Arhive pe categorii: my lovely life

La usa clasei

Standard
IMG_4112

Mini-adolescentii mei, asa cum invata ei in ziua de azi

Mi-am uitat cheile acasa azi, asa ca iata-ma in fata salii de clasa de la a saptea, destul de confuza, fiindca in secret sperasem sa gasesc sala descuiata.

– Nu va faceti griji, señorita, ma duc eu acum si va gasesc o cheie, a sarit un elev inimos si foarte descurcaret, care, spre deosebire de mine, stie si turceste, deci poate vorbi – la o adica – cu personalul de serviciu.

Si dus a fost, dar ce te faci cu colegii lui care se credeau inca in pauza si faceau ca maimutele pe acolo?

– Alo, prieteni, luati loc aici, am zis.

– Cum?! Pe hol?! Pai e rece… etc. etc.

Cu aceste bombaneli la care ma asteptam, ne-am asezat cu totii pe jos, in fata dulapioarelor de pe hol.

– Ce-mi povestiti din vacanta? am intrebat, stiind foarte bine ca am studiat anul asta chiar tema vacantei si verbe legate de activitati de vacanta la timpul trecut.

Pareau cam nesiguri, asa ca le-am povestit intai vacanta mea, pronuntand verbele mai apasat, ca sa si le aminteasca. Chiar asa a si fost: un pusti mai rapid deja se prinsese ce vreau de la ei.

– In vacanta am fost la schi in Elvetia! A fost foarte multa zapada. A fost si frig, dar am schiat mult si am facut multe poze. Si am mancare ciocolata foarte foarte buna. Am fost cu parintii, dar n-am stat doua saptamani. Am stat doar o saptmana.

– Pot sa spun si eu, pot si eu? striga deja altul.

Si uite-asa vreo patru povestisera cu entuziasm in spaniola, in vreme ce restul ii ascultau nerabdatori sa le vina si lor randul. In aceasta atmosfera frumoasa ne-a gasit elevul care intr-un final imi facuse rost de o cheie. Vreau sa spun ca a venit pe hol (noi eram fix la capat), iar unii colegi nici nu l-au vazut, asa de concentrati erau sa asculte si sa povesteasca. Copilul a venit (chiar ma asteptam sa se intrerupa vraja, sa se auda urale – cred ca si el, pentru ca a fost cam mirat ca nu ii dam atentie!), a fluturat de la departare cheia, eu i-am zambit, a ajuns la usa, a descuiat usa, a deschis usa, eu m-am ridicat si elevii mei erau inca asezati pe ciment in fata dulapioarelor, cu mana pe sus, ca sa ii ascult si pe ei!

– Chicos, haideti in clasa, continuam acolo.

– Auziti, señorita, dar de ce nu ramanem aici?

– Daaaa, e chiar tare sa faci ora pe hol!!

– Of, figuri mai sunteti. Intai nu voiati sa va asezati, acum nu vreti sa va ridicati. Numai parinte de adolescent sa nu fii, am zis prefacandu-ma exasperata.

Au pufnit in ras. Stiu si ei ca sunt dificili si chiar asta le place.

Am intrat in clasa si am continuat ora. La un moment dat, copilul care fusese dupa cheie il intreaba in turca pe colegul de langa el: „auzi, ce-ati invatat asa de interesant cand stateati afara de nu va mai venea sa intrati?”

– Señorita, haideti sa facem toate orele pe hol!

– Atunci ar fi ca si cand le-am face in clasa.

Stupoare!

– Asa e! Chiar. Adica noua ne-a placut pentru ca nu era locul unde facem toate orele?

– Si ce ati inteles din asta?

– ?!

– Ca scoala nu e cladirea, nu sunt bancile, nu e tabla… scoala e un grup de oameni care au dorinta sa invete unii de la altii.

Luminite in ochisori, apoi mini-adolescentii mei dau ochii peste cap:

– Haideti, señorita, ne luati acum cu filozofiile astea.

Anunțuri

King Lear (TNB)

Standard

 

Am vazut Regele Lear (David Doiashvili, 2016) si mi-a placut. E un spectacol cu actori foarte buni: Mihai Constantin e absolut maret, Ioan Andrei Ionescu a fost foarte puternic si l-am iubit, Istvan Teglas e fermecator in scena, Crina Semciuc e foarte dulce si expresiva, Marius Manole – foarte talentat.

Spectacolul e bun, daca accepti conventiile regizorului: black and white, decoruri mobile, ploua pe scena, piscine, pistoale, telefoane mobile, jucarii chitaitoare, multe acrobatii, multa galagie si tipete. Sunt momente care te prind si te emotioneaza: nebunii care conduc pe orbi, Istvan Teglas in rolul sarmanului Tom, Lear cu mintile ratacite si cu o coronita de flori pe cap, dar sunt si momente cand zici hai ca e mult zgomot pentru nimic. Si clar e prea lung sau prost temporizat, desi are momente cand se repara si uiti de cate ore esti acolo.

E interesant sa ma observ la teatru. Intru si ies din starea in care ma fura piesa, accept conventia si traiesc povestea. Uneori sunt in starea in care imi zic: da, chiar exista pe lume oameni adulti care se tavalesc pe jos si fac ca toti dracii si asta e jobul lor. Apoi ma gandesc: uite niste bucati de lemn, galeti, jucarii de bebelusi miraculos transformate si reinvestite cu valoare de simbol. Uite cum isi calca regii supusii in picioare, uite cum un om isi poate pierde mintile dintr-un exces de vanitate. Uite ce urla asta. Ce nevoie are sa se agite asa?

Cred ca la teatru te emotioneaza totusi sinceritatea. Daca actorul crede in iluzie, asta e contagios. Cred ca actorii buni pot salva o piesa proasta.

Nu am mai vazut Regele Lear in alte regii si nu e una din piesele mele preferate. All things considered, nu cred ca Doiashvili a facut o treaba rea:  e un spectacol cu cap si coada, fidel textului, adaptat la lumea moderna si la posibilitatile tehnice ale spatiului, cu o distributie corecta si, pe alocuri, formidabila.

“Ei, la sfarsit era asa, intre nebunie si sanatate. Dar si-a recunoscut fiica; asta e bine. Si ai vazut ca a devenit si milos, a dat bani la saraci. Oricum, ai vazut prin cate a trecut. Normal ca a fost lung spectacolul.” (doua doamne vorbeau la iesirea din sala)

king lear

Trupa de actori la aplauze

Un an sabatic in care sa merg la teatru m-ar ruina?

Am nevoie de un an sabatic in Bucuresti.

O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții (TNB)

Standard

Am văzut acest spectacol aseară la Teatrul Național (regia: Bobi Pricop) si mi s-a părut absolut încântător! Știam povestea din cartea lui Mark Haddon. Am fost întotdeauna curioasă să aflu cum funcționează mintea noastră, neurotipică și nu numai. Despre autism am aflat prima oara chiar din această carte, prin 2003. Avea un titlu lung (asta îmi place, nu știu de ce), așa că am cumpărat-o. Povestea lui Christopher Boone m-a lăsat paf: am empatizat enorm cu eforturile lui de a răzbate singur în călătoria lui de la Swindon la Londra. Ce simplu facem astfel de drumuri zilnic! Tren, metrou, străzi de traversat… rutină, ai zice.  Atunci cum poate același drum să fie o adevărată călătorie inițiatică pentru cineva? Am fost uluită să văd lumea prin ochii lui – acei ochi cărora nimic nu le scapă, din păcate, dar care nici nu știu să selecteze ce văd, deci la un moment dat supraîncarcă sistemul și apar erori. Mintea umană ca un computer e un clișeu la care apelăm adesea când vorbim de tulburările de spectru autist.

În fine, fără să divaghez prea mult, spectacolul de la TNB este primul spectacol de teatru cinematografic pe care l-am văzut vreodată. Ai impresia că vezi un film care se joacă live în fața ta. Contribuie la asta anumite tehnici de film (actorii vorbesc cu publicul, ca și cum ar juca pentru cameră), implicarea foarte inteligentă a spectatorilor în piesă printr-un joc de oglinzi neașteptat, proiecțiile care creează spații în mișcare pe scenă: șoseaua, scările rulante de la metrou, scrisorile mamei – ba chiar și ecranul care se interpune la un moment dat între sală și scenă, contribuind la impresia de film. Combinația de lumini, oglinzi și zgomot/ muzică transmite supraîncărcarea senzorială a personajului mai bine decât orice monolog.

Ce să zic? Nu e doar foarte isteț ca punere în scenă, dar e și un spectacol bun. Are o poveste foarte reală și puternică și bine rezumată într-o oră și jumătate de joc. Are cinci actori care fac cât o mulțime de oameni și un erou principal, Christopher, interpretat perfect de Ciprian Nicula. Am regăsit în jocul acestui actor foarte tânăr ticurile copiilor cu diverse forme de autism, mersul și vorbirea sacadată, fixațiile, incapacitatea de a suporta atingerile altor oameni, ochii mari și privirea ușor pierdută. Christopher e și naratorul piesei, fiindcă ceea ce vedem, de fapt, e dramatizarea cărții lui. Finalul este puternic și optimist și decurge firesc din poveste. De la început până la sfârșit, a fost un spectacol frumos, invovativ, cu o poveste excelentă și necesară, foarte bine jucat și complet. Bobi Pricop zice într-un interviu mai vechi (Yorick, 2013): Cred că pentru mine un spectacol reușit e atunci când la sfârșit plec altfel decât am intrat, plec descoperind ceva în mine, ridicându-mă la un alt platou al existenței mele. Din acest punct de vedere, spectacolul pe care l-am văzut aseară e foarte reușit.

Ca profă, mă gândesc mereu cum pot ajunge aceste spectacole la elevi. Cred cu tărie că asta e una din piesele la care trebuie mers ”cu clasa” și despre care se poate discuta la dirigenție. Este un spectacol care te atrage cu efectele vizuale și, înainte să-ți dai seama, te face și puțin mai bun, mai empatic, mai deschis la diversitatea lumii.

Am auzit de acest spectacol de la Andreea Vasile, care a și publicat acum ceva timp un interviu cu Bobi Pricop: Cum să creezi un spectacol de teatru memorabil cu ajutorul tehnologiei. Mulțumesc, Andreea!

Pentru bilete, urmariti site-ul TNB: http://www.tnb.ro/ro/o-intamplare-ciudata-cu-un-caine-la-miezul-noptii 

Vacanta cu teatru

Standard

Cand am plecat in India mi-am dat seama ca imi va fi dor de teatru.

In martie 2012 am primit contractul de la scoala din India si mi-am dat seama ca trebuie sa ma duc la teatru. Si m-am dus, la tot ce gaseam bilete, m-am dus cu oameni sau singura, m-am dus sa aud limba romana si sa rup timpul si sa traiesc alte vieti. Uneori a fost magic. Cel mai magic spectacol din perioada aia, care mi-a ramas ca o amintire a unei stari, aproape ca un vis, a fost „Avalansa„, in regia lui Radu Afrim, pe care l-am prins la una din ultimele reprezentatii. La iesirea din sala eram – si eu si vecinii mei de scaun – coplesiti si uluiti. Parca nu ne venea sa plecam. Am profitat de bunavointa domnului de langa mine, care-si cumparase programul de sala, si-am citit in program numele actorului care mi se paruse nepamantean de talentat: se numea Marius Manole. Domnul il remarcase si el: asta ne-a dat o tema de conversatie, pana am fost pregatiti sa ne reintoarcem in lumea reala.

Au trecut patru ani de India si aproape doi de Turcia si nu pot sa spun ca am stat departe de teatru. Ar fi si pacat. In Bangalore exista acel mirific spatiu numit Ranga Shankara, la 23 de km de casa mea (pe care-i strabateai in minim o ora, dar cui ii mai pasa). Totusi, ajungeam rar. Acolo am vazut lucruri frumoase in engleza si in hindi, am vazut niste montari interesante cu actori si papusari, am vazut niste tablouri cam bizare bazate pe legendele locului, dar am vazut si artisti indieni tineri ca Shrunga B.V. si al sau superb spectacol ‘Boy With A Suitcase’, dupa care si eu si Zeenat am plutit vreo doua zile.

La teatru la Bucuresti n-am mai ajuns. Vara isi iau si actorii concediu, sau cel putin asa credeam eu, nedusa prin teatrele independente din capitala.

Mutarea la Istanbul a avut multe plusuri, dar un mare minus la capitolul teatru, fiindca nu inteleg inca turceste suficient ca sa pot sa vad spectacole. Am ramas cu opera si baletul, ocazional un spectacol in engleza si nicio magie.

Si cu aceasta lunga introducere, ajungem in zilele noastre. Mai precis pe la inceputul lui decembrie 2017, cand constat ca mutra inconfundabila a lui Marius Manole (un actor roman caruia la un moment dat ii dadusem follow  ca sa aflu ce mai e prin teatrele din Bucuresti, uitand cu totul ca el era tanarul nepamantean din Avalansa) imi apare cam des in feed-ul de Facebook si incerc sa aflu de ce. Omul isi facuse un canal de Youtube si publica un vlog cu momente din viata lui de actor roman agitat si ocupat.

Devenise aproape un obicei sa privesc cele 10 minute de vlog inainte de culcare, seara, dar ce te faci ca nu intelegeam decat pe sfert ce vad acolo, cine sunt oamenii aia, in ce piese joaca, despre ce vorbesc.

A fost o luna decembrie cu adevarat a cadourilor, fiindca google mi-a daruit raspunsurile la intrebari; am inceput sa identific personajele, sa-mi aduc aminte chipuri si nume la care nu ma mai gandisem de ani de zile, sa recunosc piesele, sa mi se faca dor de teatru in limba romana.

Sa ne mai miram ca pentru vacanta de iarna mi-am propus sa merg la cat de multe spectacole pot? Si, fireste, la cat de multe pot sa vad cu Marius Manole, fiindca fragmentele de pe vlog ma facusera curioasa.

Ei bine, pana acum am vazut patru spectacole si voi mai vedea inca trei. Am cumparat bilete pe internet (pe 1 ianuarie eram pe site-ul TNB si imi bazaiam prietenii pe whatsapp sa vina la teatru. Ca si mine cand locuiam in Bucuresti, nu li se parea asa o prioritate, dar unii au acceptat – le era dor) si o clipa mi-a trecut prin cap ca e cam mult sa te duci zilnic la teatru, dar asta e vacanta mea de anul asta si e bine ca e asa.

Ce-am vazut, ce mi-a placut, ce sa vedeti la teatru? Am vazut:

  • Butoiul cu pulbere (r. Felix Alexa) la TNB. O strategie interesanta de a folosi o scena rotitoare si personaje care trec dintr-un tablou in altul, dar mie mi s-a parut mai mult un spectacol de liceeni, o piesa buna pentru o trupa de elevi decat pentru niste mari actori. Nu spun ca nu e bun; e bine jucat, amuzant si enervant, atat doar ca e parca neterminata povestea, ceva nu se leaga in piesa.
  • Crima din strada Lourcine (r. Felix Alexa), la TNB.  E o piesa foarte scurta, nici o ora, cu decoruri si costume foarte colorate si cu actori foarte buni care joaca cu mult talent. Istvan Teglas este fermecator si amuzant, iar Marius Manole e intens si imprevizibil. Amandoi formeaza un cuplu putin in contratimp, dar simpatic si incearca impreuna sa afle daca au savarsit o crima si sa-si acopere urmele. Mie mi-a placut acest spectacol si-l recomand oricui n-a mai fost demult la teatru si nu stie cu ce sa inceapa.
  • Insemnarile unui nebun (r. Felix Alexa) la Arcub. Marius Manole practic recita o nuvela intreaga de Gogol, adica si-o imagineaza si o joaca asa de minunat si de fascinant ca vedem aievea si cainele vorbitor, si casa, si strada, si biroul si indiferenta, si suferinta, si perspectiva nebunului si pe cea a oamenilor din jur. E un spectacol foarte intens. Alexander Balanescu il acompaniaza la vioara si ii da replica uneori, fiind un fel de alter ego sau de martor impasibil la caderea in nebunie a personajului. Dar muzica, desi e potrivita cu contextul, e incredibil de ne-memorabila. Acest spectacol e un tur de forta si e clar de revazut.
  • Demnitate (r. Ignasi Vidal), la teatrul Avangardia, Cinema PRO. Iarasi un spectacol bun, care foarte usor ar putea sa cada in ceva foarte fals si teatral, dar Serban Pavlu si Marius Manole in rol de politicieni verosi (Pavlu) sau principiali (Manole) sunt credibili si, desi sunt doi oameni care vorbesc nonstop o ora jumate, senzatia aia ca ai acces la jocuri de culise, ca tragi cu urechea in cabinetul doi te tine in priza. La fel si unele rasturnari de situatie, care se petrec exact cand iti venea sa te uiti la ceas. Eu ma tot intrebam cum ar fi sa isi schimbe cei doi actori personajele intre ele? Mi s-a parut ca personajele sunt cam interschimbabile si destul de plate asa, fara adancime. Finalul e surprinzator si satisfacator poate. De vazut. Sala e f misto, by the way.

Ce o sa mai vad:

Ce as vrea sa vad si nu voi reusi:

Bun, v-am povestit despre vacanta mea cu gust de teatru. Daca cititi acest post, astept si alte recomandari – ce ati vazut, ce v-a placut, ce sa vad in vacanta de Pasti?

 

Eu in 2018

Standard

 

De la interviurile Andreei Esca mi-a placut ideea de a ma descrie in 20 de secunde.

A iesit asa:

Sunt o fiinta marunta care vrea sa fie mare; sunt o fiinta muritoare care vrea sa fie nemuritoare; sunt o pasionata de oameni si de puterea si versatilitatea lor; ma sperie si ma intristeaza raul si rautatea; nu stiu sa traiesc in lumea asta, de aceea stau la marginea ei. Imi plac pomii, norii si discutiile lungi cu oameni care au curajul sa se lase cunoscuti.

IMG_3221

cu colegii de birou, ma prostesc (ca de obicei)

Etica si voluntariat

Standard
IMG_6173

Cutiile si prima donatie primita, chiar in prima zi

Ne apropiem de momentul concursului Destination Imagination (DI), etapa nationala turceasca. Mergem la Izmir pe 15-18 februarie, unde elevii nostri concureaza cu elevi din toata Turcia in cele 6 categorii (descrise aici). Anul acesta am o echipa de 5 fete care lucreaza la o provocare de tip Inside Impact, adica voluntariat si serviciu comunitar. Au adunat carti si rechizite pentru 200 de copii dintr-un centru de plasament. Au colectat, sortat si daruit aceste materiale cu multa bucurie. Pot sa vad ca au devenit mai recunoscatoare pentru ceea ce au si mai constiente ca norocul lor e nu doar ca au, ci ca pot sa daruiasca.

 

 

Au existat si tentatii. Ce momente interesante! Un exemplu: donatiile se strangeau in holul de la intrare, in niste cutii. In fiecare miercuri fetele le sortau pe categorii: carti, rechizite etc. Intr-o miercuri m-au strigat de urgenta. Gasisera doua seturi de rechizite extrem de scumpe, din ceva colectie excusivista: perforator care face diverse modele, pix, radiera, creion mecanic si carioci.

– Astea sunt foarte scumpe! mi-a explicat una dintre ele – singura care mai avea voce, fiindca celelalte erau mute de uimire.

– Da, a soptit una mica de la a 5-a, demult mi le doresc, dar parintii mei mi-au zis sa-mi pun pofta in cui, fiindca niciodata nu vor da atatia bani pe pixuri.

Da, aratau bine, nimic de zis. Evident, ceva fitze moderne.

– Super! am zis. Vor face cativa copii foarte fericiti.

– Dar… dar… sa nu ne spui ca tu crezi ca trebuie sa le dam lor!

Era randul meu sa raman muta de uimire.

– Poftim?

– Sunt rechizite foarte scumpe!! Ei au nevoie de caiete si de pixuri si de creioane obisnuite. Nu crezi? Nici n-ar sti sa aprecieze astea, pleda fetita care si le dorise dintotdeauna. Cu banii de pe astea, luam 10 de seturi din alea de 15 lire, care au de toate si sunt exact ce le trebuie lor. Uite, le iau eu pe-astea si aduc la schimb niste seturi. Te rog? Pot?

– Nici sa nu te gandesti, a intervenit colega ei, cea care ma chemase sa vin de urgenta. Nu e pentru tine. Gandeste-te: donatiile sunt pentru copiii de la camin. Pai cum ar fi daca toti ne-am autoservi din donatii? Vai, imi place, il iau, lasa ca pun ceva ieftin in loc, ca oricum fraierii aia nu-si dau seama. Ce spune asta despre noi?

– Da! a sarit si colega ei. Suna ca si cand am strange donatii pentru niste copii pe care-i desconsideram! Nu credem ca merita ce e mai bun. Nu actionam din principiu, asa cum declaram, pentru a oferi tuturor sanse egale. Nu! Noi ne punem pe pozitia aia superioara unde aruncam, din mila, firimituri. Si-atunci mai bine ne vedem de treaba, fiindca inseamna ca nu am inteles nimic din proiectul asta.

(Eram mandra sa vad ca discutiile noastre despre etica si voluntariat dadeau rezultate!)

Le-am lasat sa discute. De cand le-am vorbit despre interferenta – acel concept conform caruia, in DI, adultii nu au voie sa ajute copiii cu sfaturi sau sa faca lucruri pentru ei sau in locul lor, ci doar sa-i asculte si sa-i indrume sa gaseasca singuri solutii – au renuntat sa mai astepte de la mine sa le arbitrez certurile sau sa le dau solutii (sau sa le car cutiile!! desi eu cutiile le car, daca mi se cere :)). Discutiile in contradictoriu sunt moduri in care copiii isi exerseaza independenta in gandire, inteligenta, logica, creativitatea chiar.

Cum s-a terminat discutia? Era terminata dinainte sa ma strige pe mine. De fapt dadusera o mica reprezentatie, fiindca ele deja mai discutasera o data asta in turceste si ajunsesera la aceeasi concluzie: e frumos sa-ti faci treaba corect si etic.

Behaviour management

Standard

Se vorbeste mult de „parenting”, „behaviour management” si ce stiu eu, fiindca si copiii nostri se cresc acum conform unor KPI stabiliti de expertii mondiali in psihologia varstelor, pare-mi-se. Asa ca m-am gandit sa va spun ce sistem de „behaviour management” aplica bunica mea, mamaie, prin anul 1985-6.

Casa din imagine este aproximativ vizavi de casa noastra din Bucuresti, unde am crescut. De asemenea, aceasta frumoasa cladire se afla pe traseul pe care-l faceam cu mamaie ca sa mergem in parc. Sa zicem ca plecam la plimbarea zilnica si ajungeam in dreptul casei. Imediat o auzeai pe mamaie:

– E, cum ce mai facu Christina? Pai nu vezi ca ma supara? Nu vru sa manance mancare de urzici, cica nu-i place, ea vrea numai parizer. Ii spusai sa se culce la pranz, dar nu vru sa doarma – cica nu-i e somn. Se frichini de nici pe mine nu ma lasa sa dorm…

Dap. Mamaie vorbea… cu statuia de pe casa, „baiatul” (ii ziceam eu) – ea ii zicea „ingerasul”. „Na, ca-i spusai ingerasului ca ma suparasi!” rabufnea uneori si mi-aduc aminte ca, in mod uimitor, IMI PASA de asta, pentru ca il iubeam pe ingeras si nu voiam sa-l supar. Ce tare, nu? N-aveam nicio problema s-o supar pe bunica mea de carne si oase, care avea grija de mine zilnic (si ma cicalea tot zilnic), dar tineam mult la o statuie de piatra de pe cladirea de vizavi, careia nu voiam sa-i pricinuiesc tristeti. Adica, oricum, imi inchipuiam ca trebuie sa fie trist sa fii intepenit acolo pe casa si sa nu te poti juca. Eram convinsa ca „baiatul” ar vrea si el uneori sa vina cu noi in parc!

Da. Multe lucruri mai faceam ca sa-mi aud vorbe bune cand treceam pe langa „baiat”. Dar mamaie, in mod misterios, uita sa-i spuna cand era ceva de bine.

– Mamaie, spune-i ca am mancat urzici!

– Cui? Nu vezi ca e o statuie?

baiatul

Un ingeras care si-acum e acolo… dupa zeci de ani