Linistea dinaintea valului patru

Stii ca s-a pus pe pauza pandemia atunci cand vecinii incep din nou sa primeasca musafiri pe terasa deschisa, de unde se aude fiecare soapta, dar ei nu soptesc, ci vorbesc tare, si mult, si tu reusesti intr-un tarziu sa adormi (ca ai ore de la 8), dar te trezesti pe la 3 noaptea cu muzica si alte urlete, de la alti vecini (restaurantul de alaturi, de data asta), unde pare sa fie o petrecere cu multa lume si e clar ca s-au golit deja multe sticle. Oh, linistea din pandemie, delfinii care reaparusera in Dambovita, pasarile care ciripeau nestingherite in streasina casei…

Scoala fara copii

Saptamana asta merg la scoala pentru prima data dupa sase luni. Ministerul turc al educatiei a decis sa vina si elevii de clasa a 12-a la scoala luni si marti, in ideea ca se pregatesc pentru bacalaureat si se concentreaza mai bine la scoala. Le-a lasat totusi optiunea lor – astfel incat unii au optat sa stea acasa, de teama, pentru ca sunt in grupa de risc sau au bunici si alte rude cu grad de risc in casa. Pentru profesori asta inseamna ore-hibrid, cu o parte din elevi in banci si o parte conectati pe zoom de acasa.

La clasa a 12-a D am avut 11 elevi in clasa si 12 in calculator. Dupa inevitabilele balbe (unde ma uit? unde e camera? ma auziti? nu va aud etc.), am reusit sa ne sincronizam si sa lucram in grupe mixte. A fost minunat sa am elevi in clasa, sa le aud vocile, sa vorbim si, mai ales, sa ii cunosc!!

Am constatat mirata ca nu-mi facusem update-ul cu a doispea, in capul meu elevii carora le-am predat „Macbeth” luni sunt tot a unspea, desi ai mei „de-a doispea” sunt acum deja de cateva saptamani instalati in caminele lor universitare de prin SUA, Canada, Marea Britanie, Olanda si Italia! Cand s-a terminat anul pentru cei de-a doisprezecea? Au fost generatia „covid” si au refuzat cu tarie sa faca o ceremonie de absolvire online: ei vor sa se intoarca la scoala, oricand se va putea, si sa absolve cu robe si cu profesori si cu parinti, asa cum scrie la carte. Chiar daca trebuie sa astepte un an sau doi pentru asta.

M-am bucurat si ca au venit sa ma salute elevii mei de anul trecut; mi s-au parut mai frumosi, cu siguranta mai inalti si la fel de simpatici si de vorbareti.

Scoala este in renovare si s-a reorganizat, ceea ce e ciudat. Nimic nu mai e unde era, iar noi nu mai avem sali de clasa, ci birouri in care trebuie sa stam cu mastile pe fata si in curent. Din anumite puncte de vedere, prefer sa predau de acasa, desi e amuzant sa trec pe langa un coleg care preda pe zoom, cocosat in fata calculatorului, si sa-mi dau seama ca asa sunt si eu: o femeie care vorbeste singura in fata unui ecran.

Ministerul a decis ca cei de-a doispea vor veni in fiecare luni si marti de acum incolo; asa ca voi merge la scoala cel putin doua zile pe saptamana, urmand sa vorbesc singura cu un ecran in celelalte trei. E frumos totusi sa constati, interactionand cu copiii de carne si oase, ca au invatat ceva in astea sase saptamani cat au stat ascunsi in spatele unui ecran. Insa mare tradator e zoom-ul! Fiindca-mi afiseaza automat numele atunci cand vorbeste cineva, elevii mei aveau impresia ca ii cunosc. Si eu credeam asta. Aiurea! La prima ora incep cu niste intrebari usoare, de recapitulare, la care-mi raspunde un baietas mic, simpatic, care nici nu parea de-a doispea. Cum te numesti? intreb, dar el, mirat: Doamna, eu sunt Mehmet! OMG! Mehmet, febletea mea, copilul care raspunde la toate orele, face toate temele, stiti modelul. Un dulce! Imi cer scuze, trece ora, vine pauza, trece pauza, incepe a doua ora. Un baiat din spate ridica mana si pune o intrebare foarte pertinenta. Super, ce intrebare buna! zic. Cum te numesti? Dar el, de-acum aproape jignit: Doamna, sunt tot Mehmet, m-am mutat de langa usa ca era curent!

Cartea pe care ar trebui sa o scriu eu

Miss Anghelina, zice un elev, la capatul a doua luni si jumatate de ore online, Miss Anghelina, eu cred ca ar trebui sa scrii o carte.

Ha! rad eu manzeste. Chiar vreau sa scriu o carte. Despre ce crezi ca ar trebui sa scriu?

Pai nu e clar? zice el bucuros. Despre cum sa fii un profesor bun!

74 zile

Acum 74 de zile, pe 13 martie 2020, s-au inchis scolile. Vacanta din 4 aprilie s-a devansat si ne-am trezit brusc proiectati intr-o vacanta… de studiu, deoarece in doar o saptamana am trecut de la a preda unor copii de carne si oase la a ne auzi vocile distorsionate prin reteaua internet brusc supraincarcata. Cu sau fara imagine. In cazul scolii noastre, fara, conform normelor de protectie a datelor. Am transferat rapid toata munca pe google docs si slides, am regandit evaluarile, am facut cateva cursuri de Google Meet, Zoom si BBB ca sa vedem ce sistem ni s-ar potrivi mai bine si ne-am impartasit trucuri de youtuber (lumina din spatele ecranului, ecranul mai sus decat capul, eventual un background curat, nu cuierul cu haine aruncate pe el sau bucataria unde ziceai ca au dat turcii, haha).

Turcia a abordat pandemia astfel:
– scolile inchise de la primul caz.
– dezinfectant in locurile publice (restaurante, magazine, metrou, statii) de la primul caz.
– mall-uri si magazine inchise din prima saptamana: stiu ca stateam acasa si era deprimant sa vad cum totul in jur se oprea, pana in ziua aceea creepy cand am mers cu vecina si prietena mea, Elaines, la Viaport (un outlet plin de viata, cu magazine, restaurante, parc de distractii etc.). In ziua aceea si eu si Elaines purtam masti. Toate magazinele erau inchise, in afara de farmacie si de supermarket. Din boxe rasuna o muzica vesela, care contrasta cu aspectul post-apocaliptic al locului.
– mastile obligatorii in public din a doua saptamana. S-au distribuit masti gratis la intrarea in magazine sau la urcarea in mijloacele de transport, pentru cine n-a fost pregatit.
– masti de vanzare in supermarket in momentul cand au devenit obligatorii. Nu la pret de specula.
– scolile de meserii si fabricile au trecut la productia de masti, dezinfectanti etc. din prima saptamana.
– majoritatea oamenilor au continuat sa lucreze, cu masurile noi (masti, distantare, dezinfectare), dar in weekend s-a instituit carantina totala, la modul ca nimeni (in afara de medici etc.) nu are voie sa iasa din casa.
– cetatenii sub 20 de ani si peste 65 – carantina totala permanenta, cu echipe de voluntari coordonate de primarii care sa faca cumparaturi etc.

 

Ca peste tot, timpul ne va spune ce-a fost bine, ce n-a fost. Ministrul Educatiei a anuntat ca elevii nu se vor reintoarce la scoala anul acesta. Profesorii, da. Trebuie sa incheiem medii si sa supraveghem examenele de capacitate, bacalaureat si admitere, la sfarsitul lui iunie. Scoala continua online pana pe 16 iunie, iar sistemul de note si medii ramane inca sa fie anuntat, probabil pentru a-i tine pe elevi in priza.

Stam in casa

Predam online, invatam lucruri noi, ne adaptam, ne mai dam si cu stangul in dreptul, invatam, ne mai invata si copiii, iar acesta e „the new normal”. Elevii mei vor la scoala, intra toti pe lectiile online, isi fac temele, sunt extra-creativi unii, altii extra-lenesi, dar toti sanatosi si dornici sa se reintoarca la scoala. Mi-e foarte dor de ei!!

Ieri a venit o colega sa o ajut cu computerul care nu afisa corect prezentarea pentru lectiile online. A venit cu masca, cu manusi, cu sticluta de dezinfectant din care isi tot dadea cate un fas pe maini si pe haine. Mi-amintea, nu stiu de ce, de Nasa Zana a Cenusaresei, care aparea mereu intr-un vartej, asa. Am stat, fireste, la doi metri una de alta. Fas! Uite aici, cand vreau sa deschid un PPT mi-l taie si se vede doar jumate, vezi? Fasss! Pai nu stiu unde l-am salvat. Fasss!

Am rezolvat calculatorul, am baut si un ceai impreuna, ne-am povestit fiecare noile apucaturi dobandite, dar si erorile din care am invatat pe pielea noastra: ea a lasat ouale la inmuiat in apa cu detergent de vase. Gresit! Detergentul a trecut prin coaja oului si au trebuit aruncate. Amandoua lasam plasele de la magazin pe balcon cateva zile, daca produsele dinauntru sunt neperisabile. Amandoua spalam legumele si fructele in apa cu otet (ea spala si cu detergent de vase, eu nu vreau alte chimicale pe mancare). Amandoua spalam ambalajele inainte sa desfacem si sa mancam – iaurt, branza etc. Eu le spal cu sapun de maini, ea cu detergent de vase. Amandoua ne spalam hainele cand venim de afara. Eu am iesit miercuri, sa merg la supermarket. Ea nu a mai iesit din campus de 15 zile.

Incet-incet, invatam apucaturi noi.

 

 

Pandemie si paine

Dintr-un mesaj pe care i l-am scris unei colege:

Between online lessons, marking and worrying about life, it’s been a month since we last saw each other. How are you doing? I miss you and I want to hear your news.

I’m ok, not quite able to get into a routine because I can’t sleep very well, so I wake up in a panic every day haha. I go out for walks around the campus every day, watch endless episodes of Doc Martin on Netflix, read a lot of assignments that my IB students so diligently produce and yesterday I even went to Migros, which is always a mixed experience – because it feels normal and scary at the same time.

I miss the pre-virus world, when we could touch door handles and hug each other without putting each other in mortal danger! My family are well – all tucked at home and wondering when we will be able to travel across borders and see each other again. I just had this horrible thought that wherever we go we might have to be quarantined first, which would ruin our holidays.

~

Ieri m-am intalnit cu o colega, fuma in gradina casei. „Iti spun sincer, Christina,” mi-a zis, „eu inca nu mi-am revenit din soc. Inca ma trezesc dimineata si sper ca a fost un vis urat.”

Dar primavara merge inainte, infloresc pomii, canta pasarelele, iarba e verde si eu imi inchipui ca m-am mutat pentru o vreme intr-o manastire zen, unde am ocazia sa ma relaxez si sa privesc mugurii cum se deschid si iarba cum creste. Gaudeamus igitur.

Sfarsitul lumii a avut loc

21 martie 2020

Ora 11:00. Suna telefonul. Este vecina mea din Venezuela.

– Christina, scumpa mea, nu vreau sa te deranjez, am o mare mare mare rugaminte…

– Scumpa mea, tu nu ma deranjezi niciodata. Spune!

– E ziua fetei mele luni, face 20 de ani… Nu-si va putea face ziua. De o saptamana suntem inchisi in casa, nu iesim decat cu cainele… As vrea sa-i fac un tort. Ea nu stie. S-a intors din Spania si mai are 2 zile de carantina, nu, e bine, slava Domnului, toti suntem bine. Dar abia dupa ziua ei poate sa iasa. Te superi daca te rog sa imi iei niste lucruri de la supermarket?

Ora 12:00. Merg la mall-ul din apropriere, care e un outlet in aer liber. Nu am masca, fiindca n-am inteles la timp amploarea pandemiei, apoi s-au terminat mastile. Am manusi. Mall-ul insa e complet pustiu, sinistru de pustiu, in afara de farmacia unde farmacistii poarta masca si ne lasa sa intram cate unul. Imi cumpar o masca la suprapret, dar mi-e mila sa o port de frumos ce e ambalata. Mai iau una, mai ieftina. Mi se spune ca nu-mi pot da mai mult de doua. Macar acum am masca. Din pacate, centrul Turkcell de unde trebuie sa-mi incarc telefonul s-a inchis. Supermarketul e deschis, dar mi se pare full si nu exista notiunea de distanta de siguranta. Casieritele nu poarta nici masca, nici manusi. Decid sa ma duc in satul invecinat, Kurtkoy.

Ora 12:25. In Kurtkoy viata isi urmeaza cursul. E soare, frumos, firesc. Batraneii carora primaria le-a scos bancile de pe strada si le-a inchis cafenelele, stau acum pe garduri. Cateva persoane au masti, dar majoritatea nu au. Multi au copii. Unii copii tusesc. Imbracata, inmanusata, mascata, cu ochelari de soare, Christina pare din alt film. Dealtfel mi se pare ca si aud o muzica prevestitoare: bum-bum-buuum. Iata magazinul Turkcell. Sunt vreo 4 clienti, care pipaie telefoanele expuse la vanzare. Vanzatorii nu poarta masca. Doi dintre clienti, da. Pe perete e o sticla de dezinfectant. Imi vine sa ma imbaiez in ea. Imi pun credit, sterg cardul cu dezinfectant si-l bag in portofel. Vanzatoarea pufneste in ras. „E epidemie,” zic. „Am auzit,” zice. La iesire vad o farmacie. Nu strica inca o masca.

In farmacie e pliiiiin de lume si toti par cunoscuti de-ai farmacistei. Dealtfel e un sat mic. Stau la taclale ca in orice zi. Nimeni, nici chiar farmacistele, nu poarta masca. Farmacistele au manusi. Nu intru. Farmacista ma vede la usa, ma invita, ii spun ca astept sa iasa lumea. Conversatia despre situatia asta ciudata continua degajata: unul dintre clienti lucreaza de acasa, dar e plictisit de atata stat in casa, oare cat o mai dura si prostia asta? In sfarsit, se goleste si intru eu. Cer o masca. E 4 lire mascuta obisnuita, cea mai simpla. Dincolo era 50 de lire! Cer zece bucati. Poate sa imi dea zece? Normal, zice doamna, va dau si toata cutia. Aveti 20 de masti in cutie. Vreti si dezinfectant? Am si propolis, pastile pentru imunitate, pluseaza ea. Aici pandemia nu a ajuns inca. Bum-bum-buuuum, zice muzica prevestitoare din capul meu. A ajuns, dar bietii oameni nu si-au dat seama. Brusc, ma simt ca un turist din viitor. Clar am vazut prea multe filme.

Ora 13:00. Am cumparat de la supermarket cele necesare. Vanzatoarele nu poarta nici masti, nici manusi. Supermarketul arata mai ravasit ca de obicei, dar nu pentru ca e gol, ci pentru ca prea plin. Practic, cred ca nu se mai obosesc sa duca marfa in depozit, si o stocheaza langa rafturi. Arata ca in India, doar ca in loc ca totul sa fie prafuit, marfa e squeaky clean. Jur. Istanbulul nu e un oras murdar, dar zilele astea totul e STRALUCITOR de curat. Cel putin prin partea asiatica, unde locuiesc eu.

Ora 13:10. Am ajuns acasa cu telefonul reincarcat si sacosele pline. Livrez la vecina. Ma simt plina de ceva nedefinit si periculos. Dupa ce cobor din masina, sterg volanul si bordul si usa si tot ce am atins cu dezinfectant. Intru in casa ca in filmele SF, ma descalt la intrare, pun hainele la soare sa moara virusii, pun restul la spalat, ma spal cu sapun, dezinfectez pungile, produsele, pun la soare ce se poate, pun in frigider restul, ma spal din nou pe maini. Rasuflu usurata: am supravietuit si de data asta. Nu mai ies o vreme. Am de toate. Mi-am facut un meniu ca sa mananc alimentele in ordinea in care expira, nu dupa cum mi-e mie pofta, ca pana acum. Nu mai avem voie sa risipim mancarea. Nu ca inainte ar fi fost bine sa facem asta, dar necesitatea bate posibilitatea.

Ora 14:00. Ma uit cu tandrete la toate lucrurile din casa pe care le am dinainte de pandemie si pe care pot pune mana cu incredere, fara sa ma dezinfectez. Acestia sunt prietenii mei pe care nu stiam ca-i am, spre deosebire de tot ce vine de-afara acum, la care ma uit chioras, gata sa-i prind cu covidul ascuns pe undeva. Cuget la paranoia si OCD, pe care slava Domnului nu le am, si-as prefera sa nu le dezvolt in perioada asta. Cuget la bunul simt si la simtul umorului, pe care cred ca le am si voi continua sa le exersez.

Concluziile mele dupa o saptamana de stat acasa:

• sfarsitul lumii a avut loc pe 11 martie cand s-a declarat pandemia. De aici incolo, tarile au inceput practic sa se inchida si cand se vor redeschide multe lucruri se vor fi schimbat (o zice Harari, o zic si altii– schimbarile nu trebuie sa fie negative, dar the new normal is here to stay).
• nu vom sta in casa pana la 1 aprilie cum ni s-a spus initial. Eu nu cred ca vom putea iesi nicaieri de Paste si sunt curioasa daca ni se va da voie sa parasim Turcia in vacanta de vara. E cazul sa ni se comunice mesaje clare ca treaba e de durata.
• regulile sunt facute sa fie respectate; chiar e pandemie, chiar e o gripa mai nasoala, chiar trebuie sa stam in case si la distanta unii de altii.
• e bine sa ai un tel, un program, un meniu. M-am apucat de sport zilnic, tai chi dimineata, apa multa, mancare putina si fara mancat seara, ca nu trag in plug.
• e bine ca pot lucra de acasa, ca sa continui sa am un venit, cat se va putea.

Imi dau seama zilele astea ca mintea mea e destul de interesata – nu de conspiratii, ci de intrebari care unora li se par conspiratii: de ce alte virusuri n-au dus la pandemie? Cine si ce castiga din faptul ca stau miliarde de oameni acasa (audienta captiva) si li se serveste pandemie media pe toate canalele (companiile de internet, clar)? Observ nuante lingvistice: „o simpla gripa” in ianuarie a devenit de azi „virusul ucigas”. Suntem in razboi, se lupta in prima linie, armata e chemata sa care sicrie, ministrul de interne anunta la televizor masuri aspre (necesare, dar de neconceput acum doua saptamani!). Oamenii care ies din case ne sunt dusmani (in India oamenii care trebuie sa stea in izolare sau carantina sunt stampilati, ca sa poata fi reperati si reclamati daca parasesc casa sau spitalul).

Sa ne intelegm: stau in casa. Stiu ca e o boala reala si grava, stiu ca e foarte contagioasa, stiu ca nu vreau sa aflu first hand ce inseamna si nu vreau s-o afle nimeni dintre noi. Respect munca epuizanta a personalului medical si a tuturor celor care acum nu pot sa stea in casa. Protejez, ajut, nu sabotez. Ma organizez cu intelepciune, ca sa nu ma duc cu capul stand singura in casa si intrebandu-ma cand imi voi revedea familia si prietenii, cand voi vedea iar lume pe strada (si cate luni de-acum inainte vom purta masca si vom pastra distanta sociala devenita poate lege), oare voi rata inflorirea magnoliilor anul asta, cand ne vom intoarce la scoala si in ce conditii, oare vom intelege ca unele chestii se fac simplu si eficient de acasa, oare se vor redistribui averile, oare planeta se va mai reface in pauza asta pe care i-o dam etc.

E ziua 8 de stat acasa si sunt si eu curioasa sa vad ce voi scrie in ziua 30.

Sa fim sanatosi, compassionate and compliant.

 

 

 

5 days in

Ma felicit ca in ziua 1 m-a dus capul sa-mi fac un program, pentru ca ma simt f fericita ori de cate ori bifez un element de pe lista. Pana acum mi-am atins toate obiectivele, am citit mai mult decat de obicei, am vazut mai putin netflix, nu am vegetat deloc pe canapea, am gatit si am facut 5000 de pasi zilnic.

Azi am iesit cu masina din campus, am dat o tura prin satele invecinate si, din pacate, in ciuda avertismentelor TV, acolo viata merge inainte, oamenii stau la coada si-si sufla in ceafa unii altora, se tuseste, se lucreaza, magazinele deschise, farmaciile pline de oameni care-s lasati sa intre toti odata. In mall-ul unde merg de obicei, care e un outlet, adica totul e afara (fapt pe care-l blestemam, acum il binecuvantez!!) nu era lume mai deloc. La supermarket se dezinfecteaza casele de marcat, banda, produsele. Nu se mai vinde nimic varsat, totul e ambalat. Se gasesc de toate, cu unele goluri, dar nu lipseste niciun produs.

E interesanta disonanta cognitiva. E greu de acceptat, totusi, ideea ca acest virus ne-a dat vietile peste cap. E greu de crezut ca „prostia asta” nu se va termina in cateva zile, urmand ca viata sa revina la normalul acela cu job, aglomeratie, consum, zile si luni si ani intregi cand nici nu-ti trece prin cap sa stergi clanta de la usa dupa ce intri in casa. Eu observ la mine ca mi-e greu sa vad filme despre altceva decat virusi si doctori. Cand vad in film un tip care se aseaza la masa intr-o cafenea ma apuca furia. E normal? Conform acestui splendid articol pe care l-am citit in The Atlantic, da. E normal sa oscilezi intre apreciere si furie. Sa simti ca ai fost jefuit de ceva care nu credeai ca-ti poate fi luat. Sa simti anxietate si grija pentru cei dragi. Sa te urci pe pereti intre patru pereti. Sa te bucuri ca au revenit delfinii pe coastele Italiei si apele de la Venetia sunt cristaline pentru prima oara. Ideea e sa functionezi pe modul both/ and – si furios, si recunoscator, si speriat, si optimist, si stresat, si odihnit.

Ma sperie balbaiala guvernelor, lipsa unei reactii coordonate la nivel global, masurile de criza gen stare de necesitate, panica din jur care duce la penurie de provizii, inconstienta oamenilor care expun alti oameni la virus, vestile contradictorii din China (e doar o raceala, versus e un virus care te rapune), efortul continuu de a decide care surse de stiri sunt sigure, faptul ca nu stim exact cand se va termina (si cu ce consecinte economice etc.). In capul meu e cumva o chestie care ar trebui sa aiba o solutie simpla, un medicament, ceva, nu sa bage in faliment economia unei tari.

Pentru moment, insa, realitatea este ca am multa bafta. Sunt foarte recunoscatoare pentru ca:

• am un job care continua sa ma plateasca si pot lucra de acasa cu succes (o vreme);
• sunt inca in vacanta, deci odihnita;
• dorm bine;
• nu am copii, catei, pisici („nici macar un iepuras?” a intrebat socata vecina mea Eliza, de cinci ani, cand a vazut ceea ce pentru ea era prima casa fara copii de pe lume!!) si sunt libera sa-mi fac ce program vreau;
• am masina si pot sa ies;
• locuiesc intr-un campus verde caruia ii dai ocol in 10 000 de pasi;
• turcii pana acum au raspuns eficient si preventiv;
• avem o infirmiera non-stop in campus.

Voi cum va descurcati cu pandemia? Sanatate, rabdare, compassion and compliance. Vom fi bine.

Mi-a placut poza asta. Eu dupa pandemie sigur voi continua sa fac zilnic sport de-acasa. Chiar e usor si ajuta foarte mult, mental.

 

 

Ce fac de pandemie

Ce fac in vacanta de COVID:

1. Gatesc cu Jamila Cuisine si alte site-uri;
2. Citesc ‘Persepolis’ si imi pregatesc lectiile;
3. Corectez si scriu scrisori de recomandare pt elevii care aplica la scoli de vara;
4. Yoga si tai chi online (cu video-uri de pe youtube);
5. Plimbari prin campus, unde nu e tipenie de om nici cand nu e pandemie;
6. Intalniri Zoom cu colegi si prieteni, in care incercam impreuna sa invatam cum sa folosim tehnologia in beneficiul elevilor nostri, pentru a putea continua invatarea;
7. Ma distrez cu meme-le care apar, mai ales cele legate de hartia igienica :)))
8. scriu pe blog 👀 (https://chrismilla.wordpress.com) si, iata, pe facebook;
9. citesc despre virusi, pandemii, epidemii, ciuma, cod genetic, imunitate, vad filmul 93 Days pe netflix – fara sa ma incarc, dar incercand sa ma informez.
10. Dorm pana la 9 cu mare pofta.

Ce vreau sa fac:
1. Sa prind o piesa de teatru sau un spectacol de opera online.
2. Sa citesc tot ce-mi doream si n-am apucat de luni de zile.
3. Sa imi organizez lucrurile pentru mutarea din mai (ma mut din campus in oras, inshallah).

In Turcia cazurile se aduna, dar autoritatile nu comunica cine, unde, ca in Romania. Stim ca sunt toti in spital. Stim ca sunt multi oameni in izolare. Stim ca primul pacient a infectat minim alti sase. Stim ca o parte din cazuri sunt barbati intorsi de la Mecca, din pelerinaj. Stim ca ieri primul caz de covid-19 in Kazahstan e o femeie proaspat intoarsa din Istanbul. Deducem ca exista cazuri in Istanbul. Stim care e numarul unde ni se raspunde in engleza. Stim care sunt spitalele care gestioneaza cazurile cu covid. Sunt deschise doar magazinele, farmaciile si exista stocuri de de toate, inclusiv dezinfectant. Se dezinfecteaza toate locurile publice, inclusiv moscheile, unde vinerea nu se mai tin rugaciunile publice (credinciosii sunt liberi sa mearga sa se roage, pastrand distanta).

De luni incepe scoala la distanta. Pandemia ne obliga sa ne reinventam metodele si orele. Mi-e dor de elevii mei si abia astept sa facem ore misto online!

The new normal

O prietena pe care am cunoscut-o la cursul de master este de opt saptamani inchisa impreuna cu sotul ei in apartamentul lor din Shenzen, China. „Ne-am obisnuit,” zice senina. „Scoala la care lucrez e foarte bine organizata. Avem un orar clar si zilnic facem ore online. Avem si un program de mindfulness si de sport pentru copii. Organizam competitii online si profesorii nostri de sport inregistreaza video-uri pentru toata familia cu exercitii de yoga si de zumba care se pot face acasa. O data pe saptamana iesim la cumparaturi, bine protejati, cu masca si manusi. Supermarketurile sunt deschise, la fel si restaurantele, dar numai pentru comenzi. Si supermarketurile livreaza acasa, dar preferam sa iesim. De curand s-a reluat transportul public. Fireste ca autobuzele sunt mai mult goale.”

E o adevarata binecuvantare sa o avem pe aceasta colega „din viitor” pe grupul nostru de Whatsapp, al colegilor de la master. Fiecare e in alta tara (Qatar, Spania, UK, Turcia, Sierra Leone, Mauritania, Cehia, India, China, USA etc.) si in fiecare tara se ajunge la un moment dat tot acolo: distanta sociala, totul inchis, lockdown, etc. „E ok,” ne incurajeaza colega (tot ea ne-a invatat sa folosim si Zoom.us, aplicatia care ne salveaza orele online in perioada asta!) „O sa vedeti; cu timpul asta va deveni noua voastra normalitate.”

Normalitate?

„Plangeti azi dupa lucrurile de care va plangeati ieri,” scrie cineva pe Facebook.

In Turcia sunt 18 cazuri de infectii cu noul coronavirus. Ieri erau sase. Peste noapte s-au triplat. Desi guvernul nu ne spune unde anume in Turcia, ne putem inchipui ca Istanbulul e printre suspecti, fiind un oras imens. Mai mult, conform site-ului Worldometer in Kazahstan a aparut primul caz: o femeie recent intoarsa in Istanbul. Na belea!

Suntem in vacanta si mi-am facut un program de care azi m-am tinut 100%. Zilnic fac sport, gatesc, citesc in noul loc pe care mi l-am creat la geam, ma uit la un episod din ceva si ies afara o ora, la o tura de campus (pustiu). E prima oara cand apreciez acest loc pustiu si verde in care locuiesc de trei ani. Ma bucur ca am masina, ca sa pot umbla brambura pe strazile pustii, cat ne-or mai lasa sa iesim din casa. De maine se inchid toate localurile ne-esentiale. Ne raman supermarketurile si restaurantele, care prepara doar la pachet.

Suntem in vacanta scolara, dar unii din elevii mei mi-au scris sa-mi ceara scrisori de recomandare pentru niste – acum incerte – cursuri de vara la Harvard si Stanford. Le-am dat + cuvinte de incurajare. Teacher Tom ne vorbeste pe blogul lui de doua adevaruri care coexista: frica si speranta si ne indeamna ca, mai ales in fata copiilor, sa rostim cu incredere adevarul sperantei: atentie, adevarul, nu minciunile pe care copiii le detecteaza imediat!! Sa spunem deci: este un virus nou, o epidemie la nivel mondial (de aceea se numeste pandemie), trebuie sa ne spalam bine mainile, nu putem iesi la joaca o vreme, vom sta izolati de alti copii, asa se mai intampla uneori in lume, va trece si asta. Copiii au nevoie de rutine: calendarul zilnic ii va ajuta, mai ales colorat impreuna cu parintii. Cat e ora? Rosu! E vremea sa citim o poveste. Albastru! Hai sa facem o activitate sportiva, etc. Adevarul sperantei. Adevarul fricii nu e bine sa-l spunem nimanui; teoriile conspiratiei acum nu au loc, e un virus creat in laborator, sigur vor sa ne omoare pe toti, e o minciuna aia cu „simpla raceala”, pacientul 1 din Italia abia acum si-a revenit – 37 de ani si a fost asa de grav afectat ca a stat doua saptamani pe aparate, dar cand nu vor mai fi aparate? Dar cand se vor imbolnavi medicii? Dar cand va muri – Doamne fereste! – prima vedeta iubita si ne va durea pe toti?

Observati ca mi-e greu sa ma comut mental pe adevarul sperantei, mai ales cand locuiesc singura intr-un campus verde si pasnic si stiu ca o parte din familia mea e in UK – tara unde se practica un experiment pe oameni -, iar cealalta parte urmeaza in curand sa zboare spre Romania… de parca asta mai e o lume unde sa zbori linistit undeva? Dar am pe masa un caiet cu programul acestei saptamani: trezire, stretching, citit, pregatit lectii, meditatie, sport, plimbare in natura (sunt norocoasa!), zoom cu prietenii, yoga pe youtube, un film. Stiri minime despre corona; rugaciune si speranta.

Traim vremuri ciudate. Imi plac oamenii care se unesc in cele mai frumoase feluri, din izolare. Italienii si spaniolii care canta de la balcoane. Oamenii care ajuta financiar, hotelurile transformate in spitale, donatiile generoase de ventilatoare. Imi plac cifrele care arata ca s-a redus poluarea, chiar si in China.

Acum cateva saptamani mi-am luat o perdea opaca la geam, pentru ca administratia campusul mi-a instalat un felinar care nu ma lasa sa dorm. Cu perdeaua opaca acum aveam alta problema: dormeam de nu aveam chef sa ma trezesc dimineata. De cateva saptamani visez asa:

• sa nu mai trebuiasca sa ma trezesc dimineata devreme; sa ma bucur de somnul linistit in barlogul meu intunecat!
• sa nu mai trebuiasca sa merg zilnic la scoala – sa am cateva zile in care sa-mi trag sufletul, sa citesc, sa corectez, sa planific.
• sa nu mai trebuiasca sa alerg ca dementa prin avioane in fiecare vacanta. Sa am o vacanta in care sa fiu obligata – repet sa fiu obligata – sa nu fac nimic.
• sa am timp sa imi fac curat in dulapuri si sertare, ca in fiecare primavara.
• sa am timp sa citesc fara sa ma simt vinovata.
• sa fac sport de acasa, zilnic.
• sa nu mai trebuiasca sa port sutien tot timpul :-)))

Epidemie, pandemie, stam in casa, ne distantam, ne protejam unii pe altii. Dar zau ca as fi nerecunoscatoare sa nu zic macar un pic mersi ca am timp sa-mi trag sufletul, dorm dupa pofta inimii si n-am mai pus sutien pe mine de vineri!!!

Vacanta de virus

De azi intram in vacanta fortata cauzata de epidemia de coronavirus. Oficial, in Turcia s-a inregistrat doar un singur caz, un pacient care este – se pare – izolat si a carui familie a fost testata si izolata. Nu stim in ce oras este acest pacient. Guvernul turc a luat masuri foarte prompte inca din ziua cand a fost anuntat primul caz:

• s-au dezinfectat toate mijloacele de transport, statiile de autobuz si de metrou si garile.
• in spatiile publice s-au instalat dispensere de dezinfectant de maini, care chiar au dezinfectant in ele.
• s-au facut anunturi de bun simt la TV despre masuri de prevenire, apa si sapun, vitamina C, legume si fructe – fara panica, fara dramatisme, totul pe un ton practic.
• retorica triumfalista a intrat in actiune, ni s-a spus ca sistemul medical turc e mai puternic decat virusul, am primit imagini cu oameni in costume de protectie care dezinfecteaza scoli, spitale si alte institutii.

In aceeasi seara s-a produs golirea rafturilor din magazine si obisnuita luare cu asalt a farmaciilor, care au ramas fara vitamina C, masti si dezinfectant.

Dupa doua zile s-a anuntat inchiderea scolilor. Pentru ca masura e brusca si scolile nu sunt pregatite (sau capabile) in marea lor majoritate sa sustina cursuri online, ministerul educatiei a luat masura de bun-simt de a devansa vacanta din aprilie pentru a da timp scolilor sa isi faca un plan. Asadar, elevii sunt in vacanta saptamana viitoare. Responsabilii din minister si directorii de scoli sunt la munca si pun la punct un plan de criza. Dupa aceea, revenim cu scoala online, cat o fi nevoie.

Zborurile intre Turcia si Italia, China, HK, Coreea de Sud si Iran sunt sistate. Zborurile catre alte directii sunt restrictionate sau se cere carantina de 14 zile. Ministerul cere insistent profesorilor sa nu calatoreasca in timpul saptamanii de vacanta, deoarece scopul nu este socializarea, ci izolarea. Cu toate acestea, autobuzele si avioanele locale sunt pline, pentru ca universitatile au inchis pentru trei saptamani si studentii se inghesuie sa plece acasa. Preturile la zborurile locale au crescut. Autobuzele sunt arhipline.

Pana mai iei, elevii mei de-a zecea studiau „Romeo si Julieta” mai cu chef, mai fara, pentru ca urmeaza un examen in ultima saptamana din martie. Azi am avut cea mai buna ora cu ei din tot semestrul. Am citit, am discutat, am analizat anumite cuvinte, am facut legaturi cu teme, personaje, simboluri. A fost o ora normala, dar la o intensitate anormala. Intr-o clasa de 23 de elevi, mereu ai cativa care realmente si-ar dori sa fie altundeva, sau sunt obositi, sau nu au inteles si le e rusine sa intrebe etc. Acesti elevi azi s-au activat, au intrebat, au participat. Si am gasit si cateva conexiuni intre epidemia de ciuma care-l impiedica pe Romeo sa afle de planul Julietei si lumea noastra afectata de coronavirus. Si mi-au spus ca nu-si dadusera seama in ianuarie, cand au citit piesa, ce inseamna de fapt ca un oras sa fie in carantina si mobilitatea oamenilor sa fie redusa. Si mi-au spus ca nu vor vacanta si incertitudine, vor sa fie normal totul, sa vina la scoala, sa citim „Romeo si Julieta”, sa dam examen, sa avem de-a face cu maruntisuri enervante, nu cu pandemii globale care ne sperie. Am vorbit despre spalatul pe maini, despre virusii mentali, despre stiri si cate stiri sa citim si cum sa citim critic si ce sa raspandim. Ca profesor, ajungi la un moment dat sa simti clasa: simti cine e cu tine si cine e neatent sau absent si dupa o vreme incepi sa simti si de ce unii sunt cu tine si altii nu. Sunt foarte rare orele cand simti, cum am simtit eu azi, nu ca toti elevii sunt cu tine, dar ca se agata de tine si se agata de Shakespeare ca de un loc de normalitate. Cand s-a sunat nu voiau sa plece. Cand o sa ne mai vedem? Ce vom face pana atunci? De ce nu ne putem imbratisa, cum am fi facut in mod normal daca plecam in vacanta? Le-am spus ca eu nu plec nicaieri, sunt la un click distanta de fiecare dintre ei si tinem legatura prin google classroom si, poate, prin zoom.

Pandemia ne testeaza caracterul, le-am zis elevilor mei ieri, cand izolasera o fetita cu alergii si o strigau „corona”. Pandemia se traverseaza cu bine agatandu-ne de doua cuvinte-cheie: compassion and compliance. Maine „corona” poti fi tu si poate fi pe bune si vei vrea compasiune, nu bullying. Maine bunicul tau va avea nevoie de un pat de spital (Allah korusun!) si vei regreta ca, cuprins de un elan tineresc si smecheresc de tip „mie nu mi se va intampla nimic”, te-ai dus sa-l vizitezi pe bunicul cand erai recent intors din Italia si fara sa fi facut carantina. Elevii mei au facut niste fete de oameni care inteleg ca exista anumite implicatii pe care initial nu le luasera in calcul. Si-au cerut iertare colegei si au inceput intrebarile: miss, ce va fi? miss, ne vom imbolnavi? miss, urma sa plec in State in aprilie, sunt asa furios ca s-ar putea sa nu ma mai duc! miss, cum s-a ajuns aici? miss, miss, miss, miss.

Incepe vacanta de virus, experimentam putina izolare, poate voi citi mai mult, poate voi scrie mai des pe blog, poate, vorba unui coleg, vom ajunge sa numaram si sa etichetam fiecare copac din campus. Facem ce e nevoie ca sa colaboram cu autoritatile in aceste momente de incertitudine; ne spalam pe maini si nu cumparam ca haplea din farmacii si supermarket. Hai sa ne vedem cu bine on the other side!

 

 

De Madrid al cielo

„Desde la cuna a Madrid/ Y de Madrid al cielo” (Luis Quiñones de Benavente)

Din leagan, in Madrid/ Si din Madrid, la cer. Viata omului, rezumata de un dramaturg al Secolului de Aur spaniol.

„De Madrid al cielo” a ajuns sa insemne si ca mai misto ca Madridul e doar… raiul. Ai ajuns la Madrid, ai ajuns in inima Spaniei, in capitala tarii, in locul de unde se da ora exacta si se propaga accentul spaniol „castizo” (pur, autentic) care e atat de propriu acestui loc. In Madrid mi se pare ca lumea e la locul ei. Desigur, sunt constienta ca sunt doar turista si sigur ca cei care traiesc aici se lovesc probabil de neajunsurile locului, dar pentru mine, ca turista, e ideal.

Sa incepem osanalele:

• strazi largi, trotuare late, marginite cu platani stufosi; terase si cafenele la tot pasul; spatii pietonale generoase; masini cu soferi rabdatori si amabili, care opresc la trecerea de pietoni cu mult inainte ca tu sa te fi hotarat daca treci sau nu (comparati cu experienta mea zilnica de „Turkish drivers never stop!”)
• magazine adorabile, un puternic curent eco-bio-vegan care inseamna produse unice (la preturi mari), materiale ne-sintetice si niste sapunuri care miros minunat! Magazinasele in sine sunt adorabile, colorate, frumos parfumate. O bucurie!
• monumente impresionante, bine pastrate, bine puse in valoare, turisti gramada care isi fac poze, istorie la tot pasul,
• cladiri bine intretinute, ca noi, fara grafitti; cladiri de epoca elegante si maiestuoase, salvate chiar cu pretul de a fi transformate in altceva, vezi magazinul H&M Gran Via, in localul unul frumos teatru!
• gradini de vara unde poti sa vezi filme intre gratis si 9 euro, filme vechi, noi, spaniole, straine, mute, muzicale, de toate felurile
• stranduri multe, curate, intrare unica 4,5 euro pe zi
• poezie in metrou si in autobuze, aer conditionat, fiecare statie de metrou personalizata cu ceva referire la ce vei gasi la suprafata (la statia Opera de ex. gasesti programul operei pe urmatoarea luna, la statia Goya pe pereti sunt expuse crochiuri de Goya etc.)
• bilet integrat pentru toate mijloacele de transport (e drept ca nu au vapor, mare lipsa!)
• Muzeul Prado – si Reina Sofia – si celelalte!
• oameni diversi, din toate tarile Americii Latine, din toate zonele Spaniei si cam de peste tot de prin lume. Madridul are un aer inclusiv, poate si fiindca e Pride Week, dar chiar zice: esti binevenit asa cum esti. Prin urmare vezi si permanent si tocuri si bocanci si tatuaje si nu se uita nimeni la tine, nu te masoara si nu te cantareste nimeni (desi te pomenesti poate tu ca ramai uneori cu gura cascata!)
• o curatenie mai mare ca in alti ani, taxiuri si uber regularizate (unele au la spate placa albastra care arata ca sunt vehicule de transport), inteleg ca totusi exista si frictiuni, dar se gasesc si solutii.

Barcelona era demult, Madridul e si el acum un oras pentru oameni si nu pentru masini. Desi am cursuri de la 8 la 4 zi de zi si sunt spre 40 de grade afara, cum scap de teme ies la plimbare prin oras. Spaniolii iau cina dupa ora 9 seara, la 11 noaptea inca se mananca si se vorbeste aprins, metroul merge pana la 1 noaptea, autobuzele de noapte merg toata noaptea.

Mi se pare un oras mai curat si mai sigur decat anul trecut. Nu lipsesc totusi romanii care spala parbrize la semafor, alti cativa dorm cu intreaga familie sub un pod, exista si unii care cersesc prin centru sau canta la acordeon, dar au inceput sa le faca concurenta venezuelenii si peruanii.

Am sentimente pentru Madrid, e orasul tineretii mele, ma leaga multe amintiri frumoase si ma bucur sa vad ca e bine ingrijit, ca e infloritor, ca e prietenos, ca e cosmopolit. Ma bucur sa vad ca se poate, chiar daca nu la Bucuresti… inca.

SanFranLA

Cand prietena mea, Alice, a aflat ca va pleca in State, imediat a sarit cu gura pe mine sa-mi iau si eu viza. Nu doar m-a batut la cap, dar m-a ajutat practic: am stat amandoua in fata calculatorului si am completat un formular care nu se incarca, nu se salva, nu se termina, trebuia luat de la inceput de mai multe ori…  Eu, cu rabdarea mea scurta, nici intr-o mie de ani nu razbeam cu acel website, dar Alice isi aprindea o tigara si zicea: asa am patit si eu, asta e site-ul, o luam de la inceput.

La ambasada m-a dus tot un prieten roman, fiindca era la mama naibii unde nu se putea ajunge decat cu taxiul, fiindca nu poti intra in cladire cu telefon mobil si nu era sa ma duc la mama naibii fara telefon, fiindca in momentele stresante din viata e bine sa te bazezi pe prieteni.

– Si de ce vrei sa pleci in America? m-a intrebat tipa de la ambasada (pe care o invidiasem cu 5 minute inainte, pentru ca vorbise PERFECT turceste cu perechea din fata mea).

– Oh, prietena mea Alice se muta in San Francisco si as vrea sa o vizitez la anul, am zis.

– Super, Christina, sper sa-ti placa America, mi-a zis si asta a fost tot.

Fast-forward juma’ de an. Alice e in Frisco si a venit momentul vizitei. Eu sunt obligata de programul de master sa-mi petrec o mare parte din vacanta de vara la Madrid, la cursuri. Ea e dornica sa vina in vacanta de vara acasa, in Europa. Eu – la scoala turca, ea  – la scoala franceza: e uimitor ca am reusit sa gasim o vacanta comuna. Nu a fost o luna, asa cum visam (luna aia cand eu inchiriam o masina si strabateam Route 66 de la un capat la altul si apoi mergeam la New York, Washington, New Orleans, Atlanta, Dallas, Portland, Seattle si in Florida), ci doar o saptamana.

– Imi pare rau, ne scrie Alice pe whatsapp cu cateva saptamani inainte sa plecam, mie si Danei, o alta prietena. Nu vom putea petrece toata saptamana la San Francisco pentru ca am o treaba la consulatul romanesc din LA. Voi va ganditi, daca vreti puteti ramane la mine acasa, dar nu va pot lasa masina, ca as vrea sa merg cu masina la LA.

– Pai ce, noi nu putem merge la LA? am strigat ca niste copii la pomul de Craciun.

Si asa s-a facut ca am mers la Los Angeles, am stat la hotel in Anaheim si Santa Monica, am vizitat Hollywood si Malibu, ne-am plimbat pe Venice Beach si am purtat sandale pentru prima data pe anul asta.

Mi-a placut in America. Am fost mereu cu gura cascata: uite un bus scolar, uite o casa cu veranda, uite asta, uite ailalta, incercand sa suprapun realitatea peste cunostintele mele din filme. O gramada de cultura americana pe care nu stiam ca o am s-a dovedit a-mi fi fost implantata in creier de jdemiile de filme si seriale pe care le-am vazut. Aici e asa pentru ca e asa… ah, uite, aici se face asa… ce tare e asta, exact ca in serialul cutare… Na! Eram la LA, locul unde se fac filmele. LA, care, pentru mine era = America.

Vizita la studiourile Universal mi-a placut la nebunie! Si parcul de distractii de la intrare e fain, si castelul Hogwarts, dar cel mai tare e turul studiourilor, the backlot tour, unde vezi masinile folosite in filme, padurea si dinozaurii din Jurassic Park, o gara de metrou din New York si cate si mai cate locuri in care ai locuit si tu cu imaginatia. Aia era America pe care voiam sa o vad prima, ca sa o pot apoi accepta pe cealalta, cea reala!

Decoruri de film

Bulevardul stelelor din Hollywood

Aici se organizeaza Premiile Oscar

Primul bus scolar ochit pe autostrada

De la San Francisco la LA am facut vreo 6-7 ore cu masina, oprindu-ne pe la benzinariile care rasareau dintre livezile de migdali. In benzinarii uimirea continua: wow! uite produsul asta! ce tare! uite cerealele astea! Asa am tinut-o cateva zile.

Stiati ca la benzinariile din California se vand medicamente (si la supermarket, dealtfel)?

Cand am ajuns la LA dupa o calatorie de o zi, am ramas uimita sa vad ce distanta mica strabatusem pe harta. America e foarte mare.

In LA m-am amuzat sa vad cat de prietenosi sunt oamenii. Poate fiindca era cald si soare. Poate fiindca e mai bine sa fii deschis si amabil decat ostil si furios. Cert e ca nu doar in servicii (unde erau over the top amabili si simpatici!), ci pur si simplu pe banca in parc, pe strada, stand la cafenea oamenii intra in vorba cu tine in cel mai firesc fel.

La restaurantul Benihana am fost pusi la masa cu o familie care urma sa se mute in Texas curand. Sotul si sotia sarbatoreau 15 ani de casatorie. Cei doi baieti, de 9 si 7 ani, rezolvau sudoku si cuvinte incrucisate pe o brosura furnizata de angajatii restaurantului.

– Hi guys, how are you? a inceput jovial tatal.

Uf! Ne-a vazut! Logic, doar nu eram invizibili. Dar acu’ nu mai putem vorbi romaneste, trebuie sa vorbim engleza.

Asa sunt eu, neprietenoasa.

In cinci minute eram la:

– Romania, cool! I’m afraid I don’t follow the news from that side of the world as much as I should. I bet Nadia Comaneci must be retired by now.

La sfarsitul mesei ne salutam ca niste buni prieteni. Copiii au fugit dupa Dana s-o imbratiseze.

– Say hi to your daughter too, au zis ei, simpatici. Dana le spusese ca fetita ei e cam de varsta lor.

 

Cand am ajuns inapoi la San Francisco am constatat ca oamenii erau la fel de prietenosi si acolo. Am reusit sa ma tin de promisiunea facuta acum trei ani si am revazut-o pe Carrie. Cei trei ani s-au topit instantaneu si parea ca ieri ne spusesem pa, in complexul Purva Venezia din Bangalore, unde eu locuiam in blocul D si ea in blocul F. I-am comunicat uimirea mea si observatiile mele despre … hmm … America. Bucatica aia pe care o vazusem si traisem eu in patru zile.

Stateam la o masa intr-un restaurant mexican („Trebuie sa mananci tacos!”).

– Adevarul e ca n-am mai fost la LA de vreo zece ani, zicea Carrie. Cred ca s-a schimbat.

Atunci, parca pentru a ne intari spusele, domnul de la masa de alaturi zice:

– O, da, s-a schimbat mult.

Si apoi el si Carrie se lanseaza intr-o conversatie despre zona cutare, padurea cutare, dealul cutare. Apoi domnul ne recomanda o expozitie si o cafenea, ne luam ramas bun, plecam.

– Da, vezi, ai dreptate, reflecteaza Carrie pe drum. Chiar asa e la noi: interactionam ca si cand ne-am cunoaste, chiar daca nu ne-am vazut niciodata. Nu-mi aduc aminte sa fi fost vreodata altfel.

Celebrele case victoriene din San Francisco

Funicular pe strazile foarte inclinate

S-a terminat repede calatoria in America, iar jet lag-ul de dupa a durat cinci zile. In San Francisco am facut cel mai haios tur cu autobuzul din viata mea. In Santa Monica mi-a iesit in cale din senin statuia zeului Ganesha si m-am bucurat. Venice Beach mi-a amintit de Goa si de vara. De fapt acolo era vara, cu toate cele 28 de grade.

Supermarketurile sunt imense. Librariile sunt infinite. Portiile de mancare, cum mi se spusese, sunt mari. Am vazut primele manechine grase intr-un magazin. Carucioarele de la supermarket au pe roti o substanta care interactioneaza cu spatiul de parcare ca sa invarta rotile. Rotile se blocheaza cand le scoti din zona de parcare, ceea ce le face inutile pentru hoti si vagabonzi. Am vazut in suburbiile San Francisco-ului niste slums ca in Mumbai. Am vazut livezi de migdali si steagul american fluturand in curtile oamenilor.

Am fost in America pentru prima oara si ma mai duc.

 

Ziua limbii materne

„Miss, what is your mother tongue?”
„Romanian.”
„Can you say something in Romanian?”
„Da, normal ca pot. Numai ca tu nu vei intelege nimic si te vei simti pierdut si frustrat, asa cum ma simt eu uneori cand voi vorbiti toti in turca.”
„Wow! I mean… was that Romanian? Because it didn’t sound like a language. I mean… I didn’t understand a single word.”
„Do you know any Romanian words?”
„I know you guys say „da” for „yes”. Could you say „da”?”
„Da.”
„Now it sounds like you’re speaking Romanian!”
#worldmothertongueday

Munca sau familia

Clasa a opta invata meseriile in spaniola si, in general, vorbim despre munca, job, ce vor sa faca in viata, ce inseamna un program de lucru, work-life balance, cum ne alegem o profesie, in ce masura studiile trebuie sa ne conduca spre un anume job, ce inseamna salariat, ce inseamna antreprenor, cu ce se ocupa parintii lor si cat timp le ia asta etc. Azi am vazut un filmulet cu interviuri cu diversi angajati, ceva foarte simplu, la nivelul lor de incepatori, dar care a dus la niste discutii interesante.

In film, un fotograf, un chelner si un jurnalist (toti barbati!) povesteau despre meseria lor. Calatoresc mult si asta imi place, zicea jurnalistul. Stau mult in picioare si muncesc 12 ore pe zi, iar plata nu e cine stie ce, zicea chelnerul. Dar am doi copii si o rata la banca si trebuie sa castig bani. Fotograful spunea ca, in general, e un tip timid, dar prin prisma meseriei a invatat sa relationeze cu oamenii si si-a deschis un studio foto.

– Cat de mult ii place chelnerului meseria lui? am intrebat.
– Nu-i place, dar ce sa faca? Are nevoie de bani sa-si intretina familia.
– Da, oamenii muncesc doar pentru bani! a oftat un baiat, care ne spusese ca isi vede tatal foarte rar, fiindca e mereu plecat in calatorii.
– Atunci sa eliminam banii de pe pamant, am zis eu. Sa facem o lume fara bani. Atunci nu mai are rost sa muncim.
– Dar ce, fotograful e mai fericit? El e timid, dar trebuie sa-si atraga clientii. Sigur ar prefera sa lase pe cineva mai extrovertit sa faca partea asta, dar nu-si permite sa plateasca un angajat.
– De ce trebuie sa muncim? am intrebat. Voi abia asteptati sa terminati scoala, ca sa fiti mari si sa munciti. Dar nu e tot o constrangere?
– Schimbi o rutina pe alta…
– Pai nu?
– Cand muncesti poti sa-ti alegi cariera, sa faci ce-ti place. Dar la scoala nu iti poti alege materiile, de aceea uneori faci si ce nu-ti place.
– Dar daca faci ce-ti place si nu castigi destui bani si mai trebuie sa faci si ce nu-ti place?
– Iar revenim la bani.
– Chiar nu-i putem elimina de pe pamant, cum a zis Señorita, pentru ca nu e posibil.
– Deci muncim pentru bani, dar e bine sa ne alegem un job care ne place.
– Deci muncim pentru bani si sens, misiune, sentimentul ca aducem un folos in aceasta lume oferindu-i talentele noastre, am spus.
– Asta suna frumos.

– Ce mai important, munca sau familia?
– Familia!
– Daca familia ar fi mai importanta, atunci tata ar sta mai mult acasa.
– Deci cei mai importanti sunt banii! Banii pentru a cumpara lucruri familiei, sau pentru vacante…
– Adica sacrifici familia acum pentru binele ei de mai tarziu.
– Ce, chelnerul ala nu poate sa-si gaseasca alt job, daca tot e prost platit?
– Sau sa-si deschida restaurantul lui. Eu asa as face.
– Pai cu ce bani?
– Pai faci mancare la tine acasa si iti faci reclama pe internet si aude lumea de tine si vine si iti da bani.

 

Alta generatie! Internetul poate orice.

 

O intamplare amuzanta cu Queen si copilasi de 6 ani

Din seria „Bohemian Rhapsody”, urmatoarea intamplare adevarata s-a petrecut la noi in scoala saptamana trecuta.

Acum cateva zile o colega era de serviciu pe hol cand a auzit un pusti de la clasa pregatitoare cantand „Under pressure”. Ce tare! si-a zis. De unde stie un copil asa de mic un cantec atat de vechi? Din intamplare, la iesire a dat de tatal copilului, care-l astepta sa-l ia acasa. I-a povestit intamplarea si tatal a zis ca nu se mira deloc, pentru ca pustiul e un geniu la tobe, face percutie de un an si e fascinat de Queen pentru ca intreaga familie a vazut Bohemian Rhapsody la cinema! Si nue nici pe departe singurul din clasa, a adaugat tatal.

Super! isi zice profa. Maine ii surprind cu un „We are the champions” la prima ora. Zis si facut, copiii incantati, multi stiau sa cante refrenul. Apoi, in timp ce lucrau, l-a surprins pe micul tobosar si cu un „Under pressure”.

– Ce tare! i-am zis.

– Stai sa vezi poanta, zice colega razand. Poanta e ca de-atunci nimeni nu mai canta „The Good Morning Song” cu personaje din desene animate, cum faceam noi de obicei. Toti vor Queen!

 

In al noualea cer

E ora 4:30 si sunt la scoala de noua ore. Am optional cu sapte fete cucuiete de 11-12 ani, care vorbesc toate deodata in turceste, tipa si se bucura ca orice copil. Mi-s dragi, dar azi nu pot nici sa le vad, asa o durere de cap am. Stabilim sa vorbim pe rand, dar imediat urla, prinse de proiectele pe care le fac de a ajuta niste catei vagabonzi sa petreaca iarna intr-un adapost cald. Sunt entuziasmate. Eu simt ca-mi explodeaza creierul.

Uite cum facem, zic, hai sa punem un sef. Eu am o durere de cap si nu pot sa va ascult pe toate odata. Hai sa punem pe cineva in charge. Cine se ofera?

Lara a ridicat mana prima, deci ea e sefa. Celelalte fete nu sunt invidioase, pentru ca saptamana viitoare le vine si lor randul. Lara le organizeaza pe toate, in turceste. Trec prin lista de „to do” si bifeaza ce au facut deja. Fac planul pentru ora asta. Derin se pune pe sine la calculator, sa lucreze la prezentarea pe care o vor face in fata intregii scoli, de pe scena, in prima saptamana din ianuarie. Ceylan si Maya si-au adus culorile si vor sa coloreze; fac niste postere pentru a-si face reclama. „si cateii au suflet!” graieste un poster. „O mica donatie, o mie de zambete!” anunta altul. Ece vrea si ea sa coloreze. Defne si Deniz trebuie sa exerseze la vioara pentru piesa pe care o vor prezenta la concurs.

Lara vine la mine, cam fastacita:

Pot sa va rog ceva? Nu ma deranjeaza sa fiu sefa azi, dar nu-mi place sa fiu singura. Putem fi doua sefe?

Doamne! Imi vine sa o pup! Normal ca da.

Cele doua sefe lucreaza de zor la PPT. Cele doua violoniste exerseaza cu talent. Cele trei artiste scriu mesaje emotionante despre cateii carora le e frig in aceasta iarna. Se aud vocile lor si viorile fetelor. Brusc, imi dau seama ca nu ma mai doare capul. De fapt sunt foarte fericita. Iau telefonul si le filmez, pe rand, pentru concursul „cea mai buna echipa” din februarie. Sunt asa mandra de ele!

– Miss Christina, zice una din cele doua sefe, cred ca acum esti in al noualea cer.

– De ce crezi asta?

– Asa sunt de obicei profesorii atunci cand elevii lucreaza si nu fac galagie.

O echipa de milioane!

We will rock you

Ma spal pe maini la baie, inainte de teza de la clasa a sasea. Intra cateva fete de a sasea. Tipa, asa cum vorbesc intre ei toti copiii din vremurile astea. Mai tipa si fiindca doua sunt in toaleta si a treia le asteapta la oglinda.

– Mor! Mor de frica! Cica e foarte grea teza! striga una.
– Tu esti la germana sau la franceza?
– La franceza, dar am vorbit cu cei de la B, care au dat de dimineata. Au zis ca au facut varza, ce ma fac? Allah Allah, nu mai tin minte nimic!
– Asa au zis si de spaniola, tot cu o fata de la B am vorbit, striga una ca sa acopere zgomotul apei trase. Iese din cabina, si striga: MOR de frica!

Am observat o chestie la elevii mei de aici: au o anumita inclinatie dramatica. Nimic nu este ceea ce este, ci mereu e mult mai mult. Au o placere a exagerarii, se mira zgomotos, se sperie din nimic, folosesc cu usurinta hiperbola ca figura de stil. Si cel mai tare se accentueaza aceasta trasatura in preajma tezelor, cand „Bismillah!” (Doamne-ajuta!) e mai puternic decat toate orele petrecute cu cartea in mana.

Urmeaza sa intru la clasa a sasea D si banuiesc cam in ce trepidatie ii voi gasi. Dar am un plan.

Intru vesela, cu cea mai linistita mutra. Evident, ii gasesc in culmea isteriei, se monteaza unii pe altii si striga ca apucatii. Deschid geamul si respir adanc aerul rece. Doua fete, automat, ma imita.

– E greu examenul? intreaba una dintre ele.
– Deloc, raspund zambind. E un moment minunat de a va etala cunostintele acumulate in acest semestru. Sunt sigura ca voi fi foarte mandra de voi.
– Dar ne-au zis cei de la B ca e greu!
– Eu va cunosc foarte bine. Sunteti o clasa de elevi muncitori si constiinciosi. Am avut niste ore superbe semestrul asta. Nimic din aceasta teza nu are cum sa va ia prin surprindere.

Copiii se linistesc, ca prin farmec. Se simt destul de mandri de ei insisi acum. Ce-i drept, nu ii mint. Chiar sunt o clasa excelenta, cu care faci ore de drag. Chiar au muncit foarte mult. Chiar sunt sigura ca si-au petrecut weekendul invatand. Chiar nu are ce sa-i ia prin surprindere. Si ei percep, dincolo de cuvintele mele, sinceritatea si siguranta cu care le vorbesc.

Ca dovada, Melek spune:
– Cum sa fac sa ma linistesc? Am asa niste emotii! Simt ca am uitat tot!
– Tot ce stiu e bine ancorat in mintea mea. Sunt pregatita pentru acest examen si decisa sa arat tot ce stiu. Imi va fi usor sa ma concentrez si sa raspund corect la toate intrebarile, ii zic, in chip de voce interioara.
– Dar eu cum sa fac? miorlaie si colega ei de banca. Eu chiar am uitat tot.

Are in mana un creion cu un cap de trol.
– Ce tare! zic. Trolul a captat toate cunostintele alea pe care tu le-ai uitat. Daca te incurci la examen, trebuie doar sa-l intrebi pe trol.

Pufneste in ras.
– Bine, trolul o sa-mi sopteasca, zice conspirativ.

Intre timp am deschis calculatorul si am pornit pe youtube un cantec la care nu se asteapta. Desi e un film 13+, toti acesti copii au vazut „Bohemian Rhapsody” si in scoala e o nebunie Queen cum n-am mai vazut de cand eram eu de varsta lor! Pregatesc pe youtube „We are the champions”. Conectez proiectorul, ca sa se auda prin boxe in toata clasa. Pe tabla interactiva se afiseaza catalogul electronic, dar, in timp ce fac prezenta, din boxe rasuna:
„We are the champions, my friends.
And we’ll keep on fighting ‘til the end.
We are the champions.
We are the champions.
No time for losers
‘Cause we are the champions of the world.”

Copiii canta entuziasmati, iar cand ajungem la „of the world”, eu cant „of the Spanish exaaaaaaaaaaaaaam” si ei aproba. Le-a revenit memoria; sunt gata sa dea ochii cu foaia de hartie, ba chiar abia asteapta sa-mi arate ca „they are the champions.”

Nu-mi plac examenele, tezele care uniformizeaza si pun presiune pe copiii asa de mici. Dar cand lucrezi intr-un sistem unde n-ai de ales, e important sa abordezi aceste momente cu o atitudine de invingator. Multumesc, Freddie Mercury! Azi noi am fost „the champions of the Spanish exam!”

Ciudatenii

Dinte

Vis ingrozitor azi-noapte: m-am trezit brusc cu o durere ascutita intr-unul dintre dintii din fata. Ah, sentimentul ala cand te uiti la ceas si e 4 dimineata si pe tine te doare ceva si nu vrei sa te doara nimic, pentru ca trebuie sa dormi, pentru ca la 6 suna ceasul sa pleci la scoala.

De ce, de unde? Nu am facut nimic, nu m-am lovit, dintele e sanatos. Si vreau sa dorm! Sa ma duc sa ma uit in oglinda de ce ma doare? Am pipait nitel: nu are carie, nu m-a mai durut niciodata. Sa ma scol? Poate sa ma spal pe dinti? Dar nu vreau sa ma scol! Lasa ca-l vad maine dimineata. Dar nu voi mai putea musca poate?! Nu voi putea manca un mar! Lasa ca vad maine dimineata.

Cand m-am trezit: fusese doar un vis. Nu ma durea nimic. Dintele, pe care azi l-am pipait obsesiv, nu are nicio problema. Facebook memory scrie: azi e un an de la izbucnirea ingrozitoarei dureri de masea – „maseaua cu ac” de anul trecut.

Memoria corpului?

Eu

E 7 jumate si imi fac intrarea in cantina scolii, somnoroasa si adormita. Ma mir ca reusesc sa mai si salut in turca, in starea de somn in care sunt. E iarna si e intuneric afara inca si in cantina miroase a ciorba de linte si arunc repede o privire sa vad ce mancam si mancam chiar ciorba de linte, ou fiert si branza si legume si ceai. Imi iau farfurie, tacamuri. La care masa sa ma asez? Mereu ma asez la aceeasi masa, „masa strainilor”, unde se vorbeste in engleza si-n spaniola, dar uneori e plin, asa ca ma asez la o masa unde se vorbeste in turca. Oricum, de ce ma agit, la cum dorm pe mine oricum nu aduc nicio contributie la conversatie, indiferent in ce limba.

Dar da, trebuie sa ma asez undeva. Si dorm pe mine. Arunc o privire la masa „strainilor” si, brusc, ma trezesc. Pentru ca ma vad la masa. Eu stau deja la masa si mananc! Eu stau la masa si mananc, dar eu stau la coada cu o farfurie in mana sa-mi iau mancare. Una dintre noi nu e reala, zic si, sure enough, cea de la masa nu sunt eu, ci e colega mea Carmelle de la scoala primara, care e filipineza si nici macar nu seamana cu mine. Carmelle nu vine des la micul dejun, de aceea nu sunt obisnuita sa o vad acolo, dar ce trebuie sa se fi intamplat in capul meu ca sa mi se para ca sunt eu?!

In fine, astea sunt ciudateniile zilei de azi.

Biserici ortodoxe din Istanbul

In acest weekend Alina ne-a dus intr-un tur al catorva biserici ortodoxe din Istanbul.

Am inceput excursia in Hasköy, la biserica romaneasca. O cladire imprejmuita de un zid mare. N-as fi stiut sa ajung acolo, daca nu era Alina. Dar in biserica romaneasca se vorbea romaneste, in jur era o gradina in care cresteau rodii si struguri si pastea un card de gaste, iar in spate se gaseau si niste morminte din vremuri stravechi. Un loc care mi-a amintit de ashramul lui Sri Ramana Maharishi, din India: vegetatie semi-salbatica, un mormant zis sfant (aici, al Sfintei Arghira), o atmosfera de pace. Am aprins o lumanare si imediat ma pomenesc apucata de brat:

– Dar ce devreme ai venit, draga!

O doamna cu parul cret si roscat, cu basma pe cap. In biserica romaneasca scrie la intrare ca femeia trebuie sa poarte basma, conform traditiei. Pe mine m-au primit si fara.

Doamna se fastaceste cand ma intorc cu fata.

– Vai, scuzati-ma, semanati foarte bine cu o prietena de-a mea. Stiti, o astept sa vina. Dar dumneavoastra de unde sunteti, ca nu v-am mai vazut pe aici?

In biserica romaneasca nu e usor sa treci neobservat.

De la Hasköy trecem cu un vaporas la Ayvansaray si intram aproape numaidecat in biserica Maicii Domnului Vlaherne, adica biserica valahilor din vechiul Constantinopole. Aici e si un izvor cu apa sfintita. Un baiat umple sarguincios, de la robinet, sticlute mici si albe de plastic. Alina ne spune povestea crestinilor prigoniti, carora in acest loc li s-a aratat Fecioara Maria, care a lasat acoperamantul ei sa cada peste grupul de crestini, salvandu-le viata. Chiar langa noi e un grup de turci musulmani, care asculta aceeasi poveste, povestita de ghida lor in turceste.

Acoperamantul Maicii Domnului a ramas in acea biserica multi ani, biserica a ars… secolele sunt lungi si multe se pot intampla. Dar izvorul a continuat sa dea apa sfintita, numele de Vlaherne s-a pastrat, pelerinii au continuat sa vina.

Dupa o consultare amanuntita cu Google Maps, Trafi si alte aplicatii, intre metrobus, autobuz si picioare alegem un taxi. Soferul nu stie unde este biserica Balıklı Meryem Ana (Fecioara Maria cu Pesti?! ma mir, apoi decid ca Balıklı poate fi numele cartierului) si ne tot zice ceva de un cimitir. Pun google maps si il ghidez in turca mea destul de fluenta cand vine vorba de a ma descurca prin marele oras. Cand ajungem, e chiar locul de care ne spusese el, langa cimitirul armenesc. Nu stia ca acolo e o „kilise” (biserica). Ne lasa in fata cimitirului, unde crede el ca vrem sa mergem.

Dar noi vrem de fapt sa vedem manastirea greceasca a Fecioarei cu Pesti, zisa si Izvorul Tamaduirii, adica locul de unde provine numele acestei sarbatori crestin-ortodoxe. E un loc magic, de o frumusete uluitoare, extrem de curat. In nebunia orasului, e o oaza de pace si de frumos. In curte s-au pastrat monumente funerare din diverse locuri si in spatele bisericii e un cimitir in care sunt ingropati patriarhii ortodocsi ai Constantinopolelui. Mormintele sunt somptuoase, dupa moda cimitirelor medievale otomane. Incercam sa intram in biserica, dar usa este incuiata, asa ca ne multumim sa facem poze pe gaura cheii. Atunci apare un barbat simpatic care imi spune in turca ca el are cheia. In broasca este acum o imensa cheie de metal, iar barbatul imi spune, zambind, sa-i fac poza (ii fac) si sa descui.

Biserica este sora geamana a templului grecesc de pe bulevardul Pache Protopopescu din Bucuresti. Pe ferestre intra raze de lumina; icoanele de pe altar sunt ferecate in argint si totul e absolut frumos si impresionant. Dupa noi intra iar un grup de turisti, la fel de uimiti de frumusetea cladirii ca si noi.

Coboram apoi cele 27 de trepte pana la Izvorul Tamaduirii. Legenda vorbeste despre un rege, Leon al Constantinopolelui, care haladuind prin padurile ce imprejmuiau orasul a dat peste un cersetor orb care i-a cerut apa. O noua aparitie a Fecioarei Maria (atasata, se vede, de zona asta a orasului) i-a indicat locul unde se gasea apa, dar si faptul ca apa acestui izvor il va face pe acel orb sa vada din nou. Din anul 300 cand s-au intamplat aceste fapte si pana acum, izvorul continua sa curga, iar pelerinii sa-l viziteze, sperand in miracole. Deasupra lui s-au construit si prabusit cateva biserici. Acum este o manastire greceasca, care dainuie de la jumatea veacului al 19-lea. In apa izvorului inoata, zice-se, si cativa pesti. Eu nu i-am vazut, dar de aici vine numele bisericii: Maica Domnului cu Pesti. Pestele, se stie, e simbolul lui Iisus.

Plec de la Izvorul Tamaduirii fericita. Mi-a placut enorm acel loc, unde sigur ma voi intoarce. M-a impresionat frumusetea arhitecturii, lumina care se revarsa in interiorul bisericii prin geamurile inalte, linistea din jur, bunatatea oamenilor, clipocitul izvorului. Cine mai stie? E unul din acele locuri unde totul e perfect, sau, cel putin, eu asa l-am perceput. E drept ca pentru mine orice loc care are statui vechi de piatra e perfect.

In statie la autobuz, Alina ne arata o alta biserica ortodoxa: cea bulgara. Povestea ei – probabil o legenda – e simpatica. Biserica e construita din fier si a fost adusa intreaga cu vaporul din Viena. Astfel de biserici se trimiteau in diverse locuri ale lumii in scopul raspandirii crestinismului. Au ajuns biserici de fier prin America de Sud si Filipine, dar biserica bulgara din Istanbul e una din putinele care s-a pastrat. Legenda spune ca bulgarii au comandat-o la Viena cu mult inainte de a cere sultanului avizul pentru a-si construi o biserica. Avizul a venit, dar, smecher, sultanul spunea: se aproba, dar numai daca biserica se va construi in trei zile! Ceea ce nu stia el, era ca biserica deja era pe drum. In trei zile vaporul a acostat, a fost descarcata, montata, sfintita. Sultanul a fost batut cu propriile arme.

In dupa amiaza de octombrie care pare o zi de mai, avem timp sa vedem si Muzeul Chora, sau Biserica Mantuitorului, construita in secolul 4 de imparatul Constantin. Alina nu a glumit cand ne-a promis un pelerinaj. Aceasta biserica romanica, odinioara centrul unei mari manastiri bizantine, a fost salvata – ca si Sfanta Sofia – de faptul ca sultanul Baiazid II a transformat-o intr-o moschee. Minaretul se vede si astazi, dar se pot vedea si minunatele mozaicuri si fresce bizantine.

Pornim spre casa prin cartierele Fatih, Fener si Balat. Mai e doar o zi pana la 29 octombrie, Ziua Republicii si ziua nationala a Turciei. Republica turca implineste 95 de ani si pe toate strazile si la toate geamurile atarna steaguri portrete ale lui Mustafa Kemal Atatürk, parintele Turciei moderne. In Balat, ca intotdeauna, lumea sta la cafenele, iar din dughenele anticarilor se striga la licitatie produse:

– …. farfurie din ceramica de Iznik, originala, model cu lalele. 75… hai sa vedem… a zis cineva 80? Da! 80 de lire. Auzim cumva 85?

E o zi frumoasa de toamna, ca o zi de primavara. Pe-aici se ducea candva la scoala si domnitorul Dimitrie Cantemir. Unul din lucrurile care ma fascineaza la acest oras este vechimea lui. E un oras care spune: totul trece, totul se transforma, totul se strica, totul se distruge. Dar ceea ce e facut sa dainuie, intr-un fel sau altul, va dainui. Pana la urma, daca Alina, Aura si cu mine am fi umblat sa vizitam Biserica Mantuitorului nu pe 28 octombrie 2018, ci pe 28 octombrie 1219, nimeni n-ar fi avut habar sa ne spune unde e, intr-atat era de uitata si de ruinata. Dar iata ca intr-o tara musulmana aceste monumente crestine sunt pastrate, ingrijite si recuperate.

Ziua nationala a umplut strazile de steaguri

Prin gaura cheii privesc biserica Izvorul Tamaduirii

Manastirea Izvorul Tamaduirii

Biserica romaneasca din Istanbul

Biserica Vlaherne

Casa lui Dimitrie Cantemir

Liceul Rum Lisesi unde a invatat Cantemir

 

 

Istanbul

Intotdeauna e foarte frumos :)

Scoala

Incepe iarasi scoala, vine toamna, o luam de la capat.

E interesanta ciclicitatea anilor scolari si felul simpatic in care noi, profesorii, traim doi ani in fiecare an. „Anul trecut am avut a sasea A, anul asta am a sasea B,” zic, si anul trecut era in iunie, iar anul asta e in septembrie… adica au trecut doar cateva luni. „Cum? Anul asta esti blonda?” se mira o colega la vederea suvitelor mele esuate si anul asta incepe acum, in luna a opta a lui 2018.

Anul asta inca e nou si plin de promisiuni. Anul asta Turcia trece printr-o criza a lirei si dolarul a crescut enorm, la fel si toate preturile. Anul asta inca nu mi-am cunoscut elevii, anul asta il incep cu 39 si il termin cu 40 de ani, anul asta ma decid daca ma voi intoarce sau nu in Romania de la anul, anul asta termin masteratul in educatie care-mi place mult, anul asta am de gand sa calatoresc si in alte parti in afara de patria mea, unde mi-am petrecut toate vacantele de anul trecut. Mult mi-as dori sa mai ajung in India, de care mi-e extrem de dor.

Copiii au venit azi la scoala, curiosi sa afle ce profi vor avea incepand de saptamana viitoare. Noi ne pregatim lectiile, clasele, sufletele, ca sa fim din nou profesori dupa ce toata vara am fost doar turisti, studenti sau parinti (in cazul meu, o foarte fericita matusica!).

Atmosfera de inceput de an scolar e mereu pozitiva si, dealtfel, acesta e cel mai bun moment sa prinzi copiii odihniti si receptivi si sa-i obisnuiesti cu anumite ritualuri care sa-i ajute sa invete si sa se dezvolte frumos in anul scolar care urmeaza.

Iata ca elevii care erau intr-a sasea cand am venit eu la Istanbul sunt acum a opta, chiar daca noi, profii, tot tineri si frumosi am ramas!

In vara asta mi s-a intamplat o chestie simpatica in Bucuresti. Eram in vizita la o firma de PR, care-si are sediul intr-o casa de epoca, foarte frumos renovata. Admiram mobilierul confortabil („flexible seating”) si camerele luminoase si scara monumentala de marmura si, brusc, in timp ce rasfoiam o revista pe canapea, m-am intrebat: „Oare cum o fi locul asta cand e plin de copii?” Fireste ca locul acela nu era o scoala, ci un loc de munca/joaca exclusiv pentru adulti. Iata un concept de care, se pare, m-am dezobisnuit.

Sa avem un an bun!

 

Madrid

Luna asta muncesc si ma distrez la Madrid, unde fac un master in managementul educatiei cu o universitate americana. Avem un grup de studenti foarte simpatic, 14 oameni intre 30-50 de ani, unii deja directori, altii dorindu-si sa fie, fiecare din alta tara, multi deja foarte internationali (avem reprezentate Doha, Dubai, Columbia, Mauritania, Sierra Leone, Anglia, USA, Cehia, Romania, Norvegia, Portugalia, Japonia, China, Noua Zeelanda).

Am avut o prima saptamana excelenta, cu o profa fabuloasa, actuala directoare generala a unei scoli excelente din Singapore. Nu stiu cum e ca directoare, dar ca profa a fost modelul meu ideal: punctuala, serioasa, structurata si concentrata. Nu am pierdut niciun minut cu ea: orele incepeau la timp, la fel si pauzele. Avea mereu o activitate, dar si o discutie despre ce am invatat din activitatea respectiva. Ne-a repetat ca un lider trebuie sa fie organizat, ca nu exista lideri innascuti care sa faca treaba buna daca sunt dezordonati. Evident, disciplina conta foarte mult pentru ea, dar nu am avut niciodata impresia ca, furata de forma, acorda prea putina atentie fondului. Dimpotriva, am avut mult de invatat din experienta ei si a fost foarte generoasa cu povestile, mereu „sterilizate”, fiindca nu conteaza cine, ci ce s-a intamplat si cum s-a rezolvat situatia si ce invataturi tragem din asta.

Citim o multime de carti, nu doar despre educatie, ci despre leadership, inovatie si legislatie in domeniul protectiei copilului si sunt fericita ca am Kindle si ca imi descarc cartile in doi timpi si trei miscari, ca ma costa mult mai putin decat varianta tiparita, ca nu am avut nevoie sa car la Madrid o valiza de carti.

Invatam despre cum sa fim lideri mai buni, profesori mai atenti la nevoile elevului, cetateni mai implicati in lumea in care traim.

Intotdeauna constat ca e adevarat ce zice Joseph Ritco in cartea lui despre liderul transformator pe care am citit-o semestrul trecut, tot la acest master. El zice asa: nimeni nu se face prof doar pentru bani, oricat de bune ar fi conditiile in care lucreaza. Oricine ajunge sa stea mai mult de 2-3 ani in domeniul educatiei are o chemare pentru asta, adica, la fel ca personalul din domeniul Sanatatii, e un om cu mai multa dragoste pentru ceilalti oameni. Sincer, de cate ori ajung in contexte gen curs de formare cu alti profi in sala, imi dau seama ca suntem niste oameni care ne iubim meseria si asta ma face foarte mandra.

Ultima oara am fost la Madrid in 2011 si de atunci am trait 4 ani in India si doi in Turcia si am vazut multe alte orase care mi-au redefinit conceptul de oras si de cetatean,

Madridul e un oras pentru oameni, un oras cu un branding de oras foarte limpede, care incurajeaza la tot pasul notiunea de a fi „bun cetatean”, de la sistemele de reciclare, pana la traversarea prin locuri permise, regulile de comportament in metrou etc.

Nu mai am chestia aia cu „la ei se poate si la noi de ce nu” pentru ca nu asa merg lucrurile. Nu invinovatind si – pasiv-agresiv – „batand saua sa priceapa iapa” schimbi ceva in comportamentul unui neam. La noi se poate la fel ca si la ei, dar ne lipsesc liderii care sa ne traseze liniile astea. Cand liderii nostri vor fi, la fel ca profesorii, niste oameni care nu sunt acolo pentru avere, ci dintr-o dorinta sincera de a sluji alti oameni, atunci se va putea si la noi. Si vor avea si avere, si conditii bune in care sa si-o etaleze. E cam de kko sa fii ostentativ bogat intr-o tara care-si sufla nasul in maneca si se sterge pe poale.

Nostalgii la sfarsit de an scolar

„Señorita, e Haziran, cine mai are chef de scoala?” mi-a zis acum doua saptamani elevul meu de la a cincea F, Alp(ito). Dragi mi-au fost acesti copii de a cincea de anul asta, dar la anul nu am mai vrut a cincea, am vrut a opta, vreau sa-mi fie greu, pentru ca anul trecut imi fusese greu cu a cincea si voiam sa imi dovedesc ca a fost grupul ala dificil, nu ca eu nu pot!

Cu a cincea de anul asta mi-am dovedit ca pot. Toata spaniola pe care o stiu copiii astia, o stiu de la mine! Si mai stiu sa fie curajosi, sa respecte invatatura si parerile altora, sa isi astepte randul, sa dialogheze constructiv, sa dea feedback pozitiv, sa cante in spaniola, sa lucreze in echipe mixte cu toata lumea, sa invete pentru ei, nu pentru note.

La ultima ora, azi, am primit asa niste imbratisari dragastoase, ca m-am emotionat, chiar si de la baietelul cel mai introvertit din clasa.  Erau asa de scumpi!

O sa se faca mari, o sa fie absolventi, o sa… o sa… Pot sa inteleg ce frumos e sa stai ani de zile in aceeasi scoala pentru ei, ca sa ii vezi cum cresc, cum se schimba, cat de frumosi se fac, dar e drept ca oriunde m-as duce sa predau ma voi indragosti pe data de copiii aceia si asta e frumos si trist la profesia de profesor.

Anul acesta au absolvit elevii mei din India, cei cu care am facut Personal Project inainte sa plec: un grup mixt de elevi din Corea de Sud, India, UK, Olanda, Franta, Dubai, Australia, Israel, care atunci terminau clasa a zecea. Un grup fain, mai ales ca veneau din niste lupte interne aprige, din probleme de bullying, din probleme de adaptare la India cea diversa, din suferinte de despartire de prieteni, dor de casa, necunoasterea limbii engleze etc.

Mi-amintesc de unul dintre baietii care azi a absolvit liceul, prabusit pe jos prin clasa a opta,in crize similare cu epilepsia,  jelind in felul lui personal moartea neasteptata a tatalui sau. Aceste crize ajunsesera zilnice, mereu la scoala, niciodata acasa, uneori de mai multe ori pe zi. Si il vad acum, student la Psihologie, un baiat frumos, inalt, invingator. Uneori nici un stii daca ai contribuit cu ceva – e un miracol de fiecare data cum se transforma acesti copii in adolescenti si apoi in tineri adulti cu voce si curaj… o vreme ii observi, ii sprijini, depind de tine, te iubesc, te imbratiseaza, apoi, brusc, s-au desprins si canta mai dulce, alearga mai repede, ajung mai departe, zboara mai sus decat tine!

Si esti asa mandru, fiindca prin ei alergi si tu, zbori si tu, canti si tu.

Si-atunci cum sa nu-mi aduc aminte de naparstocul de Aditya, atunci in clasa I (acum intr-a saptea!), care m-a intrebat cu seriozitate:

– Señorita, la anul veti preda tot la clasa I?

– Da, Aditya.

– Si le veti preda ce ne-ati predat si noua?

– Sigur.

– Stiti ce cred eu? Ca noi la anul vom invata lucruri noi, dar dumneavoastra tot chestiile astea vechi o sa le repetati!

Dragul de el! Bine ca fiecare generatie e diferita, bine ca ne putem uneori alege clasele si nivelul, bine ca ramanem noi in clasa I etern, ca ei sa poata creste si invata lucruri noi in fiecare an.

Povestea vietii mele

Vine o fetita la profa de turca. O eleva de-a ei. De fapt voia sa intrebe cu cine face repetitii pentru un concurs de talente pe care-l avem luna viitoare si fericita castigatoare eram eu.

Vorbim, ne intelegem, fetita imi multumeste, pleaca. E imbracata adorabil intr-o fusta lunga de jerseu si o bluza albastra, cam ca o doamna in miniatura.

– Ce scumpa e! exclam in urma ei.

– Ba bine ca nu,  bombane profa de turca. E o smechera si o intriganta.

*

In hol, astept sa mi se faca cafeaua si vorbesc mai mult prin semne cu o colega din alt departament, care se mira ce bine am invatat turca. Zambim, ne agitam, ne intelegem. Cafeaua ei e gata, ii urez o dupa-amiaza placuta, pleaca.

In birou, nici doua zile dupa aceea, vine vorba de aceasta colega. Mi se spune ca e o nesuferita, ca e paracioasa, ca e prefacuta, ca n-o suporta nimeni. Ma mir in sinea mea, pentru ca e mereu inconjurata de oameni, nu pare deloc sa n-o suporte nimeni, ba dimpotriva.

– Mie mi s-a parut simpatica alaltaieri la cafea, zic. Plus ca mereu zambeste, ne salutam…

– Stai departe de ea; e o scorpie!

Scorpia continua sa-mi zambeasca, sa ma salute, sa ceara doua cafele cand ma vede ca vin.

*

O fetita cu doua codite lungi si subtiri plange pe hol. O intreb daca o pot ajuta cu ceva, vorbim, se linisteste, imi multumeste, pleaca la ora. Nu am mai vazut-o in viata mea.

– De ce plangea prefacuta aia? intreaba o colega care m-a vazut vorbind cu ea.

– O stii? Eu nu o stiu. Era speriata ca a gresit la un examen, dar de fapt nu gresise.

– Ce sa spun! Ii pasa si ei de examen ca mie de balet. E o falsa si o uracioasa. Se poarta foarte urat cu ceilalti copii. Nimeni n-o suporta.

Fetita cu codite ma saluta cand ma vede. Intr-o zi era bucuroasa de ceva si m-a imbratisat. Nu e eleva mea si abia daca ii stiu numele.

*

– Povestea vietii tale, Christina, imi zice o prietena. Tu esti foarte naiva si ti se pare ca toata lumea e buna si frumoasa, dar nu e asa. Trebuie sa intelegi ca oamenii sunt si falsi, si rai, si nemernici.

Ce trist.

Efes, Didim, Milet

Am fost cu copiii in excursie in aceste locuri care conserva ruine vechi de mii de ani. Am stat 7 ore la dus si 7 la intors intr-un autocar al firmei Setur, cu 40 de copii incredibil de cuminti, care au ascultat muzica, au jucat carti, au povestit si au facut concurs de talente la microfon (si erau foarte talentati!!). Am descins la basilica Sf. Ioan din Selçuk pe o caldura de aproape 30 de grade, desi statea sa se insereze.

Biserica asta, construita de imparatul Iustinian in secolul VI dupa Christos, a fost o constructie, se pare, foarte mare si frumoasa, ridicata pe locul unei foste capele din secolul al doilea, care marca locul unde a fost inmormantat apostolul Ioan, autor al Evangheliei dupa Ioan. Dealtfel ni se spune ca bucati din evanghelia lui au fost scrise chiar acolo, la Selçuk, unde, pe un alt deal, e si casa Fecioarei Maria, incredintata in grija lui Ioan de Mantuitorul rastignit pe cruce.

Fiecare religie are povestile ei si le credem de mii de ani si de mii de ani ele ne influenteaza viata, in bine sau in rau, facandu-ne mai buni si mai toleranti, sau – dimpotriva – inchisi la minte, intoleranti si critici.

La biserica Sf. Ioan, elevii mei musulmani au auzit povesti despre Dumnezeul Bibliei, despre Fiul Sau, despre evanghelii, apostoli si fecioare insarcinate cu prunci divini. Au auzit povesti despre pelerinaje, minuni, credinta, apostoli si sfinti.

La moscheea Isa Bey de alaturi, a fost randul meu sa invat de la ei despre Coran, rugaciunile namaz, detaliile de constructiei ale moscheii, cum se tin palmele la rugaciune si ce cuvinte se spun, despre spalarea rituala si alte forme de manifestare ale credintei islamice.

Biserica si mormantul evanghelistului Ioan

Biserica Sf Ioan

Biserica Sf Ioan

Intrarea in moscheea Isa Bey

Moscheea Isa Bey din Selçuk

La Efes, a doua zi, recunosteam locurile prin care trecusem cu un an inainte, dar acum am pornit invers: de la intrarea de sus spre cea de jos. Copiilor le-a placut mai mult sa se joace cu pisicile tolanite pe coloanele de marmura decat sa asculte explicatiile ghidei. Eu le-as fi ascultat, dar cine sa inteleaga atatea cuvinte in turceste? De aceea m-am bucurat ca in urma noastra venea un grup de indieni, cu ghid care vorbea in engleza. Asa am aflat povestea basoreliefului zeitei Nike, care nu stia ca va deveni un brand global, dar si cum statuile au fost castrate intr-o epoca mai pudica.

Am ajuns si la Didim, unde nu mai fusesem. Ruinele templului lui Apollo se spune ca atrag mii si mii de vizitatori, dar cand am ajuns noi acolo era doar un sat somnoros, ascuns la umbra. Soarele ardea ingrozitor. Sub fiecare umbrar sau bolta de vita de vie se ascundea care un batranel care sforaia usor cu ziarul pe fata, care un vanzator de la chioscul din colt, de unde copiii nu au avut voie sa-si cumpere decat apa, care un negustor de la taverna acoperita cu iasomie, care-a sarit in picioare fericit la vederea grupului de peste 100 de copii numai ca sa ofteze dezamagit cand si-a dat seama ca nu ii vom face vanzare.

La Didim a fost un templu reconstruit pe vremea lui Alexandru Macedon, din care au ramas in picioare doua coloane si multe, multe, blocuri de marmura raspandite pe o suprafata mare. Era si oracol – Didyma, al doilea cel mai faimos oracol dupa Delphi; un loc unde oamenii veneau sa-si afle soarta, daca nu cumva sa si-o creeze. Acum este un sit arheologic unde te impresioneaza imensitatea coloanelor care s-au pastrat si a constructiei in sine – cat ti-o poti imagina. Considerand ca oamenii nu au devenit din giganti, pitici in zilele noastre, ci ne-am pastrat cam aceeasi inaltime pe care-o aveau si contemporanii lui Alexandru cel Mare, acest templu trebuie sa fi fost strivitor.

Mai departe, la Milet, fondat in anul 500 inainte de Christos si cunoscut noua pentru Thales din Milet, am vizitat amfiteatrul greco-roman urias, reconstruit de imparatul Traian pentru 25 000 de spectatori. Multe povesti se pot spune despre acest loc care a avut parte de o mare glorie, fiind asezat pe malul marii si la confluenta drumurilor comerciale si a diferitelor civilizatii antice. Vizitat de apostolul Pavel in drumul sau spre Efes, Milet a fost unul dintre cele mai importante orase grecesti ale antichitatii – azi nu mai e nici grecesc, nici la mare.

Ultima oprire a fost satul Sirince, celebru pentru casutele grecesti pitoresti care impestriteaza colina pe care e asezat. Am descoperit cu aceasta ocazie ca la Sirince este si Satul Matematicii, un loc unde se organizeaza tabere si concursuri educative. Mie mi-a amintit – prin asezare si constructiile din lemn, stuf si piatra – mai mult de un ashram indian. Oricum, mi-e clar ca-n locul ala chiar si eu as putea intelege ceva din matematica.

La Casa Fecioarei Maria am scris o rugaciune

Vedere pe drumul spre Sirince

Pisica de la Efes

Efes

Efes

Efes

Didim – templul lui Apolo

Amfiteatrul din Milet

Milet

Maci la Milet

Am inflorit un cires

Cu clasa a cincea, azi:

– Hola, chicos, ¿qué tal?

– Fatal, señorita, fiindca a inceput scoala din nou.

– Chiar? Dar ati vazut ce v-am pregatit la geam, nu?

– Ce? Vaaaaaai! Ce frumos! Superb!

La geamul nostru au inflorit multi ciresi japonezi decorativi cu flori grase, roz.

– Va plac, nu?

– Daaaaaa!

Apoi cineva istet striga:

– Adica cum ni i-ai pregatit? Nu infloreau ei oricum?

– Deloc! Eu i-am inflorit pentru voi. Am zis: copiii de la clasa a cincea nu vor sa se termine niciodata vacanta, dar ea totusi se termina. Ce-ar fi sa le pregatim o surpriza? Copacii astia atat de frumosi si de veseli sigur ii vor ajuta sa se bucure ca s-au intors iar la scoala. „De acord!” au zis copacii si uite-asa au inflorit.

Zambete, ochi mirati, figuri care zic „las’ ca stim noi ca glumesti.”

– Adevarul e ca sunt foaaaarte frumosi, zice un baiat. Chiar ca te fac fericit cand ii vezi.

– Si oricum suntem fericiti pentru ca avem spaniola, zice o fetita. Dar eu tot nu te cred ca i-ai inflorit tu. Au inflorit ei singuri. Asa e primavara. Dar e foarte frumoasa.

 

Do or do not

In iarna am cumparat o placa pe care am atarnat-o pe perete in clasa unde am ore cu a cincea.

Era si un mesaj pentru fetele mele din echipa Destination Imagination, care mereu ziceau „Let’s try” si nu iesea nimic din incercarea lor, dar si un cadou pentru elevul meu M., care e fascinat de Yoda.

Ce sa zic, buna intuitie am avut. Doar am atarnat placa in perete si Yoda a inceput sa lucreze.

– Uite ce zice Yoda, „there is no try”! striga una dintre fetite amestecand cuvintele englezesti ale lui Yoda cu vorbele ei in turca. Trebuie sa stabilim clar cine ce face si pana cand. Nu mai merge ca pana acum. Ia sa scriem aici: deci Melisa aduce materialele, Zeynep deseneaza, Ipek suna la organizatia TEGV sa afle ce program au…

sau

– There is no try! Poti sau nu poti sa ma ajuti sa car cutia asta? Apuca de aici!

Chiar si cand eram la Izmir la concurs ele isi citau din Yoda!

Iar una chiar mi-a marturisit:

– Cand se va termina acest optional, o sa-mi fie dor de Yoda.

M. l-a remarcat in stilul lui indiferent. A zambit insesizabil.

– M., iti place?

I guess.

Dar cand a cazut si l-am bagat in sertar m-a intrebat de ce a disparut Yoda.

Saptamana trecuta l-am tinut pe M. la o discutie serioasa despre teme, organizare, purtare si felul in care uneori ii distrage pe ceilalti colegi de la lectie. Am stabilit niste limite si modul in care le vom pune in aplicare. Ca sa il ajut sa fie mai organizat, eu am sa-l intreb din usa clasei: ti-ai adus toate materialele? Ca sa il ajut sa-si aminteasca sa se concentreze, am sa il ating pe umar cand il vad ca face altceva. Am vorbit serios si profund. M-a ascultat cu atentie si mi-a raspuns chibzuind bine cele spuse. Am fost multumita, desi el cand vorbeste nu se uita la tine, deci e greu sa iti dai seama daca te asculta sau nu. Dar din raspunsurile lui am inteles ca ma asculta.

La final am zis:

– M., I know things will be fine if we try to stick to these agreements. Ok?

Abia atunci s-a uitat la mine, cu o licarire ghidusa in ochi.

– Yoda says „there is no try”, a zis incercand sa nu zambeasca. So I will just do it.

 

 

Cu trenul imaginar

Am pregatit o ora mai speciala pentru elevii mei de clasa a cincea. Tema era „Cat e ceasul”. In loc sa fim in clasa eram in tren si mergeam de la Madrid la Barcelona si de la Barcelona la Bilbao. Mesele erau asezate in trei grupuri si pe mese erau poze cu aceste orase si instructiunile pentru activitati. Activitatea se numeste „cele patru statii” (eu nu am avut atatia elevi si am facut doar trei) sau „cele patru anotimpuri” si se foloseste cu succes pentru a exersa anumite deprinderi in mod diferentiat.

La Madrid, elevii au avut texte de citit. Incepand de la manual si terminand cu orare reale (program de la sala, orarul unei scoli din Spania etc.), elevii au citit, au subiniat, au incercuit, au raspuns la intrebari.

In Barcelona era de scris! Fie de raspuns la intrebari, fie de scris propozitii, fie de scris chiar un text mai lung, cum ar fi un e-mail. Elevii puteau alege oricare dintre cele trei optiuni, de dificultati diferite, cu conditia sa fie ceva ce pot termina in timpul dat.

La Bilbao era de vorbit, de ascultat, de folosit tablitele albe si markerele si de inteles cum arata ora pe ceas si cum se citeste. Sub pretextul unor interviuri cu calatorii din tren, copiii au intrebat cat e ceasul in diverse locuri ale lumii si la ce ora calatorii fac anumite activitati. Apoi au aratat pe ceas orele si au jucat X si 0 pe tablite, folosind orele corecte inscrise in cele 9 patrate.

Am pregatit materialele in circa 4 ore. Clasa era decorata cu poze cu ceasuri si trenuri. Pe ecran am avut un video de pe youtube, „Relaxing train journey„. Cand venea momentul sa ne mutam la alta statie, suna o goarna de tren de la Thomas, the Tank Engine.

Copiii au fost incantati, au lucrat foarte bine, s-au ajutat intre ei, au pus intrebari, iar la sfarsit mi-au spus ca a fost „muy divertido”, „fenomenal”, „muy bien”, „me gusta mucho”.

In ora urmatoare vom vedea niste clipuri de 2 minute despre aceste orase, apoi vom alege unul dintre ele si vom studia diverse orare, in functie de interesele noastre (la cat deschide piscina, cand incepe filmul, la ce ora am programare la tuns etc.), facand astfel legatura cu tema urmatoare, despre activitatile din timpul liber.

 

 

Sarbatori ridicole

Incerc sa introduc in orele mele elemente de cultura, mai ales cand au legatura cu viata reala si o componenta ludica sau neobisnuita, care le poate atrage atentia copiilor.

Azi in tarile catolice se sarbatoreste Sf. Iosif (San José sau Día del Padre in Spania) si tot ziua de azi marcheaza sfarsitul sarbatorilor numite Las Fallas de Valencia, o nebunie de festival in timpul caruia se construiesc cele mai elaborate fallas (literalmente, cuvantul inseamna torțe), carora dupa cateva zile li se da foc, intr-o sarbatoare publica la care asista anual multe mii de turisti. E o sarbatoare a primaverii in esenta: focul curata si reinnoieste lucrurile si, adeseori, e si o exorcizare simbolica, deoarece figurile reprezinta nu doar desene animate, ci si politicieni sau alte figuri publice nepopulare.

Cateva fallas  de anul asta intr-o poza gasita pe Getty Images

Ei, si vorbind noi vineri despre fallas, despre impermanenta lumii materiale, despre primavara si desteptarea la viata a naturii (apropo, in India ieri s-a sarbatorit Ugadi, adica anul nou sud-indian; aceeasi simbolistica a renasterii si reinvierii si acolo), despre cum se fac acele figurine, cat de migalos sunt pictate si lucrate ca sa fie apoi arse, despre cat de periculoasa e aceasta sarbatoare pentru oameni sau cat de daunatoare pentru mediu etc…. deci vorbind noi despre toate astea (copiii erau realmente fascinati), au cerut sa facem o ora doar despre sarbatori si asta am facut azi.

Pe o masa au aparut multe poze care reprezentau un moment tipic al unei sarbatori din spațiul spaniol sau latino-american (Craciun, Paste, Ziua Mortilor, Quinceañera, Día de la Hispanidad, Feria de Sevilla, Los Reyes Magos etc.). Fiecare copil a primit niste etichete cu un nume, o tara si o data – sa vada daca se prinde ce reprezinta fiecare poza. Au discutat in grupuri si au identificat corect cam jumatate dintre sarbatori, spre marea lor mandrie, fiindca credeau ca nu stiu nimic!

Apoi fiecare si-a ales o poza, cu etichetele respective, si a primit un text de citit din care a extras informatii interesante despre sarbatoare, pe care le-a redat sub forma vizuala (prin desene si text) pe un poster. Cerinta era ca, la sfarsit, sa-si exprime parerea despre sarbatoarea respectiva si asta a fost de fapt partea cea mai tare a activitatii!

Parerile lor au fost asa:

• mi se pare foarte tare si as vrea sa se faca si in Turcia o sarbatoare unde la 15 ani o fata e tratata ca o printesa si i se acorda un statut aproape de adult (Quinceñera)
• e o sarbatoare ridicola si mexicanii nu stiu ce inseamna sa fii turc! Pai noi am castigat sute de batalii si nu ne mai laudam si ei fac mare caz ca i-au batut pe francezi (Cinco de Mayo)
• e o sarbatoare fara sens, fiindca inainte oamenii se intalneau sa vanda si sa cumpere vite la targul asta, dar acum e un fel de carnaval; vin sa se imbrace in rochii fistichii, sa danseze, sa bea si sa manance (Feria de Sevilla)
• fiecare cultura isi cinsteste cumva mortii, dar mexicanii intrec un pic masura cand se duc sa faca picnicuri in cimitir, totusi. Dar mi se pare extrem de misto cum se machiaza si parazile alea in costume de schelete, cum am vazut in filmul cu James Bond. As vrea sa particip macar o data in viata. (Día de los Muertos)
• daca eu as avea talent artistic si as putea crea o figura asa de perfecta ca Fallas de Valencia, as face-o pe Elsa, dar nu cred ca as putea sa-i dau foc. Ce-am vazut in poze nu par figurine de carton, ci papusi de portelan. E multa munca si mult talent si nu mi se pare normal sa fie risipit (Fallas de Valencia)
• o rusine pentru omenire si o mare risipa de mancare (La Tomatina)
• nu inteleg de ce nu lasa taurii in pace sa fie fericiti (Sanfermín)

 

Heart = broken

Am primit acest mesaj:

Rezervarea ta a expirat

Rezervarea ta a expirat. Daca biletul nu este platit, rezervarea expira dupa 15 minute de la confirmarea locurilor. Rezervarea ta a fost pentru:

1 locuri la spectacolul Viforul

TNB Teatrul Naţional Bucureşti „I.L.Caragiale”, Sala Atelier, Bucuresti.

Acuma, sincer, rezervarea mea a expirat pentru ca mi-am dat seama ca pe data si la ora spectacolului eu voi fi in avion, in drum spre frumosul oras de pe Bosfor. Greu ar fi fost sa ma clonez, sa fiu si in sala Atelier.

Voi vedea „Viforul” data viitoare. Numai sa ne potrivim la program.

 

8 martie

De 8 martie turcoaicele au manifestat in strada impotriva „mentalitatii patriarhale si sexiste, a heterosexismului, a capitalismului, militarismului, imperialismului si razboiului” intr-un mars organizat in inima orasului, pe celebra strada Istiklal. Si in alte orase (Eskisehir, Ankara, Mersin, Izmir) au avut loc marsuri asemanatoare.

In scoli nu exista obiceiul de a aduce flori profesorilor, dar elevii s-au simtit datori sa ureze doamnelor profesoare o zi a femeii fericita.

In Turcia, data de 8 martie are legatura cu drepturile femeilor si libertatea pe care o au sau nu o au, nu cu ziua mamei (sarbatorita in a doua duminica din mai, adica anul acesta duminica, 13 mai).

Si cu asta s-au incheiat zilele babelor pe 2018. Baba mea a fost pe 1 martie, cand jumatate de zi a nins si apoi a iesit un soare de pana seara nu mai era pic de zapada.

India

La ce din Bangalore ma gandesc cel mai des?

La masina mea. La libertatea pe care mi-o dadea.

La pomii cu flori, mai ales acum, in martie: jacaranda, tabebuia, bougainvillea, gulmohar.

La caldura si la hainele usoare, la sandale, la ochelarii de soare.

La perdelele mele de la FabIndia, cu floricele albastre, pe care le-am iubit.

La vanzatorii de nuca de cocos (naryal paani – apa de cocos) de pe marginea drumului.

Strada din Mumbai

St John’s Road, intr-o ricsa

La pasarea care tipa dimineata cu un tipat tropical si ma scotea din sarite.

La toata impresia aia ca e cu totul alta lume, una cu alte reguli, unde timpul trece altfel.

La Udupi, restaurantul familial de cartier unde mancam mic-dejunuri de weekend cu mai putin de 5 lei si multa buna-dispozitie.

La usa clasei

Mini-adolescentii mei, asa cum invata ei in ziua de azi

Mi-am uitat cheile acasa azi, asa ca iata-ma in fata salii de clasa de la a saptea, destul de confuza, fiindca in secret sperasem sa gasesc sala descuiata.

– Nu va faceti griji, señorita, ma duc eu acum si va gasesc o cheie, a sarit un elev inimos si foarte descurcaret, care, spre deosebire de mine, stie si turceste, deci poate vorbi – la o adica – cu personalul de serviciu.

Si dus a fost, dar ce te faci cu colegii lui care se credeau inca in pauza si faceau ca maimutele pe acolo?

– Alo, prieteni, luati loc aici, am zis.

– Cum?! Pe hol?! Pai e rece… etc. etc.

Cu aceste bombaneli la care ma asteptam, ne-am asezat cu totii pe jos, in fata dulapioarelor de pe hol.

– Ce-mi povestiti din vacanta? am intrebat, stiind foarte bine ca am studiat anul asta chiar tema vacantei si verbe legate de activitati de vacanta la timpul trecut.

Pareau cam nesiguri, asa ca le-am povestit intai vacanta mea, pronuntand verbele mai apasat, ca sa si le aminteasca. Chiar asa a si fost: un pusti mai rapid deja se prinsese ce vreau de la ei.

– In vacanta am fost la schi in Elvetia! A fost foarte multa zapada. A fost si frig, dar am schiat mult si am facut multe poze. Si am mancare ciocolata foarte foarte buna. Am fost cu parintii, dar n-am stat doua saptamani. Am stat doar o saptmana.

– Pot sa spun si eu, pot si eu? striga deja altul.

Si uite-asa vreo patru povestisera cu entuziasm in spaniola, in vreme ce restul ii ascultau nerabdatori sa le vina si lor randul. In aceasta atmosfera frumoasa ne-a gasit elevul care intr-un final imi facuse rost de o cheie. Vreau sa spun ca a venit pe hol (noi eram fix la capat), iar unii colegi nici nu l-au vazut, asa de concentrati erau sa asculte si sa povesteasca. Copilul a venit (chiar ma asteptam sa se intrerupa vraja, sa se auda urale – cred ca si el, pentru ca a fost cam mirat ca nu ii dam atentie!), a fluturat de la departare cheia, eu i-am zambit, a ajuns la usa, a descuiat usa, a deschis usa, eu m-am ridicat si elevii mei erau inca asezati pe ciment in fata dulapioarelor, cu mana pe sus, ca sa ii ascult si pe ei!

– Chicos, haideti in clasa, continuam acolo.

– Auziti, señorita, dar de ce nu ramanem aici?

– Daaaa, e chiar tare sa faci ora pe hol!!

– Of, figuri mai sunteti. Intai nu voiati sa va asezati, acum nu vreti sa va ridicati. Numai parinte de adolescent sa nu fii, am zis prefacandu-ma exasperata.

Au pufnit in ras. Stiu si ei ca sunt dificili si chiar asta le place.

Am intrat in clasa si am continuat ora. La un moment dat, copilul care fusese dupa cheie il intreaba in turca pe colegul de langa el: „auzi, ce-ati invatat asa de interesant cand stateati afara de nu va mai venea sa intrati?”

– Señorita, haideti sa facem toate orele pe hol!

– Atunci ar fi ca si cand le-am face in clasa.

Stupoare!

– Asa e! Chiar. Adica noua ne-a placut pentru ca nu era locul unde facem toate orele?

– Si ce ati inteles din asta?

– ?!

– Ca scoala nu e cladirea, nu sunt bancile, nu e tabla… scoala e un grup de oameni care au dorinta sa invete unii de la altii.

Luminite in ochisori, apoi mini-adolescentii mei dau ochii peste cap:

– Haideti, señorita, ne luati acum cu filozofiile astea.

King Lear (TNB)

 

Am vazut Regele Lear (David Doiashvili, 2016) si mi-a placut. E un spectacol cu actori foarte buni: Mihai Constantin e absolut maret, Ioan Andrei Ionescu a fost foarte puternic si l-am iubit, Istvan Teglas e fermecator in scena, Crina Semciuc e foarte dulce si expresiva, Marius Manole – foarte talentat.

Spectacolul e bun, daca accepti conventiile regizorului: black and white, decoruri mobile, ploua pe scena, piscine, pistoale, telefoane mobile, jucarii chitaitoare, multe acrobatii, multa galagie si tipete. Sunt momente care te prind si te emotioneaza: nebunii care conduc pe orbi, Istvan Teglas in rolul sarmanului Tom, Lear cu mintile ratacite si cu o coronita de flori pe cap, dar sunt si momente cand zici hai ca e mult zgomot pentru nimic. Si clar e prea lung sau prost temporizat, desi are momente cand se repara si uiti de cate ore esti acolo.

E interesant sa ma observ la teatru. Intru si ies din starea in care ma fura piesa, accept conventia si traiesc povestea. Uneori sunt in starea in care imi zic: da, chiar exista pe lume oameni adulti care se tavalesc pe jos si fac ca toti dracii si asta e jobul lor. Apoi ma gandesc: uite niste bucati de lemn, galeti, jucarii de bebelusi miraculos transformate si reinvestite cu valoare de simbol. Uite cum isi calca regii supusii in picioare, uite cum un om isi poate pierde mintile dintr-un exces de vanitate. Uite ce urla asta. Ce nevoie are sa se agite asa?

Cred ca la teatru te emotioneaza totusi sinceritatea. Daca actorul crede in iluzie, asta e contagios. Cred ca actorii buni pot salva o piesa proasta.

Nu am mai vazut Regele Lear in alte regii si nu e una din piesele mele preferate. All things considered, nu cred ca Doiashvili a facut o treaba rea:  e un spectacol cu cap si coada, fidel textului, adaptat la lumea moderna si la posibilitatile tehnice ale spatiului, cu o distributie corecta si, pe alocuri, formidabila.

“Ei, la sfarsit era asa, intre nebunie si sanatate. Dar si-a recunoscut fiica; asta e bine. Si ai vazut ca a devenit si milos, a dat bani la saraci. Oricum, ai vazut prin cate a trecut. Normal ca a fost lung spectacolul.” (doua doamne vorbeau la iesirea din sala)

Trupa de actori la aplauze

Un an sabatic in care sa merg la teatru m-ar ruina?

Am nevoie de un an sabatic in Bucuresti.

O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții (TNB)

Am văzut acest spectacol aseară la Teatrul Național (regia: Bobi Pricop) si mi s-a părut absolut încântător! Știam povestea din cartea lui Mark Haddon. Am fost întotdeauna curioasă să aflu cum funcționează mintea noastră, neurotipică și nu numai. Despre autism am aflat prima oara chiar din această carte, prin 2003. Avea un titlu lung (asta îmi place, nu știu de ce), așa că am cumpărat-o. Povestea lui Christopher Boone m-a lăsat paf: am empatizat enorm cu eforturile lui de a răzbate singur în călătoria lui de la Swindon la Londra. Ce simplu facem astfel de drumuri zilnic! Tren, metrou, străzi de traversat… rutină, ai zice.  Atunci cum poate același drum să fie o adevărată călătorie inițiatică pentru cineva? Am fost uluită să văd lumea prin ochii lui – acei ochi cărora nimic nu le scapă, din păcate, dar care nici nu știu să selecteze ce văd, deci la un moment dat supraîncarcă sistemul și apar erori. Mintea umană ca un computer e un clișeu la care apelăm adesea când vorbim de tulburările de spectru autist.

Foto: Hotnews

Sursa foto: http://ileanaandrei.ro/wp-content/uploads/o.jpg

Foto: https://2.bp.blogspot.com/-Xzd3uSrb9jw/VrjgnD0vW4I/AAAAAAAAEYY/SMZni8Itcr4/s1600/unnamed-2.jpg

În fine, fără să divaghez prea mult, spectacolul de la TNB este primul spectacol de teatru cinematografic pe care l-am văzut vreodată. Ai impresia că vezi un film care se joacă live în fața ta. Contribuie la asta anumite tehnici de film (actorii vorbesc cu publicul, ca și cum ar juca pentru cameră), implicarea foarte inteligentă a spectatorilor în piesă printr-un joc de oglinzi neașteptat, proiecțiile care creează spații în mișcare pe scenă: șoseaua, scările rulante de la metrou, scrisorile mamei – ba chiar și ecranul care se interpune la un moment dat între sală și scenă, contribuind la impresia de film. Combinația de lumini, oglinzi și zgomot/ muzică transmite supraîncărcarea senzorială a personajului mai bine decât orice monolog.

Ce să zic? Nu e doar foarte isteț ca punere în scenă, dar e și un spectacol bun. Are o poveste foarte reală și puternică și bine rezumată într-o oră și jumătate de joc. Are cinci actori care fac cât o mulțime de oameni și un erou principal, Christopher, interpretat perfect de Ciprian Nicula. Am regăsit în jocul acestui actor foarte tânăr ticurile copiilor cu diverse forme de autism, mersul și vorbirea sacadată, fixațiile, incapacitatea de a suporta atingerile altor oameni, ochii mari și privirea ușor pierdută. Christopher e și naratorul piesei, fiindcă ceea ce vedem, de fapt, e dramatizarea cărții lui. Finalul este puternic și optimist și decurge firesc din poveste. De la început până la sfârșit, a fost un spectacol frumos, invovativ, cu o poveste excelentă și necesară, foarte bine jucat și complet. Bobi Pricop zice într-un interviu mai vechi (Yorick, 2013): Cred că pentru mine un spectacol reușit e atunci când la sfârșit plec altfel decât am intrat, plec descoperind ceva în mine, ridicându-mă la un alt platou al existenței mele. Din acest punct de vedere, spectacolul pe care l-am văzut aseară e foarte reușit.

Ca profă, mă gândesc mereu cum pot ajunge aceste spectacole la elevi. Cred cu tărie că asta e una din piesele la care trebuie mers ”cu clasa” și despre care se poate discuta la dirigenție. Este un spectacol care te atrage cu efectele vizuale și, înainte să-ți dai seama, te face și puțin mai bun, mai empatic, mai deschis la diversitatea lumii.

Am auzit de acest spectacol de la Andreea Vasile, care a și publicat acum ceva timp un interviu cu Bobi Pricop: Cum să creezi un spectacol de teatru memorabil cu ajutorul tehnologiei. Mulțumesc, Andreea!

Pentru bilete, urmariti site-ul TNB: http://www.tnb.ro/ro/o-intamplare-ciudata-cu-un-caine-la-miezul-noptii 

Vacanta cu teatru

Cand am plecat in India mi-am dat seama ca imi va fi dor de teatru.

In martie 2012 am primit contractul de la scoala din India si mi-am dat seama ca trebuie sa ma duc la teatru, sa vad tot ce se joaca, pentru ca cine stie cum stau indienii la capitolul asta.

Si m-am dus, la tot ce gaseam bilete, m-am dus cu oameni sau singura, m-am dus sa aud limba romana si sa rup timpul si sa traiesc alte vieti. Uneori a fost magic. Cel mai magic spectacol din perioada aia, care mi-a ramas ca o amintire a unei stari, aproape ca un vis, a fost „Avalansa„, in regia lui Radu Afrim, pe care l-am prins la una din ultimele reprezentatii. La iesirea din sala eram – si eu si vecinii mei de scaun – coplesiti si uluiti. Parca nu ne venea sa plecam. Am profitat de bunavointa domnului de langa mine, care-si cumparase programul de sala, si-am citit in program numele actorului care mi se paruse nepamantean de talentat: se numea Marius Manole. Domnul il remarcase si el („tanarul ala care ziceai ca se frange cand danseaza”): asta ne-a dat o tema de conversatie, pana am fost pregatiti sa ne reintoarcem in lumea reala.

Au trecut de atunci patru ani de India si aproape doi de Turcia si nu pot sa spun ca am stat departe de teatru. Ar fi fost si pacat. In Bangalore, din fericire, existau si teatre si, mai ales, exista acel mirific spatiu numit Ranga Shankara, la 23 de km de casa mea (pe care-i strabateai in minim o ora, dar cui ii mai pasa?). Acolo am vazut spectacole in engleza si in hindi; am vazut niste montari interesante cu actori si papusari; am vazut niste tablouri cam bizare bazate pe legendele locului, dar am vazut si artisti indieni tineri ca Shrunga B.V. si al sau superb spectacol ‘Boy With A Suitcase’, dupa care si eu si prietena mea, Zeenat, am plutit vreo doua zile.

Mutarea la Istanbul a avut multe plusuri, dar un mare minus la capitolul teatru, fiindca nu inteleg inca turceste suficient ca sa pot sa vad spectacole si teatru in engleza nu am gasit. Am ramas cu opera si baletul, ocazional un musical in engleza si nicio magie.

Si, cu aceasta lunga introducere, ajungem in zilele noastre. Mai precis pe la inceputul lui decembrie 2017, cand constat ca mutra inconfundabila a lui Marius Manole (un actor roman caruia la un moment dat ii dadusem follow  ca sa aflu ce mai e prin teatrele din Bucuresti, uitand cu totul ca el era tanarul nepamantean din Avalansa) imi apare cam des in feed-ul de Facebook si incerc sa aflu de ce. Omul isi facuse un canal de Youtube si publica un vlog cu momente din viata lui de actor roman agitat si ocupat.

 

Devenise aproape un obicei sa privesc cele 10 minute de vlog inainte de culcare, seara, dar ce te faci ca nu intelegeam decat pe sfert ce vad acolo, cine sunt oamenii aia, in ce piese joaca, despre ce vorbesc.

A fost o luna decembrie cu adevarat a cadourilor, fiindca google mi-a daruit raspunsurile la intrebari; am inceput sa identific personajele, sa-mi aduc aminte chipuri si nume la care nu ma mai gandisem de ani de zile, sa recunosc piesele, sa mi se faca dor de teatru in limba romana.

Sa ne mai miram ca pentru vacanta de iarna mi-am propus sa merg la cat de multe spectacole pot? Si, fireste, la cat de multe pot sa vad cu Marius Manole, fiindca fragmentele de pe vlog ma facusera curioasa.

Ei bine, pana acum am vazut patru spectacole si voi mai vedea inca trei. Am cumparat bilete pe internet (pe 1 ianuarie eram pe site-ul TNB si imi bazaiam prietenii pe whatsapp sa vina la teatru. Ca si mine cand locuiam in Bucuresti, nu li se parea asa o prioritate, dar unii au acceptat – le era dor) si o clipa mi-a trecut prin cap ca e cam mult sa te duci zilnic la teatru, dar asta e vacanta mea de anul asta si e bine ca e asa.

Ce-am vazut, ce mi-a placut, ce sa vedeti la teatru? Am vazut:

• Butoiul cu pulbere (r. Felix Alexa) la TNB. O strategie interesanta de a folosi o scena rotitoare si personaje care trec dintr-un tablou in altul, dar mie mi s-a parut mai mult un spectacol de liceeni, o piesa buna pentru o trupa de elevi decat pentru niste mari actori. Nu spun ca nu e bun; e bine jucat, amuzant si enervant, atat doar ca e parca neterminata povestea, ceva nu se leaga in piesa.
• Crima din strada Lourcine (r. Felix Alexa), la TNB.  E o piesa foarte scurta, nici o ora, cu decoruri si costume foarte colorate si cu actori foarte buni care joaca cu mult talent. Istvan Teglas este fermecator si amuzant, iar Marius Manole e intens si imprevizibil. Amandoi formeaza un cuplu putin in contratimp, dar simpatic si incearca impreuna sa afle daca au savarsit o crima si sa-si acopere urmele. Mie mi-a placut acest spectacol si-l recomand oricui n-a mai fost demult la teatru si nu stie cu ce sa inceapa.
• Insemnarile unui nebun (r. Felix Alexa) la Arcub. Marius Manole practic recita o nuvela intreaga de Gogol, adica si-o imagineaza si o joaca asa de minunat si de fascinant ca vedem aievea si cainele vorbitor, si casa, si strada, si biroul si indiferenta, si suferinta, si perspectiva nebunului si pe cea a oamenilor din jur. E un spectacol foarte intens. Alexander Balanescu il acompaniaza la vioara si ii da replica uneori, fiind un fel de alter ego sau de martor impasibil la caderea in nebunie a personajului.
• Demnitate (r. Ignasi Vidal), la teatrul Avangardia, Cinema PRO. Iarasi un spectacol bun, care foarte usor ar putea sa cada in ceva foarte fals si teatral, dar Serban Pavlu si Marius Manole in rol de politicieni verosi (Pavlu) sau principiali (Manole) sunt credibili si, desi sunt doi oameni care vorbesc nonstop o ora jumate, senzatia aia ca ai acces la jocuri de culise, ca tragi cu urechea in cabinetul doi te tine in priza. La fel si unele rasturnari de situatie, care se petrec exact cand iti venea sa te uiti la ceas. Eu ma tot intrebam, nu stiu de ce, cum ar fi sa isi schimbe cei doi actori personajele intre ele? Mi s-a parut ca personajele sunt cam interschimbabile si destul de plate asa, fara adancime. Finalul e surprinzator si satisfacator poate. De vazut. Sala e f misto, by the way.

Ce o sa mai vad:

• Regele Lear la TNB
• O intamplare ciudata cu un caine la miezul noptii la TNB
• O piesa la Godot, nu stiu inca ce

Ce as vrea sa vad si nu voi reusi:

• Revizorul la TNB
• Crima si pedeapsa la Bulandra
• Marea iubire a lui Sebastian la Godot
• L’om dada la TNB
• Psycho la Apollo 111

Ce sa zic? Multumesc, Marius Manole, pentru vlog. Pe mine si pe alti cativa prieteni romani de departe, ne-a facut sa redescoperim teatrul de acasa si noile generatii de actori.

 

Eu in 2018

 

De la interviurile Andreei Esca mi-a placut ideea de a ma descrie in 20 de secunde.

A iesit asa:

Sunt o fiinta marunta care vrea sa fie mare; sunt o fiinta muritoare care vrea sa fie nemuritoare; sunt o pasionata de oameni si de puterea si versatilitatea lor; ma sperie si ma intristeaza raul si rautatea; nu stiu sa traiesc in lumea asta, de aceea stau la marginea ei. Imi plac pomii, norii si discutiile lungi cu oameni care au curajul sa se lase cunoscuti.

cu colegii de birou, ma prostesc (ca de obicei)

Etica si voluntariat

Cutiile si prima donatie primita, chiar in prima zi

Ne apropiem de momentul concursului Destination Imagination (DI), etapa nationala turceasca. Mergem la Izmir pe 15-18 februarie, unde elevii nostri concureaza cu elevi din toata Turcia in cele 6 categorii (descrise aici). Anul acesta am o echipa de 5 fete care lucreaza la o provocare de tip Inside Impact, adica voluntariat si serviciu comunitar. Au adunat carti si rechizite pentru 200 de copii dintr-un centru de plasament. Au colectat, sortat si daruit aceste materiale cu multa bucurie. Pot sa vad ca au devenit mai recunoscatoare pentru ceea ce au si mai constiente ca norocul lor e nu doar ca au, ci ca pot sa daruiasca.

 

 

Au existat si tentatii. Ce momente interesante! Un exemplu: donatiile se strangeau in holul de la intrare, in niste cutii. In fiecare miercuri fetele le sortau pe categorii: carti, rechizite etc. Intr-o miercuri m-au strigat de urgenta. Gasisera doua seturi de rechizite extrem de scumpe, din ceva colectie excusivista: perforator care face diverse modele, pix, radiera, creion mecanic si carioci.

– Astea sunt foarte scumpe! mi-a explicat una dintre ele – singura care mai avea voce, fiindca celelalte erau mute de uimire.

– Da, a soptit una mica de la a 5-a, demult mi le doresc, dar parintii mei mi-au zis sa-mi pun pofta in cui, fiindca niciodata nu vor da atatia bani pe pixuri.

Da, aratau bine, nimic de zis. Evident, ceva fitze moderne.

– Super! am zis. Vor face cativa copii foarte fericiti.

– Dar… dar… sa nu ne spui ca tu crezi ca trebuie sa le dam lor!

Era randul meu sa raman muta de uimire.

– Poftim?

– Sunt rechizite foarte scumpe!! Ei au nevoie de caiete si de pixuri si de creioane obisnuite. Nu crezi? Nici n-ar sti sa aprecieze astea, pleda fetita care si le dorise dintotdeauna. Cu banii de pe astea, luam 10 de seturi din alea de 15 lire, care au de toate si sunt exact ce le trebuie lor. Uite, le iau eu pe-astea si aduc la schimb niste seturi. Te rog? Pot?

– Nici sa nu te gandesti, a intervenit colega ei, cea care ma chemase sa vin de urgenta. Nu e pentru tine. Gandeste-te: donatiile sunt pentru copiii de la camin. Pai cum ar fi daca toti ne-am autoservi din donatii? Vai, imi place, il iau, lasa ca pun ceva ieftin in loc, ca oricum fraierii aia nu-si dau seama. Ce spune asta despre noi?

– Da! a sarit si colega ei. Suna ca si cand am strange donatii pentru niste copii pe care-i desconsideram! Nu credem ca merita ce e mai bun. Nu actionam din principiu, asa cum declaram, pentru a oferi tuturor sanse egale. Nu! Noi ne punem pe pozitia aia superioara unde aruncam, din mila, firimituri. Si-atunci mai bine ne vedem de treaba, fiindca inseamna ca nu am inteles nimic din proiectul asta.

(Eram mandra sa vad ca discutiile noastre despre etica si voluntariat dadeau rezultate!)

Le-am lasat sa discute. De cand le-am vorbit despre interferenta – acel concept conform caruia, in DI, adultii nu au voie sa ajute copiii cu sfaturi sau sa faca lucruri pentru ei sau in locul lor, ci doar sa-i asculte si sa-i indrume sa gaseasca singuri solutii – au renuntat sa mai astepte de la mine sa le arbitrez certurile sau sa le dau solutii (sau sa le car cutiile!! desi eu cutiile le car, daca mi se cere :)). Discutiile in contradictoriu sunt moduri in care copiii isi exerseaza independenta in gandire, inteligenta, logica, creativitatea chiar.

Cum s-a terminat discutia? Era terminata dinainte sa ma strige pe mine. De fapt dadusera o mica reprezentatie, fiindca ele deja mai discutasera o data asta in turceste si ajunsesera la aceeasi concluzie: e frumos sa-ti faci treaba corect si etic.

Behaviour management

Se vorbeste mult de „parenting”, „behaviour management” si ce stiu eu, fiindca si copiii nostri se cresc acum conform unor KPI stabiliti de expertii mondiali in psihologia varstelor, pare-mi-se. Asa ca m-am gandit sa va spun ce sistem de „behaviour management” aplica bunica mea, mamaie, prin anul 1985-6.

Casa din imagine este aproximativ vizavi de casa noastra din Bucuresti, unde am crescut. De asemenea, aceasta frumoasa cladire se afla pe traseul pe care-l faceam cu mamaie ca sa mergem in parc. Sa zicem ca plecam la plimbarea zilnica si ajungeam in dreptul casei. Imediat o auzeai pe mamaie:

– E, cum ce mai facu Christina? Pai nu vezi ca ma supara? Nu vru sa manance mancare de urzici, cica nu-i place, ea vrea numai parizer. Ii spusai sa se culce la pranz, dar nu vru sa doarma – cica nu-i e somn. Se frichini de nici pe mine nu ma lasa sa dorm…

Dap. Mamaie vorbea… cu statuia de pe casa, „baiatul” (ii ziceam eu) – ea ii zicea „ingerasul”. „Na, ca-i spusai ingerasului ca ma suparasi!” rabufnea uneori si mi-aduc aminte ca, in mod uimitor, IMI PASA de asta, pentru ca il iubeam pe ingeras si nu voiam sa-l supar. Ce tare, nu? N-aveam nicio problema s-o supar pe bunica mea de carne si oase, care avea grija de mine zilnic (si ma cicalea tot zilnic), dar tineam mult la o statuie de piatra de pe cladirea de vizavi, careia nu voiam sa-i pricinuiesc tristeti. Adica, oricum, imi inchipuiam ca trebuie sa fie trist sa fii intepenit acolo pe casa si sa nu te poti juca. Eram convinsa ca „baiatul” ar vrea si el uneori sa vina cu noi in parc!

Da. Multe lucruri mai faceam ca sa-mi aud vorbe bune cand treceam pe langa „baiat”. Dar mamaie, in mod misterios, uita sa-i spuna cand era ceva de bine.

– Mamaie, spune-i ca am mancat urzici!

– Cui? Nu vezi ca e o statuie?

Un ingeras care si-acum e acolo… dupa zeci de ani

Zambete si carti

E saptamana cartii si citim cu copiii la toate clasele. Mai ales cei mai mici, incepatorii, au trecut de la respingere („nu stiu destula spaniola ca sa citesc o carte”) la incantare („putem sa mai citim una?”). Nu citim capodopere, ci doar carti simple, scrise la timpul prezent si foarte repetitive, care ii fac pe incepatori sa se simta confortabil ca recunosc cuvinte pe care le stiu deja. Copiilor le place sa interpreteze textul, sa-si verifice intelegerea textului cu un joc de Kahoot! sau sa isi consolideze vocabularul folosind Quizlet.

Au si invitati, scriitori turci ale caror carti le studiaza la scoala si care le sunt foarte dragi. Eu sunt bucuroasa si ii laud pentru ca, iata, citesc in trei limbi chiar inainte de a implini 14 ani, ceea ce e minunat!

Azi, o experienta frumoasa la clasa a 7-a, unde am citit cartea din imagine.

– Señorita, ma intreaba un copil caruia eu ii zic dansatorul meu preferat, fiindca e in trupa de dans si e foarte talentat. Avem tema de vacanta?

– Dragii mei, eu sunt de parere ca in vacanta copilul trebuie sa zburde, sa se joace, sa se bucure si sa uite de teme! Nu aveti tema la spaniola. Dealtfel stiu ca aveti suficiente tema la engleza, turca si mate.

– Asa e! Yeee! Sunteti cea mai tare! striga copiii.

Dar dansatorul meu preferat continua:

– Dar daca mai vrem sa luam de la biblioteca o carte de-asta si s-o citim, cred ca nu va suparati, nu? Chiar a inceput sa-mi placa sa citesc in spaniola.

#opozapezi si multe zambete, fiindca asa e cand lucrezi cu copiii :)

***

Ah, trebuie sa va spun si de M. Elevul meu, M., de la clasa a 5-a.

Azi a venit imbracat in Palarierul Nebun din Alice in Tara Minunilor. De haina avea prinsa o foaie pe care scria: „Nu te teme sa fii nebun; cei mai misto oameni sunt si ei nebuni.”

Ce tare, zic, asa ai luat costumul?

Nu, asa am scris eu. Am citit asta pe internet si mi-a placut.

Adica cum cei mai misto oameni sunt nebuni?

Adica asa.

Hmmm…

Cum suntem si noi. Eu sunt nebun, dar tu nu te superi. Inseamna ca intelegi. Adica esti putin nebuna.

#wereallmadhere

 

 

O poza pe zi/ Carti

Citesc mult mai putine carti decat citeam in copilarie, dar am pastrat placerea de a citi in vacanta, cand ma duc acasa si citesc o carte pe zi. Sunt o cititoare conservatoare, prefer sa recitesc sau sa merg la sigur cu autori care deja imi plac. Rareori am rabdare cu ceva nou, dar am cativa prieteni in gustul carora am incredere si mai citesc si carti noi, daca-s recomandate de ei.

In vara trecuta am descoperit colectia youngART si, dupa cum se vede, mi-a placut. Tot vara trecuta am citit doua carti de Lavinia Braniste si nu am regretat. In rest, Saramago e o veche iubire, la fel si Oliver Sacks sau Terry Pratchett.

In imagine, o parte din cartile pe care le-am citit in vara trecuta la Bucuresti.

Ce sa citesc in vara asta?

 

Pisicile din Istanbul

Niciunde nu am mai vazut pisici asa de iubite ca aici. Pisicile sunt farmecul orasului si viata lui. Sunt peste tot: vagaboande, dar bine ingrijite. Sunt pisicile orasului. Si pentru ca tot orasul contribuie la bunastarea acestor pisici, ai cumva impresia ca acest oras e o mare comunitate care macar la aspectul asta lucreaza impreuna: sa le fie bine felinelor de pe strazi.

Aici am vazut pentru prima data case cu etaj pentru pisici, numite si inscriptionate „kedi evi” („casa pentru pisici”) si asezate in parcuri sau in colturi de strada in toate cartierele. Sunt facute de iubitori de animale sau chiar de primarii. Sunt ingrijite, curate, intr-o casa pot dormi si sase pisici. Iarna oamenii au grija sa le captuseasca cu paturici sau materiale care sa tina de cald.

In fata magazinelor sunt castronase cu lapte si mancare pentru pisici. In Besiktas am vazut o cutie cu despartituri, ca un cofraj de oua, din care puteau sa bea deodata mai multe pisici.

Fiind asa de ingrijite, nu e de mirare ca sunt extrem de multe. Absolut fiecare cartier are pisicile lui. Filmul documentar Kedi (Pisica) chiar ne prezinta povestea a sapte astfel de feline, care-si fac veacul prin diverse zone ale Istanbulului.

O vorba turceasca spune: „Cine omoara o pisica, trebuie sa construiasca o moschee daca vrea sa-si afle iertarea in ochii lui Allah.” Pisicile sunt importante in Islam, pentru ca se spune ca erau animalele favorite ale Profetului Mahomed. Exista si alte marturii ca pisicile au fost iubite din cele mai vechi timpuri in zona asta:

“When the British orientalist E. W. Lane lived in Cairo in the 1830′s, he was quite amazed to see, every afternoon, a great number of cats gathering in the garden of the High Court, where people would bring baskets full of food for them. He was told that in this way, the qadi (judge) fulfilled obligations dating back to the 13th-century rule of the Mamluk sultan al-Zahir Baybars. That cat-loving monarch had endowed a “cats’ garden” where the cats of Cairo would find everything they needed and liked. In the course of time, the place had been sold and resold, changed and rebuilt; yet the law required that the Sultan’s endowment should be honoured, and who better than the qadi to carry out the King’s will and take care of the cats?” (Cats of Cairo)

O pisica fericita doarme intr-un magazin de haine

Pana in ziua de azi, Istanbul a ramas „a cat garden” – un oras unde poti intra intr-un magazin si vedea matza cum doarme pe haine, unde pisicile sunt omniprezente si extrem de dragalase.

Doar un lucru mai vreau sa spun, in incheiere: cand locuiam in India si veneam in vacanta, dupa o vreme, mi se facea dor de mirosul Indiei. De aroma aceea de tuberoze, betisoare parfumate si mancare condimentata care impregneaza totul si pe care nu o mai simti dupa o vreme, fiindca ti-a intrat in piele. Ei bine, cand am stat acasa in vacanta de vara, dupa un an de Istanbul, mi-a fost dor de pisici. Nici nu pot sa zic ca mi-a fost dor. Dar mergeam pe strada si, printr-a zecea zi de locuit continuu in Bucuresti, am vazut o pisica. Brusc, am avut cel mai minunat sentiment de acasa si nu mi-a venit sa cred ca era prima pisica pe care o vedeam in mai bine de o saptamana!

Despre cainii imensi care dorm in fata macelariilor va povestesc alta data.

1.Why are there so many cats on the streets of Istanbul?

2. Why cats rule in Istanbul

O poza pe zi/ 11

Aici e ca la televizor: stirile se schimba de la o zi la alta si nu trebuie sa vedem decat pentru scurta vreme autobuzul jegos, fiindca azi, iata, e o noua zi si azi vedem altceva.

Dar autobuzul ramane tot jegos si oamenii merg cu el si platesc bilet si se murdaresc un pic.

 

Azi n-am o poveste de spus; e doar o poza pe care am facut-o acum cateva luni la un mall din partea europeana a Istanbulului.

Ploua, noi mergeam sa-l vedem in concert pe Michael Kiwanuka si am ajuns prea devreme, ne-am ascuns in restaurantul Eataly si atunci, brusc, a iesit soarele si a aparut curcubeul si a fost frumos.

2017

In 2017 m-am apucat de un masterat in educatie pe care il voi termina in 2019.

Am fost la o conferinta despre educatie in Istanbul, unde voi prezenta si eu la anul.

Am mai tradus o carte si am citit multe altele.

Am petrecut mult timp in Bucurestiul de care-mi fusese dor.

Am fost in India in vacanta, ca sa ma bucur ca „out of sight” nu inseamna „out of mind”. Si pentru ca mi-era dor de caldura, de haos, de culori, mirosuri si kesari bath.

Am invatat niste turca, cat sa nu ma mai simt chiar picata din luna.

Am vazut si niste Turcia – o tara care stie sa faca turism si are niste peisaje naturale de o frumusete incredibila.

Am implinit zece ani de cand m-am reintors la meseria de profesoara. Am predat in anii astia la copii de toate varstele, de la clasa 1 la a 12-a. Am predat engleza, spaniola si Theory of Knowledge in trei tari, la copii de natii diferite, dar extrem de asemanatori. Cred acum ca la copii varsta face diferenta mai mult decat natia, deoarece la aceeasi varsta copiii romani, turci, indieni, olandezi, americani sau francezi se comporta absolut la fel. Exceptia ar constitui-o coreenii sau chinezii, care mi s-au parut a nu se supune acestui cliseu egalizator.

In 2017 am continuat sa predau spaniola intr-un gimnaziu din Turcia unde am aproape exclusiv elevi turci (singura eleva straina e britanica, dar locuieste in Turcia de mica si vorbeste perfect turceste).

Imi place sa fiu profa. Imi place sa invat turca. La evaluarea semestriala mi s-a confirmat iar ca sunt calda, apropiata, am un classroom management eficient, sunt in control, copiii asculta si invata, orele sunt placute si interesante. De fapt controlul provine din faptul ca ii las sa fie cine sunt si ii accept asa cum sunt, fara insa sa tolerez comportamente nepotrivite, dar explicandu-le mereu ca persoana isi poate alege comportamentul. Intru la ore linistita si calma. Acum, in saptamana de nevacanta, cand in mintea mea trebuia sa fie vacanta de Craciun, am purtat niste coarne de ren (reactia copiilor de-a saptea: „Oh, deer!”).

– Atentie, am zis, cand am coarnele pe cap, predau. Deci ascultati, luati notite si nu vorbiti. Cand imi scot coarnele, vorbiti, preferabil in spaniola. Aveti tot timpul sa va exersati turca.

I-a amuzat chestia asta. In ora aia s-a vorbit mai multa spaniola.

Un tatic mi-a spus, razand, la sedinta cu parintii ca fiica lor vine acasa de la scoala si ii invata spaniola pe el si pe sotia lui. „Acum voi fi Señorita Anghelita,” le spune. „Repetati dupa mine: buenos días. Acum cantam impreuna.” Copila ii invata spaniola raraita :)) „Asa vorbeste Señorita,” explica ea, ferma.

Cred ca-mi iese ce mi-am propus cand imi doream sa ma mut din Bangalore la Istanbul: concentrarea pe un singur lucru, honing the craft, sa fiu doar profa si sa imi iasa bine.

In 2018 voi continua sa fiu profa, sa invat turceste, sa studiez pentru masterat, sa ma bucur de viata in Istanbul, sa merg des la Bucuresti (la teatru!!! mai ales de cand urmaresc cu sfintenie fiecare episod din vlogul lui Marius Manole!), sa citesc, sa scriu.

La multi ani si un an nou fericit ne doresc!

 

 

M. e racit

Elevul meu, M., a intarziat ieri la scoala. Cand a venit, era racit cobza, cu febra, chiaun.

– Ce cauti, copile, la scoala?

– Nu stiu. Pot sa dorm pe masa?

– Mai bine te duci si te prezinti la cabinetul medical.

Avea febra si un aer pierdut, dar venise cu cartea, cu caietul. A stat ce a stat, s-a chinuit sa asculte lectia, ochii i se inchideau. In pauza l-am rugat sa mearga la cabinet. Nu a aparut la a doua ora. Lasase caietul deschis pe banca si, asa cum fac de obicei, dupa ce am predat lectia noua si copiii scriau in caiete, i-am luat si lui notite. Apoi i-am scris, pe scurt, vocabularul zilei si paginile din carte de unde poate sa invete.

Ora a continuat. M. a venit tarziu, cand mai erau vreo zece minute, cu foaia de la cabinet ca a fost retinut de doamna doctor.

– Cred ca ma simt mai bine, a zis.

S-a asezat in banca, pregatit sa-si ia notite. Apoi a vazut ca era ceva scris in caiet. A citit, a comparat cu ce era scris pe tabla. S-a uitat la mine. Copiii lucrau pe perechi la un dialog.

– Ti-am luat eu notite. Aveti lucrare joi. Sa inveti, da? Si ai grija de tine; multa sanatate!

A dat din cap. In scurta vreme se alaturase unei perechi si conversa si el. In incheierea orei, copiii au facut dialoguri in perechi alese la intamplare. Umblau prin casa, se opreau, conversau, porneau mai departe. M. a conversat si el. Lectia s-a terminat; copiii au plecat, eu m-am intors sa sterg tabla. Pe tabla, in coltul de care se rezemase M. cand conversa in spaniola cu colegul, scria: „Thank you, teacher.”

 

O situatie la clasa a cincea

Planurile mele de lectie se bazeaza pe colaborarea elevilor, pe grupe sau in echipe. Echipele uneori le fac ei, dar alteori le decide hazardul, prin zaruri, biletele sau alte sisteme care ma ajuta pe mine sa fac grupele asa cum am nevoie pentru activitatea respectiva (in functie de nivel, abilitati sau talente, etc.)

Azi sortii au ales ca M. sa fie in alta echipa („testoase”) decat bunul lui prieten A. („delfini”), fapt care l-a scos din sarite.

– Señorita, spuneti-i lui M. sa plece, echipa lui e la masa cealalta.

– Nu plec niciunde, a declarat M., asezat langa A. Aici e locul meu si A. e prietenul meu.

– M., dragul meu, azi esti in echipa testoaselor si stai la masa cealalta, am zis.

Etapa 1: prefa-te ca e doar o mica neintelegere. Clarifica neintelegerea pe un ton calm si decis.

De-acum testoasele si delfinii sedeau la masute, unii isi ascuteau creioanele, altii citeau instructiunile pentru activitatea pe care urmau sa o exploreze. Erau veseli, animati, tocmai venisera de la micul-dejun, odihniti, fiindca era doar a doua ora a zilei.

– M., pleaca, aici nu e echipa ta. Profesora Anghelina, va rog, spuneti-i sa se duca la masa lui.

Etapa 2: Reaminteste-i regulile, cu calm.

– M., colegii tai nu pot incepe activitatea fara tine. Aminteste-ti ca am decis ca vom lucra in echipe mixte si ca nu vom face nazuri cand e vorba sa ne pice o echipa sau alta. Vrei, te rog, sa mergi la masa ta?

– Bine.

M. s-a dus la masa lui, unde s-a asezat pe masa.

– Acum sunt la masa mea! a zis, cu o sclipire jucausa in ochi.

Etapa 3: Nu intra in jocul de putere.

– Super, M., ma bucur ca esti la masa ta. Ce comic, totusi, ca esti pe ea! Uite, e un scaun acolo.

– Scaunul ala nu imi place, a declarat M. de pe masa.

– Profesora, spuneti-i lui M. sa se dea jos de pe masa.

– Profesora, M. mereu ne enerveaza, si la engleza a …

– Profesora, de ce M. sta pe masa?

Etapa 4: Cut to the chase. Tradu situatia pe intelesul tuturor.

– Copii, eu cred ca am facut o conexiune. Vreti sa stiti ce conexiune?

– Vrem!

– Acum cateva saptamani am avut o activitate pe grupe in timpul careia M. s-a suparat asa de tare ca nu statea alaturi de prietenul lui A., incat a aruncat cu ghiozdanul mai-mai sa loveasca pe cineva. Mai stii, M.?

Aproba din cap.

– Acum M. sta pe masa in semn de protest, pentru ca nu vrea sa fie despartit de A., cu care e bun prieten. Dar noi ne dorim sa fim un colectiv unit, unde sa putem lucra toti cu toti. Ne dorim sa fim intr-o zi adulti flexibili, care se adapteaza eficient la context si relationeaza pozitiv cu semenii lor, indiferent daca le sunt cei mai buni prieteni sau nu.

Copiii au aprobat din cap, pentru ca discutam adesea despre cum scoala ne formeaza deprinderi de socializare.

– Stim insa ca fiecare dintre noi e diferit si minunat in felul lui. Unii suntem buni la fotbal, altii la lucrul in echipe mixte. Pentru M., schimbarile sunt suparatoare si dificil de procesat. M. are nevoie de putin timp sa se adapteze la noul grup. El sta pe masa pentru ca inca nu e pregatit sa stea pe scaun intr-un grup de colegi din care A. nu face parte. Copii, aceste prietenii pe care voi le-ati format in clasa sunt foarte pretioase si sper sa le pastrati toata viata.

Sub ochii nostri, M. aluneca de pe masa direct pe scaunul unde trebuia sa sada de la bun inceput.

Miscati de tonul meu, copiii isi priveau colegii, ba unii se tineau de mana sau isi dadeau coate, prieteneste.

Eu nu am comentat deloc faptul ca M. acum statea frumos la locul lui.

Iar M. a avut un singur lucru de spus:

– Profesora, uitati, am inceput cu partea 1. Activitatea asta e foarte tare!

 

PS. Un articol interesant: How to get students talking about their social and emotional learning

Vacantele mele de weekend

La Istanbul, fiecare weekend e o vacanta. Deja de 5 ani sunt plecata, dar tot Bucurestiul e casa mea. Sunt expat, nu emigrant. Iar de cand locuiesc la o ora distanta cu avionul (si la 15 minute de aeroport), am impresia amuzanta ca Istanbulul e un cartier al Bucurestiului.

Insa Istanbulul e mult mai mult decat atat: e un oras imens, divers, aglomerat, modern si decazut, bine unit de reteaua de transport care merge struna si include, printre altele, tramvai, metrou, vapor, funicular, teleferic.

Bosforul

Usa da spre mare

Palatul Dolmabahce

La fel ca la Bangalore, planul meu sa descopar un cartier nou pe saptamana, asa ca dupa un an pot sa spun ca am strabatut mii de kilometri si am acoperit o mare parte din Istanbulul european, cateva insule si cateva cartiere doar din zona asiatica. Sunt fascinata de Bosfor in orice anotimp, dar mai ales cand e soare afara si senin, pescarusii tipa in urma vapoarelor din care calatorii le arunca bucati de covrig, iar marea are alta culoare in fiecare moment. Pe Bosfor sunt si unele dintre cele mai frumoase vile si palate, unele dintre ele muzee, iar restaurantele se intrec sa se cocoate cat mai sus, ca sa ofere renumita priveliste pentru care platesti 5 lire la Stabucks in Bebek si 250 de lire la hotelurile de 4 si 5 stele!

Zona celebra si turistica e Sultan Ahmet (Sultanahmet scriu turcii), unde magazinele de suveniruri ocupa toate strazile, iar turistii veniti din Asia se inghesuie sa viziteze Sfanta Sofia, Palatul Topkapi, Moscheea Albastra, Marele Bazar, Basilica Cisterna si pe negustorii de lampi, esarfe si covoare. La cateva weekend-uri o data, fac ce fac si ma pomenesc in fata Muzeului Sfanta Sofia (Ayasofya zic turcii, sau Hagia Sophia in greceste – o constructie care slaveste intelepciunea, „σοφία”). As putea sa o vizitez iar si iar si mereu cu aceeasi reverenta si emotie.

Ayasofya

Cupola

De curand, o colega cu care vorbeam despre Istanbul, mi-a marturisit ca Sfanta Sofia i se pare cel mai frumos loc. Ca poate o sa rad, dar ea are impresia ca locul acela e magic, ca zidurile Sfintei Sofia sunt izvorul unei linisti si frumuseti multi-seculare absolut palpabile, ca ajungand in locul acela patrunzi intr-un spatiu diferit. Ce m-am bucurat! I-am zis ca as putea sa merg acolo saptamanal, doar sa fiu in locul acela; sa ascult chemarile la rugaciune ale moscheii albastre si sa vad Sfanta Sofia – acea cladire greoaie, eclectica, care sta acolo de o mie de ani si pe care n-au dovedit-o nici razboaiele, nici cutremurele, nici grecii, nici romanii, nici otomanii, nici capitalismul, nici terorismul.

Poate imi place ca imi zice ca se poate sa fii nemuritor si rece, asa cum ma simt inclinata sa fiu eu. Desi sunt muritoare, dar da – rece. Poate fiecare transfera pe Sfanta Sofia ce poate sau nu poate contine. Cine stie? Cert e ca moscheea albastra – „ai vazut una, le-ai vazut pe toate” – sade acolo in curtea ei, completand arhitectonic ansamblul, dar nici pe departe asa de puternica si misterioasa ca Sfanta Sofia. Palatul Topkapi pazeste coltul Cornului de Aur, invizibil de la strada, dar inconjurat de gradini cu platani unde se poate contempla trecerea gloriei lumii. Basilica Cisterna – bine ca ne-a zis Dan Brown de ea! – e partial in renovare, dar ramane un loc misterios si frumos.

Foto: https://www.walksofturkey.com/blog/istanbul/insiders-guide-to-the-basilica-cistern-istanbul

E interesant sa locuiesti intr-un oras turistic. Turcii sunt buni cu profesorii. Nu doar ca avem reducere 50% la restaurante si la magazine de Ziua Educatorului (24 nov), dar cu cardul de profesor obtii un card de acces gratuit la orice muzeu din Turcia care apartine de Ministerul Culturii. Sa tot explorezi, sa tot vizitezi, sa te tot miri de cata istorie se ascunde in locuri si obiecte.

Cine ne invata cum sa invatam?

In anul 2008, cand am inceput sa lucrez intr-o scoala din sistemul de Bacalaureat International (IB, in abreviere engleza), am auzit prima oara de ei-ti-el (ATL, sau Approaches to Learning). Au trecut ani si ani de atunci; aceste „abordari ale invatarii” s-au redefinit, rafinat si redenumit ca sa reflecte cat mai limpede modul in care invata copiii. Pentru ca programa cuprinde, in orice sistem, continuturi si competente, desi e greu de spus in ce masura aceste competente sunt predate explicit, evaluate si dezvoltate consecvent si constient in scolile care nu apartin de sistemul IB.

In scolile IB competentele se predau la fel de explicit ca si continuturile si se evalueaza periodic, de obicei pe trei nivele: expert, practicant si novice. E ok sa fii pe oricare nivel si evaluarea serveste doar sa-ti dea feedback si sa-ti spuna cine sunt expertii pe care te poti baza in clasa ta.

In gimnaziu, lista de competente pe care vrem sa le dezvolte elevii nostri arata asa:

Sursa foto

Lista asta se ramifica mai departe intr-un document Excel cu peste 100 de itemi care definesc cu precizie cum arata abilitatea respectiva la ora de romana, la matematica, la limba straina sau la sport. Daca onestitatea academica e mai importanta atunci cand dai un examen final decat atunci cand copiezi o tema de pe net. Daca gandirea critica e la fel de importanta cand discuti despre literatura sau istorie ca si atunci cand lucrezi in laborator etc.

Suna foarte tehnic si nu asta vreau sa spun. Ce vreau sa spun e ca aceste chestii, o data ce esti constient de ele ca profesor, chiar functioneaza. Nu doar ca iti dau subiecte inteligente de discutie cu elevii („ia sa vedem, ce avem aici: o stire sau un exemplu de fake news?”), dar iti dau si instrumente blande cu care sa mentii disciplina in clasa („Georgica, aminteste-ti ca la ora de spaniola se lucreaza pe grupe si in colaborare. Atunci cand colaboram ne punem in comun talentele pentru a realiza lucruri pe care ne-ar fi greu sau chiar imposibil sa le realizam singuri.” sau „Tudor, vrei sa te asezi putin aici sa te linistesti? Poti sa asculti un cantec, daca vrei, dar nu iti poti lovi colegii.”)

Poate cea mai tare chestie pe care am invatat-o ca profesor IB este componenta de reflectie. Fiecare moment in care copiii sa opresc sa se intrebe „ce invata acum?” „de ce invatam asta?” si chiar „cum invat eu cel mai bine?” este un moment in care nu li se consolideaza doar cunostintele, ci si increderea in fortele proprii si gandirea aceea de tip „eu pot” care e specifica mentalitatii invingatorului (in cuvintele lui Carol Dweck, growth mindset).

Lucram intr-un sistem care e inca structurat ca in secolul 19. Scoala e o cladire care arata, in unele cazuri, ca o puscarie. Elevii au un program zilnic pe care trebuie sa il respecte. Elevii sunt grupati pe „clase” cu copii nascuti maxim la diferenta de un an. Cu putine exceptii, interactiunea dintre clase e nestructurata si extrem de limitata. Fiecare generatie afla pe pielea ei ce inseamna sa fii intr-a opta, sau sa fii „boboc”, sau sa dai bacul, desi an de an un numar mare de elevi trec prin aceleasi experiente. Profesorii sunt specializati pe o materie; rareori se preda o tema interdisciplinar. Principala motivatie pentru a invata o reprezinta notele si examenele. Etc. Etc.

Cum vad eu lucrurile, iei niste fiinte aflate la apogeul creativitatii, la varsta tuturor posibilitatilor, in culmea dezvoltarii fizice, mentale, emotionale, sociale si le inchizi intr-o cladire de caramida 8 ore pe zi „pentru binele lor”. Acolo trebuie sa asculte de niste adulti care le spun cine sa fie, ce sa faca, cum si cand sa faca, ce sa nu faca, cum sa stea etc. si ii pedepsesc cand ies din rand (vezi cazul elevului tuns, de curand). Dupa care sunt trimisi acasa cu tone de teme carora nu le inteleg rostul. Apoi, la 18 ani, li se da drumul in lume si le mai cerem si sa fie curajosi, puternici, deschisi la minte, buni la suflet, in fine, sa construiasca o societate in care sa ne fie bine tuturor. De unde se poate secera ce nu am semanat?

Lucrez in sistem, deci ma supun lui. Predau la clase de copii grupate pe criterii de varsta (dar ii incurajez sa vorbeasca intre ei; incerc sa fac ca cei de-a saptea sa vina sa converseze cu a cincea; facem proiecte care au ca public-tinta elevii de la alte clase; incerc sa ii invat sa invete unii de la altii. Functioneaza!); predau continuturi stabilite de altii (dar le personalizez pentru elevii mei si impreuna cu ei: de exemplu cand am invatat sa scriem scrisori ne-am pomenit ca ne scrie chiar Catherine Hettinger despre cum a inventat fidget spinner-ul si inventia nu i-a fost recunoscuta; toti copiii i-au raspuns cu incantare, scriind, la randul lor, scrisori). Si exemplele pot continua.

Ma laud? Desigur. Sunt foarte mandra de elevii mei si uneori stiu ca nu ma laud cu ei suficient! Sunt niste copii curiosi, curajosi, isteti, muncitori si care nu ma lasa sa cad in rutina sau blazare. Ma laud si cu invatarea din perspectiva constructivista, la care  elevii sunt parteneri si participanti activi. Ma laud si cu tehnicile metacognitive prin care elevii invata sa isi aprecieze si sa isi dezvolte potentialul singuri, adica devin autonomi. Toate aceste lucruri functioneaza si reduc foarte mult presiunea aceea pe care o resimti ca profesor de a „te ridica la inaltime”. La inaltime este modul frumos in care mintile si sufletele noastre se intalnesc pentru a crea ceva durabil: niste oameni.

iyi bir komşu/ un bun vecin

A inceput Bienala de Arta din Istanbul, iar tema anului este ce inseamna sa fii un bun vecin. Expozitiile sunt gazduite de spatii diverse: cateva muzee, doua gari, o scoala primara abandonata, un hamam din secolul 14 si diverse galerii, dar si de cateva baruri si restaurante unde parola „un bun vecin” iti aduce o bautura gratis. Conceptul de vecinatate este abordat din perspectiva sociala, politica si personala. Se discuta vecinatatile intre state si culturi, la fel de mult ca spionatul pe vizor sau pe dupa perdea. Expozitiile cuprind pictura, sculptura, film, dans, diverse instalatii multimedia si performance-uri. E interesant sa explorezi orasul cu scopul bienalei; pentru a ajunge la expozitii treci prin diverse cartiere si patrunzi in spatii de la foarte vechi, la ultramoderne. Bienala se imbina cu orasul si preia din farmecul lui, sau ii adauga un nivel de culoare, de „joaca” cu elemente altfel banale si chiar invizibile.

In gara Haydarpasa, din partea asiatica, un grup de artisti expune Taste of Tea. Ceaiul, cum stim, e o bautura preferata a turcilor. Gustul ceaiului e gustul Turciei si, prin extensie, al Orientului la a carui poarta strajuia odinioara gara Haydarpasa. La nivel personal, gustul ceaiului e gustul copilariei, al vizitelor obligatorii si plicticoase la rude, sau al mai recentelor si placutelor intalniri cu prietenii. E gustul traditiei si al prieteniei.

Expozitia se intinde pe un peron intreg – in fiecare vagon din cele doua trenuri gasesti alta poveste, alta idee – care mai ciudate, care mai dragute, dar toate interesante.

In scoala primara Rum İlkokulu din cartierul Beyoğlu m-a impresionat instalatia de mai jos. Este expusa intr-o sala care are balcon si consta din platforme care se imbina ca un puzzle, pe care sunt montate mobile tipice dintr-o casa. Platformele sunt pe roti, asa ca tot la cateva minute o data aranjamentul se schimba imperceptibil, construind, in timp, toate casele in care ai locuit. Se poate vizita si partea de jos, unde vezi artistii la lucru, in costumele lor negre, impingand insesizabil de incet platformele, dar si de sus, din balcon, unde vezi casa care, sub ochii tai, se dezmembreaza si rearanjeaza incontinuu.

In muzeul de arta contemporana am vazut si cel mai dureros exponat: documentarul Wonderland (2016) al artistului vizual turc Erkan Özgen, care prezinta povestea unui episod al razboiului din Siria vazuta si povestita de Mohammed, un baiat surdomut. Sunt cele mai intense 3 minute si 54 de secunde! Mohammed nu are cuvinte, dar are gesturi, icnete, expresii faciale pe care nu le poti uita si privindu-l nu doar auzi si afli ce s-a intamplat, ci simti ca traiesti experienta razboiului alaturi de el.

O buna parte din instalatii au mesaje politice si sociale; ecologice, anti-razboi etc. Exista si cateva tampenii, prost realizate si cu o idee extrem de subtire dedesubt, dar in cea mai mare parte sunt lucrari destepte care te pun pe ganduri.

Intrarea la toate evenimentele si muzeele e gratuita si se face pe baza unui QR code pe care-l primesti atunci cand te inregistrezi la intrare.

In incheiere, o „vedere” din Istanbul.