Arhive pe categorii: o sa mor

Sfarsituri si vacante

Standard

Se termina uluitor de repede primul meu an ca profesoara in Turcia, in Istanbul.

Adaptarea la clima temperata a fost neasteptat de grea pentru ca, pur si simplu, uitasem cum e iarna. Uitasem de ghete, de fermoare, de sireturi, de geaca, de caciula, de fular, de xyzal, de soba si calorifere, de plapuma, de vant, de tot. Luna de luna am sperat ca se va termina, ca se va incalzi, ca visez, ca glumeste. Zi cu soare dupa zi cu soare am fost dezamagita si intristata de revenirea ploii, de vantul rece, de desele raceli si dureri de gat, de norii cenusii care-mi atarnau deasupra capului.

Psihic, m-am simtit mereu stoarsa. Departe si aproape de Romania de care nu ma mai leaga prea multe. Prea departe de India, de care, paradoxal, ma simteam mult mai legata. Departe de caldura, de soare, de masina mea, de mancarea de la Fatty Bao, de prietenii mei din toate colturile lumii de care – iaca! – eram mai atasata decat crezusem.

Fara sa vreau am respins totul aici, in vreme ce ma luptam sa accept: scoala, cu defectele ei inerente; oamenii, cu limba lor alienanta; orasul si tara asta; mancarea; transportul; limba; campusul.

Lovita de frig, de ruptura de Zeenat si de gasca mea de joi, de rigiditatea si formalismul acestei scoli, de izolarea clevetitoare din campus, am recurs la ce stiam eu sa fac ca sa ma tin intreaga: m-am ascuns, am mancat, m-am ingrasat. Nu mult, din fericire, pentru ca am devenit un pic mai buna la a-mi recunoaste tiparele.

Cu timpul, m-am inamorat de oras, care e cu adevarat minunat, maret si decazut, dar atat de interesant in toate felurile: istoric, artistic, turistic, social. M-am obisnuit cu limba turca, pe care nu o mai percep agresiv. Am mancat cu placere kahvaltı (mic-dejun) la orice ora. Am descoperit Bosforul, cartierele, magazinele. M-am indragostit de mare si de vapoare.

Cu timpul, m-am legat putin de unii oameni cu care am gasit ca am in comun. Desi e greu inca sa-ti dai seama cine e autentic si cine nu. Am asteptat mult si am primit putin, in multe cazuri. Chiar si cine e autentic, s-a invatat sa se ascunda. Contextul.

Am calatorit. Am mers la Izmir, Iznik, Kayseri, Capadochia, Bodrum, Ankara.

Am citit carti.

Mi-am redefinit legatura cu Zeenat, astfel incat sa fie inca acolo, desi nu mai suntem aproape. Cand vorbesc cu ea la telefon capat un accent indian. Dealtfel tatal lui Adam mi-a confirmat ca am accent indian in engleza. Ce ciudat! Ce normal!

Am ramas cu muzica din India si, intr-o zi, umbland prin Ankara am avut senzatia ca sunt in Malleswaram. Nimic nu semana, dar eu in capul meu eram in Bangalore. La fel cum eram in Bucuresti in primul an de Bangalore si am luat asta drept dovada ca sunt, vai!, atat de patrioata. Cand, de fapt, creierul facea ce stia: imi povestea locurile unde fusesem asamblata complet ultima oara.

De curand am avut revelatia ca ma indepartez de India, care mi-a adus atata atentie. Nu e de colea, se pare, pentru lumea noastra ahtiata de confort si de progres, sa traiesti in India. Nu e de colea pentru indieni sa lucreze si sa coexiste cu o Westerner, alba, straina, diferita si asemanatoare.

Dar cum va fi sa zic: am trait 4 ani in India acum 20 de ani?

Revelatia ca esti format de locul in care esti. Revelatia ca 4 ani sunt scurti. Ca acum Turcia e cea care ma formeaza si daca nu sunt constienta de asta risc sa ma transform in cineva neasteptat.

Revelatia ca nu locul schimba, ci commitment-ul tau. Sau indiferenta ta, mersul cu lumea, mindlessly.

Nu sunt vremile supt om.

 

Incep sa simt, abia acum, ca m-am asamblat pe partea asta.

Anunțuri

Comoara si inima

Standard

Catherine mi-a cerut telefonul [al ei nu mai merge] sa se duca maine la FRRO; i l-am dat și mă simt goală. În același timp, vreau să mă detașez de obiecte, să le dau cu ușurință, să nu fie inima și comoara mea în ele. Frumoasă poveste am citit deunăzi, povestea femeii care umblând pe drum a găsit un diamant mare. Bucuroasă, l-a pus în traistă. Deodată vine la ea un cerșetor, care îi cere o bucată de pâine. Cand deschide traista să i-o dea, omul vede diamantul și-i zice:

–    Dă-mi mai bine piatra aia, că e mai de valoare.

–    Poftim, zice femeia fără să stea pe gânduri.

Nu trece mult și omul se întoarce cu piatra în mână:

–    M-am mai gândit; n-o vreau. Însă aș vrea partea aceea din tine care te-a făcut să-mi dai un diamant fără să stai pe gânduri.

Mi se pare că pot să intuiesc cum e partea aia. Detașată, autosuficientă, generoasă, plină. Din preaplinul inimii ies darurile. Îmi place foarte mult simțământul.

**

–          I like you, Christina, because you are so kind and always so positive, with a smile on your face, mi-a zis ieri Sylvia, iar Ben a mormăit mhm.

–          It’s a choice, am răspuns, iar Ben a strigat I agree with you.

Pentru că este; e alegerea pe care am făcut-o când aveam inima sfâșiată și mă durea viața. S-a dovedit o alegere folositoare, așa că am rămas cu ea.

Mi se spune ca zambesc tot timpul, dar am citit odata un articol al lui Plesu in care incondeia gandirea pozitiva si pe practicantii ei – oameni care zambesc tot timpul si n-au nimic in cap. Poate ca sunt una dintre ei, dar e limpede ca pentru mine zambitul tot timpul a devenit un mod de viata.

In acelasi timp nu vreau sa fiu naiva, proasta de buna, incapabila sa disting intre a fi apreciata si a fi folosita.

**

Azi am mers la Durga Puja în Kodigehalli Main Road – cort, altar, ofrande, pictaje pe frunte cu turmeric… și numaidecât a venit un nene să-mi explice ce și cum, în engleza lui aproximativă, bucuros că i-a venit o vizitatoare străină, poate și mai bucuros că poate fi de folos, sau că atrage și asupra lui atenție, fiind cu străina. I-am mulțumit, a fost ok, cam comercial aranjamentul, de muzică nu mai zic – manele curate – dar era doar avanpremiera rugăciunii ce urma mai încolo… cine știe? Știu încetișor tot mai multe despre hinduism în formele lui exterioare, m-am familiarizat cu zeii și încep să înțeleg avatarele și palimpsestul de povești. Dar prea puțin deslușesc ce e în spate, misterul e neatins, iar cartea despre filozofiile Indiei mă adoarme.

**

This is India. Încet-încet mă asimilează. Încet-încet o deslușesc.

MARIZa

Vreau să conduc prin sate, între Pitești și Râmnicu-Vâlcea. Lumina, vița de vie, casele.

Casa din Magheru.

Mădălina ce-o mai face?

Sentimientos a flor de piel.

Strada din spatele Ateneului.

Atocha coborând dinspre Lavapies cu Tarik și Jose când mergeam să facem paella.

Localul ăla bizar de la hala traian unde am fost într-o seară cu Stela și am vorbit despre autorii ruși.

Gust de sushi de la mega image. Cu adevărat mi-am făcut toate poftele.

Nu mă pot opri să nu verific facebook. Mi se pare că s-a întâmplat ceva, nu m-am întors cine am plecat, iar mă pun la îndoială, în vreme ce știu cine sunt. Dar e firesc să fie așa, lucrurile sunt fragile pe la margini, în vreme ce centrul ține. E important centrul, trebuie să cercetez cu băgare de seamă acest concept. Mă simt ca o rochie vaporoasă pe poalele căreia se ia praful, sau din care pică ațe… dar asta o face mai frumoasă.

**

Craciun 2012

Aseara am iesit la cina cu prietenii mei, scopul fiind sa-l cunoastem pe Geoffrey. Geoffrey, un mare om de afaceri sarit de 60 de ani, este iubitul colegei noastre Julia si traieste in Singapore. Cina a inceput cu un aperitiv in apartamentul lui de la hotelul Sheraton si a continuat la un restaurant italian foarte cochet din apropiere, unde Geoffrey a acoperit nota ca un gentleman. Am fost fascinata de acest personaj care ne-a spus ca a parasit scoala la 16 ani, dar singur s-a luptat sa-si desavarseasca educatia, care a citit Razboi si pace in puscarie si are impresia ca poate manui oamenii ca pe marionete. Mi-a amintit de JR din Dallas, un JR mai citit, dar la fel de veros.
Ceea ce mi-a placut mult a fost atmosfera de Craciun din hotel: erau brazi, casuta de turta dulce si colinde.
Si, din senin, Geoffrey m-a intrebat daca voi scrie vreodata o carte. Fi-ti-ar mutra, mi-am mormait in gand, dai unde-l doare pe om! La plecare mi-a spus ca daca voi scrie in romaneste, va face eforturi sa invete ca sa ma citeasca. Yeah, bullshit.
Si totusi, inca mi se pare ciudat ca romana e o limba inaccesibila pentru miliarde de oameni!!

Jocuri de oameni mari

Standard

Nici bine nu m-am decis ca vreau sa-mi las raul si ramul pentru plaiuri straineze, ca tot universul a conspirat frumusel si m-a azvarlit hat-departe, drept in India. Acuma, cu ce-am gresit, nu stiu, ca eu voiam in Elvetia, dar trecem peste.

Mi se pare ca parcursul meu profesional nu e decat un joc al intamplarii: planuiam sa dau la drept, dar m-am trezit ca – deep down inside – voiam Limbi Straine, asa ca iata-ma studenta la engleza si spaniola, fiindca in anul cand am dat eu admiterea nu se oferea curs de portugheza. Intamplare intamplatoare. Nici bine n-am intrat la facultate – adica nici bine n-am iesit din liceu – ca dau nas in nas pe strada cu profa de franceza (abandonasem franceza pentru spaniola, da?), care ma coopteaza sa predau franceza in locul dumneaei timp de o luna, chiar in fostul meu liceu!!

Predau franceza o luna la Cosbuc (nu ma intrebati ce sentimente ascutite ma incercau cand intram in cancelarie si dadeam nas in nas cu fostii mei profesori… eleva cu Frica de Catalog nici trei luni in urma, profa cu Catalogul subtioara acum) si, ce sa vezi, prind gustul dascaliei. [Bine, demult asezam eu toata copilarimea din curte pe ciment, sa stea frumos in banca, sa-i strig la catalog – ceva-ceva meserie furasem de la mama.] Dintr-una-ntr-alta, dascalita raman toata facultatea si vrei doi anisori dupa, mai la Cosbuc, mai la un liceu economic, mai cu engleza, mai cu spaniola, pana cand ma asez sa-mi numar banii si-mi da constant cu minus. Oftez, iau o meditatie, o traducere, merg inainte.

Mergand inainte, dau peste cei de la Ipsos. Suna a ciment si materiale de constructii, dar se ocupa cu cercetari de piata si sunt gata sa ma trimita in Spania pe banii lor, sa fac interviuri cu oameni pe strada. Si ma si platesc pentru asta. Cred ca visez. Poate e momentul sa ma bucur ca FLLS nu oferea curs de portugheza in ’97? Dupa o matura chibzuinta, las invatamantul si ma fac corporatista.

Prin corporatie ma fatai ca pestele-n bol, nu-mi gasesc locul, ajung sefa de departament la 25 de ani, decad mizerabil, incapabila sa „step up to my role”, esuez in departamentul de comunicare, comunicand fara sa stiu ce comunic, invat o multime de lucruri fara sa-mi dau seama si plec, intr-un final, inapoi la scoala.

De data asta scoala se cheama „internationala”, desi pare o contradictie in termeni, noi fiind toti profi nationali care predam unor elevi amestecati, dar totusi nationali si ei, in mare masura. Dintr-una-ntr-alta, ma avanseaza si aici coordonator de program – de data asta sunt oarecum mai pregatita, desi nu intrutotul dezmeticita. Si de aici o sterg – in India.

Scoala internationala, profesori din 30 de tari, elevi din 42. Te ia si capul cand te gandesti cate tari sunt pe lume. Foarte repede trebuie sa uit ca engleza nu e limba mea materna si sa ciripesc fluent la orice ora din zi si din noapte, indiferent de cantitatea de alcool ingerata. Trece un an, sar astia sa ma faca coordonatoare de program (acelasi program… imi place, il stiu, e misto), dar cu asta timpul meu se injumatateste, orele de engleza dispar si ma trezesc profa de spaniola! Sa mai zica cineva ca n-a fost cu intentie faza din ’97!

Jocuri de oameni mari. Ne succedem generatii si ne credem minunati. Invatam sa jucam „office politics”, sa ne punem tinte si sa le atingem, sa fim buni la ce facem, ca sa putem progresa. Imi place programul IB in care lucrez pentru ca nu educa doar elevii, ci si profesorul. Una peste alta, in sase ani de IB m-am dezmeticit mult si nadajduiesc ca nu ma voi opri aici.

Dar unde o sa fiu peste zece ani? Ce cuvinte am sa scriu pe blog, din ce colt al lumii?

Cred ca tot intamplarea va decide. Eu una stiu ca vreau in Argentina la un moment dat si-n Grecia la pensie.

BBQ

Standard

La scoala se petrece un mare back to school barbecue, cu parintii, profesorii si elevii, pe terenul de sport, langa piscina, in aerul liber in care aproape sta sa ploua (dar nu cred ca va ploua), iar eu m-am ascuns in clasa si scriu pe blog.

Ma intimideaza multimile, desi nu-mi ia mult sa incep sa ma simt la locul meu intre necunoscuti. Dar imi place sa am un buffer, un moment cand imi trag sufletul si-mi desenez zambetul pe buze pentru primul „Hello, how are you.”

Ilaritate/irealitate/rivalitate/

Standard

Uneori mergea pe strada ca sa simta frigul. Ridicandu-si gulerul hainei, se avanta pe trotuar, printre masini parcate si cosuri de gunoi care se revarsau. Mergea mereu in aceeasi directie, ocolind acelasi platan si impiedicandu-se la coborarea aceleiasi borduri. La semafor se oprea si astepta culoarea verde. Uneori vedea o batranica cu doua sacose, care incerca sa forteze pas cu pas traversarea pe rosu. O urmarea din priviri pana ajungea dincolo, sau se oprea speriata in mijlocul strazii, pe linia dubla continua, asteptand sa treaca masinile.

Mersul automat il purta prin amintiri. Vantul rece mirosea ca iarna la Budapesta. Podul cu lanturi, Arpad hid, Dunarea inghetata, bastionul pescarilor. Frigul il musca de gat ca la Muenchen. Tramvaiul, metroul, Odeonsplatz, gara cu hot-dog fierbinte, targul de Craciun cu vin fiert. Cobora spre centru cu pasi mari, uneori cu o tigara stinsa in mana. Ii lipsea strainatatea – si acolo fusese singur, dar in alt fel.

Atunci cand scotea capul din gaura statiei de metrou se astepta intotdeauna sa iasa altundeva. In America de Sud, sau poate la Piata Sudului, desi mergea spre nord. Se astepta la zapada si la pinguini, la palmieri si la corabii. Vorbea singur. „Da, normal, am luat metroul spre nord, e logic sa fiu aici. Ce pacat, totusi, ca n-a avut loc niciun miracol!”

Timpul sfarsitului

Standard

Cand aveam 14-15 ani si eram o adolescenta adventista fara cercei si cu fuste lungi,  ma obseda ideea ca traim in „timpul sfarsitului” – fiindca asta era invatatura predicata de aceasta biserica, asteptatoare a revenirii lui Hristos. Imi puteam inchipui destul de bine cutremurul, innegurarea, pe Domnul venind pe nori, pe noi cantand „El vine iar”, invierea mortilor, judecata si, in fine, viata vesnica sau moartea vesnica, dupa caz. Scenariul ni se prezentase de multe ori, ca si grila de lectura a textelor din Apocalipsa privind a doua venire.

Sfarsitul mi-l imaginam curand, intr-un an sau doi, cu siguranta inainte sa termin liceul, si fiecare an in care ajungeam sa mai fac un Revelion era un an castigat, dar venea si cu stresul pentru anul urmator. Nu mi-era frica, doar foarte ciuda ca s-a nimerit timpul asta al sfarsitului de lume tocmai pe timpul meu. Faptul ca pastorul nostru, Edy, ne-a zis odata ca si el simtea la fel cand era adolescent (or el acum era un om la 42 de ani, deci iata ca supravietuise), m-a mai consolat. Dar cred ca ideea asta ca eu nu voi apuca sa cresc in viata asta atunci mi-am format-o.

Pe la 16 ani reflectam asupra faptului de a ma fi nascut fix in timpul sfarsitului (era, totusi, presiunea aia a sfarsitului de secol 20, presupun) (din 2000 am inceput o viata noua? suntem acum, oare, in post-sfarsit? :D) si, desi nu indrazneam sa afirm ca e nedrept, e limpede ca asa gandeam. As fi vrut sa am timp sa cresc, sa fac scoala de soferi, sa am copii si sa scriu carti, sa plec in strainatate si sa ma intorc. Ma intrebam – ca orice adolescent – de ce pierd timpul la scoala, cand as putea face multe alte lucruri. Timpul era scurt si, ceea ce e cel mai rau, nu-mi apartinea. Timpul meu era al scolii, al familiei, al bisericii. Deseori aveam de ales intre a merge sambata la olimpiada sau la biserica. Sambata era timpul Domnului, din care Ministerul Educatiei voia uneori o felie. Timpul ca o paine.

Timp pierdut sau irosit in asteptare, timp strain sau imprumutat (inca un Revelion, o fi ultimul?), timp scurt, timp care se grabeste („nu mai are rabdare cu oamenii”), timp personificat, timp stapanit si feliat la discretie, timp capricios, timp trecut si viitor. Am zambit aseara citind randurile de la 16 ani, uitasem ce puternic resimteam presiunea asta a „sfarsitului de lume” – un stres in plus, as zice acum, pe langa toata furtuna adolescentei.

Nu m-as fi oprit sa scriu despre asta, dar azi Stela a scris despre un „Timp mort” si asta m-a indemnat sa-mi astern si eu pe ecran „Timpul sfarsitului”.

Traduceri

Standard

Am tradus mii de pagini probabil de-a lungul carierei mele de vorbitor de engleza, catalana, franceza si spaniola. Am tradus din si in toate aceste limbi, texte mai grele sau mai usoare, mai plicticoase sau mai interesante. Despre cartea care m-a chinuit un an si jumatate am scris in repetate randuri. Acum sunt bucuroasa ca am terminat-o, ca a aparut, ca cineva a citit-o in romaneste si i-a placut (si-a scris despre asta pe blog!). Dar n-am scris niciodata despre prima mea traducere – un prospect de drujba tradus din engleza in romana -, nici despre traducerea pentru Dacia in limba spaniola (cartea tehnica a masinii, pentru publicul din… Argentina!) unde am avut parte de o selectie foarte haioasa pana sa fim acceptate ca traducatoare Oana si cu mine. N-am scris despre foile matricole de la Constructii, Stomatologie si mai stiu eu ce facultati unde se studiau materii de care nu auzisem. N-am scris despre noptile pierdute pentru a traduce cat se poate de bine un text lung si greu despre Uniunea Europeana numai ca sa aflu ca cineva il dorea ca sa faca copy/paste intr-o lucrare de diploma. N-am scris despre multe texte pe care le-am tradus si de care-mi amintesc, fie pentru ca am invatat ceva din ele, fie pentru ca traducerea lor a fost o experienta neplacuta si chinuitoare.

Nici n-am sa scriu acum despre aceste texte. Dar, in contextul traducerilor chinuitoare, vreau sa spun ca traducerea care m-a chinuit cel mai rau pana acum, psihic mai mult decat ca nivel de dificultate, tocmai a trecut pe locul 2: expunerea diferitelor forme de cancer si proceduri de diagnosticare, desi a avut mai multe pagini, n-a fost asa de greu de tradus ca actul de deces de o pagina al unui baiat de 27 de ani.

Cum? Ziceti ca ce legatura are sufletul cu traducerea? Nici una. Oare?