toamna

Standard

Aanewala pal jaanewala hai/ Ho sake to iss min zindagi bitaado pal jo yeh jaanewala hai [आने वाला पल जाने वाला है – clipa pe care-o astepti va trece indata; traieste-ti viata in clipa asta trecatoare]

Primele mele cantece in hindi. De la Bollywood, desigur. Un fel de Angela Similea, judecand dupa reactia localnicilor: ”imi place si-mi aduce aminte de copilarie, dar e si destul de invechit si din alte timpuri asa si putin ma rusinez ca imi place”.

Doamne, când învăța Dana de la Iași hindi, în anul 1999 poate și eu mă gândeam de ce ar vrea cineva să învețe hindi, să se ducă în India… cum naiba e posibil să vrei să fii țigancă și-n același timp să ai prejudecăți față de țigani? Me kya hum? (Ce sunt eu? – o întrebare echivalentă cu Cine sunt, dar care ia în considerare și posibilitatea ca în următoarea mea viață să fiu, de pildă, un copac cu față de măgar, ca cel de mai jos).

Acum că sunt aici e aproape necesar să învăț niște hindi – deși Bangalore (spre deosebire de alte orașe din India, mi s-a spus) e un loc unde mai toată lumea înțelege engleză și se descurcă mai în hindi, mai în kannada, mai din mâini, mai din cap să te ajute cu orice ai nevoie. În afară de asta, nu am fost niciodată fascinată de India, nici de Tagore, nici de Mircea Eliade, sunt așa ignorantă încât mă duc la temple ca să mă uit la toate zeitățile alea de pe cupolă ca la un teatru de păpuși! Însă mă fascinează cunoașterea limbilor străine, asta da, si felul cum functioneaza limbile, si senzatia pe care o ai cand incepi sa intelegi și te uiți la un text într-un alfabet străin și nu mai sunt doar purici pe foaie, ci cuvinte…

Acum textele în hindi mi se par desene cu rufe atârnate la uscat și mă bucur și de ignoranță și de anticiparea ”iluminării”.

În altă ordine de idei, de la o vreme am început să aștept toamna și mă tot uit la copaci, să văd dacă au ruginit, dar nu, sunt verzi și înfloriți ca-n prima zi când am ajuns aici.

Ολα καλα

Standard

Versurile sunt aici, in greaca si engleza. „Ola kala” inseamna „totul e bine”. Chiar daca iubita l-a lasat pentru altul si de maine intra in somaj, atata vreme cat mai poate sa cante, amintirile nu-si au rostul.

La fel ca si cantecele Eleftheriei Arvantiaki, acesta e un cantec pe care-l stiu din anul 2004 si pe care acum il aud cu alta ureche. Inainte auzeam muzica, acum aud cuvintele. Nici nu stiu cum e mai bine.

Context is all

Standard

„It’s Friday, Friday
Gotta get down on Friday
Everybody’s lookin’ forward to the weekend, weekend”

Ina mi-a povestit azi de Rebecca Black de care nu auzisem. Este o pustoaica al carei cantec „Friday”, pe versuri ca cele de mai sus, are 160 de milioane de vizionari pe youtube. Nu doar cantecelul e stupid, ci si videoclipul in care ea se hlizeste prea mult, totul se misca repede, e prea colorat si lipsit de substanta.

Si-apoi tot Ina mi-a aratat acelasi cantec in varianta „Bob Dylan” – cu ghilimele pentru ca e doar o imitatie reusita a vocii lui Dylan – fara topaieli, fara imagini care se schimba rapid, pe un alt ritm si cu alte intelesuri:

Aceleasi versuri stupide din primul cantec par sa capete acum o greutate si-un inteles ascuns. Si tot ce s-a schimbat e contextul.

Azi am avut o zi interesanta, care m-a scos din bula mea de optimism si m-a lasat putin speriata. Mi-a placut sa reflectez la importanta contextului, la cat de relative sunt lucrurile si la perspectivele diferite asupra aceluiasi fapt. Mi-a placut si sa merg la teatrul lui Lorin, Lorgean Theatre, despre care am de gand sa scriu mai mult, maine. Piesa cu un singur actor mi-a placut si mi-a trezit admiratia pentru puterea extraordinara a vorbelor. Insa momentul cel mai frumos a fost discutia cu un elev de-al meu (13 ani) pe care-l urmaresc cum creste si ma rog sa ajunga departe, asa cum promite.

„Parintii te intreaba intotdeauna de ce ai facut cutare lucru, dar raspunsul e simplu,” mi-a zis el. „Raspunsul e ca n-ai stiut care vor fi consecintele – sau tocmai pentru ca stiai, ai vrut sa atragi atentia. Important e de ce vrei sa atragi atentia. Eu cred ca parintii in loc sa te intrebe de ce ar trebui sa te ajute sa te intelegi mai bine.”

P.S. In momentul asta am fix 1000 de postari pe blog.

Un inmenso aplauso

Standard

Nu ma pricep la muzica clasica si nici nu par sa fi inceput macar sa ma pricep mai bine de cand merg cu oarecare regularitate la Ateneu, vinerea. Am avut in clasele 5-8 diriga de muzica cu care am facut o gramada de teorie muzicala si istoria muzicii, insa fara auditii, deoarece era complicat sa tot care pick-up-ul la ore. Astfel incat am o vaga cultura muzicala, am auzit de X, Y si Z, dar foaaarte greu ii deosebesc doar auzind muzica. Imi place ce-mi place si nu-mi place ce nu-mi place. Dar cata incredere pot sa am in gusturile mele needucate? Si, pe de alta parte, cata incredere in gusturile, altora, mai educate, dar personale?

La Ateneu se aplauda indelung de la o vreme. Uneori in picioare, aplauze interminabile, strigate de bra-vo! Uneori aplaud si eu, alteori nu-mi vine. Pur si simplu nu mi-a spus nimic interpretarea respectiva, am reusit eventual sa-mi fac in cap lista de cumparaturi pentru maine si sa mi-aduc aminte ca n-am platit telefonul, dar muzica mi-a trecut pe langa ureche. In jurul meu insa se aplauda frenetic si ma gandesc o clipa ca poate oamenii aia stiu ceva ce eu nu stiu. Ca sunt, totusi, ignoranta. Dar ma duc la sala radio si e la fel – aplauze nesfarsite pentru niste interpretari deloc iesite din comun. Sa fie un obicei nou? Le place oamenilor sa aplaude? Exista ascunsi in sala „aplaudacii” care dau tonul iar si iar cand vad ca furtuna risca sa se stinga? Sau cei din sala nu mai stiu cand sa se opreasca?

Azi, in timpul concertului de Chopin dirijat de nepotul lui Josep Carreras, m-am gandit la oamenii din sala. Vedeam o multime de capete, unele se miscau in ritmul muzicii, capete de oameni care venisera sa sada o ora jumate intr-un loc unde alti oameni scoteau din niste instrumente numite muzicale sunete adunate intr-o forma care se numea concert de Chopin, apoi intr-o alta numita suita Tricornul de Manuel de Falla. Care era diferenta dintre cele doua insiruiri de sunete? De ce mai asculta lumea muzica clasica? Si cum se numea muzica clasica inainte sa devina clasica? Cred ca se numea muzica, pur si simplu.

Habar n-am; m-am intrebat ce caut acolo, caut in cel mai propriu sens al cuvantului. Ce sper sa gasesc: o distractie, un moment de liniste in care sa-mi fac in cap lista de cumparaturi (liniste, vorba vine, poate linistire), o gadilatura de orgoliu ca iaca-ma-s la Ateneu? Si probabil ca toate aceste lucruri si inca ceva: caut sa inteleg ce are sa-mi spuna muzica, insa esuez adeseori in lista de cumparaturi. Apoi aplauze, aplauze, interminabile, bra-vo. Ce-am pierdut?

Ce inseamna sa asculti „superbul concert” intr-o „interpretare de exceptie”? Cine stie acel concert altfel decat intr-o interpretare sau alta? Daca stii sa citesti note, ceea ce eu nu stiu, probabil ca ti-l interpretezi in cap. Daca nu, asculti orchestrele care-l interpreteaza. Daca te tin urechile, le si distingi. „Exceptia” de care vorbeam imi inchipui ca se coreleaza cu emotia transmisa, pentru ca tehnica, fie ea si de exceptie, tot tehnica ramane. „Exceptia” cred eu ca e diferenta intre oameni care-si fac treaba si oameni care pun suflet in a-si face treaba. Si mi se pare nepotrivit sa tratam fiecare concert ca si cum ar fi o exceptie.

Sunt ignoranta si mi-e greu s-o recunosc, identificata cum sunt cu masca mea de stie-tot. As vrea sa stiu sa ascult muzica fara sa ma duc cu gandul la lista de cumparaturi. Daca aveti vreun sfat, please share. Iar daca aveti vreo idee de ce de la o vreme se aplauda enorm la muzici obisnuite, astept comentariile voastre.

Se por mágoa o fado existe

Standard

Se ser fadista, é ser lua,
É perder o sol de vista,
Ser estátua que se insinua,
Então, eu não sou fadista

Se ser fadista é ser triste,
É ser lágrima prevista,
Se por mágoa o fado existe,
Então, eu não sou fadista

Se ser fadista é no fundo,
Uma palavra trocista,
Roçando as bocas do mundo,
Então eu não sou fadista

Mas se é partir à conquista
De tanto verso ignorado
Então eu não sou fadista
Eu sou mesmo o próprio fado.

Calle Melancolia

Standard

De cate ori urc in lift incep sa fredonez, automat, vivo en el numero siete/ calle melan-coliiiiia/ quiero mudarme hace annos/ al barrio de la alegriiiiiiiiia/ pero siempreee que lo intentoooo/ ha salido ya el tranvia/ y en la escalera me siento/ a silbar mi melodia. Si fredonez frumos, cu intonatie, ba ajung si pe la metrou inca soptind como quien viaja al lomo/ de una yegua sombria

Zi de zi aceeasi poveste, pana cand intr-o seara, apasand eu butonul VII al liftului si intorcandu-ma spre oglinda – fiindca, fireste, recitalurile mele din Joaquin Sabina au nevoie de public, si ce public mai bun decat figura tunsa scurt din oglinda, cu care inca nu ma identific? – am facut legatura intre butonul de VII (adica sapte) pe care apas zilnic si el numero SIETE, calle Melancolia!

Asta mi-a lamurit multe lucruri, mai ales ca adesea cugetasem la obsesia pentru acest cantec care nici macar nu e printre preferatele mele.

Beau! Beau! Beau!

Standard

Cum credeti ca se simt doua fete care-au iesit la o cafea tarzie pe seara, dupa ce nu s-au mai vazut de multa vreme (in cazul meu si-al Liviei orice depaseste 2-3 zile intra automat in categoria „multa vreme”!) si nimeresc hodoronc-tronc in mijlocul unui spectacol de romante si cantece de pahar, cu dizeuza si saxofonist?

Va spun eu: usor alarmate. Profund debusolate. Vag ingrijorate. Si-n cele din urma, cum altfel, amuzate.

Bineinteles ca toata discutia noastra tête-à-tête s-a dus de rapa, desi ne straduiam totusi sa pastram o aparenta ca nu ne-ar deranja galagia din jur, oamenii beti de la mese care cantau, muzica la maxim si vocea suava a dizeuzei care intona: „Uite-asa as vrea sa moooooooooooooooooooor/ cu paharul langa mine/ cu cobzarul langa mine etc.” Apucaseram sa ne comandam cafelele si sa fi cerut nota ar fi fost nu doar o risipa, dar si pe undeva o infrangere :)) Asa ca am ramas sa induram decibelii, in vreme ce ne purtam conversatia noastra destul de sensibila si poetica (exista si o astenie de toamna, mai ales cand toamna e ca primavara), pigmentata ocazional cu „Beau! Beau! Beau” si „intr-o carciu-mioara la sosea”.

Asa a mai trecut o zi.

Mariza

Standard

A reusit sa creeze o atmosfera de bar de fado ca-n Lisabona in cea mai fada si cea mai mare sala de concerte din Bucuresti, Sala Palatului. Cele 4060 de locuri su fost pline; s-a dansat, s-a aplaudat, s-a urlat, s-a plans si au fost momente cand atat scena cat si sala erau in intuneric si din intunericul asta se auzea doar vocea ei, rascolitoare.

Moito obrigada, Mariza. Moito obrigada.

Ahh, si ce draguta a fost cand incerca sa zica joi si vineri si-a zis joisday si vineriday!

Si ultimul cantec l-a cantat in sala, lumea ii facea loc sa treaca printre scaune, iar de la balcon se vedea cum din toate colturile salii curgeau spre ea valuri de oameni. Iar ea trecea printre ei cantand si i se intindeau flori. Daca era un moment regizat ar fi fost cliseistic, dar cred ca toata curgerea aceea a fost fireasca, iar stralucirea de pe chipurile celor din jurul meu si zambetele pe care ni le schimbam intre noi spuneau inca o data ca da, muzica buna ne poate aduce mai aproape, gente da minha terra toti.

Meteorologia de afara si psihologia dinauntru

Standard

Acum doua zile scriam despre ceata, acum scriu despre soare. Cam des scriu despre vreme… de la o vreme, dar ce sa fac daca meteorologia si psihologia merg asa de strans legate?

De doua zile ma trezesc vesela si plina de energie, fluierand un cantecel vesel, ca-n desenele animate. Sar din pat, deschid geamul: e soare! Ziua mi se intinde in fata plina de promisiuni; pot sa fac orice, sa merg oriunde, sa citesc sau sa nu citesc, sa ies sau sa stau in casa, sa ma duc la banca sa-mi fac refinantare daca asa am chef, ori sa gatesc. E vacanta! E soare!

Mda, da-mi o raza de soare si ma entuziasmez garantat. Nu stiu sa fiu altfel. Pe urma, sigur, cand vine frigul si se lasa ceata si e ploaie, sau burnita, sau cer noros, vreme inchisa si urata, s-ar schimba si starea mea de spirit in consecinta, dar atunci e momentul cand nu vreau sa fiu dependenta de vremea de-afara si trebuie sa ma conving ca „macar e bine ca nu ploua” (daca e frig), sau „bine ca nu-i frig, macar” (daca ploua).

Se termina vacanta si vine iar ora 6, impreuna cu acolitii ei: frigul, cafeaua, metroul de pipera si ghiozdanele grele de carti.

Dar ma bucur ca am vazut-o pe Rodi la Neatza: click s-o vedeti si voi!

Oh, but I love Lady Gaga

Standard

Nu m-am convins din cele cateva interviuri pe care le-am vazut pe iutub daca stie sa lege doua vorbe, am ras cand l-am vazut pe Christopher Walken citind cu intonatie versurile de la Poker Face, dar e tanara, e frumoasa, are ritm si melodii catchy si o aud asa de des incat a inceput sa-mi placa. Azi i-am vizitat si site-ul, i-am studiat biografia si m-am convins ca asemanarile cu Madonna incep chiar de la originea italiana. Stef, adica Lady Gaga, are  videoclipuri provocatoare si foarte multa imaginatie: apar in clipurile ei cei mai haiosi ochelari, cele mai ciudate costume, machiaje si coafuri bizare. E o aparitie aceasta „Lady” si se vede ca in spatele ei sta mult efort si o mare atentie la detaliu. Mi se pare ca Lady Gaga nu lasa nimic la voia intamplarii, poate de aceea e greu sa-ti dai seama daca stie sau nu sa lege doua vorbe. La fel ca Brian Hugh Warner, se confunda cu imaginea ei.  A! Si melodia mea preferata e „Paparazzi”.

„Los Cran”, liceul si casetele de 60 (si intermission)

Standard

The Cranberries au aparut in viata mea in clasa a 9-a, cand am ascultat „The Icicle Melts” si am fost vrajita de vocea lui Dolores si de accentul ei [oi-should-nought–have read the paper todaaaaay– cause a choild-choild-choild-choild he was taken away–]. Ar fi cazut poate in uitare daca la romana nu s-ar fi vandut la taraba casete piratate cu „No Need to Argue”, sau daca eu, trecand in ziua aceea pe langa carcasa mult-doritei casete, n-as fi avut cei 3000 de lei trebuinciosi ca sa mi-o cumpar. Dar aveam chiar 6000, asa ca a aparut in viata mea si Bon Jovi. Despre el, insa, cu alta ocazie.

Caseta cu No Need to Argue a fost urmata de To the Faithful Departed si de Bury the Hatchet (tot casete) si mi-a adus mai multa bataie de cap decat pot sa-mi amintesc, in special sub forma de certuri cu mama, care innebunea subit cand o auzea pe „urlatoarea aia”. Bine, era si varsta, 14-16 ani, adolescenta si rebeliunea asociata. Urlatoarea urla la maxim, mama ii facea concurenta (mama e cea mai calma femeie din lume, deci cred ca-i displacea amarnic de ajungeam sa ne certam pe asta. Eu, bineinteles, credeam ca ma uraste pe mine, pe principiu dai in ceva ce-mi place, dai in mine), iar leitmotivul vietii mele era does anyone caaaaaaaaaaa-haaaaaaaaaaaare? cu variatiunea a life spent listening to assholes, it’s funny but it’s true.

Deci „los Cran” vin de acolo, fix din nucleul ala de sentimente amestecate si exacerbate care se numeste adolescenta unui om. Sa ma mai mir ca mi-au dat lacrimile cand am auzit Dreaming my dreams? * pentru ca nu tot ce e Cranberries vine de acolo, doar No Need to Argue. Restul n-au prins teren asa fertil :)

Din 1994, sa sarim la 1999 toamna. Sfarsit de octombrie, inceput de semestru, plictiseala. Ne baga internet in Pitar Mos si Livia ne face la toate adresa de mail. Prima mea adresa, care nu mai exista: chrisanghelina@k.ro. Evident, nu-mi scria nimeni. Era la fel ca si cu mobilele: nu te suna nimeni, ca prietenii nu aveau. Iar internetul era o saracie! Versuri de la Cranberries nu se gaseau nicaieri (dar eram deja experta in „scos versuri”: derulam caseta, puneam pauza dupa fiecare vers si da-i si scrie in caietel! acolo unde nu intelegeam, ascultam de jdemii de ori si eu si frate-meu), pe internet puteai citi, dar nu si scrie… o plictiseala. Pana cand am dat de o pagina care dadea adresele de mail ale unor fani Cranberries.  Am corespondat ani de zile cu doua fete intalnite acolo: Eva din Brazilia si Romina din Argentina. Romina mi-a vorbit de dragostea ei „para los Cran” si impreuna am plans de bucurie la primul concert Cran in Buenos Aires, prin 2005. Acum ii voi scrie Rominei de primul meu concert Cran… dupa 16 ani :) Dolores es mas guapa que en las fotos, amiga. Y esa voz tan maravillosa que tiene… te juro que me saltaron las lagrimas cuando la escuche. Cam asa si eu :)

Azi la concert mi-a fluturat prin fata ochilor adolescenta. Dolores a fost minunata (cu atat mai minunata cu cat la inceputul lunii s-a operat de nodul pe corzile vocale) – cu vocea ei inconfundabila – si a cantat printre marile lor hituri si cateva din cantecele mele de acolo, gen Dreaming my dreams sau Ridiculous thoughts si, mai ales, Ode to my family. Iar cand s-a retras cateva minute si trupa a continuat sa cante, mi-am adus aminte de dialogul meu cu Georgiana, de acum vreo 15 ani:

– Auzi, pe caseta asta noua e de doua ori un cantec care se cheama „Intermission”. Cred ca e trasa prost.

Iar ea, proaspat intoarsa din State, deci cu un vocabular mult mai vast:

– Pai „intermission” inseamna pauza!

Azi am ascultat, pe langa cantecele Cranberisilor, doua „intermissions” la care am zambit :)

Multumesc Dolores, multumesc The Cranberries, multumesc Sanda! >:D<

Sunt fericita :)

Alte ganduri

Standard

Mergem cu clasa la Ateneu vinerea. Prima oara am mers cu baietii, aseara cu fetele (si un baiat, care data trecuta avea piciorul in ghips). Ne imbracam frumos, ne luam si-o sticla de apa sau suc pentru ca la Ateneu nu e bufet, iar copiilor li se face sete si la ora 18:45 suntem in fata intrarii, pe scarile cu coloane. Teacher Christina, adica eu, apare inevitabil pe la fara 10, fiindca uit mereu sa-mi calculez timpul de parcare (!!), considerand Pisique un fel de taxi care ma duce acolo apoi, eventual, se duce singura la grajd, isi ia dinainte o traista de ovaz si ma asteapta. Pana cand Ateneul va avea valet-parking, Christina o sa tot fie vazuta invartindu-se prin parcarile din piata Revolutiei si alergand pe tocuri catre intrare, cu telefonul la ureche :))

Experienta mersului la Ateneu cu copii de clasa a sasea e una de neuitat! In primul rand sunt impresionati de interior. Fetele isi indreapta spatele si pasesc ca niste printese, baietii nu mai stiu ce sa faca cu mainile si picioarele, asa ca o iau la fuga si incep sa se inghionteasca. La varsta asta baietii nu stiu inca sa mearga, ei doar alearga. Apoi sunt coplesiti de „capela” (adica „cupola”!!) si incep sa se mire zgomotos: „Maaaama, cate flori! E scena plina de oameni, ce cauta toti aia acolo? Cata lume! De ce nu sunt copii?” [intr-adevar, la Ateneu lumea nu prea vine cu copiii, iar ai mei se dedica cu tot sufletul numararii copiilor din sala… nu ca nu s-ar numara pe degetele de la o mana…] Eu ii prelucrez bine, cu cea mai serioasa fatza: nu vorbim, nu tusim, telefoanele pe silent, vom asculta doua piese, apoi facem o pauza si dupa pauza vine inca o piesa. Le cumpar programul de sala, ca sa vada ce ascultam si sa citeasca despre orchestra si dirijor. Le povestesc istoria Romaniei inscrisa pe pereti, iar ei ma intreaba daca istoria se termina cu noi, de parca teacher, George, Ari, Edith, Andu, Armand, Sandro, Ralu sau oricare dintre noi ar putea aparea si el acolo in fresca – un portret al lui Dorian Gray care se autoactualizeaza, un palimpsest pe care numai imaginatia copiilor il putea nascoci.

Apoi incepe muzica. Ateneul vazut prin ochii unor copii de 12 ani e teribil de nostim! In primul rand ii amuza figurile instrumentistilor din orchestra si am parte de comentarii gen:

– Teacher, uitati-va in spate acolo: e Vanghelie, teacher, canta la fagot!

Apoi ii pufneste rasul la miscarile dirijorului (aseara am avut si un dirijor deosebit de expresiv). Pe urma allegro se termina si, in mica pauza in care toata lumea tuseste si-si drege glasul, ei privesc mirati, apoi intreaba:

– Teacher, oamenii astia sunt toti bolnavi?

Dupa andante fireste ca vor tusi si ei, tare, ostentativ, ca sa simta in randul lumii. Hmm-hmm-huuhmm – si se prapadesc de ras. Mai rad si cativa spectatori, care-si amintesc probabil ca au fost si ei copii. Nu lipsesc nici cei care ne arunca priviri de repros. Imi vine in minte invatatoarea mea, care ne certa mereu ca o facem de rusine. Dar eu sunt mandra de ei, nu rusinata. Sunt mandra ca s-au imbracat frumos, ca intr-o vineri seara ei au ales sa mearga la Ateneu, ca sunt cuminti (pe cat poti fi, la 12 ani) si consider ca e o experienta frumoasa pentru ei, cei care n-au invatat inca sa fie nici melomani, dar nici ipocriti.

Dupa o simfonie si un concert pentru pian de Mozart s-au cam plictisit. Aplauzele rasuna sub cupola bogat ornamentata, pianistul se inclina si primeste flori, iar ei se foiesc:

– Ce se intampla acum?

– Acum vom avea o pauza de 15 minute, apoi intram inapoi in sala si ascultam Simfonia a 7-a de Beethoven.

– Aha.

Pianistul revine, in ovatiile publicului, pentru bis. Se aseaza la pian. Nu se aude nici respiratia. Sunetul picura din clapele pianului… si, deodata, o soapta furioasa:

– Asta o sa ne manance pauza de 15 minute!

O, Doamne, cat va iubesc! ma gandesc. Sa nu va schimbati niciodata. Sa fiti mereu spontani si veseli, deschisi si isteti si fara frica in a va exprima gandurile. Destul am fost noi cuminti pentru voi, am stat cu mainile la spate si ne-am lasat manati incoace si incolo si plesniti cand ieseam din tipar.

– Nu ne mananca pauza, explic. Dupa ce termina el, urmeaza noi aplauze, apoi e pauza.

In pauza facem turul cladirii.

– Ah, ce frumos este! spun ei. De unde se cumpara suveniruri?

Iar ma pufneste rasul, iar trebuie sa joc in rolul adultului serios si sa le explic ca doamna vinde CD-uri, nu suveniruri.

– Cu muzica de-asta? Aoleu, cine vrea sa asculte si acasa? striga ei, uimiti.

Vorbim despre melomani, orchestra si instrumente (despre care au invatat la ora de muzica), despre dirijor si solist, apoi gongul ne cheama inapoi in sala.

Urmeaza o simfonie superba, in timpul careia ei urmaresc pe program la ce parte am ajuns si numara becurile din sala, in timp ce-i cuprinde o dulce toropeala. Aplauzele nu mai contenesc! Dirijorul revine din culise de vreo trei ori, primeste flori, este ovationat, iar ei, treziti din toropeala, amintindu-si experienta din prima parte, striga speriati:

– Teacher, o sa mai cante inca o simfonie la bis?

Coborand pe treptele in spirala catre iesire, ii intreb cum li s-a parut:

– A fost frumos, spun ei, dar ne-am si plictisit, parca nu se mai termina. Si toata lumea aia care tusea, si tavanul asa de incarcat, si istoria de pe pereti… Parca nu mai aveam stare si ne venea sa radem, de cateva ori ne-am ciupit ca sa uitam de ras.

Vorbesc repede, toti odata, topaie in jurul meu si se imping.

– Mai, copii, dar voi frumos nu stiti sa mergeti? Uite, coboram niste scari. Nimeni nu fuge, nimeni nu se impinge, mergem civilizat, suntem imbracati frumos… Si pe mine ma luase somnul la ultima parte, dar nu m-am foit, nici nu mi-am scos telefonul sa vad cat mai e, cum de eu pot sa ascult linistita o simfonie si voi nu?

– Pai noi suntem copii! striga ei.

– Ei da?! Si eu ce sunt?

– Adulta!

– Si daca esti adult ce ti se intampla? Esti mai mare? Ai patru ochi? Iti mai creste un nas? Cum de adultii pot sta cuminti si copiii nu?

– Nici macar nu esti mai mare, rade o fetita. Uita-te la tine, esti mai scunda decat Raluca!

– Tocmai. Nu sunt mai inalta decat voi (eram anul trecut!), n-am doua nasuri, nici patru ochi si totusi eu stau cuminte si ascult si voi nu.

– Pai e altfeeeeel… se chinuie ei sa explice.

– Cum altfel?

– Pai adultii au alte ganduri si de-aia lor nu le vine sa rada!

Pana la urma, chiar asa si este. Avem alte ganduri, asa-zis serioase. Dar avem si capacitatea de a ne pune la mintea lor. Insa e nerealist sa credem ca si ei se pot comporta ca niste adulti in miniatura. Pana la urma nici nu trebuie. Sunt minunati asa cum sunt, de 12 ani.

La final, bineinteles, aud:

– Teacher, ne mai iei cu tine la Ateneu? Am fost destul de cuminti?

Ce ziceti, ii mai iau? :-)

Din ceas dedus

Standard

Nu se poate povesti o rapsodie de Bartok, nu se poate povesti o vioara Stradivarius, nici un Tomescu cantand la ea, sau un Horia Mihail la pian… dar totusi eu voi incerca, pentru ca a fost un concert deosebit si, totodata, o ocazie de a ajuta copiii cu deficiente de auz, de care eu ma simt in mod special legata.

Nu aveam inca doi ani cand mi-am dat seama ca e ceva in neregula cu Alba ca Zapada si cei sapte pitici de la televizorul alb-negru din sufragerie. Am apropiat urechile de boxe: intai stanga, apoi dreapta. Ceva nu se auzea bine. Un an si o multime de audiograme si electroencefalograme mai tarziu se confirma ceea ce eu intuisem la nici 2 ani: urechea stanga era… surda. A cui e vina ca avem un copil surd? plangeau parintii. Dar copilul nu era surd! Nici macar hipoacuzic! Dumnezeu ma inzestrase cu o ureche dreapta minunata, care – surzenia fiind congenitala – a preluat inca de la inceput functiile urechii „blege”, incat nimeni vreodata n-a banuit nimic. Trei mici probleme am: nu aud daca mi se sopteste la urechea stanga si in general evit sa asez in stanga oameni cu care am de gand sa vorbesc; nu localizez sunetul si nu am auzit niciodata stereo, deci chestii gen basi, subwofer si tehnologii inalte sunt lost on me. Dar am amintirea unor clipe de cosmar de otita la urechea „buna”, cand auzeam ca din apa si mai ales amintirea unei zile anume, cand stateam la coada la Alimentara iar urechile-mi erau asa infundate, incat nu auzeam ce vorbeau oamenii din fata mea, iar masinile treceau pe strada alunecand, fara sa faca niciun zgomot.

Acelei lumi de tacere ii canta acum Alexandru Tomescu si Horia Mihail, intr-un turneu Stradivarius care a contribuit la strangerea de fonduri pentru copiii hipoacuzici. Iar azi la Sala Radio a avut loc ultimul concert din acest turneu si sunt fericita ca am mers, am ascultat, am putut sa ma bucur de muzica si de placerea reala cu care acesti doi artisti canta pe scena.

Pentru campania „Ai auzit de mine?” se poate inca dona prin telefon sau sms:

Apelati numerele 0 900 900 692 (2 euro), 0 900 900 694 (5 euro), 0 900 900 690 (10 euro) in reteaua Romtelecom.

Trimiteti SMS la numarul 848 (2 euro) in retelele mobile Vodafone, Orange sau Cosmote.

Numerele sunt puse la dispozitie in mod gratuit de catre parteneri. La tarifele de mai sus nu se percepe TVA. Donatiile sunt directionate catre copiii cu deficiente de auz din Romania prin Tasuleasa Social, partener al campaniei.

Pontice la Muzeul Literaturii Romane

Standard

Noaptea Muzeelor 2010 nu m-a mai atras. Dupa 2007, 2008 si 2009 nu prea mi-au mai ramas muzee nevazute si, in plus, am devenit mai reticenta sa ma alatur multimilor ude sau transpirate (dupa caz) care boncaluiesc pe strazi si umplu pana la refuz salile si scarile muzeelor.

Un singur muzeu insa parea interesant, totusi: muzeul literaturii romane, de pe bd Dacia. Care oferea si un concert de muzica medievala si proiectia filmului „Eu cand vreau sa fluier, fluier”.

Pisique parcata la loc sigur pe Iorga, am purces la vizitarea muzeului.

Deceptie! Intalnirea cu literatura romana e una dezlanata, fara sens, cap si coada, uneori chiar si fara o minima eticheta pe exponatul #223 foaie de manuscris olograf. Cine a scris pe foaia aia?!

Muzeul are patru camere si o sala de conferinte. In camere sunt expuse cu zgarcenie manuscrise de la coresi pana la cartarescu, dar si o presa de tiparit, papionul lui Rebreanu, fotoliul si pianul lui Sadoveanu si alte memorabilia ale marilor scriitori… fara niciun context, fara explicatii si absolut sterp. Probabil explicatiile zac ascunse in plasmele care impodobesc peretii, unde, daca ai rabdare, poti citi toata istoria literaturii romane. Dar eu sunt un viztator din ala care trebuie sa poata intelege povestea dintr-o singura privire, fara sa apeleze la mijloace multimedia altfel decat ca distractie, sau pentru a obtine informatii suplimentare. Eu sunt un vizitator care vrea panouri mari cu explicatii pe pereti, vrea birouri de scriitori reconstruite, vrea manuscrise intregi xeroxate si puse la rasfoit intr-o „biblioteca”, vrea the insides of literary creation, vrea publicatii literare, cronologie si o camera unde sa poata scrie si el daca are chef, propria sa contributie la istoria literaturii :) Nu-mi plac muzeele moarte, or muzeele noastre sunt sefe peste dinozauri!

Dar sa nu mai criticam le musee de la litterature roumaine, pentru ca acolo am asistat la concertul de muzica medievala si-am devenit fan formatia Pontice. Cei sase canta muzica de trubaduri, piese mai lente sau mai saltarete intr-o orchestratie foarte originala, cu castaniete, rainstick, vioara, tobe, tamburina si o gramada de alte instrumente populare din toata lumea. Muzica este europeana. In seara asta ne-au cantat din Rusia, Spania, Italia, Ungaria, Serbia si Bulgaria, dar si piesa care mi-a placut cel mail mult: Moreninha linda, din Brazilia. A fost pur si simplu minunat: fiecare cantec mi s-a parut ca tine o vesnicie si nu ma puteam satura de ritmurile saltarete. M-am gandit de-a valma si la Tri Yann si la Savina Yannatou si la Manolo Rico si la Galicia si la Sighisoara… si-mi doream sa nu se mai termine. Trebuie sa fac rost de CD. Si, de-acum inainte, sa urmaresc concertele lor din Bucuresti. Merita.

Asta a fost Noaptea Muzeelor 2010. O deceptie si-o noua iluzie. C-asa-i in tenis.

lampadarele/ geamparalele (in the middle of Stieg L)

Standard

la smilla in ograda e dezordine si veselie. martisoarele bat la usa, cu noroi pe jos si nori pe cer (intre nori si noroi e doar o litera rotunda, vedeti?). cafeaua s-a racit in cana, facebook a fost trecut prin sita si cernut, iar din el au cazut cateva videoclipuri (intre care favoritul lui rodi, „Nu ne-am nascut in locul potrivit”, care arata ce mentalitate eleganta de victime avem) si vreo doua-trei posturi de blog, pe care nu mai am timp sa le citesc.

dupa mai bine de o mie de pagini de lisbeth salander si mikael blomkvist, m-am obisnuit cu amandoi. au inceput sa-mi placa manevrele lor hackeristice incredibile, si felul in care cu un simplu telefon afla cele mai importante secrete de stat. imi place si stockholmul, atat de prezent in carte incat e aproape un personaj in sine… sundbyberg (unde era si sediul ipsos :), lundagatan, nustiucare-gatan, „cocoasa”, cafenele, dealuri, piete, totul „joaca” in carte cot la cot cu blomkvist, lisbeth si erika berger. foarte mult talent de a ridica o lume din cuvinte, ca un madurodam, ca un furnicar in care cititorul invata repede sa recunoasca fiecare furnica.

ieri am fost la concert grimus si toulouse lautrec. mi-a placut tuluz, nu mi-a placut grimus. eram si obosita si era foarte fum. will not repeat.

@mtis, nu uitat pana miercuri sa-mi trimiteti poze de la proiecte! vor urma lucruri frumoasa, pentru ca meritam :)

Undeva, candva, in Groenlanda

Standard

A inghetat marea si nu ma pot duce s-o vad. A inghetat si Pisique in parcare. Cand am iesit azi mi s-au lipit narile si aveam senzatia, in ciuda gecii de iarna, a fularului si-a caciulii, ca am iesit afara direct in pijamale si papuci.

Busul scolii nu porneste si ne „lipim” la tot felul de ocazii. Poate daca n-ar fi aceste ocazii as mai dezgheta-o si eu pe Pisique, dar fiindca ele se ivesc, my baby sta in parcare, acoperita de o caciula alba.

In fiecare dimineata la radio aud acelasi cantec, care-mi lalaie in cap moooore, and more and more, I try to find you, but you’re not here, still I believe… si tot asa. Habar n-am cine canta si de ce aceasta lalaiala iremediabila cu gust de cafea matinala. Till the very end I will hmhmhm you, and more and more…

Cine stie?

Azi am aflat „cele 5 elemente esentiale”, dar asta nu mi-a afectat viziunea pe care o am despre ele ca niste sfere transparente de sticla, plutind undeva in aer in fata ochilor mei. Cred ca cuvantul „esentiale” does the trick. Cam ca uleiurile esentiale si Esentiala care se vorbea in cartile lui Orson Scott Card, despre care am nu stiu de ce impresia ca i-ar placea lui Vio :P [aici e cu substrat, pentru ca momentan nu-i place Jocul lui Ender, dar eu tot am impresia ca i-ar putea placea Xenocidul si Vorbitorul…]. Pe de alta parte, Vio, ce ne zici de „Avatar”?

In Groenlanda nu cred ca ingheatza vapoarele asa frumos ca la Constanta. Imaginile pe care le vad la televizor sunt de-a dreptul fantastice.

Azi am terminat scoala la opt seara, iar miercuri voi face la fel. Am o saptamana grea, cu prezentari si intalniri cu parintii. Mi-ar placea sa fie mai putin frig, chiar daca se dezgheatza marea…

V-am zis ca nu mai fac alergie aproape deloc? :-) Rili. Si tin regim & stuff.

Si ma bucur cand copiii de-a 6-a citesc! Si cand chinezii imi invata cuvintele pe care le-am dat ora trecuta si le pronunta in felul lor dragut, cu l in loc de r si cantat, dar corect.

Am foarte multe ore anul asta si-mi plac toate. Dar simt deja ca am nevoie de ziua de 48 de ore ca sa mai fac si altceva, school-related. Asa am confundat eu intotdeauna jobul cu viata.

Present wrap

Standard

Imi place sa impachetez cadouri, sa pun fundite, sa lipesc colturi, sa scriu dedicatii, sa nascocesc tot felul de impachetari dragute, sa scriu mesaje prin colturi de cadou, sa fosnesc hartia colorata si sa folosesc panglici si abtibilduri.

De aceea in ultimele ore am migalit cu mare placere premiile pentru copiii de la clasa a 6-a. Sper sa le placa, sa le starneasca curiozitatea si sa-i ajute sa creasca frumos.

Eu, una, sunt fericita ca ii insotesc, iata, de aproape 2 ani in aceasta calatorie si ma consider norocoasa ca-i cunosc si le multumesc pentru tot ce m-au invatat!

Dintr-un motiv sau altul, azi am avut radio-creierul setat pe melodia asta, pe care o lalaiam „I am a woman in time”. In realitate e „in love”:

A sosit regimul. Ma apuc de el cu ocazia zilei lui Eminescu.

aiemawomanintaaaaaaim, lalalaaaaaaaaaaaa, lalalelaaaaaaaa, over and over agheeeeeeeeeeeein

Povestile domnisoarei Firicel. Satya. The Amsterdams

Standard

Multe, multe intr-o singura zi, dar toate speciale, minunate si unele merita chiar un repetir.

Gaudeamus, de pilda. Doua variante posibile [si extreme]: ori ma duc acolo si stau toata ziua si-mi dau toti banii si innebunesc de placere, ori nu ies din casa de frica sa nu ajung acolo, sa stau toata ziua si sa-mi dau toti banii. Si innebunesc de frustrare, fireste.

Nu sunt omul care sa-si refuze o placere :D M-am dus! Nu puteam lipsi de la lansarea Povestirilor domnisoarei Firicel, nu dupa ce Ada mi-a zis sa vin si sa-i spun ca „eu sunt eu” :xx [Ada, zau, altfel n-as fi venit!! Sunt timida :”>]! A fost cea mai vesela lansare la care am asistat vreodata: zane, copii muuuulti si asa de frumosi, un urs galben (urs era?) care cred ca murea de cald in costumul ala, ciocolata, multe carti cu domnisoara Firicel minunat desenate de Oana Bucur si o veselie contagioasa! Cand sa cumpar cartea, se terminase. Am dat fuga la stand la Aramis, dar nici acolo n-o mai aveau. Dupa mine vin doua mamici, cu copii mici: o cautau pe Firicel. Apare un domn cu barba cu un brat de „firicele”. N-apuca sa le mai puna pe raft – i le luam direct din brate! La coada chiar zambeam cand mi-am dat seama ca doar o singura persoana statea sa cumpere altceva decat cartea cu Firicel!! :)) Abia astept sa le fac cadou fetitelor pentru care am cumparat-o si sa vedem cum li se pare! Multumim, Ada!

De la Firicel, fuga prin targ sa vedem cu ce se mai lauda. Era o inghesuiala si-o caldura de nesuportat. Cristianei ii era foame. Madalina se pierduse pe la Oxford. Mih bantuia prin sferele superioare. Livia si Ralu abia se pregateau sa vina. Mie-mi tot suna telefonul si nu-l auzeam. L-as fi luat pe Josep Pla (odiosul! adoratul!), dar nu aveam bani de el. L-as fi luat pe Orson Scott Card, dar nu pleaca nicaieri pana una-alta. Si desfasurandu-mi in cap acest pep talk am plecat dupa mici si carnati.

Numai dupa ce luasem un pranz campenesc Oktoberfest a urmat Satya. Asta e un restaurant sanatos, vegetarian, ayurvedic, pe Banu Manta. Fireste ca nu mai eram in stare sa mananc nimic sanatos, asa ca am baut o cafea si-am gustat o delicioasa clatita din faina integrala, impodobita cu mere coapte in sos de fructe de padure si bucatele de migdale. Ceva divin. E de mers cand or fi bani si foame! Pentru ca e scump, dar foarte placut.

La targul din parcul Kiseleff nu e mare lucru de vazut. La Gloria Jeans trebuie mers, pentru ca au wireless si se pot vota pozele din concurs :)) Si, ca de obicei, un mall cheama pe altul, asa ca am ajuns in Plaza.

Asta explica de ce intre Gaudeamus (12:30) si concertul The Amterdams (21:00) eu n-am reusit sa dau pe acasa. Ceea ce a fost probabil mai bine, pentru ca sigur ma pleosteam si nu mai aveam chef de concert. Si-ar fi fost pacat.

The Amsterdams in club Control. Pentru ca Cristiana are pe fb numai statusuri cu ei, de m-a innebunit, iar azi m-am apucat sa-i ascult pe myspace si sunau indie si punk ca muzicile pe care le ascultam eu in liceu. Good vibe. Solistul, Andrei Hategan, are genul ala de trup filiform pe care stau bine tricourile rupte si pantalonii cu talie joasa. Canta misto si se misca fenomenal! Imi facea impresia ca e sub apa uneori, alteori exploda de energie. Absolut hipnotic! Am tema de vacanta sa ascult Adolessons. Merci, Cristiana! >:D<

Maine urmeaza un drum la sala radio si hopefully unul la service, sa-mi iau stergator in spate, fiindca mi l-au furat pe cel pe care-l aveam. Uit constant ca marti e 1 decembrie si nu se lucreaza, de aceea pun intrebari inteligente gen „da’ tu ai liber marti?” „trec marti pe la firma sa te vad?” etc. Ce cuvant, „firma”!

Nuff said. Amsterdamsii mai jos. Eu ma duc sa ma culc.

 

Dimineata, frig

Standard

Al meu país la pluja no sap ploure:
o plou poc o plou massa;
si plou poc és la sequera,
si plou massa és la catàstrofe.
Qui portarà la pluja a escola?
Qui li dirà com s’ha de ploure?
Al meu país la pluja no sap ploure.

(Raimon)

In mod miraculos mi s-au reparat iar boxele (e un contact care cand se pune, cand se ia) si ascult, ca de obicei, Raimon. Azi am citit un blog care scrie ca mine al unei fete careia ii e dor de trecutul ei asa cum imi (era? este?) si mie. Cand ascult Raimon, de exemplu, mi-e dor de Gironella si de orele de catalana cu Joan si cu Alfred. Cand aud „por el imperio hacia Dios” mi-e dor de Madrid si de Jose si de cartile pe care le citeam impreuna acum foarte foarte multi ani, cand eu eram inca blonda, iar el avea o claie de par in cap :) Pentru ca tempers fuggit si numai deunazi am vazut la Carturesti ca s-a publicat in traducere romaneasca Witches Abroad la RAO, Prin cele strainatati. Si  traducerea ok, din ce mi-am putut da seama citind in librarie. Pentru cei care nu stiu, WA e prima carte tradusa de mine, la 19 ani, in anul 1 de facultate, cand eram iremediabil indragostita de Andrei Gheorghe, iar el vorbise la MK de Terry Pratchett. Am tradus cartea cap coada, intai pe masina de scris, apoi pe un computer. Mi-a luat cam 1 an si nu am publicat-o niciodata. Anul trecut cand am vrut s-o dau la RAO era deja cineva angajat sa o traduca si mi-au zis ca e prea tarziu [oricum banii pe Josep Pla nu mi i-au platit inca…].

Nu stiu daca inteleg bine conceptul de mentor, dar daca un mentor e cineva care-ti schimba viata macar un pic si ireversibil, atunci AG mi-a fost mentor si datorita lui am supravietuit in primii doi ani de facultate [hell, si datorita lui am dat la limbi straine in the first place! bine, sa n-o uitam pe Andreea…]. Iar mai de curand, Raluca a jucat acelasi rol si adesea ma gandesc cat de mult mi-a influentat modul de a gandi.

Dar trecutului ii sade bine acolo la stanga pe axa timpului, pentru ca momentul nostru e prezentul. Today is yesterday’s tomorrow. Iar in prezent e rece, vine nitel iarna, iar dimineata cand ma duc la bus pe jumatate adormita alergia ma pisca nitel de urechi, dar mult mai delicat ca in alti ani, aproape imperceptibil.

Imi plac diminetile mele uber-matinale (6 – 6:15) cu cafea cu lapte, paine cu gem si 5 minute de mers alert pe jos (sau de sarit in primul taxi, daca vremea o cere, iar portofelul ne-o permite). Imi place sa ma trezesc, uneori fara ceas, si sa ma gandesc cu drag la noua zi ce incepe. Am trecut printr-un proces de adaptare, iar acum am ajuns la concluzia ca am un orar chiar misto! Merci, Alina :)

Mi se pare ca Raimon merge cu diminetile mele…

P.S. O veste mare: nu mai am lamai! Dupa 7 ani de carnet, lamaile erau mai mult o stare de spirit :)

Depanarea!

Standard

Cand eram mici venea Depanarea, care era o masina mare care nu intelegeam la ce foloseste. Nici acum nu stiu la ce folosea Depanarea. Dar stiam cand trecea pe strada ca trece Depanarea.

Se mai depanau televizoare (si masini aflate in pana), ba chiar si troleul se ducea uneori de depanat.

Acum depanarea s-a mutat online si anul trecut un elev m-a intrebat daca se pot „depana amintiri”. Internetul nu are diacritice uneori.

Declar „depanarea” cuvantul zilei de azi.

Dupa o aventura haioasa in care am reusit sa raman cu buza umflata afara din masina, cu cheia incuiata inauntru, motorul pe contact si stergatoarele mergand (m-au „depanat” ai mei, care au sosit – inseparabili as usual :xxx – cu cheia de rezerva), laptopul care innebunise pe 11 octombrie si nu mai scotea un sunet (era Mutulica, iar eu Morocanosul) si-a revenit ca prin farmec, adica s-a „depanat” printr-o miscare de scuturare a firimiturilor din tastatura!!!! Sunt atat de fericita, incat l-am dat la maxim si urla „Al vent, la cara al vent, el cor al vent, les mans al vent…” si ii multumesc Artistului ca a pus joculete pe site si ca joculetele alea canta si astfel mi-am putut da seama ca Mutulica vorbeste! >:D<

Azi a fost frumos la ToK; am facut un mic experiment din care am invatat sa ne raportam la lume printr-un alt simt decat vazul si sa vedem cat de mult conteaza o schimbare asa de mica cum e legarea la ochi cand vine vorba de lucruri pe care practic nici nu le observi, gen praguri sau tocul usii! Irina, Miruna, Ana, Carlos (si Ben din galerie), ati fost super!

Am citit o carte extraordinara azi la Diverta (da, citesc carti intregi la Diverta… din motive de pret, dar si pentru ca uneori ma prinde cate o carte si uit sa mai plec si pe urma n-o mai cumpar ca am citit-o :D). Se numeste Vrajitoarea trebuie sa moara (Sheldon Cashdan) si a aparut la editura 3. Ca sa vorbesc ca Gramo, „3 sa mi-o iau si eu!”

Am ramas insa cu o obsesie in urma citirii acestei carti: cum il cheama in romaneste pe Rumpelstiltskin (Rumpelstilzchen), piticul ce rau care toarce lana in aur? [alte obsesii: flanelograful, thanks to Cristiana ;))]

Si-mi raspund! [depanare e cuvantul!] Il cheama Tom Tic Tot. As vrea sa le spun si celor de pe proz.com, dar n-am cont acolo. Madalina, poate le zici tu?

Stiti de buna seama,

Tom Tic Tot ma cheama

canta el singur in padure, nestiind ca servitoarea il aude si astfel stapana afla care-i era adevaratul nume.

De ce sunt piticii rai in povesti? De ce cand eram mica mi-era frica de Tom Tic Tot si de Piticut zis si Cinabru?

Am aflat ca a murit Gheorghe Dinica si imi pare rau. Rau pentru ca n-o sa-l mai pot vedea la teatru („Take, Ianke si Cadar” a fost minunat!), pentru ca n-o sa mai faca alta „Filantropica”, pentru ca s-a terminat si locul lui ramane gol… in viata si pe scena si cu siguranta in familie. Dumnezeu sa-l odihneasca. Pentru mine e gone too soon.


Pitzipoanca de mall (AFI Palace Cotroceni)

Standard

Eu sunt aia. Ieri am batut doo malluri, azi din nou la AFI Palace cel minunat. Nu, nu mi-am luat geanta. Doar am luat-o de pe raft si-am mutat-o sus pe un stand la vedere, unde mai erau doua surori de-ale ei: una mov si una albastra. Acum sunt trei, pentru ca pana la ora plecarii mele din marele mall geanta era tot acolo. I have no use for it. Dar e minunata.

*Sigh*

Marele mall chiar e maricel si triunghiular, in asa fel incat te fatai la nesfarsit pe aceleasi trei alei, cale de trei etaje. Sau asa mi s-a parut mie, pentru ca n-am stat sa studiez harta. Oricum, are C&A, magazinul meu preferat, are New Yorker, Stradivarius si Bershka si are Deichman, un magazin de pantofi surprinzator de nemtesc si foarte ieftin. De unde mi-am luat cizme si papuci de casa. Ieri papuci, azi cizme.

Mallurile ma ametesc si ma fascineaza in acelasi timp. Imi plac multimile de oameni (uneori; alteori nu stiu cum sa fug mai repede!), imi place sentimentul ca esti pe un aeroport si astepti din clipa in clipa sa pleci altundeva, sau macar sa te transformi intr-un anonim, un om cu sacose multe si bani tot mai putini, condamnat la shopping, care mananca pe fuga la un fast-food din „food court” (in AFI Palace avem varianta cu patinoar si stanci de ciment, foarte original – multa lume pozeaza cu telefonul, mie mi se strepezesc dintii) si se grabeste sa intre in urmatorul magazin. Bine, in cazul marelui mall multe magazine inca nu s-au deschis, la fel cum inchise sunt si cinematografele si celebrul Imax. Nu stiu cand se vor deschide.

In mall-ul Liberty, ala din Rahova, imi plac foarte mult scarile abrupte.

La AFI Palace am tras o spaima cu parcarea – e asa de aberant asezata, incat nu mai nimeream iesirea si ma cam enervasem. Tot dadeam in niste culoare cu usi de incendiu, multe culoare albe, cu usi albe si scari, ca intr-un film de groaza. Pana la urma am iesit la parcare, dar mi-a mai luat juma de ora sa ies din parcare, datorita proastei organizari. Patru benzi pline de masini se intalneau (si se incalecau) la iesirea de la nivelul 1: un tunel circular de 2 benzi care ducea spre nivelul 0, unde alte 4 siruri de masini asteptau sa iasa in strada printr-o usita gatuita care nu lasa sa treaca decat o masina. Cel mai tare era ca soferii care reuseau sa iasa se mai si opreau sa se certe cu responsabilii parcarii – postati afara pe scaunele si degerand de zor – ceea ce incurca si mai tare traficul. O harmalaie. Eu ma gandeam in timp ce asteptam ca voi scrie pe blog despre asta, iar in masina din fata mea un tip facea poze cu telefonul :)) Probabil alt blogger :))

Bun, si dup-aia am mers la Muzeul Taranului Roman la Irish Way + Shannon band, unde mi-a placut de Octavia, care danseaza minunat si avea cei mai tari ciorapi pe care i-am vazut vreodata: un crac alb, unul negru. Supeer!

Sa multumim si pe aceasta cale vacantei, care face posibila participarea Smillei la spectacole care se incheie dupa ora 23 :) [si Pisicutzei :x , care stie drumul spre casa]

In afara de Amsterdam, fireste, vreau sa merg la Dublin. La vara, gen.

Puzzle mail

Standard

In noaptea institutelor culturale am adunat bucati de puzzle din care am facut o adresa de e-mail la care am scris un mesaj. Iata-l!

In noaptea de foc si apa

Eram convinsa ca nu ajung la Noaptea Institutelor din cauza ploii, dar pe miezul noptii ploaia statuse si m-am hotarat sa merg la ICR. In anumite momente m-a batut gandul sa-mi caut de lucru la ICR si m-am gandit ca e o ocazie buna sa vad pe dinauntru sediul potentialului meu viitor job. Jam sessionul cu Harry Tavitian abia se incingea. In curte l-am vazut pe Andrei Plesu in pantaloni scurti. Fetele de la poarta aveau tricouri rosii cu ICR si sacose ecologice pe umar, tot rosii, tot cu ICR. In Institut era cald si confortabil. Pe panourile mobile lumea lipise poze cu Bucurestiul. Mi-a placut ideea. As fi vrut s-o vad si la Muzeul de Istorie a Bucurestilor, care sufera mult la capitolul creativitate.

De streasina Institutului („istitutului”) Italian de peste drum atarna o semiluna. „I-or fi cucerit turcii!” radea prietena mea. Nici pomeneala! Era noaptea lunaticilor si sub clarul de luna se proiecta filmul „Luna e l’altra”, un joc de cuvinte simpatic. Nu stiu cata lume l-o fi vazut, pentru ca pe noi nu ne-a mai lasat sa intram in sala… filmul era oricum pe terminate. Am pornit spre British Council, Institutul Francez, Cervantes, Centrul maghiar si ceh… mancare peste tot (ce buna a fost tortilla de patatas! ce bun salamul unguresc!), sucuri, documentare, animatie, muzica, filme, lume mai multa sau mai putina, lumina mai multa sau mai putina si, deodata, in apropiere de Cervantes, foc! Ardea un bloc de birouri de la Armeneasca. Zborul din floare in floare dupa bobite de cultura s-a lovit brusc de realitate. Iar realitatea de flacari, fum si plastic topit parea un film – impresie accentuata si de multimea de operatori si cameramani adunati la fata locului, care mai de care incercand sa-si gaseasca o pozitie mai buna pentru a surprinde acele imagini senzationale pe care „le cere publicul.”

Ce nebunie! Nu ne venea sa credem ca arde o cladire noua. Stateam cu grija bisericiii Armenesti de alaturi. Ma amuza multimea de gura-casca curatei si tinerei de pe un trotuar (unii cu biciclete Cicloteque, semn ca erau si ei in turul Institutelor, altii angajati evacuati din cladirea in flacari), versus multimea de batranei, cupluri de varsta medie si pirande cu fustele infoiate de pe trotuarul de vis-a-vis. Erau doua lumi cu totul diferite, unite in contemplarea evenimentului noptii: focul!

…foc care era o vaga si indepartate amintire o data ajunse pe strada Popa Savu, hat-departe in nordul orasului, in transeele ce trebuiau strabatute pentru a accede la Institutul Polonez. Acolo era chiar racoare, lume in gradina cu varza calita si film la televizor. Prea frig ca sa ma opresc sa vad filmul, prea rece dupa emotia de adineauri. Dar ce cladire frumoasa!

In acest timp, la Institutul Francez se dansa pe ritmuri cubaneze si chiliene. Era lume multa in curte, veselie, agitatie, rumoare. Se vorbea in romana, franceza, spaniola, italiana. Se dansa cu foc! (!) Si vedeam in mintea mea, suprapuse, imaginea pompierilor care se zbateau sa infranga limbile de foc care ieseau pe geamurile cladirii de otel si sticla si pe cea a trupei de cubanezi cu instrumente populare si transpirati, care imprastiau in jur flacara pasiunii latinoamericane. Focul a fost eroul noptii.

Poate de aceea cel mai mult mi-a placut acest dans al vietii de la Institutul Francez, acele ritmuri care faceau inima sa-ti bata tare si picioarele sa se miste singure, zambetele solistului si-ale colegilor din trupa, placerea cu care cantau si pasiunea cu care se dansa in jurul lor.

Da’ si tortilla de patatas con cebolla de la Cervantes a fost suuuper-buna!

P.S. Ploua la Bestfest? Eu mi-am luat banii inapoi pe concertul Depeche si nici n-am sanse sa-i vad altundeva. Octavian, te invidiez!

Dolça Catalunya, pàtria del meu cor

Standard

Asa cum se intampla uneori, lucrurile se leaga.

Deschisesem blogul ca sa scriu despre acest articol al lui Josep Pla despre Raimon pe care tocmai l-am descoperit. Cei doi mari catalani din viata mea (ar trebui sa zic „uriasi”) chiar s-au cunoscut. Raimon avea vreo 22 de ani (acum are 69), Josep Pla avea deja peste 60. Articolul l-am gasit cautand o pagina cu informatii despre concertele lui Raimon. Imi doresc enorm sa asist la un concert al lui.

Chiar cand ma gandeam sa scriu asta si mintea-mi ratacea prin Barcelona, literatura catalana si toate amintirile legate de asta, primesc pe mail un anunt – o invitatie pe care o asteptam de anul trecut:

Scriitorul catalan Jaume Cabré în România

În zilele de 2 şi 3 iunie 2009, scriitorul barcelonez Jaume Cabré va participa, la Bucureşti şi Giurgiu, ca invitat  al Editurii Meronia si al Primăriei oraşului Giurgiu, la lansarea ultimului său roman apărut în limba română, Vocile lui Pamano, în colecţia Biblioteca de Cultură Catalană a Editurii Meronia, în traducerea Janei Balacciu Matei .

Frumos, nu?

Daca stie cineva de unde pot afla despre concertele lui Raimon, pls spuneti-mi si mie! Moltes gracies.

To do list: Paris

Standard

Dap, plec la Paris in august. Deja tremur, nu mai am rabdare, imi desfasor pe masa harta si visez la toate strazile din Mizerabilii, la toate cartierele despre care am citit vreodata, la toate muzeele si bisericile de care ne-a vorbit la scoala profa mea de franceza, dna Moldovan. Imi zboara prin minte franturi din lectiile de franceza si aproape ca mi-e groaza ca va ramane un loc pe care am uitat sa-l vad, o strada pe care am uitat s-o includ in traseul meu, un castan langa care as fi putut visa, asezata pe o banca.

Pana acum, lista arata asa:

– tot ce inseamna Luvru, Versailles, Notre Dame, Tour Eiffel, Musee d’Orsay, parcuri si gradini celebre (Luxembourg etc.)

casa memoriala si mormantul lui Edith Piaf

cimitirul & cartierul Montparnasse

podurile de pe Sena

Astept idei, multe multe, de locuri care v-au placut, ce sa vad, unde sa mananc, ce bilete de metrou sa-mi iau, etc. etc.

Merci d’avance :)

De 1 Martie a plouat cu martisoare!

Standard

Deci da. Oficial a venit primavara. Un frig azi de m-am facut verde-albastra cu buline rosii (ziceai ca-s al 103-lea dalmatian cand am venit de afara), scoala plina de flori, de martisoare, de strigate si urmariri ca-n filme… cu final fericit („doamna, doamna, de cand va caut sa va dau asta!”). Domnii colegi ne-au surprins extrem de placut cu prajituri, flori si sucuri – ne-am simtit rasfatate si le multumim inca o data! Ziceam eu ca de cand cu primavara asta zambim mai mult si [consequently] suntem mai fericiti.

Am primit o floare mare ca o gradina – se numeste azalee si e atat de frumoasa incat mi-era frica sa pun mana pe ea, sa nu se scuture sau sa se ofileasca. Acum priveste afara pe geamul camerei mele – inca e minunat de frumoasa, ca un mic copacel asa, si sper sa tina cat mai mult inflorita.

Azi am facut o trecere prin bloguri si mi-am adaugat o noua categorie in Blogroll, MTIS (Mark Twain International School), unde am trecut blogurile elevilor mei (de care stiu). Super tare! Tot aici e si blogul Bark Radio – postul nostru de radio din scoala care ne incanta (sau ne asurzeste) in pauza mare! Aveam si noi radio in Cosbuc, cand eram eu in liceu, si mi-aduc aminte de niste pauze absolut nebune, in care dansam ca bezmeticii pe coridoare pe Zombie si alte muzici la moda pe-atunci. Mai ales cand invatam in tura de seara (adica de la 2 la 7 jumate) era nebunie – ultimele ore aproape ca erau acoperite de radio… ca sa nu mai zic cat de usor se chiulea de la romana pe pretextul ca „au nevoie de mine la radio” (sau la ziar… o mai exista Excalibur?).

In continuare citesc „Vorbitor in numele mortilor”, care ma fascineaza si ascult Madredeus. Si presimt ca in curand ma voi apuca din nou de Saramago.

P.S. Neaparat sa va zic, apropo de carti, despre:

  1. Bibliobuz – biblioteca ta online [in curand!]
  2. Carti de la Polirom cu 9,99 RON [daca le cumperi online de aici]

Cuvintele care conteaza

Standard

In afara de „te rog”, „multumesc”, „poftim”, „cu placere” si „te iubesc”, cuvintele care conteaza azi sunt urmatoarele:

Aprendre
que res no acaba si dintre meu abans no acaba,
que el sol no es pon sense tornada si en el teu cor esclata l´alba,
aprendre que l´esperança és mentida si no hi ha cada dia un esforç pel nou demà,
aprendre a estimar-se la vida quan la vida fa mal.

Aprendre
que, si un infant mata, la meva mà no és massa estranya,
que n´és de trist si un infant mata, enllà i aquí mor la tendresa,
aprendre que potser aquesta tristesa és nomès un refugi per no dir-se a un mateix
que és tant més trist, perquè és tan necessari, és tant més trist.

Aprendre
que en certesa res no tinc si no m´ho dones,
a fer que el cor sempre es commogui pel fràgil gest de la bellesa,
aprendre que sóc només si existeixes i és aquesta mesura la que vull i em defineix,
aprendre per saber-se desprendre, vet aquí el vell secret.

Aprendre…

(Lluis Llach i Feliu Ventura, de aici)

si

Que tothom diga prou,
que tothom siga lliure,
que tothom trobe el lloc
i el seu motiu de viure.

Del fons del fons del nucli del que sóc,
dels anys patits on tot ha estat perill,
del vell impuls, del clar bressol del crit
que ens ha fet junts i m’ha fet ser com sóc,
naix aquest cant que vol fer-se presagi
i anunciar com als pregons antics
els signes nous que ja veiem venir:
els pobles van sortint del dur naufragi.

Que tothom diga prou,
que tothom siga lliure,
que tothom trobe el lloc
i el seu motiu de viure.

Aquest serà, segons tots els indicis,
el darrer temps de por i de malson:
comença ja ben fort el gran inici,
anem posant les vides al seu lloc.

De bat a bat obrim totes les portes,
que entre el desig més gran de llibertats,
que les presons siguen contrades mortes
i que el silenci no ens siga imposat.

Que tothom diga prou,
que tothom siga lliure,
que tothom trobe el lloc
i el seu motiu de viure.

(1976)

(Raimon, de aici)

In comentarii gasiti traducerea.

Sunt reflexiva, obosita, depresiva.

Leapsa pe muzica. Cornite de ren

Standard

Am primit o leapsa cu muzica de la hopsieu – 10 cantece ale mele, totally random si-mi place. Nu mai ascult muzica de prin octombrie cred, de cand mi-am pus ipodul la boxele de la calculator si l-am uitat conectat acolo. Asa ca o sa fie un exercitiu misto sa aleg zece muzici fara sa fiu biased de vreo latest addiction :D Ce romaneste am vorbit, ca la scoala internationala :)) Dar ma intelegeti.

Hai sa incepem:

Raimon – Al vent. Ma obsedeaza, imi suna mereu in cap. Pentru ca n-am stiut-o multa vreme si m-a frustrat treaba asta. Se pare ca e cea mai cunoscuta piesa a lui Raimon si toti spaniolii/catalanii/hispano-catalanofilii/etc. carora le spuneam ca-mi place Raimon incepeau inevitabil sa lalaie:

Al vent, la cara al vent, el cor al vent, les mans al vent, els ulls al vent, al vent del món. I tots, tots plens de nit, buscant la llum, buscant la pau, buscant a Déu, al vent del món…

…in vreme ce eu ma rugam, „o, nu, sa nu cante „Al vent”, e singura pe care n-o stiu!!” Acum o stiu :-)

Lluis Llach – L’estaca. Primul cantec in catalana pe care l-am invatat, in 1999 la Gironella. Indisolubil legat de Quimi Portet – la meva dona si de Sopa de Cabra – Tot queda igual. [Bona nit, malparits] Repetat de toti catalanii pe care i-am cunoscut vreodata, la toate cursurile de vara la care am participat vreodata. Auzit de Claudia in camin, in Grozavesti: „Mai, mi se pare ca Livia are tomba tomba, ca se auzea aseara de la ea din camera…”. Nu e printre cantecele mele preferate de la Lluisset, lo tengo muy visto. Dar e un cantec care a facut istorie.

Printre cantecele mele preferate, ca tot veni vorba de Lluis Llach, este No es aixo, companys. N-am accente, si arata ca naiba. Acest cantec imi ridica parul pe spinare si ma face sa plang. L-am descoperit in 2007, cand cu l’estafatut si il ascult foarte des de atunci. Tot apropo de revolta si politica si franquism si chestii pe care niciodata nu-mi fac timp sa le inteleg.

Lhasa – intre Desdeñosa si La Celestina, desi n-am mai ascultat poate de mai bine de un an. Mi-aduce aminte de ziua cand ne-am ratacit prin Muenchen cu Iulius, cu masina.

Edith Piaf – L’homme a la moto, Les amants d’un jour, Padam Padam. Noiembrie 2007, calle Buenavista si o casa ikea de 20 mp.

Si s-au facut 10 si nici n-am amintit de Ada Milea, Joaquin Sabina, Depeche Mode sau Eleftheria Arvanitaki :)

Dar am cornite de ren de la Penny Market pe care le apesi si canta (adica tziuie) Jingle Bells si We wish you a Merry Christmas. Asa m-am dus ieri la scoala, asa am intrat la clasa a 5-a (si i-am lasat pe toti sa apese pe buton pana mi-a tziuit si capul) si asa am luat vacanta!! „E o zi frumoasa sa iei vacanta”, a remarcat Cata, colega de desen, in bus, ieri, in drum spre Obor.

Intr-adevar, norii pufoseau un cer aproape albastru si era atata lumina ca pana si namoalele din Pipera (in gluma ii mai zicem Tekirghiol :))) straluceau.

Som un home felic, tenc deliris amb anis

Som un elefant tremolant i m’encanta Paris.

Ada Milea la Teatrul ACT

Standard

Azi la 4 am vazut un status: „Nasul” diseara, ora 19, Teatrul ACT. Imediat mana pe telefon si sunat la teatru sa fac rezervare. „Nu e nevoie de rezervare”, mi-a raspuns vocea de la celalalt capat al inexistentului fir. „Veniti asa, o sa fie bilete”.

La 6:10 eram in strada, rosie ca racul, toate alea ma mancau, ma frigeau… varza de varza dupa doua zile fara pastila magica de alergie. Prima farmacie era la Romana; deja ma infasurasem mai strans ca o mumie, cu fularul pe ochi, cu caciula pe frunte, cu gluga.Cu Xyzalul in vena m-am simtit deodata mai bine.

La teatru, alta patanie: „Nu avem bilete. De ce n-aveti rezervare?” Ei, asta e buna, m-am revoltat. „Pai cand v-am sunat la ora 4 si mi-ati zis…” „Aaaaa, dvs. ati sunat la 4?” Imediat a aparut si locul: B25. Eram enorm de fericita si in cap imi rasuna „Kovaliov nu putea trai fara nas, Kovaliov nu era o tata la piata, Kovaliov aspira la o functie in stat si avea mare nevoie sa aiba nasul pe fataaaaa”, alternativ cu „Kovaliov credea ca viseaza si s-a piscat. S-a piscat atat de tare, incat l-a durut si a tipat: Deci e-adevaraaaaaaaaaaaaaaaaaat!” Nu-mi inchipuiam ca poate fi si mai bine, dar in momentul ala intra pe usa Toapsa! In urma apare si Alex, ne salutam, ne pupam, incepe spectacolul.

S-a terminat intr-o clipita si a fost PERFECT. Acompaniat de proiectii, intens, amuzant, plin de miscare si de viata, o lume din cuvinte si gesturi, la fel ca si Quijote. Nu-l vazusem niciodata de la un cap la altul; la bis au cantat cateva fragmente la… nas, iar ca ultim bis, dupa ce-au chicotit si susotit nitel, ne-am trezit cu Dom Dom sa-naltam la 2 nari :)) Genial!

Acum am nimerit direct pe TVR la aniversarea a 80 de ani si ascult niste melodii pe care nu le-am mai auzit de doojde ani si-s asa fericita!

Ca sa nu mai spun c-am poposit cu Tops si Alex la Il Calcio si-am mancat un fritto di mozarella e zucchine, care intotdeauna ma incanta.

Si la sfarsitul saptamanii viitoare ma asteapta VACANTA! [sper sa ma astepte si salariul :))]

Sa aveti o saptamana minunata!

if I must, I see the dust

Standard

Ieri si azi, Ada Milea, Dorina Chiriac, Bogdan Burlacianu si Quijote/Quixote – intai la noaptea institutelor culturale, la British Council, apoi la Teatrul ACT. Unde am calcat azi pentru prima oara („O sa va mai intoarceti!”, m-a asigurat fata care ne-a vandut biletele, o bruneta frumoasa, cu parul incredibil de cret, ca un norisor).

Eu nu mai am altceva de spus; am fost foarte fericita ca la ACT am primit Quijote si in romana si in engleza :)

Va las cu pozele, iar daca va e dor de un fragment din spectacol, e pe youtube.

Pozele sunt facute cu telefonul, se vede. Unele cu blestematul zoom digital, ca altceva nu am pe telefon, iar la British Council era o mare de oameni intre mine si scena. Dar imi plac. Pastreaza un pic din frumusetea clipelor cand le-am facut :)

Ada Milea, British Council

Quijote, ACT

Quixote, ACT

Smilla nu doarme. Ada Milea. APEL

Standard

Deci tur de WordPress/blogroll, ca de obicei… iaca, m-a prins 1 jumate, of!

Multe discutii multe pe blogurile noastre de zi cu zi, multe planuri pentru 2008, multe poze cu zapada (foarte misto ideea lui Manafu cu tagul de pe Flickr), o poza misto de tot cu nori neverosimili, o moarte, o logodna, o schimbare, multe vacante, multe muscaturi cu pofta din pulpa frageda a lui 2008, inca alb si diafan. Si Suzi, care s-a intors la fel de reconfortanta ca si pana acum. :p Mi-e dor si de Inozza, sa fie amandoo favoritele la post ;))

Ieri am fost la Ada Milea, pe super-ultima-suta-de-metri (merci, EvZ si cele doua fete super dragute de la Green Hours!). Ada fost minunat de normala, anormal de modesta si de talentata, pe scurt, ea insasi, desi mereu am aceeasi surpriza. Ne-a gasit locuri in fata, a cantat (impreuna cu Bogdan Burlacianu si Adrian Cristescu) Quijote si Quixote si multe alte jucarele de-ale ei si nitel din „Nasul”. Pe care TREBUIE sa-l vad.

De aceea fac un apel la voi:

APEL:

Dragi cititori de „Cartea Smillei” si iubitori de Ada Mil[ei], [nu m-am putut abtine!!]

Fiti ochii si urechile mele, iar eu voi fi ochii si urechile voastre, da?

Cine afla primul cand/unde se joaca „Nasul” (dupa Gogol, regia: Alexandru Dabija) , da de stire si mergem!!

Ne-am inteles? ;)

Quijote + Absurdistan in Green Hours

Standard

Azi, ora 21. Can’t wait!!

„Fa vint anys que tinc vint anys” in continuare in top.

Forsyte Saga in asteptare (primele 3 volume). Cred ca e cartea pe care am citit-o cel mai dezordonat. Imi place la nebunie!

Peste 600 skill-ul la Wii Tennis ;;) Ma apropii de PRO :D

Luni incepe demontarea bradului de fier. Si viata reala.

Fa vint anys que dic

que fa vint anys que tinc

vint anys

i encara tinc força

i no tinc l’ànima morta

i em sento bullir la sang

Fa vuit anys que tinc vint anys :)

Standard
  • Ce cuvant frumos: pieziş!
  • Serrat si Sabina se potrivesc, desi n-as fi zis. Sabina e ragusit, dar are un timbru inconfundabil. Serrat e mai domn, are o voce mult mai melodioasa si accentul lui catalan nitel nazal e irezistibil. Impreuna sunt „Dos pajaros de un tiro” . Nunca mejor dicho :)
  • Imi place „fa vint anys que tinc vint anys” („de 20 de ani am 20 de ani” – i no tinc l’ànima morta, sufletul mi-e inca viu), dar imi place si mai mult cum Serrat adapteaza titlul la cei 65 de ani ai lui si zice: „fa vint anys que dic que fa vint anys que tinc vint anys” – „sunt 20 de ani de cand spun ca de 20 de ani am 20 de ani”. :x
  • Autorul versurilor de la Nube negra e Luis Garcia Montero. Deci am stiut si Luis si G! :pp De mirare, avand in vedere ca de obicei cand zic „incepe cu M” e clar ca „M” nici macar nu exista in tot numele! Am o memorie foarte proasta a numelor pe care le aud pentru prima data si a celor carora nu le dau importanta pe moment. „Cum a zis ca o cheama?” „Cu A, ceva…” „Cornelia!” „A, deci nu era cu A” :)) Cam asa.
  • Am facut rost de Ovidi Montllor, inca nu stiu daca imi place. E tot valencian, vorbeste cu „hui” si cu „e” la persoana 1 si mi se pare mult mai folk decat ceilalti. E un gen de cantec mai „chanson française”, Brassens si Maurice Chevalier, bizar, misto? Ramane de vazut. el roce hace el cariño. pofta vine mancand.
  • A nins si fac alergie pana in creieri! Dar mama e atat de incantata de zapada, incat imi zic ca la ceva tot foloseste :)

Mai e putin si se termina vacanta. A fost foarte frumoasa si sunt foarte recunoscatoare pentru ea.

No soy un fulano con la lágrima fácil de esos que se quejan sólo por vicio,
si la vida se deja yo le meto mano, si no, aun me excita mi oficio.

los tinteros borrachos de tinta que ordeño a diario

Standard

…calimarile bete de cerneala pe care zilnic le mulg :)

dap, mi-e dor de Madrid si-s suparata ca n-am apucat sa ma vad cu Madalina, sa-i dau bani pt discul cu Joaquin, fir-ar sa fie!! M-am gandit ca mi-l iau de pe Amazon, da’ am asa o jena cand vine vorba de online shopping, nu stiu de ce.

azi mi-a placut blogul Ciupercutzei; dragut cadou de Craciun  :)

ascult din nou La del pirata cojo pe repeat:

Pero si me dan a elegir entre todas las vidas yo escojo
la del pirata cojo con pata de palo, con parche en el ojo, con cara de malo,
el viejo truhán, capitán de un barco que tuviera por bandera
un par de tibias y una calavera.

si am citit in programul TV ca orasul cel mai frumos de Craciunul asta nu e NY, nici Paris, nici Bucuresti… e Köln.

e marti, feels like Sunday, desigur.

La del pirata cojo, con pata de palo

Standard

Sunt fericita si obosita. Si indragostita. Si de el, si de el. La prima vedere zici ca-i acelasi, dar mie mi se pare ca sunt doi, desi amandoi canta acelasi cantec, „la del pirata cojo”, care mi se invarte in cap de cateva zile.

E poet, cantaret, divinizat in America de Sud, scapat ca prin minune dintr-un atac cerebral in 2001, andaluz si madrilen, trecut printr-un „nor negru” de doi ani si il iubesc.

E Joaquín Sabina. Il iubesc de ani de zile, dar a trebuit sa citesc o carte ca sa ma indragostesc de el.

Pe cine iubesc eu: Lluís Llach

Standard

Prima data cand l-am auzit canta L’estaca pe o caseta dupa care faceam noi exercitii de „listening”.  Era un cantec extrem de politic, intr-o „tara” [Catalunya] unde deja avusesem socuri peste socuri de tipul „astia se cred buricul pamantului?” ;)) Ne-a placut si l-am adoptat… pana la urma si estirem tots… qualsevol cosa caurà.  Era un cantec de indemn la lupta, un cantec despre unitate si foarte usor de fredonat. S-a prins de noi si l-am fredonat pana si-a facut cineva mila de noi si ne-a tras pe caseta discul Gener de 1976, care avea si L’estaca si multe alte cantece. Am invatat catalana cu cantecele lui; scoteam versuri, scriam cand mai intelegeam cate un cuvant, vorbeam cu expresii din cantece :) Pe el l-am vazut mult mai tarziu, cand deja ascultasem mai multe discuri si devenise, alaturi de Raimon, una dintre vocile mele catalane de suflet.

Anul trecut s-a retras de pe scena muzicala. Are 59 de ani, vocea i-a ramas la fel de tanara (desi intr-un interviu spune ca are coardele vocale sensibile si la frig imediat se resimt), poarta de la o vreme o caciulita cocheta care ii ascunde chelia si e producator de vinuri de Porrera. E Lluís Llach i Grande. Si il iubesc.

Aici Si arribeu, inregistrare pentru radio.

si aici Abril 74, impreuna cu Josep Carreras

Smilla a vazut pentru dumneavoastra :-)

Standard

N-am mai scris de cateva zile, ocupata fiind sa asist la tot felul de evenimente pe care vi le voi povesti in continuare. Multumiri organizatorilor, care ne-au pregatit atatea lucruri frumoase in vara asta si Madalinei, care ma scoate din casa ;))

titleoperetajoiseara.gif

Sa incepem cu inceputul, adica cu seara de joi, cand Opereta râde, cânta si danseaza chiar pe treptele Teatrului de Opereta din Bucuresti. Micuta scena amenajata acolo e numai buna pentru ca orchestra Concertino si 3-4 solisti de mana intai ai Operetei sa dea viata – de-a lungul unei ore si un pic – unor personaje din cele mai diverse: nobili si tarani, conti si subrete, ba chiar saptamana asta am avut si un Tobosar! Intre solisti: sopranele Eugenia Ilinca, Silvia Sohterus, tenorul Anton Zidaru (si inca doi solisti al caror nume nu mi-l amintesc, desi am in fata „schema de personal” a Operetei…). Preferata mea de departe a fost dragalasa soprana Mediana Vlad, pe care n-o stiam si care a fost mai mult decat dulcica, intr-o rochita-corset cloche cu care ne-a facut plecaciuni si piruete pana ne-a cucerit. Si a mai si cantat o bucata arhi-cunoscuta din Cats, foarte frumos. Am stat in picioare, pentru ca n-am mai prins loc pe scaune, dar timpul a trecut foarte repede, mai ales ca nu mai fusesem de muuulta vreme la Opereta si mi-era tare dor sa mai ascult. Ma duc si joia viitoare, cand sper sa-mi cante din My Fair Lady – opereta mea preferata :)

Spectacolul incepe la ora 21. Se poate asculta si de pe terasa Cafenelei Actorilor, da’ e mai frumos sa fii chiar in public :p

preault.jpg

Urmatorul pe lista e MNAR, adica Muzeul de Arta al Romaniei, acela de la Palatul Regal. Mi-a tot sarit in ochi trecand pe acolo afisul cu Galeria de Arta Europeana si azi am reusit sa o si vizitez. Multe tablouri, majoritatea cu scene biblice sau mitologice, un pic de Rembrandt, Rubens, Zurbaran, El Greco, multe doamne in taior si fusta care te pandesc ca pe dusmanul de clasa sa nu cumva sa atingi tablourile (usor stresant, totusi); o foarte frumoasa sala germana (preferata mea dintr toate… chipurile alea austere au aparut ca un balsam dupa ingerii bucalati si grasulii ai italienilor), cu o minunata colectie de statuete de bronz si pocale, femei musculoase si o scena a Nativitatii absolut delicioasa: fecioara Maria imensa, in relief [era o gravura in lemn cu policromie], pruncul Isus mititel de tot, iar Iosif intr-un fel de plan doi – prezent, dar prea putin important.

Dealtfel am vazut o abundenta de Fecioare Maria, care cu sanul pe afara [si ce san! uneia ii crestea din clavicula, alteia din gat – anatomia asta!] dand Pruncului hrana, care cu Pruncul in brate sau alaturi; cu Bunavestire, Coborarea de pe Cruce, o Adormire, multe Sfinte Familii impreuna etc. Urmau apoi portretele de sfinti, o sfanta Magdalena care poate fi chiar Maria Magdalena, o Sfanta Barbara germana [patroana minerilor! bunicul meu a fost miner :)], o sfanta de care n-am auzit niciodata aflata in sala spaniola si cate si mai cate. Tot in triplu/cvadruplu exemplar – pictate practic de fiecare scoala, probabil era un numar limitat de teme considerate „cool” la momentul ala :) – apare si tabloul „Venus si Amor/Cupidon” . Cel mai dragut mi s-a parut cel francez, unde Cupidon nu mai e un baietel grasalan, ci un tanar musculos culcat la picioarele lui Venus. The French know shit, ce sa mai.

Palatul Regal e foarte frumos, muzeul e placut de vizitat, o data cu biletul primesti si un pliant foarte misto cu salile in ordine si tot felul de informatii despre colectii (foarte utile, daca vrei sa intelegi ceva si esti un profan 100% ca mine), biletul costa 7 lei si merita toti banii. Tablourile si celelalte obiecte expuse provin din colectia Regelui Carol I, marea majoritate. Sunt si unele din colectia Muzeului Simu, altele recuperate din Tezaurul de la rusi, ba am vazut vreo doua de la „gospodaria de partid”, lol. Si sunt si multe achizitii ale muzeului, din diverse perioade. Sunt unele unde rama mi s-a parut mai grozava decat tabloul!!

Ahhh, iar in Sala Franceza exista un Sarut din bronz la care nu te mai saturi sa te uiti… si mai exista si acest Auguste Preault (poza de mai sus). E tot un bronz, se numeste Tacerea si mi-a placut enorm.

Atat deocamdata, dar revin maine cu noutati despre trupa Tuig, in festivalul Apa Aer Foc. Doua vorbe: salto vitale.

Balkan sounds

Standard

Şi a fost şi concertul Gogol Bordello, la care am ajuns până la urmă, deşi nu ştiam nici unde sunt Arenele Romane, nici dacă mă mai lasă să intru (fiind eu profund întârziată, din cauze de servici). Multă vreme n-am ştiut nici dacă mă duc, dar până la urmă am mers şi a fost veselie mare!

Gogol Bordello sunt nişte nebuni simpatici foc, care fac o gălăgie de-ţi sparg urechile (ţipă, urlă, bat în tobe, farfurii, găleţi, şi naiba mai ştie ce mai fac – totul rezultând într-o cacofonie care nu încetează totuşi să fie muzicală) şi dansează de parcă ar fi în arena circului. Atmosfera pe care o produc e una de aşa mare veselie şi nebunie, că-ţi vine să-ţi dai şi tu sufletul acolo, ţopăind alături de ei şi urlând :) It’s official! The punk revolution has begun!

Pronunţată cu accentul inconfundabil al lui Eugene, această propoziţie are un farmec special.

Last fm

Standard

Ei, a trecut si pe la mine the social music revolution si bine a facut, pentru ca imi plac descoperirile astea frumoase si bine realizate si prietenoase cu utilizatorii.

Vorbesc de Last.fm, da? Mi-am creat profil deja, ascult muzica de juma’ de ora, in curand voi avea „Neighbours” (adica site-ul imi recomanda id-urile unor useri care asculta aceeasi muzica ca si mine!!! the joy!!! vom face un fan club Raimon :”>). Pot sa-mi fac lista de artisti, de albume, concerte… nici nu stiu inca ce multe pot sa fac!! E o descoperire noua si frumoasa si mai am de explorat la ea.

Si cand ma gandesc de cate ori n-am cautat pe google versuri la cantece si primul link care aparea era acest last.fm, lol.

Imi place mult cum arata, imi plac textele si cica s-ar incarca si altfel, fiindca e programat in ajax (zice cine se pricepe, ofcors; cel care, dealtfel, mi-a si vandut pontul cu acest site :p).

One last thought: foarte tare treaba cu domeniul in .fm. Ca si domeniile in .tv pt televiziuni sau jucarii gen del.icio.us ;))

Tin minte ca odata am gasit un site al unui fotbalist (parca). Tipul se numea Ghindaru si-si facuse, foarte inspirat, un site care avea adresa: http://ghin.da.ru, profitand de domeniul da.ru care era gratis.

Acestea fiind zise, va las sa va bucurati de last.fm.

Eu nu-nteleg cum vezi tu mori de vant

Standard

sunt topita dupa DVD-ul cu Quijote, pe care aproape l-am invatat pe dinafara si tot nu m-am saturat de el! Imi place Dorina Chiriac foarte mult; e atat de dulce si de simpatica si de expresiva :) Imi place spectacolul in sine, imi place cat de bine se coordoneaza, imi plac salturile de la un stil la altul, ruperile de ritm, poantele presarate (Dulcineea era… transpirata!!), modul in care povestea ti se desfasoara in fata ochilor in toate detaliile ei, desi ceea ce vezi sunt 5 oameni in tinuta de strada, asezati pe scaune in fata unor microfoane… Imi place dragalasenia fara seaman a lui Sancho, care completeaza atat de bine asprimea si nebunia lui Don Quijote. Imi plac versurile („nu exista nimic in afara de tot ce scrie”), imi place peste masura de mult scena cu biciuirea lui Sancho [melodia 11] si ma misca mereu bucata „i-am invins pe-ai mei sa ma lase sa ma duci unde vrei”:

Sancho (fericit): I-am invins pe-ai mei sa ma lase sa ma duci unde vrei… sa ma duci (bis)

Quijote: I-am convins se spune, Sancho, nu invins!

Sancho (limpede si bosumflat): Tu in loc sa te bucuri ma-ncurci!

[rasete]

Sancho (reia): De ce nu ma lasi sa zic cum zic, cand intelegi ce vreau sa zic? (bis) De ce nu mai eu ma bucur de bucuria ta si tu nu te poti bucura de bucuria mea? De ce numai eu ma-ntristez de intristarea ta si tu nu te poti intrista de intristarea mea? De ce nu ma lasi sa zic cum zic, cand intelegi ce vreau sa zic? (bis)

Si, pentru iubitori de Ada Milea, un fragment din Insula aici.