Arhive pe categorii: my lovely life

Sfarsituri si vacante

Standard

Se termina uluitor de repede primul meu an ca profesoara in Turcia, in Istanbul.

Adaptarea la clima temperata a fost neasteptat de grea pentru ca, pur si simplu, uitasem cum e iarna. Uitasem de ghete, de fermoare, de sireturi, de geaca, de caciula, de fular, de xyzal, de soba si calorifere, de plapuma, de vant, de tot. Luna de luna am sperat ca se va termina, ca se va incalzi, ca visez, ca glumeste. Zi cu soare dupa zi cu soare am fost dezamagita si intristata de revenirea ploii, de vantul rece, de desele raceli si dureri de gat, de norii cenusii care-mi atarnau deasupra capului.

Psihic, m-am simtit mereu stoarsa. Departe si aproape de Romania de care nu ma mai leaga prea multe. Prea departe de India, de care, paradoxal, ma simteam mult mai legata. Departe de caldura, de soare, de masina mea, de mancarea de la Fatty Bao, de prietenii mei din toate colturile lumii de care – iaca! – eram mai atasata decat crezusem.

Fara sa vreau am respins totul aici, in vreme ce ma luptam sa accept: scoala, cu defectele ei inerente; oamenii, cu limba lor alienanta; orasul si tara asta; mancarea; transportul; limba; campusul.

Lovita de frig, de ruptura de Zeenat si de gasca mea de joi, de rigiditatea si formalismul acestei scoli, de izolarea clevetitoare din campus, am recurs la ce stiam eu sa fac ca sa ma tin intreaga: m-am ascuns, am mancat, m-am ingrasat. Nu mult, din fericire, pentru ca am devenit un pic mai buna la a-mi recunoaste tiparele.

Cu timpul, m-am inamorat de oras, care e cu adevarat minunat, maret si decazut, dar atat de interesant in toate felurile: istoric, artistic, turistic, social. M-am obisnuit cu limba turca, pe care nu o mai percep agresiv. Am mancat cu placere kahvaltı (mic-dejun) la orice ora. Am descoperit Bosforul, cartierele, magazinele. M-am indragostit de mare si de vapoare.

Cu timpul, m-am legat putin de unii oameni cu care am gasit ca am in comun. Desi e greu inca sa-ti dai seama cine e autentic si cine nu. Am asteptat mult si am primit putin, in multe cazuri. Chiar si cine e autentic, s-a invatat sa se ascunda. Contextul.

Am calatorit. Am mers la Izmir, Iznik, Kayseri, Capadochia, Bodrum, Ankara.

Am citit carti.

Mi-am redefinit legatura cu Zeenat, astfel incat sa fie inca acolo, desi nu mai suntem aproape. Cand vorbesc cu ea la telefon capat un accent indian. Dealtfel tatal lui Adam mi-a confirmat ca am accent indian in engleza. Ce ciudat! Ce normal!

Am ramas cu muzica din India si, intr-o zi, umbland prin Ankara am avut senzatia ca sunt in Malleswaram. Nimic nu semana, dar eu in capul meu eram in Bangalore. La fel cum eram in Bucuresti in primul an de Bangalore si am luat asta drept dovada ca sunt, vai!, atat de patrioata. Cand, de fapt, creierul facea ce stia: imi povestea locurile unde fusesem asamblata complet ultima oara.

De curand am avut revelatia ca ma indepartez de India, care mi-a adus atata atentie. Nu e de colea, se pare, pentru lumea noastra ahtiata de confort si de progres, sa traiesti in India. Nu e de colea pentru indieni sa lucreze si sa coexiste cu o Westerner, alba, straina, diferita si asemanatoare.

Dar cum va fi sa zic: am trait 4 ani in India acum 20 de ani?

Revelatia ca esti format de locul in care esti. Revelatia ca 4 ani sunt scurti. Ca acum Turcia e cea care ma formeaza si daca nu sunt constienta de asta risc sa ma transform in cineva neasteptat.

Revelatia ca nu locul schimba, ci commitment-ul tau. Sau indiferenta ta, mersul cu lumea, mindlessly.

Nu sunt vremile supt om.

 

Incep sa simt, abia acum, ca m-am asamblat pe partea asta.

Poezia supralingvistica

Standard
Hüzünlü Aşk ŞarkısıDoğrusu, bir zaman gelecek
hayatım ölecek benim için.
Sadece çimen bilir toprağın tadını.
Doğrusu, çekip gittiğinde yüreğim
sadece kanım özler onu.
Hava uzun, sen uzunsun,
hüznüm uzun.
Atların öleceği bir zaman gelir.
Makinaların ihtiyarlacağı bir zaman.
Soğuk yağmurların yağacağı bir zaman gelir,
ve bütün kadınlar senin başını kuşanır –
ve giysilerini.
Beyaz dev bir kuş da gelir
ve yatırır ayı bulutlara.

Nichita Stãnescu (1933-1983)
Çeviren: İsmail Haydar Aksoy

Trist cântec de dragoste

Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate femeile poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare, albă.

Care ouă pe cer luna.

Kyınalıada

Standard

A venit vara si cu ea excursiile in Insulele Printilor, din Marea Marmara. Prima pe lista, si prima si in ordinea in care te duce vaporasul luat de la debarcaderul Kadıköy este Kyınalıada.

Cand am ajuns acolo mi-am dat seama ca e singura insula unde mai fusesem! In excursia mea din 2014 am ajuns si in insule, la plaja. Insula asta, spre deosebire de altele, are o gramada de plaja si e bine amenajata, desi nu e cu nisip, ci cu niste pietre colturoase care necesita purtarea unor papuci de plastic speciali.

De data asta insa nu am stat la plaja, ci am explorat insula la pas, urcand pana in virful dealului, unde am gasit o manastire pustie si o femeie care vindea apa. Vederea din orice punct al dealului e superba, iar insula e cam cum mi-ar placea mie sa locuiesc: suficient de aproape de Istanbul ca sa il admir, dar destul de departe ca sa nu am de-a face cu haosul lui.

In insula vremea trecea incet si tihnit. Bunicii locali isi incercau scuterele cu 3 roti, sau stateau la ceai sub copaci. Cativa turisti ocupasera sezlongurile de pe plaja, inca nevenindu-le sa creada ca e vara, in sfarsit. Pe ulite am vazut multe pisici, barbati care maturau, reparau masini hodorogite sau barci, sau taiau lemne si femei care intindeau rufe. Copiii faceau intreceri la vale pe biciclete.

Mai e luna trandafirilor in Istanbul, asa ca insula era plina de culoare si parfum.

Cele 5-6 ore au trecut ca una. Din cand in cand e minunat sa poposesti intr-un astfel de loc, „unde nu se intampla nimic”.

Iznik

Standard

Iznik. A small place with a huge history. Formerly known as Niceea/ Nikaia, home to the Iznik tiles that Mimar Sinan made famous by using them inside the Blue Mosque. Former Byzantine city, enclosed by thick walls that are still standing today. Conquered by the Ottomans, who preserved some of the old art and monuments. Two Christian/Roman churches survived as ruins. Another one was saved by its early transformation into a mosque.
Small and quiet town on the banks of the Iznik Lake, at the foot of the Iznik/Flag Hill.
A few schools; windows and balconies with roses and geraniums, a few mosques, a few restaurants. Calls to prayer five times a day, people fasting for Ramadan. Friendly women who welcome us to their town. Outgoing ceramic artists, who don’t hesitate to show us the secrets of their craft, even if at the end we leave the shop empty-handed.
Archaeology and daily life. A column with a gorgeous capitel fallen on the side. Somebody has built a house with bricks taken from the old Roman Theatre. A skeleton was dug out in the process. Past and present.
The past is quiet; the present – respectful.
„In a small town, many mouths talk, but only a few heads think.” In Iznik, when they talk to us, it’s to say welcome and please and here you are, or to apologize that they cannot serve us the world’s most wanted „peymacun” (cheese pita) before sunset.

Locul meu preferat e in mijlocul marii

Standard

IMG_0384

IMG_0255

IMG_0531

IMG_1286

Locul meu preferat din Istanbul e in mijlocul marii.  Exista la un moment dat un punct de unde nu se vad malurile. Cerul e albastru, marea e alt albastru. Daca sunt nori, e feeric. Daca e ceata, e infricosator si, fireste, periculos. Vapoarele nu circula pe ceata. Daca e ploaie, e mohorat si jilav. Marea e mereu alta, e vie, e frumoasa. Istanbulul e mereu acelasi – palate, moschei, poduri si turnuri presarate cu ochi de artist pe coline, pentru a ti se dezvalui treptat, pe masura ce te aproprii de mal.

Pe mare te urmaresc pescarusii si un nene adus de spate trece uneori sa-ti vanda ceai si covrigi.

Pe mare ai plecat, dar inca nu ai ajuns. Esti suspendat in cel mai pur, albastru si frumos nicaieri, dar stii ca undeva exista o ruta, un pilot, un orar.

Vaporul ajunge mereu la timp.

Traversarea marii e, de fiecare data, o experienta.

Bucuresti

Standard

Pastele acasa, pentru prima data in 5 ani. Pasca, cozonaci, oua rosii, iepurasi kitschosi pe Magheru, soare, caldura, carti noi, prieteni. Ieri am mers cu un taxi Uber, pentru a doua oara in viata. M-am amuzat la manichiura si coafor cu discutiile inerente. Am vorbit cu oameni, pe strada, ceea ce nu pot inca sa fac in Turcia. Am cerut informatii si am dat indicatii. M-am plimbat prin parc.

E tare bine!

 

Parinti si copii

Standard

Doamna care statea in fata mea avea o expresie dezolata.

– Nu vreau sa va pierdeti timpul cu mine, a inceput ea, dar as vrea sa stiu cum se descurca fiica mea la spaniola. Nu vorbiti turceste, nu?
– Din pacate…
– Of, putem chema pe cineva sa traduca?

Ma bucuram sa o vad, fiindca recent fiica ei a facut mari progrese. Fetita este insa extrem de pesimista si chiar acest lucru voiam sa-l discut cu mama.

– Doamna, as vrea sa incep cu notele fiicei dvs., fiindca stiu ca va intereseaza. La examen a luat 8,80. La teme, participare la clasa si purtare are 9. De cateva ori nu si-a adus tema, sau a adus-o prea tarziu si i-am scazut din cauza asta. Daca comparam cu rezultatele din primul semestru, progresul este vizibil. Nota de la examen s-a marit cu 2 puncte; nota de participare cu doua puncte si jumatate. Vreau totusi sa subliniez ca, mai mult decat notele, pentru mine conteaza atitudinea fata de scoala, felul in care abordeaza invatatura. Or aici cred ca putem vorbi de un progres fantastic! Fiica dvs. a inceput anul cu impresia ca nu stie nimic la spaniola. La ore parea mereu pesimista si negativa. Nu pot sa fac asta, oricum nu inteleg nimic, eu la spaniola nu stiu o boaba… asta era tot ce auzeam de la ea. Am avut cateva discutii pe tema asta. Am stat putin cu ea sa ii explic anumite lucruri. A primit niste materiale pe intelesul ei, pe care a vazut ca poate sa le lucreze corect. Increderea in sine i s-a intarit. De curand am auzit-o spunand: „eu nu inteleg nimic…” numai ca apoi sa continue, zambind, „dar pot sa fac un efort, sau sa inteb pe cineva si voi intelege.” Aici cred, doamna draga, ca se afla cel mai mare progres al fiicei dvs. Mai e mult pana departe, dar e un inceput bun.
– Ma scuzati, a inceput umila mamica, dar cred ca n-ati inteles. Nu stiu despre cine vorbiti. Eu sunt mama lui X. Fata mea nu stie nimic la spaniola. Abia isi spune numele. La examen cred ca a facut de 3. A invatat toata seara, dar de dimineata mi-a zis ca numai Allah o poate ajuta, ca ea nu stie nimica.
– La examen a luat 8,80…
– Nu va suparati, s-a intors mama catre translator, doamna e sigura ca vorbeste despre fiica mea? Cat zice ca a luat?
– 8,80.
– Bine, a zis doamna din ce in ce mai uluita, dar a mea e tamaie, nu stie nici …. Adica… Adica stie spaniola?
– Spaniola stie si cu cat i se intareste increderea in ea, cresc si cunostintele… si notele! Dar trebuie lucrat la incredere, sa stiti.

Atunci mamica s-a intors catre translator si s-a pornit intr-un torent de cuvinte din care am inteles ca nu se astepta la asta, ca ii era rusine sa vina la mine sa ma vada fiindca credea ca ii voi spune ca fiica ei e corigenta, ca fiica ei mereu se vaieta ca nu stie nimic la spaniola, ca e de acord ca fiica ei nu are incredere in ea, dar nu-si daduse seama in ce masura asta o afecteaza la scoala, ca imi multumeste ca o ajut pe fiica ei si nu o pedepsesc, ca e prima veste buna pe care o aude la o sedinta cu parintii, ca e atat de fericita!… Si, inainte sa credeti ca sunt mare vorbitoare de turca, trebuie sa stiti ca imediat s-a intors spre mine si, inainte ca translatorul sa fi deschis gura, mi-a turuit acelasi lucru in engleza!

Apoi a zis ceva foarte dragut:

– Vedeti, eu stiu bine engleza. Dar am vrut sa fie un translator aici pentru ca nu am incredere in mine… Cu cine sa semene si X-ulica mea?

&&&

Doamna extrem de eleganta cu care stateam de vorba s-a scuzat ca trebuie sa raspunda la un sms urgent. Apoi a reluat discutia despre feciorul ei, recent diagnosticat cu depresie la varsta de 12 ani.

– M-a innebunit. Nu vrea sa stea decat in camera lui. Nu vrea sa iasa si el sa bata mingea cu baietii. Nu vrea sa se joace nici pe calculator. La scoala e aproape repetent. Dau o caruta de bani pe psihologul ala inutil la care merge de doua ori pe saptamana.
– Dar eu il vad zambind mai des ca inainte… A inceput sa se joace cu baietii in pauze. Nu mai sta chircit intr-un colt… L-am vazut vorbind cu alti baieti si in clasa uneori raspunde, mai ales daca il intreb direct pe el. Are un simt al umorului foarte bun.
– Dumneavoastra sunteti o draguta, dar pe mine copilul asta o sa ma bage in mormant. Nu putea sa fie si el un copil normal!? Dumneavoastra aveti copii?
– Nu.
– Vai! Imi pare rau! Va rog sa ma iertati! Ati incercat si cu IVF? Presupun ca nu puteti ramane gravida, nu-i asa? Ma scuzati, poate sunt prea directa. Eu cu IVF l-am avut pe asta. Vai, ce ne mai doream copii. Parea normal de mic. Mereu a fost asa, mai singuratic, dar se juca si cu copiii. Nimic nu i-a lipsit! Nu stiu de ce ne-a lovit Dumnezeu asa…
– Dumnezeu v-a lovit cu un copil frumos, istet, fizic sanatos. Sufleteste, acum trece printr-o suferinta careia nu ii intelegem cauza. Dar va rog sa nu fiti suparata nici pe el, nici pe dvs. Sa nu credeti ca e defect. Cu dvs., parintii, alaturi va trece peste asta, speram. Noi il iubim asa cum este! Stiu ca nu va e usor, dar pastrati-va speranta.

De cate ori nu trebuie sa le spun direct parintilor: „il iubim asa cum este!”

Mamica a zambit pentru prima oara si cu ochii.

– Vai, doamna, mi-a zis. Il iubesc ca pe ochii din cap. Numai pe el il am si greu mi-a mai fost sa-l fac. Nu e deloc asa cum mi-am imaginat, sa stiti. E greu si el e un copil dificil. Dar cumva vom razbi, nu-i asa?

Si-a luat poseta, telefonul, mi-a intins mana.

– Va multumesc pentru vorbele frumoase. Si… va felicit, sa stiti. Ati fost foarte desteapta ca n-ati vrut copii!