Arhive pe categorii: my lovely life

Madrid

Standard

Luna asta muncesc si ma distrez la Madrid, unde fac un master in managementul educatiei cu o universitate americana. Avem un grup de studenti foarte simpatic, 14 oameni intre 30-50 de ani, unii deja directori, altii dorindu-si sa fie, fiecare din alta tara, multi deja foarte internationali (avem reprezentate Doha, Dubai, Columbia, Mauritania, Sierra Leone, Anglia, USA, Cehia, Romania, Norvegia, Portugalia, Japonia, China, Noua Zeelanda).

Am avut o prima saptamana excelenta, cu o profa fabuloasa, actuala directoare generala a unei scoli excelente din Singapore. Nu stiu cum e ca directoare, dar ca profa a fost modelul meu ideal: punctuala, serioasa, structurata si concentrata. Nu am pierdut niciun minut cu ea: orele incepeau la timp, la fel si pauzele. Avea mereu o activitate, dar si o discutie despre ce am invatat din activitatea respectiva. Ne-a repetat ca un lider trebuie sa fie organizat, ca nu exista lideri innascuti care sa faca treaba buna daca sunt dezordonati. Evident, disciplina conta foarte mult pentru ea, dar nu am avut niciodata impresia ca, furata de forma, acorda prea putina atentie fondului. Dimpotriva, am avut mult de invatat din experienta ei si a fost foarte generoasa cu povestile, mereu „sterilizate”, fiindca nu conteaza cine, ci ce s-a intamplat si cum s-a rezolvat situatia si ce invataturi tragem din asta.

Citim o multime de carti, nu doar despre educatie, ci despre leadership, inovatie si legislatie in domeniul protectiei copilului si sunt fericita ca am Kindle si ca imi descarc cartile in doi timpi si trei miscari, ca ma costa mult mai putin decat varianta tiparita, ca nu am avut nevoie sa car la Madrid o valiza de carti.

Invatam despre cum sa fim lideri mai buni, profesori mai atenti la nevoile elevului, cetateni mai implicati in lumea in care traim.

Intotdeauna constat ca e adevarat ce zice Joseph Ritco in cartea lui despre liderul transformator pe care am citit-o semestrul trecut, tot la acest master. El zice asa: nimeni nu se face prof doar pentru bani, oricat de bune ar fi conditiile in care lucreaza. Oricine ajunge sa stea mai mult de 2-3 ani in domeniul educatiei are o chemare pentru asta, adica, la fel ca personalul din domeniul Sanatatii, e un om cu mai multa dragoste pentru ceilalti oameni. Sincer, de cate ori ajung in contexte gen curs de formare cu alti profi in sala, imi dau seama ca suntem niste oameni care ne iubim meseria si asta ma face foarte mandra.

Ultima oara am fost la Madrid in 2011 si de atunci am trait 4 ani in India si doi in Turcia si am vazut multe alte orase care mi-au redefinit conceptul de oras si de cetatean,

Madridul e un oras pentru oameni, un oras cu un branding de oras foarte limpede, care incurajeaza la tot pasul notiunea de a fi „bun cetatean”, de la sistemele de reciclare, pana la traversarea prin locuri permise, regulile de comportament in metrou etc.

Nu mai am chestia aia cu „la ei se poate si la noi de ce nu” pentru ca nu asa merg lucrurile. Nu invinovatind si – pasiv-agresiv – „batand saua sa priceapa iapa” schimbi ceva in comportamentul unui neam. La noi se poate la fel ca si la ei, dar ne lipsesc liderii care sa ne traseze liniile astea. Cand liderii nostri vor fi, la fel ca profesorii, niste oameni care nu sunt acolo pentru avere, ci dintr-o dorinta sincera de a sluji alti oameni, atunci se va putea si la noi. Si vor avea si avere, si conditii bune in care sa si-o etaleze. E cam de kko sa fii ostentativ bogat intr-o tara care-si sufla nasul in maneca si se sterge pe poale.

Reclame

Nostalgii la sfarsit de an scolar

Standard

„Señorita, e Haziran, cine mai are chef de scoala?” mi-a zis acum doua saptamani elevul meu de la a cincea F, Alp(ito). Dragi mi-au fost acesti copii de a cincea de anul asta, dar la anul nu am mai vrut a cincea, am vrut a opta, vreau sa-mi fie greu, pentru ca anul trecut imi fusese greu cu a cincea si voiam sa imi dovedesc ca a fost grupul ala dificil, nu ca eu nu pot!

Cu a cincea de anul asta mi-am dovedit ca pot. Toata spaniola pe care o stiu copiii astia, o stiu de la mine! Si mai stiu sa fie curajosi, sa respecte invatatura si parerile altora, sa isi astepte randul, sa dialogheze constructiv, sa dea feedback pozitiv, sa cante in spaniola, sa lucreze in echipe mixte cu toata lumea, sa invete pentru ei, nu pentru note.

La ultima ora, azi, am primit asa niste imbratisari dragastoase, ca m-am emotionat, chiar si de la baietelul cel mai introvertit din clasa.  Erau asa de scumpi!

O sa se faca mari, o sa fie absolventi, o sa… o sa… Pot sa inteleg ce frumos e sa stai ani de zile in aceeasi scoala pentru ei, ca sa ii vezi cum cresc, cum se schimba, cat de frumosi se fac, dar e drept ca oriunde m-as duce sa predau ma voi indragosti pe data de copiii aceia si asta e frumos si trist la profesia de profesor.

Anul acesta au absolvit elevii mei din India, cei cu care am facut Personal Project inainte sa plec: un grup mixt de elevi din Corea de Sud, India, UK, Olanda, Franta, Dubai, Australia, Israel, care atunci terminau clasa a zecea. Un grup fain, mai ales ca veneau din niste lupte interne aprige, din probleme de bullying, din probleme de adaptare la India cea diversa, din suferinte de despartire de prieteni, dor de casa, necunoasterea limbii engleze etc.

Mi-amintesc de unul dintre baietii care azi a absolvit liceul, prabusit pe jos prin clasa a opta,in crize similare cu epilepsia,  jelind in felul lui personal moartea neasteptata a tatalui sau. Aceste crize ajunsesera zilnice, mereu la scoala, niciodata acasa, uneori de mai multe ori pe zi. Si il vad acum, student la Psihologie, un baiat frumos, inalt, invingator. Uneori nici un stii daca ai contribuit cu ceva – e un miracol de fiecare data cum se transforma acesti copii in adolescenti si apoi in tineri adulti cu voce si curaj… o vreme ii observi, ii sprijini, depind de tine, te iubesc, te imbratiseaza, apoi, brusc, s-au desprins si canta mai dulce, alearga mai repede, ajung mai departe, zboara mai sus decat tine!

Si esti asa mandru, fiindca prin ei alergi si tu, zbori si tu, canti si tu.

Si-atunci cum sa nu-mi aduc aminte de naparstocul de Aditya, atunci in clasa I (acum intr-a saptea!), care m-a intrebat cu seriozitate:

– Señorita, la anul veti preda tot la clasa I?

– Da, Aditya.

– Si le veti preda ce ne-ati predat si noua?

– Sigur.

– Stiti ce cred eu? Ca noi la anul vom invata lucruri noi, dar dumneavoastra tot chestiile astea vechi o sa le repetati!

Dragul de el! Bine ca fiecare generatie e diferita, bine ca ne putem uneori alege clasele si nivelul, bine ca ramanem noi in clasa I etern, ca ei sa poata creste si invata lucruri noi in fiecare an.

Povestea vietii mele

Standard

Vine o fetita la profa de turca. O eleva de-a ei. De fapt voia sa intrebe cu cine face repetitii pentru un concurs de talente pe care-l avem luna viitoare si fericita castigatoare eram eu.

Vorbim, ne intelegem, fetita imi multumeste, pleaca. E imbracata adorabil intr-o fusta lunga de jerseu si o bluza albastra, cam ca o doamna in miniatura.

– Ce scumpa e! exclam in urma ei.

– Ba bine ca nu,  bombane profa de turca. E o smechera si o intriganta.

*

In hol, astept sa mi se faca cafeaua si vorbesc mai mult prin semne cu o colega din alt departament, care se mira ce bine am invatat turca. Zambim, ne agitam, ne intelegem. Cafeaua ei e gata, ii urez o dupa-amiaza placuta, pleaca.

In birou, nici doua zile dupa aceea, vine vorba de aceasta colega. Mi se spune ca e o nesuferita, ca e paracioasa, ca e prefacuta, ca n-o suporta nimeni. Ma mir in sinea mea, pentru ca e mereu inconjurata de oameni, nu pare deloc sa n-o suporte nimeni, ba dimpotriva.

– Mie mi s-a parut simpatica alaltaieri la cafea, zic. Plus ca mereu zambeste, ne salutam…

– Stai departe de ea; e o scorpie!

Scorpia continua sa-mi zambeasca, sa ma salute, sa ceara doua cafele cand ma vede ca vin.

*

O fetita cu doua codite lungi si subtiri plange pe hol. O intreb daca o pot ajuta cu ceva, vorbim, se linisteste, imi multumeste, pleaca la ora. Nu am mai vazut-o in viata mea.

– De ce plangea prefacuta aia? intreaba o colega care m-a vazut vorbind cu ea.

– O stii? Eu nu o stiu. Era speriata ca a gresit la un examen, dar de fapt nu gresise.

– Ce sa spun! Ii pasa si ei de examen ca mie de balet. E o falsa si o uracioasa. Se poarta foarte urat cu ceilalti copii. Nimeni n-o suporta.

Fetita cu codite ma saluta cand ma vede. Intr-o zi era bucuroasa de ceva si m-a imbratisat. Nu e eleva mea si abia daca ii stiu numele.

*

– Povestea vietii tale, Christina, imi zice o prietena. Tu esti foarte naiva si ti se pare ca toata lumea e buna si frumoasa, dar nu e asa. Trebuie sa intelegi ca oamenii sunt si falsi, si rai, si nemernici.

Ce trist.

Efes, Didim, Milet

Standard

Am fost cu copiii in excursie in aceste locuri care conserva ruine vechi de mii de ani. Am stat 7 ore la dus si 7 la intors intr-un autocar al firmei Setur, cu 40 de copii incredibil de cuminti, care au ascultat muzica, au jucat carti, au povestit si au facut concurs de talente la microfon (si erau foarte talentati!!). Am descins la basilica Sf. Ioan din Selçuk pe o caldura de aproape 30 de grade, desi statea sa se insereze.

Biserica asta, construita de imparatul Iustinian in secolul VI dupa Christos, a fost o constructie, se pare, foarte mare si frumoasa, ridicata pe locul unei foste capele din secolul al doilea, care marca locul unde a fost inmormantat apostolul Ioan, autor al Evangheliei dupa Ioan. Dealtfel ni se spune ca bucati din evanghelia lui au fost scrise chiar acolo, la Selçuk, unde, pe un alt deal, e si casa Fecioarei Maria, incredintata in grija lui Ioan de Mantuitorul rastignit pe cruce.

Fiecare religie are povestile ei si le credem de mii de ani si de mii de ani ele ne influenteaza viata, in bine sau in rau, facandu-ne mai buni si mai toleranti, sau – dimpotriva – inchisi la minte, intoleranti si critici.

La biserica Sf. Ioan, elevii mei musulmani au auzit povesti despre Dumnezeul Bibliei, despre Fiul Sau, despre evanghelii, apostoli si fecioare insarcinate cu prunci divini. Au auzit povesti despre pelerinaje, minuni, credinta, apostoli si sfinti.

La moscheea Isa Bey de alaturi, a fost randul meu sa invat de la ei despre Coran, rugaciunile namaz, detaliile de constructiei ale moscheii, cum se tin palmele la rugaciune si ce cuvinte se spun, despre spalarea rituala si alte forme de manifestare ale credintei islamice.

La Efes, a doua zi, recunosteam locurile prin care trecusem cu un an inainte, dar acum am pornit invers: de la intrarea de sus spre cea de jos. Copiilor le-a placut mai mult sa se joace cu pisicile tolanite pe coloanele de marmura decat sa asculte explicatiile ghidei. Eu le-as fi ascultat, dar cine sa inteleaga atatea cuvinte in turceste? De aceea m-am bucurat ca in urma noastra venea un grup de indieni, cu ghid care vorbea in engleza. Asa am aflat povestea basoreliefului zeitei Nike, care nu stia ca va deveni un brand global, dar si cum statuile au fost castrate intr-o epoca mai pudica.

Am ajuns si la Didim, unde nu mai fusesem. Ruinele templului lui Apollo se spune ca atrag mii si mii de vizitatori, dar cand am ajuns noi acolo era doar un sat somnoros, ascuns la umbra. Soarele ardea ingrozitor. Sub fiecare umbrar sau bolta de vita de vie se ascundea care un batranel care sforaia usor cu ziarul pe fata, care un vanzator de la chioscul din colt, de unde copiii nu au avut voie sa-si cumpere decat apa, care un negustor de la taverna acoperita cu iasomie, care-a sarit in picioare fericit la vederea grupului de peste 100 de copii numai ca sa ofteze dezamagit cand si-a dat seama ca nu ii vom face vanzare.

La Didim a fost un templu reconstruit pe vremea lui Alexandru Macedon, din care au ramas in picioare doua coloane si multe, multe, blocuri de marmura raspandite pe o suprafata mare. Era si oracol – Didyma, al doilea cel mai faimos oracol dupa Delphi; un loc unde oamenii veneau sa-si afle soarta, daca nu cumva sa si-o creeze. Acum este un sit arheologic unde te impresioneaza imensitatea coloanelor care s-au pastrat si a constructiei in sine – cat ti-o poti imagina. Considerand ca oamenii nu au devenit din giganti, pitici in zilele noastre, ci ne-am pastrat cam aceeasi inaltime pe care-o aveau si contemporanii lui Alexandru cel Mare, acest templu trebuie sa fi fost strivitor.

Mai departe, la Milet, fondat in anul 500 inainte de Christos si cunoscut noua pentru Thales din Milet, am vizitat amfiteatrul greco-roman urias, reconstruit de imparatul Traian pentru 25 000 de spectatori. Multe povesti se pot spune despre acest loc care a avut parte de o mare glorie, fiind asezat pe malul marii si la confluenta drumurilor comerciale si a diferitelor civilizatii antice. Vizitat de apostolul Pavel in drumul sau spre Efes, Milet a fost unul dintre cele mai importante orase grecesti ale antichitatii – azi nu mai e nici grecesc, nici la mare.

Ultima oprire a fost satul Sirince, celebru pentru casutele grecesti pitoresti care impestriteaza colina pe care e asezat. Am descoperit cu aceasta ocazie ca la Sirince este si Satul Matematicii, un loc unde se organizeaza tabere si concursuri educative. Mie mi-a amintit – prin asezare si constructiile din lemn, stuf si piatra – mai mult de un ashram indian. Oricum, mi-e clar ca-n locul ala chiar si eu as putea intelege ceva din matematica.

Am inflorit un cires

Standard

Cu clasa a cincea, azi:

– Hola, chicos, ¿qué tal?

– Fatal, señorita, fiindca a inceput scoala din nou.

– Chiar? Dar ati vazut ce v-am pregatit la geam, nu?

– Ce? Vaaaaaai! Ce frumos! Superb!

La geamul nostru au inflorit multi ciresi japonezi decorativi cu flori grase, roz.

– Va plac, nu?

– Daaaaaa!

Apoi cineva istet striga:

– Adica cum ni i-ai pregatit? Nu infloreau ei oricum?

– Deloc! Eu i-am inflorit pentru voi. Am zis: copiii de la clasa a cincea nu vor sa se termine niciodata vacanta, dar ea totusi se termina. Ce-ar fi sa le pregatim o surpriza? Copacii astia atat de frumosi si de veseli sigur ii vor ajuta sa se bucure ca s-au intors iar la scoala. „De acord!” au zis copacii si uite-asa au inflorit.

Zambete, ochi mirati, figuri care zic „las’ ca stim noi ca glumesti.”

– Adevarul e ca sunt foaaaarte frumosi, zice un baiat. Chiar ca te fac fericit cand ii vezi.

– Si oricum suntem fericiti pentru ca avem spaniola, zice o fetita. Dar eu tot nu te cred ca i-ai inflorit tu. Au inflorit ei singuri. Asa e primavara. Dar e foarte frumoasa.

 

Do or do not

Standard

In iarna am cumparat o placa pe care am atarnat-o pe perete in clasa unde am ore cu a cincea.

yoda

Era si un mesaj pentru fetele mele din echipa Destination Imagination, care mereu ziceau „Let’s try” si nu iesea nimic din incercarea lor, dar si un cadou pentru elevul meu M., care e fascinat de Yoda.

Ce sa zic, buna intuitie am avut. Doar am atarnat placa in perete si Yoda a inceput sa lucreze.

– Uite ce zice Yoda, „there is no try”! striga una dintre fetite amestecand cuvintele englezesti ale lui Yoda cu vorbele ei in turca. Trebuie sa stabilim clar cine ce face si pana cand. Nu mai merge ca pana acum. Ia sa scriem aici: deci Melisa aduce materialele, Zeynep deseneaza, Ipek suna la organizatia TEGV sa afle ce program au…

sau

– There is no try! Poti sau nu poti sa ma ajuti sa car cutia asta? Apuca de aici!

Chiar si cand eram la Izmir la concurs ele isi citau din Yoda!

Iar una chiar mi-a marturisit:

– Cand se va termina acest optional, o sa-mi fie dor de Yoda.

M. l-a remarcat in stilul lui indiferent. A zambit insesizabil.

– M., iti place?

I guess.

Dar cand a cazut si l-am bagat in sertar m-a intrebat de ce a disparut Yoda.

Saptamana trecuta l-am tinut pe M. la o discutie serioasa despre teme, organizare, purtare si felul in care uneori ii distrage pe ceilalti colegi de la lectie. Am stabilit niste limite si modul in care le vom pune in aplicare. Ca sa il ajut sa fie mai organizat, eu am sa-l intreb din usa clasei: ti-ai adus toate materialele? Ca sa il ajut sa-si aminteasca sa se concentreze, am sa il ating pe umar cand il vad ca face altceva. Am vorbit serios si profund. M-a ascultat cu atentie si mi-a raspuns chibzuind bine cele spuse. Am fost multumita, desi el cand vorbeste nu se uita la tine, deci e greu sa iti dai seama daca te asculta sau nu. Dar din raspunsurile lui am inteles ca ma asculta.

La final am zis:

– M., I know things will be fine if we try to stick to these agreements. Ok?

Abia atunci s-a uitat la mine, cu o licarire ghidusa in ochi.

– Yoda says „there is no try”, a zis incercand sa nu zambeasca. So I will just do it.

 

 

Cu trenul imaginar

Standard

Am pregatit o ora mai speciala pentru elevii mei de clasa a cincea. Tema era „Cat e ceasul”. In loc sa fim in clasa eram in tren si mergeam de la Madrid la Barcelona si de la Barcelona la Bilbao. Mesele erau asezate in trei grupuri si pe mese erau poze cu aceste orase si instructiunile pentru activitati. Activitatea se numeste „cele patru statii” (eu nu am avut atatia elevi si am facut doar trei) sau „cele patru anotimpuri” si se foloseste cu succes pentru a exersa anumite deprinderi in mod diferentiat.

La Madrid, elevii au avut texte de citit. Incepand de la manual si terminand cu orare reale (program de la sala, orarul unei scoli din Spania etc.), elevii au citit, au subiniat, au incercuit, au raspuns la intrebari.

In Barcelona era de scris! Fie de raspuns la intrebari, fie de scris propozitii, fie de scris chiar un text mai lung, cum ar fi un e-mail. Elevii puteau alege oricare dintre cele trei optiuni, de dificultati diferite, cu conditia sa fie ceva ce pot termina in timpul dat.

La Bilbao era de vorbit, de ascultat, de folosit tablitele albe si markerele si de inteles cum arata ora pe ceas si cum se citeste. Sub pretextul unor interviuri cu calatorii din tren, copiii au intrebat cat e ceasul in diverse locuri ale lumii si la ce ora calatorii fac anumite activitati. Apoi au aratat pe ceas orele si au jucat X si 0 pe tablite, folosind orele corecte inscrise in cele 9 patrate.

Am pregatit materialele in circa 4 ore. Clasa era decorata cu poze cu ceasuri si trenuri. Pe ecran am avut un video de pe youtube, „Relaxing train journey„. Cand venea momentul sa ne mutam la alta statie, suna o goarna de tren de la Thomas, the Tank Engine.

Copiii au fost incantati, au lucrat foarte bine, s-au ajutat intre ei, au pus intrebari, iar la sfarsit mi-au spus ca a fost „muy divertido”, „fenomenal”, „muy bien”, „me gusta mucho”.

In ora urmatoare vom vedea niste clipuri de 2 minute despre aceste orase, apoi vom alege unul dintre ele si vom studia diverse orare, in functie de interesele noastre (la cat deschide piscina, cand incepe filmul, la ce ora am programare la tuns etc.), facand astfel legatura cu tema urmatoare, despre activitatile din timpul liber.