Arhive pe categorii: o sa mor

Biserici ortodoxe din Istanbul

Standard

In acest weekend Alina ne-a dus intr-un tur al catorva biserici ortodoxe din Istanbul.

Am inceput excursia in Hasköy, la biserica romaneasca. O cladire imprejmuita de un zid mare. N-as fi stiut sa ajung acolo, daca nu era Alina. Dar in biserica romaneasca se vorbea romaneste, in jur era o gradina in care cresteau rodii si struguri si pastea un card de gaste, iar in spate se gaseau si niste morminte din vremuri stravechi. Un loc care mi-a amintit de ashramul lui Sri Ramana Maharishi, din India: vegetatie semi-salbatica, un mormant zis sfant (aici, al Sfintei Arghira), o atmosfera de pace. Am aprins o lumanare si imediat ma pomenesc apucata de brat:

– Dar ce devreme ai venit, draga!

O doamna cu parul cret si roscat, cu basma pe cap. In biserica romaneasca scrie la intrare ca femeia trebuie sa poarte basma, conform traditiei. Pe mine m-au primit si fara.

Doamna se fastaceste cand ma intorc cu fata.

– Vai, scuzati-ma, semanati foarte bine cu o prietena de-a mea. Stiti, o astept sa vina. Dar dumneavoastra de unde sunteti, ca nu v-am mai vazut pe aici?

In biserica romaneasca nu e usor sa treci neobservat.

De la Hasköy trecem cu un vaporas la Ayvansaray si intram aproape numaidecat in biserica Maicii Domnului Vlaherne, adica biserica valahilor din vechiul Constantinopole. Aici e si un izvor cu apa sfintita. Un baiat umple sarguincios, de la robinet, sticlute mici si albe de plastic. Alina ne spune povestea crestinilor prigoniti, carora in acest loc li s-a aratat Fecioara Maria, care a lasat acoperamantul ei sa cada peste grupul de crestini, salvandu-le viata. Chiar langa noi e un grup de turci musulmani, care asculta aceeasi poveste, povestita de ghida lor in turceste.

Acoperamantul Maicii Domnului a ramas in acea biserica multi ani, biserica a ars… secolele sunt lungi si multe se pot intampla. Dar izvorul a continuat sa dea apa sfintita, numele de Vlaherne s-a pastrat, pelerinii au continuat sa vina.

Dupa o consultare amanuntita cu Google Maps, Trafi si alte aplicatii, intre metrobus, autobuz si picioare alegem un taxi. Soferul nu stie unde este biserica Balıklı Meryem Ana (Fecioara Maria cu Pesti?! ma mir, apoi decid ca Balıklı poate fi numele cartierului) si ne tot zice ceva de un cimitir. Pun google maps si il ghidez in turca mea destul de fluenta cand vine vorba de a ma descurca prin marele oras. Cand ajungem, e chiar locul de care ne spusese el, langa cimitirul armenesc. Nu stia ca acolo e o „kilise” (biserica). Ne lasa in fata cimitirului, unde crede el ca vrem sa mergem.

Dar noi vrem de fapt sa vedem manastirea greceasca a Fecioarei cu Pesti, zisa si Izvorul Tamaduirii, adica locul de unde provine numele acestei sarbatori crestin-ortodoxe. E un loc magic, de o frumusete uluitoare, extrem de curat. In nebunia orasului, e o oaza de pace si de frumos. In curte s-au pastrat monumente funerare din diverse locuri si in spatele bisericii e un cimitir in care sunt ingropati patriarhii ortodocsi ai Constantinopolelui. Mormintele sunt somptuoase, dupa moda cimitirelor medievale otomane. Incercam sa intram in biserica, dar usa este incuiata, asa ca ne multumim sa facem poze pe gaura cheii. Atunci apare un barbat simpatic care imi spune in turca ca el are cheia. In broasca este acum o imensa cheie de metal, iar barbatul imi spune, zambind, sa-i fac poza (ii fac) si sa descui.

Biserica este sora geamana a templului grecesc de pe bulevardul Pache Protopopescu din Bucuresti. Pe ferestre intra raze de lumina; icoanele de pe altar sunt ferecate in argint si totul e absolut frumos si impresionant. Dupa noi intra iar un grup de turisti, la fel de uimiti de frumusetea cladirii ca si noi.

Coboram apoi cele 27 de trepte pana la Izvorul Tamaduirii. Legenda vorbeste despre un rege, Leon al Constantinopolelui, care haladuind prin padurile ce imprejmuiau orasul a dat peste un cersetor orb care i-a cerut apa. O noua aparitie a Fecioarei Maria (atasata, se vede, de zona asta a orasului) i-a indicat locul unde se gasea apa, dar si faptul ca apa acestui izvor il va face pe acel orb sa vada din nou. Din anul 300 cand s-au intamplat aceste fapte si pana acum, izvorul continua sa curga, iar pelerinii sa-l viziteze, sperand in miracole. Deasupra lui s-au construit si prabusit cateva biserici. Acum este o manastire greceasca, care dainuie de la jumatea veacului al 19-lea. In apa izvorului inoata, zice-se, si cativa pesti. Eu nu i-am vazut, dar de aici vine numele bisericii: Maica Domnului cu Pesti. Pestele, se stie, e simbolul lui Iisus.

Plec de la Izvorul Tamaduirii fericita. Mi-a placut enorm acel loc, unde sigur ma voi intoarce. M-a impresionat frumusetea arhitecturii, lumina care se revarsa in interiorul bisericii prin geamurile inalte, linistea din jur, bunatatea oamenilor, clipocitul izvorului. Cine mai stie? E unul din acele locuri unde totul e perfect, sau, cel putin, eu asa l-am perceput. E drept ca pentru mine orice loc care are statui vechi de piatra e perfect.

In statie la autobuz, Alina ne arata o alta biserica ortodoxa: cea bulgara. Povestea ei – probabil o legenda – e simpatica. Biserica e construita din fier si a fost adusa intreaga cu vaporul din Viena. Astfel de biserici se trimiteau in diverse locuri ale lumii in scopul raspandirii crestinismului. Au ajuns biserici de fier prin America de Sud si Filipine, dar biserica bulgara din Istanbul e una din putinele care s-a pastrat. Legenda spune ca bulgarii au comandat-o la Viena cu mult inainte de a cere sultanului avizul pentru a-si construi o biserica. Avizul a venit, dar, smecher, sultanul spunea: se aproba, dar numai daca biserica se va construi in trei zile! Ceea ce nu stia el, era ca biserica deja era pe drum. In trei zile vaporul a acostat, a fost descarcata, montata, sfintita. Sultanul a fost batut cu propriile arme.

In dupa amiaza de octombrie care pare o zi de mai, avem timp sa vedem si Muzeul Chora, sau Biserica Mantuitorului, construita in secolul 4 de imparatul Constantin. Alina nu a glumit cand ne-a promis un pelerinaj. Aceasta biserica romanica, odinioara centrul unei mari manastiri bizantine, a fost salvata – ca si Sfanta Sofia – de faptul ca sultanul Baiazid II a transformat-o intr-o moschee. Minaretul se vede si astazi, dar se pot vedea si minunatele mozaicuri si fresce bizantine.

Pornim spre casa prin cartierele Fatih, Fener si Balat. Mai e doar o zi pana la 29 octombrie, Ziua Republicii si ziua nationala a Turciei. Republica turca implineste 95 de ani si pe toate strazile si la toate geamurile atarna steaguri portrete ale lui Mustafa Kemal Atatürk, parintele Turciei moderne. In Balat, ca intotdeauna, lumea sta la cafenele, iar din dughenele anticarilor se striga la licitatie produse:

– …. farfurie din ceramica de Iznik, originala, model cu lalele. 75… hai sa vedem… a zis cineva 80? Da! 80 de lire. Auzim cumva 85?

E o zi frumoasa de toamna, ca o zi de primavara. Pe-aici se ducea candva la scoala si domnitorul Dimitrie Cantemir. Unul din lucrurile care ma fascineaza la acest oras este vechimea lui. E un oras care spune: totul trece, totul se transforma, totul se strica, totul se distruge. Dar ceea ce e facut sa dainuie, intr-un fel sau altul, va dainui. Pana la urma, daca Alina, Aura si cu mine am fi umblat sa vizitam Biserica Mantuitorului nu pe 28 octombrie 2018, ci pe 28 octombrie 1219, nimeni n-ar fi avut habar sa ne spune unde e, intr-atat era de uitata si de ruinata. Dar iata ca intr-o tara musulmana aceste monumente crestine sunt pastrate, ingrijite si recuperate.

 

 

Reclame

A murit Andrei Gheorghe

Standard

Midnight Killer

In ’97 cand invatam pentru examenul de admitere am ascultat Midnight Killer si m-am indragostit de Andrei Gheorghe. Era tot ce nu indrazneam eu sa fiu: destept, puternic, plin de incredere in el, in culmea succesului. Si arogant si taios si [unii ziceau] nesimtit, dar asta nu ma deranja. Vorbea urat in direct la radio. Avea intotdeauna o replica super-desteapta si nu se sfia sa le spuna oamenilor ca il plictisesc. Daca n-avea chef sa faca emisiune, punea muzica si se invartea cu scaunul, iar scartaitul scaunului era tot talk show-ul din seara aia. Citea carti si le recomanda si toate erau misto. Terminase Limbi Straine, unde eu aspiram sa intru. Era persoana care voiam sa devin.

Asa ca m-am schimbat. Treptat, cu notite luate in timpul emisiunilor, cu replici taioase exersate pe noii mei colegi de facultate, cu 13-14 si MK inregistrate pe casete si ascultate de zeci de ori, cu o lista de lecturi mare cat o zi de post parcursa cu sfintenie, cu muzica recomandata de Andrei, cu 13-14 ascultat in timpul cursului la radio!! Si da, era un aparat de radio normal, adica mare. Si-l caram zilnic in ghiozdan! Ce timpuri :)

Cineva care-ti schimba viata un pic (si ireversibil)

Nu stiu daca inteleg bine conceptul de mentor, dar daca un mentor e cineva care-ti schimba viata macar un pic si ireversibil, atunci AG mi-a fost mentor si datorita lui am supravietuit in primii doi ani de facultate.

Pe site-ul lui Andrei Gheorghe am scris primul meu blog, in anul 2004.

Nu l-am cunoscut niciodata, dar l-am iubit ca pe un model de libertate, de minte deschisa, de gandire critica si de curaj.

Ieri Andrei Gheorghe a murit, dovedind ca era adevarat ce scria pe blogul lui: nemuritorii traiesc putin.

Haideti sa mai privim o data emisiunea lui despre Eminescu:

O intalnire cu Doğan Cüceloğlu

Standard

In octombrie 2017 am participat la conferinta anuala a profesorilor din scolile internationale din Istanbul. In deschidere, am avut un invitat special: profesorul Doğan Cüceloğlu de la Universitatea Hacettepe din Ankara, specialist in psihologia comunicarii si in educatie. Era frig, ploaie si noi stateam afara, pe bancutele din jurul terenului de baschet al scolii unde se tinea evenimentul, asteptand sa se termine deschiderea festiva si sa intram inauntru, la ateliere.

A aparut un domn simpatic, cu parul alb. Avea un fotoliu asezat pe teren, dar el a preferat sa se miste si sa vorbeasca liber. Aveam sa aflu de pe google ca are 79 de ani.

Castile erau comode (spre deosebire de cele de la scoala, cu care te dor urechile dupa 5 minute), iar traducerea – buna.

– Ce faceti? a inceput barbatul. Sunteti aici? Haideti, ca stiu ca o sa ploua. De fapt s-ar putea sa inceapa sa ploua chiar in timpul prezentarii mele. Simtiti ca picura putin? Vedeti ce innorat e cerul? Parca si miroase a ploaie.Nu ma supar daca fugiti inauntru; pot oricand sa zic „m-ar fi ascultat, saracii, dar n-au vrut sa se ude.” (rasete)

De-acum parca nici nu mai voiam sa intram. Prezentarea a durat 40 de minute care au parut mult mai scurte. La un moment dat a inceput si sa ploua. Toti colegii care aveau umbrela au adapostit sub ea cel putin un alt coleg care n-avea. Nimeni n-a plecat.

Ce ne-a spus Doğan Cüceloğlu:

  • Prin intrebarile de la inceput a vrut sa ne atraga atentia asupra corpului nostru in raport cu exteriorul. E bine sa verificam din cand in cand cat de prezenti suntem intr-o situatie, pe o scara de la 1 la 10. E bine sa facem asta si cu copiii, la clasa. Adesea mintea noastra rataceste, dar trebuie sa fim capabili s-o aducem inapoi. A face exercitiul de prezenta inseamna a trai constient. Acest exercitiu e necesar si pentru profesor. Adesea lasam rutina sa ne conduca, dar le datoram copiilor sa fim prezenti pentru ei, de fiecare data.
  • Copiii sunt importanti. Aici e o discrepanta intre ce spune si ce face societatea turca. Este o societate care, fara indoiala, pretuieste copiii la nivel de discurs. Parintii se sacrifica pentru copiii lor, muncesc pentru ei, ii rasfata. Vor sa-i vada oameni mari. Dar asta inseamna, totodata, ca nu vor sa-i vada copii. Adesea fiii unei familii sunt prezentati strainilor prin prisma relatiei si a realizarilor si nu a individului: „El e fiul meu cel mare, e student etc.” La fel se intampla cu femeile („doamna inginer X”, unde inginer e, de fapt, sotul). Adesea copiilor li se spune sa taca, sa asculte, sa fie cat mai nevazuti … pana se vor face mari si parerea lor va conta. Dar cum poate sa astepte cineva sa inceapa sa conteze? Daca nu conteaza de la inceput, nu va conta nici cand e mai mare, fiindca nu stie cum se face asta. Daca vrem sa ne vedem copiii oameni mari, trebuie sa-i tratam de la inceput cu seriozitate si respect.
  • Un om bogat e un om care are in jurul sau alti oameni cu care sa poata impartasi ceea ce e important pentru el. Exemplu: parintii servesc un ceai intr-un frumos restaurant de pe Bosfor, impreuna cu copilasul lor de 2-3 ani. „Mami! striga copilasul. Uite ce vapor mare!” „Da, e mare,” zice mama, fara sa se uite. „Tati! Ai vazut cat e de mare?” „Joaca-te frumos si lasa-ne,” zice tatal. „Avem ceva de vorbit.” Tocmai s-a consumat un moment in care copilului i s-a transmis mesajul nu esti important, ceea ce te intereseaza pe tine nu e important, nu ai nicio putere. Ce mai intelege copilul, dupa o vreme? Nu te iubim. 
  • Uneori tratam copiii ca pe batiste: sunt buni, la nevoie. Cand ne mandrim cu ei.
  • Copiii sunt crescuti cu frica, nu cu respect, in cultura turca. Frica este a parintilor: se tem ca ii vor scapa de sub control.
  • Copiii crescuti cu intimidare sau cu mesajul ca nu sunt importanti, devin adulti carora le e greu sa-si ia locul in lume.
  • Un copil crescut cu respect si dragoste, ca un individ valoros in sine, ca cineva care are ceva interesant de spus (chiar daca parintii au mai vazut un milion de vapoare) va fi un adult care va sti sa aiba incredere in el si in viata.
  • In viata conteaza mult sa stii sa lucrezi in echipa. In viata comunicam mereu, chiar si cand nu vorbim. Avem prieteni si cunostinte, dar toti ne aduc ceva in viata si ne imbogatesc. Oamenii alaturi de care ne traim viata sunt martorii nostri, iar noi le suntem martori. Oamenii se insotesc unii pe altii prin viata. Copiii cu care elevii nostri sunt colegi formeaza martorii lor, generatia lor. Intr-un fel sau altul, ei vor merge impreuna prin viata.
  • Cel mai important martor isi e fiecare lui insusi. Sa fim martori integri, plini de bunatate.
  • Atunci cand societatea nu pune pret pe individ (cum e societatea turca), intervin niste relatii de serviciu/ familie / de putere. Sunt fiul cuiva, ginerele cuiva, director, secretara, seful haitei si acesta devine aspectul prin care ma valorizez si masca cu care trec prin viata. Uneori nu reusim sa trecem prin viata ca noi insine. Uneori ne tratam elevii prin prisma originii lor sociale, sau a familiilor lor, uitand ca ei sunt indivizi unici.
  • In concluzie, scopul vietii este sa devenim indivizi, constienti de noi insine si de rolul nostru in lumea asta si in propria noastra viata. Profesorii si parintii transmit copiilor valori in functie de care acestia isi vor structura personalitatea si destinul. Sa fim atenti ce valori transmitem si sa fim atenti sa fim congruenti sau integri, sa traim ceea ce vrem sa transmitem.

IMG_2803

Doğan Cüceloğlu pe terenul scolii Uskudar American Academy, oct 2017

Mi-as dori mult sa stiu turca si sa-i pot citi cartile. Doğan Cüceloğlu ne-a fermecat cu umorul lui, dar si cu ideile lui, cu care rezonez.

Un interviu cu el pe tema comunicarii poate fi citit aici (in engleza).

O poza pe zi / 6 / Ankara

Standard

Daca confunzi Turcia cu Istanbulul sau cu plajele de la Marea Egee/ Mediterana, Ankara te va surprinde, pentru ca e un orasel relativ mic (5 milioane de locuitori, comparat cu 15 mil in Istanbul) si linistit. Fiindca s-a dezvoltat in mare masura dupa transformarea sa in capitala Turciei moderne, deci din 1923 incoace, Ankara nu are palate otomane, ruine sau cetati. Ankara Kalesi, Castelul Ankarei, situat pe un deal (ca intreg orasul dealtfel; numai dealuri si vai si privelisti incredibile), functioneaza acum ca un centru mestesugaresc in aer liber, un fel de piata de artizanat, fara vreo parte de muzeu. Turcii viziteaza cu sfintenie Ankara pentru a vedea mausoleul care adaposteste mormantul Parintelui Republicii, Mustafa Kemal Atatürk. Cum mare parte din istanbulezi nu sunt chiar istanbulezi pursange, ci au venit din diverse orase mici, multi apreciaza pacea si linistea Ankarei, comparata cu nebunia si imensitatea orasului Istanbul.

Ceea ce nu stiam este ca pisicile de Angora provin din Ankara; Angora fiind numele dat de greci acestui oras. La fel iepurii de angora si caprele de angora, a caror lana poarta numele de mohair.

Daca vrei sa afli povestea Ankarei si a Turciei, cel mai bun loc sa incepi este Muzeul Civilizatiilor Anatoliene (Anadolu Medeniyetleri Müzesi), in care a fost facuta si poza zilei de azi. Nu este un muzeu mare, dar este foarte dens, complex si frumos amenajat, intr-o cladire care pune in valoare bogatiile cuprinse inauntru.

Am gasit acolo vestigii din timpuri stravechi: oale si ulcele, arme si bijuterii din paleolitic, neolitic, epoca bronzului si a fierului, dar si vestigii ale civilizatiilor antice: asirieni, urartieni, hititi, ligieni, frigieni si alte neamuri de care nici nu auzisem.

Am fost fascinata de tablitele cu scriere cuneiforma, de pietrele gigantice insemnate cu hieroglife vechi de mii de ani, de toate semnele si scrijeliturile acelea in piatra care mi se parea ca spun: „suntem mari, suntem importanti, contam.” Si mi-au venit in minte, ca si la Efes, cuvintele lui Eminescu:

Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune. (Scrisoarea I)

IMG_5875

In aceasta vitrina se vad capetele unor sculpturi, probabil funerare, din vremea Imperiului Roman. Mi s-a parut ca nu e nicio diferenta intre poza asta si una publicata, bunaoara, de Humans of New York, cu oameni pozati la intamplare pe strada in marele oras. Intre acestia, incremeniti in piatra de o mie de ani si ceilalti, a caror imagine a fost „furata” intr-o zi de aparatul foto si impartasita lumii intregi prin internet, cred ca nu e nicio deosebire de fond.

Si-atunci, m-am intors inapoi la Scrisoarea I:

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.

Sfarsituri si vacante

Standard

Se termina uluitor de repede primul meu an ca profesoara in Turcia, in Istanbul.

Adaptarea la clima temperata a fost neasteptat de grea pentru ca, pur si simplu, uitasem cum e iarna. Uitasem de ghete, de fermoare, de sireturi, de geaca, de caciula, de fular, de xyzal, de soba si calorifere, de plapuma, de vant, de tot. Luna de luna am sperat ca se va termina, ca se va incalzi, ca visez, ca glumeste. Zi cu soare dupa zi cu soare am fost dezamagita si intristata de revenirea ploii, de vantul rece, de desele raceli si dureri de gat, de norii cenusii care-mi atarnau deasupra capului.

Psihic, m-am simtit mereu stoarsa. Departe si aproape de Romania de care nu ma mai leaga prea multe. Prea departe de India, de care, paradoxal, ma simteam mult mai legata. Departe de caldura, de soare, de masina mea, de mancarea de la Fatty Bao, de prietenii mei din toate colturile lumii de care – iaca! – eram mai atasata decat crezusem.

Fara sa vreau am respins totul aici, in vreme ce ma luptam sa accept: scoala, cu defectele ei inerente; oamenii, cu limba lor alienanta; orasul si tara asta; mancarea; transportul; limba; campusul.

Lovita de frig, de ruptura de Zeenat si de gasca mea de joi, de rigiditatea si formalismul acestei scoli, de izolarea clevetitoare din campus, am recurs la ce stiam eu sa fac ca sa ma tin intreaga: m-am ascuns, am mancat, m-am ingrasat. Nu mult, din fericire, pentru ca am devenit un pic mai buna la a-mi recunoaste tiparele.

Cu timpul, m-am inamorat de oras, care e cu adevarat minunat, maret si decazut, dar atat de interesant in toate felurile: istoric, artistic, turistic, social. M-am obisnuit cu limba turca, pe care nu o mai percep agresiv. Am mancat cu placere kahvaltı (mic-dejun) la orice ora. Am descoperit Bosforul, cartierele, magazinele. M-am indragostit de mare si de vapoare.

Cu timpul, m-am legat putin de unii oameni cu care am gasit ca am in comun. Desi e greu inca sa-ti dai seama cine e autentic si cine nu. Am asteptat mult si am primit putin, in multe cazuri. Chiar si cine e autentic, s-a invatat sa se ascunda. Contextul.

Am calatorit. Am mers la Izmir, Iznik, Kayseri, Capadochia, Bodrum, Ankara.

Am citit carti.

Mi-am redefinit legatura cu Zeenat, astfel incat sa fie inca acolo, desi nu mai suntem aproape. Cand vorbesc cu ea la telefon capat un accent indian. Dealtfel tatal lui Adam mi-a confirmat ca am accent indian in engleza. Ce ciudat! Ce normal!

Am ramas cu muzica din India si, intr-o zi, umbland prin Ankara am avut senzatia ca sunt in Malleswaram. Nimic nu semana, dar eu in capul meu eram in Bangalore. La fel cum eram in Bucuresti in primul an de Bangalore si am luat asta drept dovada ca sunt, vai!, atat de patrioata. Cand, de fapt, creierul facea ce stia: imi povestea locurile unde fusesem asamblata complet ultima oara.

De curand am avut revelatia ca ma indepartez de India, care mi-a adus atata atentie. Nu e de colea, se pare, pentru lumea noastra ahtiata de confort si de progres, sa traiesti in India. Nu e de colea pentru indieni sa lucreze si sa coexiste cu o Westerner, alba, straina, diferita si asemanatoare.

Dar cum va fi sa zic: am trait 4 ani in India acum 20 de ani?

Revelatia ca esti format de locul in care esti. Revelatia ca 4 ani sunt scurti. Ca acum Turcia e cea care ma formeaza si daca nu sunt constienta de asta risc sa ma transform in cineva neasteptat.

Revelatia ca nu locul schimba, ci commitment-ul tau. Sau indiferenta ta, mersul cu lumea, mindlessly.

Nu sunt vremile supt om.

 

Incep sa simt, abia acum, ca m-am asamblat pe partea asta.

Comoara si inima

Standard

Catherine mi-a cerut telefonul [al ei nu mai merge] sa se duca maine la FRRO; i l-am dat și mă simt goală. În același timp, vreau să mă detașez de obiecte, să le dau cu ușurință, să nu fie inima și comoara mea în ele. Frumoasă poveste am citit deunăzi, povestea femeii care umblând pe drum a găsit un diamant mare. Bucuroasă, l-a pus în traistă. Deodată vine la ea un cerșetor, care îi cere o bucată de pâine. Cand deschide traista să i-o dea, omul vede diamantul și-i zice:

–    Dă-mi mai bine piatra aia, că e mai de valoare.

–    Poftim, zice femeia fără să stea pe gânduri.

Nu trece mult și omul se întoarce cu piatra în mână:

–    M-am mai gândit; n-o vreau. Însă aș vrea partea aceea din tine care te-a făcut să-mi dai un diamant fără să stai pe gânduri.

Mi se pare că pot să intuiesc cum e partea aia. Detașată, autosuficientă, generoasă, plină. Din preaplinul inimii ies darurile. Îmi place foarte mult simțământul.

**

–          I like you, Christina, because you are so kind and always so positive, with a smile on your face, mi-a zis ieri Sylvia, iar Ben a mormăit mhm.

–          It’s a choice, am răspuns, iar Ben a strigat I agree with you.

Pentru că este; e alegerea pe care am făcut-o când aveam inima sfâșiată și mă durea viața. S-a dovedit o alegere folositoare, așa că am rămas cu ea.

Mi se spune ca zambesc tot timpul, dar am citit odata un articol al lui Plesu in care incondeia gandirea pozitiva si pe practicantii ei – oameni care zambesc tot timpul si n-au nimic in cap. Poate ca sunt una dintre ei, dar e limpede ca pentru mine zambitul tot timpul a devenit un mod de viata.

In acelasi timp nu vreau sa fiu naiva, proasta de buna, incapabila sa disting intre a fi apreciata si a fi folosita.

**

Azi am mers la Durga Puja în Kodigehalli Main Road – cort, altar, ofrande, pictaje pe frunte cu turmeric… și numaidecât a venit un nene să-mi explice ce și cum, în engleza lui aproximativă, bucuros că i-a venit o vizitatoare străină, poate și mai bucuros că poate fi de folos, sau că atrage și asupra lui atenție, fiind cu străina. I-am mulțumit, a fost ok, cam comercial aranjamentul, de muzică nu mai zic – manele curate – dar era doar avanpremiera rugăciunii ce urma mai încolo… cine știe? Știu încetișor tot mai multe despre hinduism în formele lui exterioare, m-am familiarizat cu zeii și încep să înțeleg avatarele și palimpsestul de povești. Dar prea puțin deslușesc ce e în spate, misterul e neatins, iar cartea despre filozofiile Indiei mă adoarme.

**

This is India. Încet-încet mă asimilează. Încet-încet o deslușesc.

MARIZa

Vreau să conduc prin sate, între Pitești și Râmnicu-Vâlcea. Lumina, vița de vie, casele.

Casa din Magheru.

Mădălina ce-o mai face?

Sentimientos a flor de piel.

Strada din spatele Ateneului.

Atocha coborând dinspre Lavapies cu Tarik și Jose când mergeam să facem paella.

Localul ăla bizar de la hala traian unde am fost într-o seară cu Stela și am vorbit despre autorii ruși.

Gust de sushi de la mega image. Cu adevărat mi-am făcut toate poftele.

Nu mă pot opri să nu verific facebook. Mi se pare că s-a întâmplat ceva, nu m-am întors cine am plecat, iar mă pun la îndoială, în vreme ce știu cine sunt. Dar e firesc să fie așa, lucrurile sunt fragile pe la margini, în vreme ce centrul ține. E important centrul, trebuie să cercetez cu băgare de seamă acest concept. Mă simt ca o rochie vaporoasă pe poalele căreia se ia praful, sau din care pică ațe… dar asta o face mai frumoasă.

**

Craciun 2012

Aseara am iesit la cina cu prietenii mei, scopul fiind sa-l cunoastem pe Geoffrey. Geoffrey, un mare om de afaceri sarit de 60 de ani, este iubitul colegei noastre Julia si traieste in Singapore. Cina a inceput cu un aperitiv in apartamentul lui de la hotelul Sheraton si a continuat la un restaurant italian foarte cochet din apropiere, unde Geoffrey a acoperit nota ca un gentleman. Am fost fascinata de acest personaj care ne-a spus ca a parasit scoala la 16 ani, dar singur s-a luptat sa-si desavarseasca educatia, care a citit Razboi si pace in puscarie si are impresia ca poate manui oamenii ca pe marionete. Mi-a amintit de JR din Dallas, un JR mai citit, dar la fel de veros.
Ceea ce mi-a placut mult a fost atmosfera de Craciun din hotel: erau brazi, casuta de turta dulce si colinde.
Si, din senin, Geoffrey m-a intrebat daca voi scrie vreodata o carte. Fi-ti-ar mutra, mi-am mormait in gand, dai unde-l doare pe om! La plecare mi-a spus ca daca voi scrie in romaneste, va face eforturi sa invete ca sa ma citeasca. Yeah, bullshit.
Si totusi, inca mi se pare ciudat ca romana e o limba inaccesibila pentru miliarde de oameni!!

Jocuri de oameni mari

Standard

Nici bine nu m-am decis ca vreau sa-mi las raul si ramul pentru plaiuri straineze, ca tot universul a conspirat frumusel si m-a azvarlit hat-departe, drept in India. Acuma, cu ce-am gresit, nu stiu, ca eu voiam in Elvetia, dar trecem peste.

Mi se pare ca parcursul meu profesional nu e decat un joc al intamplarii: planuiam sa dau la drept, dar m-am trezit ca – deep down inside – voiam Limbi Straine, asa ca iata-ma studenta la engleza si spaniola, fiindca in anul cand am dat eu admiterea nu se oferea curs de portugheza. Intamplare intamplatoare. Nici bine n-am intrat la facultate – adica nici bine n-am iesit din liceu – ca dau nas in nas pe strada cu profa de franceza (abandonasem franceza pentru spaniola, da?), care ma coopteaza sa predau franceza in locul dumneaei timp de o luna, chiar in fostul meu liceu!!

Predau franceza o luna la Cosbuc (nu ma intrebati ce sentimente ascutite ma incercau cand intram in cancelarie si dadeam nas in nas cu fostii mei profesori… eleva cu Frica de Catalog nici trei luni in urma, profa cu Catalogul subtioara acum) si, ce sa vezi, prind gustul dascaliei. [Bine, demult asezam eu toata copilarimea din curte pe ciment, sa stea frumos in banca, sa-i strig la catalog – ceva-ceva meserie furasem de la mama.] Dintr-una-ntr-alta, dascalita raman toata facultatea si vrei doi anisori dupa, mai la Cosbuc, mai la un liceu economic, mai cu engleza, mai cu spaniola, pana cand ma asez sa-mi numar banii si-mi da constant cu minus. Oftez, iau o meditatie, o traducere, merg inainte.

Mergand inainte, dau peste cei de la Ipsos. Suna a ciment si materiale de constructii, dar se ocupa cu cercetari de piata si sunt gata sa ma trimita in Spania pe banii lor, sa fac interviuri cu oameni pe strada. Si ma si platesc pentru asta. Cred ca visez. Poate e momentul sa ma bucur ca FLLS nu oferea curs de portugheza in ’97? Dupa o matura chibzuinta, las invatamantul si ma fac corporatista.

Prin corporatie ma fatai ca pestele-n bol, nu-mi gasesc locul, ajung sefa de departament la 25 de ani, decad mizerabil, incapabila sa „step up to my role”, esuez in departamentul de comunicare, comunicand fara sa stiu ce comunic, invat o multime de lucruri fara sa-mi dau seama si plec, intr-un final, inapoi la scoala.

De data asta scoala se cheama „internationala”, desi pare o contradictie in termeni, noi fiind toti profi nationali care predam unor elevi amestecati, dar totusi nationali si ei, in mare masura. Dintr-una-ntr-alta, ma avanseaza si aici coordonator de program – de data asta sunt oarecum mai pregatita, desi nu intrutotul dezmeticita. Si de aici o sterg – in India.

Scoala internationala, profesori din 30 de tari, elevi din 42. Te ia si capul cand te gandesti cate tari sunt pe lume. Foarte repede trebuie sa uit ca engleza nu e limba mea materna si sa ciripesc fluent la orice ora din zi si din noapte, indiferent de cantitatea de alcool ingerata. Trece un an, sar astia sa ma faca coordonatoare de program (acelasi program… imi place, il stiu, e misto), dar cu asta timpul meu se injumatateste, orele de engleza dispar si ma trezesc profa de spaniola! Sa mai zica cineva ca n-a fost cu intentie faza din ’97!

Jocuri de oameni mari. Ne succedem generatii si ne credem minunati. Invatam sa jucam „office politics”, sa ne punem tinte si sa le atingem, sa fim buni la ce facem, ca sa putem progresa. Imi place programul IB in care lucrez pentru ca nu educa doar elevii, ci si profesorul. Una peste alta, in sase ani de IB m-am dezmeticit mult si nadajduiesc ca nu ma voi opri aici.

Dar unde o sa fiu peste zece ani? Ce cuvinte am sa scriu pe blog, din ce colt al lumii?

Cred ca tot intamplarea va decide. Eu una stiu ca vreau in Argentina la un moment dat si-n Grecia la pensie.