O intalnire cu Marina Abramovic in Istanbul

Zi frumoasa pe Bosfor cu prieteni dragi din India, plimbare, soare, apa albastra, cer albastru, bucurie. Voiam sa merg la muzeul Sabancisa vad expozitia Marina Abramovic si am mers. Bilet redus, doar 25 de lire, pret de profesor. Expozitia era in subsol, unde au ei expozitiile temporare. Inainte sa intru, chiar cand incercam sa ma orientez prin muzeul in care n-am mai fost de vreo doi ani, m-a apucat o groaznica durere de spate.

Marina Abramovic face performance art („It can be any situation that involves four basic elements: time, space, the performer’s body or presence in a medium, and a relationship between performer and audience” (Wikipedia) – nu stiu cum se zice in romana?).

In subsol am vazut video-urile Marinei:

• Aici se piaptana cu o perie intr-o mana si un piepten de metal in mana cealalta. Se piaptana intr-o nestire, pana se raneste, pana isi rupe parul din cap, repetand mereu „arta trebuie sa fie frumoasa.”
• Aici atarna cumva cu capul in jos si racneste pana ramane fara voce.
• Aici sta spate in spate cu Ulay, amandoi legati de par.
• Aici Ulay si ea se palmuiesc incet si tresar pe rand de durere.
• Aici Ulay o atinteste cu un arc cu sageata, din care ea tine un capat.
• Aici danseaza si cand ea iese din cadru, danseaza umbra.
• Aici mananca o ceapa necojita, musca din ea ca dintr-un mar, plange si zice ca nu mai vrea durere pe lume, in timp ce continua sa manance.
• Aici spala cu clabuc oasele unui schelet.
• Aici priveste in ochi un cal.
• Aici sta intinsa intr-o stea in flacari.
• Aici canta in nestire cantece populare sarbesti.
• Aici e masa cu obiecte din expozitia Rythm 0 din 1974. Unele dintre ele au fost folosite pentru a o rani.
• Aici e video-ul cu cele trei luni din 2010, „The Artist is Present” la MoMA.

Apoi alte performances, de data asta in direct, cu artisti turci sau straini care lucreaza cu Marina Abramovic Institute:

• Aici o fata care-si construieste in jur un labirint, legata la ochi. Pune caramida peste caramida. Le pipaie incet muchiile. Le stropeste cu apa. Caramizile se lipesc. Lumea face poze, filmeaza. E liniste deplina. Munceste in liniste, laborios, pe pipaite. Pe masura ce labirintul se inalta, ea dispare.
• Aici un cuplu intr-un spatiu cu caramida rosie: ea e suspendata si face acrobatii pe o franghie sau doar spanzura in gol, ca o papusa. El o misca uneori, de capatul celalalt al franghiei. Un al treilea participant scoate caramizi dintr-un zid, ca intr-un joc de Jenga. Din cand in cand totul innebuneste: fata se contorsioneaza, tipul alearga in nestire cu capatul franghiei in mana, celalalt arunca in stanga si-n dreapta cu caramizile. Apoi totul revine la nemiscare.

Ideea de baza: depasirea limitelor corpului.

Dar ce e dincolo de aceste limite? Neputinta, nebunia, boala. Libertatea?

Marina are peste 70 de ani. Ulay a murit de curand. Ultima limita nu o poate nimeni incalca. Asta face ca totul sa fie inutil, desertaciune, goana dupa vant?

Arta trebuie sa fie frumoasa, pentru ca viata nu este.

Biserici ortodoxe din Istanbul

In acest weekend Alina ne-a dus intr-un tur al catorva biserici ortodoxe din Istanbul.

Am inceput excursia in Hasköy, la biserica romaneasca. O cladire imprejmuita de un zid mare. N-as fi stiut sa ajung acolo, daca nu era Alina. Dar in biserica romaneasca se vorbea romaneste, in jur era o gradina in care cresteau rodii si struguri si pastea un card de gaste, iar in spate se gaseau si niste morminte din vremuri stravechi. Un loc care mi-a amintit de ashramul lui Sri Ramana Maharishi, din India: vegetatie semi-salbatica, un mormant zis sfant (aici, al Sfintei Arghira), o atmosfera de pace. Am aprins o lumanare si imediat ma pomenesc apucata de brat:

– Dar ce devreme ai venit, draga!

O doamna cu parul cret si roscat, cu basma pe cap. In biserica romaneasca scrie la intrare ca femeia trebuie sa poarte basma, conform traditiei. Pe mine m-au primit si fara.

Doamna se fastaceste cand ma intorc cu fata.

– Vai, scuzati-ma, semanati foarte bine cu o prietena de-a mea. Stiti, o astept sa vina. Dar dumneavoastra de unde sunteti, ca nu v-am mai vazut pe aici?

In biserica romaneasca nu e usor sa treci neobservat.

De la Hasköy trecem cu un vaporas la Ayvansaray si intram aproape numaidecat in biserica Maicii Domnului Vlaherne, adica biserica valahilor din vechiul Constantinopole. Aici e si un izvor cu apa sfintita. Un baiat umple sarguincios, de la robinet, sticlute mici si albe de plastic. Alina ne spune povestea crestinilor prigoniti, carora in acest loc li s-a aratat Fecioara Maria, care a lasat acoperamantul ei sa cada peste grupul de crestini, salvandu-le viata. Chiar langa noi e un grup de turci musulmani, care asculta aceeasi poveste, povestita de ghida lor in turceste.

Acoperamantul Maicii Domnului a ramas in acea biserica multi ani, biserica a ars… secolele sunt lungi si multe se pot intampla. Dar izvorul a continuat sa dea apa sfintita, numele de Vlaherne s-a pastrat, pelerinii au continuat sa vina.

Dupa o consultare amanuntita cu Google Maps, Trafi si alte aplicatii, intre metrobus, autobuz si picioare alegem un taxi. Soferul nu stie unde este biserica Balıklı Meryem Ana (Fecioara Maria cu Pesti?! ma mir, apoi decid ca Balıklı poate fi numele cartierului) si ne tot zice ceva de un cimitir. Pun google maps si il ghidez in turca mea destul de fluenta cand vine vorba de a ma descurca prin marele oras. Cand ajungem, e chiar locul de care ne spusese el, langa cimitirul armenesc. Nu stia ca acolo e o „kilise” (biserica). Ne lasa in fata cimitirului, unde crede el ca vrem sa mergem.

Dar noi vrem de fapt sa vedem manastirea greceasca a Fecioarei cu Pesti, zisa si Izvorul Tamaduirii, adica locul de unde provine numele acestei sarbatori crestin-ortodoxe. E un loc magic, de o frumusete uluitoare, extrem de curat. In nebunia orasului, e o oaza de pace si de frumos. In curte s-au pastrat monumente funerare din diverse locuri si in spatele bisericii e un cimitir in care sunt ingropati patriarhii ortodocsi ai Constantinopolelui. Mormintele sunt somptuoase, dupa moda cimitirelor medievale otomane. Incercam sa intram in biserica, dar usa este incuiata, asa ca ne multumim sa facem poze pe gaura cheii. Atunci apare un barbat simpatic care imi spune in turca ca el are cheia. In broasca este acum o imensa cheie de metal, iar barbatul imi spune, zambind, sa-i fac poza (ii fac) si sa descui.

Biserica este sora geamana a templului grecesc de pe bulevardul Pache Protopopescu din Bucuresti. Pe ferestre intra raze de lumina; icoanele de pe altar sunt ferecate in argint si totul e absolut frumos si impresionant. Dupa noi intra iar un grup de turisti, la fel de uimiti de frumusetea cladirii ca si noi.

Coboram apoi cele 27 de trepte pana la Izvorul Tamaduirii. Legenda vorbeste despre un rege, Leon al Constantinopolelui, care haladuind prin padurile ce imprejmuiau orasul a dat peste un cersetor orb care i-a cerut apa. O noua aparitie a Fecioarei Maria (atasata, se vede, de zona asta a orasului) i-a indicat locul unde se gasea apa, dar si faptul ca apa acestui izvor il va face pe acel orb sa vada din nou. Din anul 300 cand s-au intamplat aceste fapte si pana acum, izvorul continua sa curga, iar pelerinii sa-l viziteze, sperand in miracole. Deasupra lui s-au construit si prabusit cateva biserici. Acum este o manastire greceasca, care dainuie de la jumatea veacului al 19-lea. In apa izvorului inoata, zice-se, si cativa pesti. Eu nu i-am vazut, dar de aici vine numele bisericii: Maica Domnului cu Pesti. Pestele, se stie, e simbolul lui Iisus.

Plec de la Izvorul Tamaduirii fericita. Mi-a placut enorm acel loc, unde sigur ma voi intoarce. M-a impresionat frumusetea arhitecturii, lumina care se revarsa in interiorul bisericii prin geamurile inalte, linistea din jur, bunatatea oamenilor, clipocitul izvorului. Cine mai stie? E unul din acele locuri unde totul e perfect, sau, cel putin, eu asa l-am perceput. E drept ca pentru mine orice loc care are statui vechi de piatra e perfect.

In statie la autobuz, Alina ne arata o alta biserica ortodoxa: cea bulgara. Povestea ei – probabil o legenda – e simpatica. Biserica e construita din fier si a fost adusa intreaga cu vaporul din Viena. Astfel de biserici se trimiteau in diverse locuri ale lumii in scopul raspandirii crestinismului. Au ajuns biserici de fier prin America de Sud si Filipine, dar biserica bulgara din Istanbul e una din putinele care s-a pastrat. Legenda spune ca bulgarii au comandat-o la Viena cu mult inainte de a cere sultanului avizul pentru a-si construi o biserica. Avizul a venit, dar, smecher, sultanul spunea: se aproba, dar numai daca biserica se va construi in trei zile! Ceea ce nu stia el, era ca biserica deja era pe drum. In trei zile vaporul a acostat, a fost descarcata, montata, sfintita. Sultanul a fost batut cu propriile arme.

In dupa amiaza de octombrie care pare o zi de mai, avem timp sa vedem si Muzeul Chora, sau Biserica Mantuitorului, construita in secolul 4 de imparatul Constantin. Alina nu a glumit cand ne-a promis un pelerinaj. Aceasta biserica romanica, odinioara centrul unei mari manastiri bizantine, a fost salvata – ca si Sfanta Sofia – de faptul ca sultanul Baiazid II a transformat-o intr-o moschee. Minaretul se vede si astazi, dar se pot vedea si minunatele mozaicuri si fresce bizantine.

Pornim spre casa prin cartierele Fatih, Fener si Balat. Mai e doar o zi pana la 29 octombrie, Ziua Republicii si ziua nationala a Turciei. Republica turca implineste 95 de ani si pe toate strazile si la toate geamurile atarna steaguri portrete ale lui Mustafa Kemal Atatürk, parintele Turciei moderne. In Balat, ca intotdeauna, lumea sta la cafenele, iar din dughenele anticarilor se striga la licitatie produse:

– …. farfurie din ceramica de Iznik, originala, model cu lalele. 75… hai sa vedem… a zis cineva 80? Da! 80 de lire. Auzim cumva 85?

E o zi frumoasa de toamna, ca o zi de primavara. Pe-aici se ducea candva la scoala si domnitorul Dimitrie Cantemir. Unul din lucrurile care ma fascineaza la acest oras este vechimea lui. E un oras care spune: totul trece, totul se transforma, totul se strica, totul se distruge. Dar ceea ce e facut sa dainuie, intr-un fel sau altul, va dainui. Pana la urma, daca Alina, Aura si cu mine am fi umblat sa vizitam Biserica Mantuitorului nu pe 28 octombrie 2018, ci pe 28 octombrie 1219, nimeni n-ar fi avut habar sa ne spune unde e, intr-atat era de uitata si de ruinata. Dar iata ca intr-o tara musulmana aceste monumente crestine sunt pastrate, ingrijite si recuperate.

Ziua nationala a umplut strazile de steaguri

Prin gaura cheii privesc biserica Izvorul Tamaduirii

Manastirea Izvorul Tamaduirii

Biserica romaneasca din Istanbul

Biserica Vlaherne

Casa lui Dimitrie Cantemir

Liceul Rum Lisesi unde a invatat Cantemir

 

 

A murit Andrei Gheorghe

Midnight Killer

In ’97 cand invatam pentru examenul de admitere am ascultat Midnight Killer si m-am indragostit de Andrei Gheorghe. Era tot ce nu indrazneam eu sa fiu: destept, puternic, plin de incredere in el, in culmea succesului. Si arogant si taios si [unii ziceau] nesimtit, dar asta nu ma deranja. Vorbea urat in direct la radio. Avea intotdeauna o replica super-desteapta si nu se sfia sa le spuna oamenilor ca il plictisesc. Daca n-avea chef sa faca emisiune, punea muzica si se invartea cu scaunul, iar scartaitul scaunului era tot talk show-ul din seara aia. Citea carti si le recomanda si toate erau misto. Terminase Limbi Straine, unde eu aspiram sa intru. Era persoana care voiam sa devin.

Asa ca m-am schimbat. Treptat, cu notite luate in timpul emisiunilor, cu replici taioase exersate pe noii mei colegi de facultate, cu 13-14 si MK inregistrate pe casete si ascultate de zeci de ori, cu o lista de lecturi mare cat o zi de post parcursa cu sfintenie, cu muzica recomandata de Andrei, cu 13-14 ascultat in timpul cursului la radio!! Si da, era un aparat de radio normal, adica mare. Si-l caram zilnic in ghiozdan! Ce timpuri :)

Cineva care-ti schimba viata un pic (si ireversibil)

Nu stiu daca inteleg bine conceptul de mentor, dar daca un mentor e cineva care-ti schimba viata macar un pic si ireversibil, atunci AG mi-a fost mentor si datorita lui am supravietuit in primii doi ani de facultate.

Pe site-ul lui Andrei Gheorghe am scris primul meu blog, in anul 2004.

Nu l-am cunoscut niciodata, dar l-am iubit ca pe un model de libertate, de minte deschisa, de gandire critica si de curaj.

Ieri Andrei Gheorghe a murit, dovedind ca era adevarat ce scria pe blogul lui: nemuritorii traiesc putin.

Haideti sa mai privim o data emisiunea lui despre Eminescu:

O intalnire cu Doğan Cüceloğlu

In octombrie 2017 am participat la conferinta anuala a profesorilor din scolile internationale din Istanbul. In deschidere, am avut un invitat special: profesorul Doğan Cüceloğlu de la Universitatea Hacettepe din Ankara, specialist in psihologia comunicarii si in educatie. Era frig, ploaie si noi stateam afara, pe bancutele din jurul terenului de baschet al scolii unde se tinea evenimentul, asteptand sa se termine deschiderea festiva si sa intram inauntru, la ateliere.

A aparut un domn simpatic, cu parul alb. Avea un fotoliu asezat pe teren, dar el a preferat sa se miste si sa vorbeasca liber. Aveam sa aflu de pe google ca are 79 de ani.

Castile erau comode (spre deosebire de cele de la scoala, cu care te dor urechile dupa 5 minute), iar traducerea – buna.

– Ce faceti? a inceput barbatul. Sunteti aici? Haideti, ca stiu ca o sa ploua. De fapt s-ar putea sa inceapa sa ploua chiar in timpul prezentarii mele. Simtiti ca picura putin? Vedeti ce innorat e cerul? Parca si miroase a ploaie.Nu ma supar daca fugiti inauntru; pot oricand sa zic „m-ar fi ascultat, saracii, dar n-au vrut sa se ude.” (rasete)

De-acum parca nici nu mai voiam sa intram. Prezentarea a durat 40 de minute care au parut mult mai scurte. La un moment dat a inceput si sa ploua. Toti colegii care aveau umbrela au adapostit sub ea cel putin un alt coleg care n-avea. Nimeni n-a plecat.

Ce ne-a spus Doğan Cüceloğlu:

• Prin intrebarile de la inceput a vrut sa ne atraga atentia asupra corpului nostru in raport cu exteriorul. E bine sa verificam din cand in cand cat de prezenti suntem intr-o situatie, pe o scara de la 1 la 10. E bine sa facem asta si cu copiii, la clasa. Adesea mintea noastra rataceste, dar trebuie sa fim capabili s-o aducem inapoi. A face exercitiul de prezenta inseamna a trai constient. Acest exercitiu e necesar si pentru profesor. Adesea lasam rutina sa ne conduca, dar le datoram copiilor sa fim prezenti pentru ei, de fiecare data.
• Copiii sunt importanti. Aici e o discrepanta intre ce spune si ce face societatea turca. Este o societate care, fara indoiala, pretuieste copiii la nivel de discurs. Parintii se sacrifica pentru copiii lor, muncesc pentru ei, ii rasfata. Vor sa-i vada oameni mari. Dar asta inseamna, totodata, ca nu vor sa-i vada copii. Adesea fiii unei familii sunt prezentati strainilor prin prisma relatiei si a realizarilor si nu a individului: „El e fiul meu cel mare, e student etc.” La fel se intampla cu femeile („doamna inginer X”, unde inginer e, de fapt, sotul). Adesea copiilor li se spune sa taca, sa asculte, sa fie cat mai nevazuti … pana se vor face mari si parerea lor va conta. Dar cum poate sa astepte cineva sa inceapa sa conteze? Daca nu conteaza de la inceput, nu va conta nici cand e mai mare, fiindca nu stie cum se face asta. Daca vrem sa ne vedem copiii oameni mari, trebuie sa-i tratam de la inceput cu seriozitate si respect.
• Un om bogat e un om care are in jurul sau alti oameni cu care sa poata impartasi ceea ce e important pentru el. Exemplu: parintii servesc un ceai intr-un frumos restaurant de pe Bosfor, impreuna cu copilasul lor de 2-3 ani. „Mami! striga copilasul. Uite ce vapor mare!” „Da, e mare,” zice mama, fara sa se uite. „Tati! Ai vazut cat e de mare?” „Joaca-te frumos si lasa-ne,” zice tatal. „Avem ceva de vorbit.” Tocmai s-a consumat un moment in care copilului i s-a transmis mesajul nu esti important, ceea ce te intereseaza pe tine nu e important, nu ai nicio putere. Ce mai intelege copilul, dupa o vreme? Nu te iubim. 
• Uneori tratam copiii ca pe batiste: sunt buni, la nevoie. Cand ne mandrim cu ei.
• Copiii sunt crescuti cu frica, nu cu respect, in cultura turca. Frica este a parintilor: se tem ca ii vor scapa de sub control.
• Copiii crescuti cu intimidare sau cu mesajul ca nu sunt importanti, devin adulti carora le e greu sa-si ia locul in lume.
• Un copil crescut cu respect si dragoste, ca un individ valoros in sine, ca cineva care are ceva interesant de spus (chiar daca parintii au mai vazut un milion de vapoare) va fi un adult care va sti sa aiba incredere in el si in viata.
• In viata conteaza mult sa stii sa lucrezi in echipa. In viata comunicam mereu, chiar si cand nu vorbim. Avem prieteni si cunostinte, dar toti ne aduc ceva in viata si ne imbogatesc. Oamenii alaturi de care ne traim viata sunt martorii nostri, iar noi le suntem martori. Oamenii se insotesc unii pe altii prin viata. Copiii cu care elevii nostri sunt colegi formeaza martorii lor, generatia lor. Intr-un fel sau altul, ei vor merge impreuna prin viata.
• Cel mai important martor isi e fiecare lui insusi. Sa fim martori integri, plini de bunatate.
• Atunci cand societatea nu pune pret pe individ (cum e societatea turca), intervin niste relatii de serviciu/ familie / de putere. Sunt fiul cuiva, ginerele cuiva, director, secretara, seful haitei si acesta devine aspectul prin care ma valorizez si masca cu care trec prin viata. Uneori nu reusim sa trecem prin viata ca noi insine. Uneori ne tratam elevii prin prisma originii lor sociale, sau a familiilor lor, uitand ca ei sunt indivizi unici.
• In concluzie, scopul vietii este sa devenim indivizi, constienti de noi insine si de rolul nostru in lumea asta si in propria noastra viata. Profesorii si parintii transmit copiilor valori in functie de care acestia isi vor structura personalitatea si destinul. Sa fim atenti ce valori transmitem si sa fim atenti sa fim congruenti sau integri, sa traim ceea ce vrem sa transmitem.

Doğan Cüceloğlu pe terenul scolii Uskudar American Academy, oct 2017

Mi-as dori mult sa stiu turca si sa-i pot citi cartile. Doğan Cüceloğlu ne-a fermecat cu umorul lui, dar si cu ideile lui, cu care rezonez.

Un interviu cu el pe tema comunicarii poate fi citit aici (in engleza).

O poza pe zi / 6 / Ankara

Daca confunzi Turcia cu Istanbulul sau cu plajele de la Marea Egee/ Mediterana, Ankara te va surprinde, pentru ca e un orasel relativ mic (5 milioane de locuitori, comparat cu 15 mil in Istanbul) si linistit. Fiindca s-a dezvoltat in mare masura dupa transformarea sa in capitala Turciei moderne, deci din 1923 incoace, Ankara nu are palate otomane, ruine sau cetati. Ankara Kalesi, Castelul Ankarei, situat pe un deal (ca intreg orasul dealtfel; numai dealuri si vai si privelisti incredibile), functioneaza acum ca un centru mestesugaresc in aer liber, un fel de piata de artizanat, fara vreo parte de muzeu. Turcii viziteaza cu sfintenie Ankara pentru a vedea mausoleul care adaposteste mormantul Parintelui Republicii, Mustafa Kemal Atatürk. Cum mare parte din istanbulezi nu sunt chiar istanbulezi pursange, ci au venit din diverse orase mici, multi apreciaza pacea si linistea Ankarei, comparata cu nebunia si imensitatea orasului Istanbul.

Ceea ce nu stiam este ca pisicile de Angora provin din Ankara; Angora fiind numele dat de greci acestui oras. La fel iepurii de angora si caprele de angora, a caror lana poarta numele de mohair.

Daca vrei sa afli povestea Ankarei si a Turciei, cel mai bun loc sa incepi este Muzeul Civilizatiilor Anatoliene (Anadolu Medeniyetleri Müzesi), in care a fost facuta si poza zilei de azi. Nu este un muzeu mare, dar este foarte dens, complex si frumos amenajat, intr-o cladire care pune in valoare bogatiile cuprinse inauntru.

Am gasit acolo vestigii din timpuri stravechi: oale si ulcele, arme si bijuterii din paleolitic, neolitic, epoca bronzului si a fierului, dar si vestigii ale civilizatiilor antice: asirieni, urartieni, hititi, ligieni, frigieni si alte neamuri de care nici nu auzisem.

Am fost fascinata de tablitele cu scriere cuneiforma, de pietrele gigantice insemnate cu hieroglife vechi de mii de ani, de toate semnele si scrijeliturile acelea in piatra care mi se parea ca spun: „suntem mari, suntem importanti, contam.” Si mi-au venit in minte, ca si la Efes, cuvintele lui Eminescu:

Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune. (Scrisoarea I)

In aceasta vitrina se vad capetele unor sculpturi, probabil funerare, din vremea Imperiului Roman. Mi s-a parut ca nu e nicio diferenta intre poza asta si una publicata, bunaoara, de Humans of New York, cu oameni pozati la intamplare pe strada in marele oras. Intre acestia, incremeniti in piatra de o mie de ani si ceilalti, a caror imagine a fost „furata” intr-o zi de aparatul foto si impartasita lumii intregi prin internet, cred ca nu e nicio deosebire de fond.

Si-atunci, m-am intors inapoi la Scrisoarea I:

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.

Sfarsituri si vacante

Se termina uluitor de repede primul meu an ca profesoara in Turcia, in Istanbul.

Adaptarea la clima temperata a fost neasteptat de grea pentru ca, pur si simplu, uitasem cum e iarna. Uitasem de ghete, de fermoare, de sireturi, de geaca, de caciula, de fular, de xyzal, de soba si calorifere, de plapuma, de vant, de tot. Luna de luna am sperat ca se va termina, ca se va incalzi, ca visez, ca glumeste. Zi cu soare dupa zi cu soare am fost dezamagita si intristata de revenirea ploii, de vantul rece, de desele raceli si dureri de gat, de norii cenusii care-mi atarnau deasupra capului.

Psihic, m-am simtit mereu stoarsa. Departe si aproape de Romania de care nu ma mai leaga prea multe. Prea departe de India, de care, paradoxal, ma simteam mult mai legata. Departe de caldura, de soare, de masina mea, de mancarea de la Fatty Bao, de prietenii mei din toate colturile lumii de care – iaca! – eram mai atasata decat crezusem.

Fara sa vreau am respins totul aici, in vreme ce ma luptam sa accept: scoala, cu defectele ei inerente; oamenii, cu limba lor alienanta; orasul si tara asta; mancarea; transportul; limba; campusul.

Lovita de frig, de ruptura de Zeenat si de gasca mea de joi, de rigiditatea si formalismul acestei scoli, de izolarea clevetitoare din campus, am recurs la ce stiam eu sa fac ca sa ma tin intreaga: m-am ascuns, am mancat, m-am ingrasat. Nu mult, din fericire, pentru ca am devenit un pic mai buna la a-mi recunoaste tiparele.

Cu timpul, m-am inamorat de oras, care e cu adevarat minunat, maret si decazut, dar atat de interesant in toate felurile: istoric, artistic, turistic, social. M-am obisnuit cu limba turca, pe care nu o mai percep agresiv. Am mancat cu placere kahvaltı (mic-dejun) la orice ora. Am descoperit Bosforul, cartierele, magazinele. M-am indragostit de mare si de vapoare.

Cu timpul, m-am legat putin de unii oameni cu care am gasit ca am in comun. Desi e greu inca sa-ti dai seama cine e autentic si cine nu. Am asteptat mult si am primit putin, in multe cazuri. Chiar si cine e autentic, s-a invatat sa se ascunda. Contextul.

Am calatorit. Am mers la Izmir, Iznik, Kayseri, Capadochia, Bodrum, Ankara.

Am citit carti.

Mi-am redefinit legatura cu Zeenat, astfel incat sa fie inca acolo, desi nu mai suntem aproape. Cand vorbesc cu ea la telefon capat un accent indian. Dealtfel tatal lui Adam mi-a confirmat ca am accent indian in engleza. Ce ciudat! Ce normal!

Am ramas cu muzica din India si, intr-o zi, umbland prin Ankara am avut senzatia ca sunt in Malleswaram. Nimic nu semana, dar eu in capul meu eram in Bangalore. La fel cum eram in Bucuresti in primul an de Bangalore si am luat asta drept dovada ca sunt, vai!, atat de patrioata. Cand, de fapt, creierul facea ce stia: imi povestea locurile unde fusesem asamblata complet ultima oara.

De curand am avut revelatia ca ma indepartez de India, care mi-a adus atata atentie. Nu e de colea, se pare, pentru lumea noastra ahtiata de confort si de progres, sa traiesti in India. Nu e de colea pentru indieni sa lucreze si sa coexiste cu o Westerner, alba, straina, diferita si asemanatoare.

Dar cum va fi sa zic: am trait 4 ani in India acum 20 de ani?

Revelatia ca esti format de locul in care esti. Revelatia ca 4 ani sunt scurti. Ca acum Turcia e cea care ma formeaza si daca nu sunt constienta de asta risc sa ma transform in cineva neasteptat.

Revelatia ca nu locul schimba, ci commitment-ul tau. Sau indiferenta ta, mersul cu lumea, mindlessly.

Nu sunt vremile supt om.

 

Incep sa simt, abia acum, ca m-am asamblat pe partea asta.

Comoara si inima

Catherine mi-a cerut telefonul [al ei nu mai merge] sa se duca maine la FRRO; i l-am dat și mă simt goală. În același timp, vreau să mă detașez de obiecte, să le dau cu ușurință, să nu fie inima și comoara mea în ele. Frumoasă poveste am citit deunăzi, povestea femeii care umblând pe drum a găsit un diamant mare. Bucuroasă, l-a pus în traistă. Deodată vine la ea un cerșetor, care îi cere o bucată de pâine. Cand deschide traista să i-o dea, omul vede diamantul și-i zice:

–    Dă-mi mai bine piatra aia, că e mai de valoare.

–    Poftim, zice femeia fără să stea pe gânduri.

Nu trece mult și omul se întoarce cu piatra în mână:

–    M-am mai gândit; n-o vreau. Însă aș vrea partea aceea din tine care te-a făcut să-mi dai un diamant fără să stai pe gânduri.

Mi se pare că pot să intuiesc cum e partea aia. Detașată, autosuficientă, generoasă, plină. Din preaplinul inimii ies darurile. Îmi place foarte mult simțământul.

**

–          I like you, Christina, because you are so kind and always so positive, with a smile on your face, mi-a zis ieri Sylvia, iar Ben a mormăit mhm.

–          It’s a choice, am răspuns, iar Ben a strigat I agree with you.

Pentru că este; e alegerea pe care am făcut-o când aveam inima sfâșiată și mă durea viața. S-a dovedit o alegere folositoare, așa că am rămas cu ea.

Mi se spune ca zambesc tot timpul, dar am citit odata un articol al lui Plesu in care incondeia gandirea pozitiva si pe practicantii ei – oameni care zambesc tot timpul si n-au nimic in cap. Poate ca sunt una dintre ei, dar e limpede ca pentru mine zambitul tot timpul a devenit un mod de viata.

In acelasi timp nu vreau sa fiu naiva, proasta de buna, incapabila sa disting intre a fi apreciata si a fi folosita.

**

Azi am mers la Durga Puja în Kodigehalli Main Road – cort, altar, ofrande, pictaje pe frunte cu turmeric… și numaidecât a venit un nene să-mi explice ce și cum, în engleza lui aproximativă, bucuros că i-a venit o vizitatoare străină, poate și mai bucuros că poate fi de folos, sau că atrage și asupra lui atenție, fiind cu străina. I-am mulțumit, a fost ok, cam comercial aranjamentul, de muzică nu mai zic – manele curate – dar era doar avanpremiera rugăciunii ce urma mai încolo… cine știe? Știu încetișor tot mai multe despre hinduism în formele lui exterioare, m-am familiarizat cu zeii și încep să înțeleg avatarele și palimpsestul de povești. Dar prea puțin deslușesc ce e în spate, misterul e neatins, iar cartea despre filozofiile Indiei mă adoarme.

**

This is India. Încet-încet mă asimilează. Încet-încet o deslușesc.

MARIZa

Vreau să conduc prin sate, între Pitești și Râmnicu-Vâlcea. Lumina, vița de vie, casele.

Casa din Magheru.

Mădălina ce-o mai face?

Sentimientos a flor de piel.

Strada din spatele Ateneului.

Atocha coborând dinspre Lavapies cu Tarik și Jose când mergeam să facem paella.

Localul ăla bizar de la hala traian unde am fost într-o seară cu Stela și am vorbit despre autorii ruși.

Gust de sushi de la mega image. Cu adevărat mi-am făcut toate poftele.

Nu mă pot opri să nu verific facebook. Mi se pare că s-a întâmplat ceva, nu m-am întors cine am plecat, iar mă pun la îndoială, în vreme ce știu cine sunt. Dar e firesc să fie așa, lucrurile sunt fragile pe la margini, în vreme ce centrul ține. E important centrul, trebuie să cercetez cu băgare de seamă acest concept. Mă simt ca o rochie vaporoasă pe poalele căreia se ia praful, sau din care pică ațe… dar asta o face mai frumoasă.

**

Craciun 2012

Aseara am iesit la cina cu prietenii mei, scopul fiind sa-l cunoastem pe Geoffrey. Geoffrey, un mare om de afaceri sarit de 60 de ani, este iubitul colegei noastre Julia si traieste in Singapore. Cina a inceput cu un aperitiv in apartamentul lui de la hotelul Sheraton si a continuat la un restaurant italian foarte cochet din apropiere, unde Geoffrey a acoperit nota ca un gentleman. Am fost fascinata de acest personaj care ne-a spus ca a parasit scoala la 16 ani, dar singur s-a luptat sa-si desavarseasca educatia, care a citit Razboi si pace in puscarie si are impresia ca poate manui oamenii ca pe marionete. Mi-a amintit de JR din Dallas, un JR mai citit, dar la fel de veros.
Ceea ce mi-a placut mult a fost atmosfera de Craciun din hotel: erau brazi, casuta de turta dulce si colinde.
Si, din senin, Geoffrey m-a intrebat daca voi scrie vreodata o carte. Fi-ti-ar mutra, mi-am mormait in gand, dai unde-l doare pe om! La plecare mi-a spus ca daca voi scrie in romaneste, va face eforturi sa invete ca sa ma citeasca. Yeah, bullshit.
Si totusi, inca mi se pare ciudat ca romana e o limba inaccesibila pentru miliarde de oameni!!

Jocuri de oameni mari

Nici bine nu m-am decis ca vreau sa-mi las raul si ramul pentru plaiuri straineze, ca tot universul a conspirat frumusel si m-a azvarlit hat-departe, drept in India. Acuma, cu ce-am gresit, nu stiu, ca eu voiam in Elvetia, dar trecem peste.

Mi se pare ca parcursul meu profesional nu e decat un joc al intamplarii: planuiam sa dau la drept, dar m-am trezit ca – deep down inside – voiam Limbi Straine, asa ca iata-ma studenta la engleza si spaniola, fiindca in anul cand am dat eu admiterea nu se oferea curs de portugheza. Intamplare intamplatoare. Nici bine n-am intrat la facultate – adica nici bine n-am iesit din liceu – ca dau nas in nas pe strada cu profa de franceza (abandonasem franceza pentru spaniola, da?), care ma coopteaza sa predau franceza in locul dumneaei timp de o luna, chiar in fostul meu liceu!!

Predau franceza o luna la Cosbuc (nu ma intrebati ce sentimente ascutite ma incercau cand intram in cancelarie si dadeam nas in nas cu fostii mei profesori… eleva cu Frica de Catalog nici trei luni in urma, profa cu Catalogul subtioara acum) si, ce sa vezi, prind gustul dascaliei. [Bine, demult asezam eu toata copilarimea din curte pe ciment, sa stea frumos in banca, sa-i strig la catalog – ceva-ceva meserie furasem de la mama.] Dintr-una-ntr-alta, dascalita raman toata facultatea si vrei doi anisori dupa, mai la Cosbuc, mai la un liceu economic, mai cu engleza, mai cu spaniola, pana cand ma asez sa-mi numar banii si-mi da constant cu minus. Oftez, iau o meditatie, o traducere, merg inainte.

Mergand inainte, dau peste cei de la Ipsos. Suna a ciment si materiale de constructii, dar se ocupa cu cercetari de piata si sunt gata sa ma trimita in Spania pe banii lor, sa fac interviuri cu oameni pe strada. Si ma si platesc pentru asta. Cred ca visez. Poate e momentul sa ma bucur ca FLLS nu oferea curs de portugheza in ’97? Dupa o matura chibzuinta, las invatamantul si ma fac corporatista.

Prin corporatie ma fatai ca pestele-n bol, nu-mi gasesc locul, ajung sefa de departament la 25 de ani, decad mizerabil, incapabila sa „step up to my role”, esuez in departamentul de comunicare, comunicand fara sa stiu ce comunic, invat o multime de lucruri fara sa-mi dau seama si plec, intr-un final, inapoi la scoala.

De data asta scoala se cheama „internationala”, desi pare o contradictie in termeni, noi fiind toti profi nationali care predam unor elevi amestecati, dar totusi nationali si ei, in mare masura. Dintr-una-ntr-alta, ma avanseaza si aici coordonator de program – de data asta sunt oarecum mai pregatita, desi nu intrutotul dezmeticita. Si de aici o sterg – in India.

Scoala internationala, profesori din 30 de tari, elevi din 42. Te ia si capul cand te gandesti cate tari sunt pe lume. Foarte repede trebuie sa uit ca engleza nu e limba mea materna si sa ciripesc fluent la orice ora din zi si din noapte, indiferent de cantitatea de alcool ingerata. Trece un an, sar astia sa ma faca coordonatoare de program (acelasi program… imi place, il stiu, e misto), dar cu asta timpul meu se injumatateste, orele de engleza dispar si ma trezesc profa de spaniola! Sa mai zica cineva ca n-a fost cu intentie faza din ’97!

Jocuri de oameni mari. Ne succedem generatii si ne credem minunati. Invatam sa jucam „office politics”, sa ne punem tinte si sa le atingem, sa fim buni la ce facem, ca sa putem progresa. Imi place programul IB in care lucrez pentru ca nu educa doar elevii, ci si profesorul. Una peste alta, in sase ani de IB m-am dezmeticit mult si nadajduiesc ca nu ma voi opri aici.

Dar unde o sa fiu peste zece ani? Ce cuvinte am sa scriu pe blog, din ce colt al lumii?

Cred ca tot intamplarea va decide. Eu una stiu ca vreau in Argentina la un moment dat si-n Grecia la pensie.

BBQ

La scoala se petrece un mare back to school barbecue, cu parintii, profesorii si elevii, pe terenul de sport, langa piscina, in aerul liber in care aproape sta sa ploua (dar nu cred ca va ploua), iar eu m-am ascuns in clasa si scriu pe blog.

Ma intimideaza multimile, desi nu-mi ia mult sa incep sa ma simt la locul meu intre necunoscuti. Dar imi place sa am un buffer, un moment cand imi trag sufletul si-mi desenez zambetul pe buze pentru primul „Hello, how are you.”

Ilaritate/irealitate/rivalitate/

Uneori mergea pe strada ca sa simta frigul. Ridicandu-si gulerul hainei, se avanta pe trotuar, printre masini parcate si cosuri de gunoi care se revarsau. Mergea mereu in aceeasi directie, ocolind acelasi platan si impiedicandu-se la coborarea aceleiasi borduri. La semafor se oprea si astepta culoarea verde. Uneori vedea o batranica cu doua sacose, care incerca sa forteze pas cu pas traversarea pe rosu. O urmarea din priviri pana ajungea dincolo, sau se oprea speriata in mijlocul strazii, pe linia dubla continua, asteptand sa treaca masinile.

Mersul automat il purta prin amintiri. Vantul rece mirosea ca iarna la Budapesta. Podul cu lanturi, Arpad hid, Dunarea inghetata, bastionul pescarilor. Frigul il musca de gat ca la Muenchen. Tramvaiul, metroul, Odeonsplatz, gara cu hot-dog fierbinte, targul de Craciun cu vin fiert. Cobora spre centru cu pasi mari, uneori cu o tigara stinsa in mana. Ii lipsea strainatatea – si acolo fusese singur, dar in alt fel.

Atunci cand scotea capul din gaura statiei de metrou se astepta intotdeauna sa iasa altundeva. In America de Sud, sau poate la Piata Sudului, desi mergea spre nord. Se astepta la zapada si la pinguini, la palmieri si la corabii. Vorbea singur. „Da, normal, am luat metroul spre nord, e logic sa fiu aici. Ce pacat, totusi, ca n-a avut loc niciun miracol!”

Timpul sfarsitului

Cand aveam 14-15 ani si eram o adolescenta adventista fara cercei si cu fuste lungi,  ma obseda ideea ca traim in „timpul sfarsitului” – fiindca asta era invatatura predicata de aceasta biserica, asteptatoare a revenirii lui Hristos. Imi puteam inchipui destul de bine cutremurul, innegurarea, pe Domnul venind pe nori, pe noi cantand „El vine iar”, invierea mortilor, judecata si, in fine, viata vesnica sau moartea vesnica, dupa caz. Scenariul ni se prezentase de multe ori, ca si grila de lectura a textelor din Apocalipsa privind a doua venire.

Sfarsitul mi-l imaginam curand, intr-un an sau doi, cu siguranta inainte sa termin liceul, si fiecare an in care ajungeam sa mai fac un Revelion era un an castigat, dar venea si cu stresul pentru anul urmator. Nu mi-era frica, doar foarte ciuda ca s-a nimerit timpul asta al sfarsitului de lume tocmai pe timpul meu. Faptul ca pastorul nostru, Edy, ne-a zis odata ca si el simtea la fel cand era adolescent (or el acum era un om la 42 de ani, deci iata ca supravietuise), m-a mai consolat. Dar cred ca ideea asta ca eu nu voi apuca sa cresc in viata asta atunci mi-am format-o.

Pe la 16 ani reflectam asupra faptului de a ma fi nascut fix in timpul sfarsitului (era, totusi, presiunea aia a sfarsitului de secol 20, presupun) (din 2000 am inceput o viata noua? suntem acum, oare, in post-sfarsit? :D) si, desi nu indrazneam sa afirm ca e nedrept, e limpede ca asa gandeam. As fi vrut sa am timp sa cresc, sa fac scoala de soferi, sa am copii si sa scriu carti, sa plec in strainatate si sa ma intorc. Ma intrebam – ca orice adolescent – de ce pierd timpul la scoala, cand as putea face multe alte lucruri. Timpul era scurt si, ceea ce e cel mai rau, nu-mi apartinea. Timpul meu era al scolii, al familiei, al bisericii. Deseori aveam de ales intre a merge sambata la olimpiada sau la biserica. Sambata era timpul Domnului, din care Ministerul Educatiei voia uneori o felie. Timpul ca o paine.

Timp pierdut sau irosit in asteptare, timp strain sau imprumutat (inca un Revelion, o fi ultimul?), timp scurt, timp care se grabeste („nu mai are rabdare cu oamenii”), timp personificat, timp stapanit si feliat la discretie, timp capricios, timp trecut si viitor. Am zambit aseara citind randurile de la 16 ani, uitasem ce puternic resimteam presiunea asta a „sfarsitului de lume” – un stres in plus, as zice acum, pe langa toata furtuna adolescentei.

Nu m-as fi oprit sa scriu despre asta, dar azi Stela a scris despre un „Timp mort” si asta m-a indemnat sa-mi astern si eu pe ecran „Timpul sfarsitului”.

Traduceri

Am tradus mii de pagini probabil de-a lungul carierei mele de vorbitor de engleza, catalana, franceza si spaniola. Am tradus din si in toate aceste limbi, texte mai grele sau mai usoare, mai plicticoase sau mai interesante. Despre cartea care m-a chinuit un an si jumatate am scris in repetate randuri. Acum sunt bucuroasa ca am terminat-o, ca a aparut, ca cineva a citit-o in romaneste si i-a placut (si-a scris despre asta pe blog!). Dar n-am scris niciodata despre prima mea traducere – un prospect de drujba tradus din engleza in romana -, nici despre traducerea pentru Dacia in limba spaniola (cartea tehnica a masinii, pentru publicul din… Argentina!) unde am avut parte de o selectie foarte haioasa pana sa fim acceptate ca traducatoare Oana si cu mine. N-am scris despre foile matricole de la Constructii, Stomatologie si mai stiu eu ce facultati unde se studiau materii de care nu auzisem. N-am scris despre noptile pierdute pentru a traduce cat se poate de bine un text lung si greu despre Uniunea Europeana numai ca sa aflu ca cineva il dorea ca sa faca copy/paste intr-o lucrare de diploma. N-am scris despre multe texte pe care le-am tradus si de care-mi amintesc, fie pentru ca am invatat ceva din ele, fie pentru ca traducerea lor a fost o experienta neplacuta si chinuitoare.

Nici n-am sa scriu acum despre aceste texte. Dar, in contextul traducerilor chinuitoare, vreau sa spun ca traducerea care m-a chinuit cel mai rau pana acum, psihic mai mult decat ca nivel de dificultate, tocmai a trecut pe locul 2: expunerea diferitelor forme de cancer si proceduri de diagnosticare, desi a avut mai multe pagini, n-a fost asa de greu de tradus ca actul de deces de o pagina al unui baiat de 27 de ani.

Cum? Ziceti ca ce legatura are sufletul cu traducerea? Nici una. Oare?

Dar de ce sa te zdrobesti/de stanci

Pentru ca am asta in cap de cateva zile, azi am mers cu masina la scoala si-am ascultat Quijote. A fost baba mea si-s multumita de ea. Back where I come from, baba se alege in functie de ziua nasterii, de data nasterii ori fix aleatoriu intre 1 si 9 martie, cand vrei. Eu mi-o aleg mereu joi, fiindca m-am nascut joi. Si trisez fiind foarte atenta si la vremea de pe 1, ca sa pot zice „baba mea e pe 1” in caz ca ziua de 1 ar fi mai insorita si mai luminoasa decat cea de joi :D

Dap.

Imi place insorit si luminos. Nu ma prapadesc dupa ninsori, ger sau ploaie. Cum sunt departe de a ma prapadi dupa campania Radio 21 cu romanii n-au valoare, romanii nu sunt buni la pat, romanii nu asta, romanii nu aia care-a aparut pe toate gardurile, cu litere albe pe carpe (fu)negre. Vreau sa vina primavara, sa infloreasca pomii, „sa se invarteasca pamantul si sa se intample ceva nou”, sa trimitem eseurile la ToK, sa asteptam rezultatele, sa-mi creasca copiii.

Azi cand m-am intins pe salteluta albastra de la sala m-am gandit ca asa voi sta si cand voi fi moarta si ca daca as muri acum n-as mai zice „cum?? asta a fost tot??”, ci „multumesc pentru tot – a fost mai mult decat speram”.

Cred ca sunt fericita. [Ciudat :)]

 

Inima nu

As vrea sa fiu acum la Barcelona, intr-o mansarda din Barri Gotic. Sa stau ca aici, cu laptopul in fata si cartile in jur, cu pixul si foaia alaturi, cu mancarea pe foc si ultima gura de cafea aderand incet dar sigur la fundul canii, doar ca in Barcelona.

Asta n-ar schimba nimic, dar s-ar potrivi cu cantecul lui Raimon pe care-l am de-azi dimineata in cap.

Les caminades nits d’estiu les tinc avui al davant… amunt i avall.

Telefonul de la ora 2

– Buna, ce faci?

– Bine, pe acasa. Am vazut ca m-ai sunat la ora doua si stiu ca acum e sase jumate, dar acum am scos telefonul din geanta.

– Da, am o veste trista. Stii ca Francine era bolnava…

Nu trebuie nici macar sa intreb „cine?” Desi nu mai lucrez acolo de trei ani, exista cateva nume pe care nu le uit si intre ele este si Francine. Imi revine in minte rasul ei, cand a dat nas in nas cu Nakrys: „Tu n’savais pas que chuis black?” Francine, care m-a invitat sa imi petrec o vacanta in Martinica ei natala. Francine, cu care vorbeam des intr-o vreme, cand la telefon, cand pe messenger, despre problemele panelistilor, apoi despre articole noi pentru Highlights. De la altii scoteai un email cu clestele, ea incerca sa-mi trimita articolele gata scrise, ca sa ne scuteasca de o bataie de cap. Francine la al carei „Bonjour, Christina” zambeam, oricat mi-ar fi fost de grea ziua.

– Da, ce e cu ea?

Francine, impreuna cu care am lucrat vreo patru ani. Ea de la Paris, eu din Bucuresti. Partenerea mea de conversatii telefonice de vineri, cand se faceau rapoartele it-dev. Intelegatoare, amuzanta.

– A murit…

„Christina, cand vii sa ne vezi? Nu poti sa treci pe la Paris si sa nu ne vezi. Iti dau numarul meu de telefon.” Numarul a ramas acasa, eu am mers la Paris. Am vorbit cu ea pe messenger, iarta-ma, i-am zis, n-am drum pana la voi si oricum n-avem timp. In fond, nu eram prietene. Doar colege. Si mi-era drag sa lucrez cu ea.

– Cum a murit????

Intrebare stupida. A murit. Nu mai este. N-o mai pot suna. Nu mai raspunde pe messenger. Era putin mai mare decat mine, poate implinise 40 de ani, poate inca nu.

– Cancer de san…

Excelurile cu vouchere de la amazon.fr, mocheta gri din Ayash Center, telefonul. „Yes, Christina, I vill speak to Georges about it, we ‘ave to solve it somehow, don’t worry.” „I have good news: vi have a new provideur, ‘ope he will be more serious zen the last on, fingeurs crossed. How are you, are you tired?” Intotdeauna stia sa strecoare o vorba buna, o incurajare. Urasc sa vorbesc la telefon in interes de serviciu, dar cu ea mi-era drag.  M-am bucurat cand a venit in Romania si-am cunoscut-o. „I will see what I can do” era vorba ei.

Acum Francine nu mai este si amintirile despre ea sunt, deodata, triste si dureroase. In mintea mea sed pe o masa gri de furnir, cu telefonul la ureche si-mi legan picioarele deasupra unei mochete gri. E praf. Sunt intr-un birou care abia acum incepe sa fie amenajat si am inima stransa din cauza a doua noi aparate telefonice aflate inca in cutiile lor. Sunt noile linii de call-center si mi-e groaza de momentul cand vor incepe sa sune acele telefoane. „You are nervous about ze phones, are you?” imi zice Francine la ureche si, fiindca se aude foarte incet, trebuie sa-mi infig telefonul in cap ca sa inteleg ceva. „It will be ok, you will manage.” Suntem in 2005.

Si apoi, cativa ani mai tarziu: „Hey, I ‘eard you want to become a teacher. You go, girl! I ‘ope you ‘ave a lot of fun and good luck wiz zet. Keep in touch.” Dar, asa cum se intampla, we didn’t. Si acum a murit.

Nu stiu cum altfel sa o plang, decat povestind ca a fost odata cea pe care-o alintam, intre noi, Fransinica.

Repose en paix, Francine. You are missed.

20 decembrie 2010

In weekend am fost la Timisoara si la Resita – 20 ore pe drum, 3 ore in Timisoara, o noapte la Resita, mai putin de o ora la Anina la mormantul bunicii. Vazuta asa, in termeni cantitativi, pare mai mare daraua decat ocaua; drumul mai lung decat sederea. Dar probabil ca drumul conteaza uneori mai mult decat destinatia, mai ales cand e un drum si dorit si necesar si foarte frumos. Pe dealurile dintre Resita si Anina, pe drumul zis „peste Carasova”, copacii erau grei de zapada si peisajul alb-negru. Zapada si trunchiuri de copaci, zapada si acoperisuri cu hornuri fumegande, zapada si liniste. In Anina am recitat inca o data in gand statiile intre Steierdorf si Anina, asa cum ma invata omama cand eram mica si mergeam cu ea la Anina cu „cursa”, sa cumparam cine-stie-ce: Steierdorf, Sigismund, Elfabrik, Fabrica de Paine, Anina.

La unchiul meu din Resita am revazut tabloul cu Schutzengel de care am scris de curand pe blog, la care nu ma mai gandisem de ani buni si pe care nici nu visam sa-l revad asa curand.

In 27 decembrie se fac 4 ani de cand a murit omama.

Ieri seara cand zburam pe autostrada A1 cu cine-mai-stie-cati km peste suta la ora, mi se parea ca vin din Germania si din Anina si dintr-o vacanta de vara si dintr-una de o saptamana si imi placea starea asta confuza in care as fi vrut sa-i spun lui tata sa dea drumul la cazan, desi 1. nu mai stau in casa aceea de cateva luni si 2. nu mai avem cazan (boiler) de multi ani, de cand exista minunata centrala care-ti furnizeaza apa calda fara asteptarea de 30 de minute si fara sa trebuiasca sa pastrezi „niste calda” si pentru urmatorul membru al familiei aflat pe lista de asteptare la dus.

Nu stiu de ce conteaza experienta asta asa de mult incat s-o povestesc pe blog, dar acum am scris-o si o sa dau „publish”.

Sfarsit de octombrie

31. Ultima zi. 31 de zile, 31 de ani.

Maine fac doua luni de cand stau aici. E bine. Nici masinile nu le mai aud. Pe blocurile de vizavi e mereu o lumina calda. Noaptea, luna sta agatata drept in fata geamului meu. De la o vreme nu mai trag draperiile; e prea frumos cerul.

Si nu e orice duminica azi! E o duminica de vacanta! Abia m-am urnit sa fac curatenie, stiind ca am si maine si poimaine timp… Dar nici asta nu e orice vacanta. E o vacanta cu to do list. Iar curatenia trebuia taiata  de pe lista azi.

Mi se invarte-n cap poezia lui Arghezi, Inviere.

Am senzatia de ceva vreme am aripi, doar ca abia acum am bagat de seama.

 

 

Meitat gest, meitat silenci

Am pierdut un dosar de carton burdusit de hartii, pe care, fireste, „l-am pus bine” acum vreo doua saptamani. Convinsa ca e undeva „bine”, am si uitat de el pana alaltaieri, cand am avut nevoie de o hartie de acolo. Ieri am cautat asiduu la scoala acel loc „bun” unde am gasit cu cale sa las pretiosul dosar, dar n-a fost chip sa-l gasesc. Azi fac acelasi lucru, dar acasa. In cele din urma il voi gasi, dar ce senzatie nasoala sa nu mai stii cand l-ai avut ultima oara, unde l-ai pus, de ce tocmai acolo? Parca unele lucruri le fac mainile fara tine si-apoi trebuie sa pornesti in aventuri demne de Sherlock Holmes ca sa reconstitui parcursul, ca gandirea si memoria sa prinda din urma realitatea actiunii. Un hit al anilor trecuti proclama chiar aceasta ruptura intre constient (sau ratiune) si fapta: „Pumnii mei minte nu are„, desi oarecum agramat. :))

Nu se intampla acelasi lucru si cand „vorbeste gura fara tine”? Unde esti tu cand gura ta (care „minte nu are”) se pune pe treaba si emite ordine, ineptii sau – de cele mai multe ori – reactii disproportionate fata de context, pe care apoi le regreti, incerci sa le dregi sau chiar le negi („nu asta am vrut sa spun”)?  Am constatat ca oboseala, mai ales, ma face sa fac lucruri fara mine, cum a fi sa traversez vitejeste intersectii la volanul masinii uitand sa ma asigur, ori sa spun lucruri pe care apoi nu mi le mai amintesc.

Incerc deja de vreo doi ani sa pun o pauza intre fapta si reactie, astfel incat sa nu mai ajung sa spun/ fac lucruri pe care apoi sa le regret, dar totusi mi se pare uneori ca-s prea repezita si alteori, dimpotriva, ca derulez procese complicate de gandire si la fapta nu mai ajung neam.

Aceste reflectii se leaga de pierderea dosarului, dar si de ploaie, Raimon (titlul cantecului din care am luat numele acestui post este „La por”, „Frica”) si saptamana de la scoala ce tocmai s-a incheiat. Ma bucur ca e sambata – deja de anul asta vinerea (cand am doar trei ore si toate cu clasa mea) si sambata au inceput sa urce cu pasi mari in topul zilelor preferate din saptamana.

-Teacher, mi-a zis Diana intr-o zi, cine decide cate zile sunt in saptamana? Nu se poate da o lege sa se mai bage o zi in plus?

Eu as face saptamanile variabile; care de 7 zile, care de 12 sau de 3, astfel incat sa scapam de ciclul asta ametitor saptamana-weekend-saptamana si de obsesia pentru timp. Cred ca avem mai mult timp decat ne dam seama, in ciuda faptului ca nimeni nu da legi sa se mareasca saptamana, ori, dupa caz, sa se instituie weekendul de 3 zile :)

Ma duc sa caut blestematul de dosar!

Pisique stie sa ma duca

De cateva ore bune stau si citesc „Viata prin balonul roz” si ma indragostesc de Sasha si de parintii lui, de Brazilia si de ocean. E si un fel de escapism, pentru ca am lucrari de corectat si ganduri de gandit, dar si un vis la care visez acum obsesiv: sa plec, sa plec, sa plec.

Da, e minunat sa imparti zambete in Bucur Obor si sa faci random acts of kindness in Bucuresti. Dar Katie aici nu s-ar putea intampla, pentru ca nu mai stim sa ne jucam si ne luam prea in serios. Este deja greu ca niste mici omuleti care „repara” crapaturile din pavaj sa nu ni se para ridicoli. Si sa nu mai vorbim de crapaturi in sine: acum sunt mult prea mari pentru ca mini-Matty si mini-Katie sa le mai poata impinge marginile la loc.

Sigur ca viitorul va fi minunat si copiii copiilor nostri etc. etc. Dar eu, aici, acum – nu. Si pentru mine traiesc, in primul rand :)

Pisique stie sa ma duca oriunde. Azi m-a dus la Magurele, la olimpiada [si am revazut-o pe dna Mihaela Negrea, doamna profesoara de engleza MINUNATA pe care am cunoscut-o tot la Magurele, anul trecut :) Trebuie sa marturisesc ca speram mult s-o revad!]. Pentru ca m-am trezit tarziu, a trebuit sa facem un mic maraton: fara cafea, mic-dejun sau macar o gura de apa, direct la volan si p-aci ti-e drumul. Noroc ca drumul era cunoscut… de ieri, cand am mers in recunoastere.

Pisique stie sa ma duca. Si eu stiu s-o duc pe ea la revizie, saptamana viitoare. Si sa-i platesc impozitele, ca un proprietar responsabil ce ma aflu.

Pisique e primul lucru „al meu” care vine cu responsabilitati asociate si, prin asta, ma face sa simt bine.

Si cred ca, atunci cand va veni momentul, Pisique va sti sa ma duca in Elvetia :)

I believe I can fly

Zapada, Craciun, brazi si clopotei. Magic FM e radioul lui Mos Craciun si probabil are o audienta cum n-a avut niciodata. PRO TV a scos de la arhiva „Singur acasa” si jdemii de filme cu Craciun si New York. E o chestie cu Craciunul si NY, cu vitrina de la Macy’s, cu pomul din Times Square, patinoarul si zapada din Brooklyn. Sunt aproape sigura ca iarna in NY nu e ca iarna in Bucuresti, unde iei o strada intreaga la lopata daca chiar ai ambitia asta incredibila sa iesi cu masina dupa cateva zile de ninsoare.

Pace, iubire, buna-intelegere, salata boeuf si piftie sunt cuvintele-cheie de sezon. Urmeaza sfanta lumina a saniei lui Mos Craciun, renii cei pufosi, cetina si leru-i ler. Si sarmale. Probabil exista un motiv pentru care am citit „Pay It Forward” tocmai azi. Dar mi-a placut mai mult „There’s a boy in the girls’ bathroom”.

Si un quote random, de pe net:

When we walk to the edge of all the light we have and take that step into the darkness of the unknown, we must believe that one of two things will happen: There will be something solid for us to stand on, or we will be taught how to fly. (Patrick Overtor)

P.S.I’m not bitter. Dar nu inteleg anumite lucruri si asta ma face sa ma simt aiurea. Poate stiti voi:

• de ce Mircea Badea e cel mai bun jurnalist roman?
• de ce nimeni nu curata strazile ne-principale, desi nu mai ninge demult?
• de ce nu se ridica constant si sistematic masinile oprite pe prima banda, pe avarie?
• de ce citesc Jodi Picoult, daca stiu ca reteta ei ma dezamageste de fiecare data?
• cum se procedeaza cand iti gasesti masina [parcata cu mare chin in nameti, pentru ca primarele Ontanu nu baga pluguri decat pe bulevard] strivita de un munte de zapada si gheatza cazut de pe acoperisul unei case?? Nu, nu e vorba de Pisique, e vorba de masina fratelui meu. Ceea ce e fix acelasi lucru. Sigur ca e asigurata si se repara, e doar un fier, bine ca n-a fost mai rau ETC. Toate astea nu inseamna ca nu simti nimic.

Sunt amarata, dezamagita si vreau in Elvetia forever and ever.

Home, sweet home

Acest post se dedica Melaniei

Chuis née à Bucarest. Cu mici vacante in Germania, am crescut in Bucuresti. Locuiesc in aceeasi casa de 30 de ani. In aceeasi curte, cu acelasi pavaj, cu [aproape] aceiasi vecini.

Pe la 18 ani mi-am pus serios problema sa ma mut de acasa, mai ales ca aveam exemplul unei cunostinte din Germania care-si daduse efectiv fata afara din casa la 18 ani. La modul ca i-a inchiriat o garsoniera, a strans de la tot neamul mobila, oale, cratiti, cuverturi si perdele si i-a amenajat-o si i-a zis: mami, asta e cadoul tau de 18 ani. enjoy your freedom si sa stii ca tot neamul te sustine ;) Aveam 17 ani cand s-a intamplat asta; mi s-a parut genial si mi-am dorit fierbinte (a cata oara?) sa ma fi nascut in oricare alta familie decat a mea! Sau macar sa aflu ca sunt adoptata si am o a doua familie, mai putin sufocanta!! [ma incearca sentimente contradictorii de tradare si de usurare sa scriu asta…]

Dar nu. Ma nascusem in familia Anghelina, unde neamurile locuiau impreuna pana la adanci batraneti; unde mamaie vanduse casa de la tara ca sa se mute la Bucuresti cu fiu-sau, incapabila sa-l lase sa-si traiasca propria viata. Ma nascusem dintr-o mama care zicea „unde sa te duci? macar du-te undeva cu bursa, sa nu mai aiba tata ce zice” si un tata care zicea „nu pleci nicaieri! iti fac intrare separata si ai casa ta. ce daca mai stam si noi? daca nu vrei, nici nu ne vezi. da’ de ce sa nu vrei? nu suntem familia ta?”. Un tata care s-a opus oricarei tentative de independenta din partea mea; ajunsesem de nu ma lasa sa merg nici la majorate, daca nu-i placeau lui invitatii :)) Acum mi se pare o prostie; atunci sufeream ingrozitor.

Visam sa plec undeva, oriunde, dar toate drumurile mi se inchideau. E drept ca uneori le lasam sa se inchida, fatalist, ‘n-a fost sa fie’. Un pattern in care functionez si acum, dar sa nu anticipam.

Stiam ca parintii mei venisera, fiecare, de departe ca sa ajunga la Bucuresti. Ca Bucuresti era acest oras nec plus ultra al patriei noastre. Mi-am format atunci credinta [aberanta] ca ar fi un regres sa ma intorc la Timisoara, sau la Craiova. Ca nu am unde pleca din Bucuresti decat, maxim, in strainatate. Ca sa se mentina semnul + al migratiei.

La 19 ani am plecat, intr-adevar, cu bursa, dar numai o luna, la Barcelona. L-am cunoscut pe Jose, ne-am imprietenit, a venit la noi si si-a luat un interogatoriu si-o predica de la tata pe care nici 10 ani mai tarziu nu le-a uitat! In anul ala m-am mutat de acasa o luna, cu frate-meu, cu Jose, cu Madalina, Livia, Oana… toti intr-o casa. La 21 de ani am luat prima bursa la Santiago si-am stat acolo o luna. M-am certat cu Madalina urat de tot si abia asteptam sa ma intorc acasa. Greseala a fost ca ne luasem o singura camera. In anii urmatori ne-am luat doua si a fost perfect.

La  23 de ani l-am cunoscut pe Txema, gratie caruia expresia „ma marit si plec in Spania” a devenit posibila. Imi placea sa provoc mutre stupefiate mironositelor de la biserica cu ea. Imi placea sa plec de acasa. Ma obisnuisem si cu ideea ca asta inseamna, na, sa ma marit cu Tx, sa facem copii si, in general, sa intepenim intr-o viata de familie stereotipa si infinita. If that’s what it takes, imi ziceam. Oricum lucrurile mergeau dupa plan: scoala, liceu, facultate, master, familie, copii. Foarte amuzant era altceva: si el statea cu parintii :)) Doar ca el avea 42 de ani si eu 23. Cam aiurea, dar nici asta nu m-a demoralizat. Parintii lui erau oameni in varsta, aveau nepoti… Mama lui ma mangaia ca pe un copil: „Doamne, hija, cat esti de tanara…” Eram intr-o bula, nu stiam de mine. Priveam in jur si ma gandeam: „oamenii astia o sa fie rude cu mine.” A fost un an in care am fost 100% pasiva si purtata de „valurile vietii”. Suta la suta. Singura chestie care ma cam durea era ca nu mai aveam voie sa-l vad pe Jose. Dar pana la urma ma obisnuisem si cu asta. Era ca o halucinatie.

Fara sa-mi dau seama, transmiteam semnale foarte clare ca NU vreau sa-mi petrec infinitul cu Txemita. Ne-am despartit.

Cinci ani mai tarziu se sfarsea si relatia cu Mihai. Acolo semnalele le daduse el, iar eu mi-am facut bagajele si-am plecat acasa.

Acasa, dupa cativa ani in care nu mai locuisem cu totul acolo, era ciudat. In primul rand, mama nu voia ca eu sa plang. E bizar instinctul asta pe care-l avem de a interzice oamenilor sa planga, chiar si cu cele mai dulci vorbe. „O sa fie bine, dar nu mai plange.” „Hai, nu plange, uite, ti se umfla ochii si la ce-ti foloseste?” „Nu mai plange, gandeste-te unde ai lasat banii aia. Ii gasim noi” „Ei, si daca plangi ce crezi ca rezolvi?” „Auzi, mai plangi mult? Deja ma enervezi.” „Nu faci nimic, doar stai acolo si plangi. Ce sa zic, mare rezolvare.” „Te scot la un suc, il bat eu pe ala care te-a suparat, dar NU MAI PLANGE!” „Hai, nu plange, o sa trecem noi si peste asta.” „Ma doare sufletul cand plangi.”

M-am apucat sa-mi caut o casa in care sa pot sa plang.

***

Mi-o doream in Pantelimon, pentru ca stiam cartierul ala prea bine. Imi doream 2 camere, pentru ca niciodata [de cand eram mica si mergeam in Titan la tanti Mimi si din facultate, cand mergeam in Iancului la Claudia] nu mi-au placut garsonierele. Nu pot sa incap intr-un spatiu asa de mic; nu suport ideea de camera-sufragerie in care mananc si traiesc si dorm si e un fel de „camera mea” mai mare si cu usa la strada.

Intr-o luna a aparut apartamentul. Doua camere, Pantelimon, semi-mobilat, perfect. Atunci am dat inapoi. Chiar vreau sa ma mut de acasa? Cu ce ma deranjeaza ai mei, saracii, care nu mai sunt demult posesivi si sufocanti, ci un cuplu simpatic si la locul lor, cu obiceiurile lor, fara sa ma deranjeze cu nimic… E o camera goala jos, pot sa ma mut de la mansarda, sa am o camera mai mare… tot e o schimbare, nu? Am eu bani sa platesc chirie? Si – intrebarea careia cand am sa-i dau un raspuns [poate ma ajutati!], viata mea o sa se schimbe fundamental – are vreo logica sa platesti chirie la 1 km de casa, cand acasa stau 2 camere goale unde poti sa locuiesti pe gratis??

Ei, de cum am inceput eu sa am second thoughts, si apartamentul a inceput sa se micsoreze si sa dispara. Intai nu ne-au mai raspuns la telefon, pe urma proprietarii ne-au spus ca nu mai vor sa inchirieze.

Eu descoperisem camera de jos, pe care mi-am amenajat-o si am trait o vreme fericita.

##

– Ce faci, dormi? – mama la usa. Am nevoie de calculator, pot sa intru sa-mi vad mailul?

N-a intrebat decat prima oara. Pe urma a fost intrare si gata.

– Auzi, am citit si eu de la tine niste carti. O sa ti le pun inapoi – tata, intr-o seara.

La noi n-a fost niciodata cu limite, usi inchise si privacy. Eu nu le umblu lor in lucruri; ei mie, da.

M-am apucat sa-mi caut o casa in care sa-mi gasesc lucrurile acolo unde le-am lasat.

.

Scurta vorba, casa a aparut cam intr-o luna. Garsoniera complet mobilata [ma hotarasem sa mai las din pretentii, 2 camere costau mult si nu se justificau banii], aproape de metrou, exact cum si unde mi-o dorisem.

Am dat inapoi.

De fapt mi-am facut niste povesti asa de bine aduse din condei in minte, incat atunci cand i-am sunat pe proprietari sa le spun ca nu o vreau, ma simteam de parca tocmai mi s-ar fi facut cadou cele 10 milioane pe care le-as fi dat pe chirie.

Cam la momentul ala am inceput sa ma intreb daca nu cumva am o problema cu plecatul de acasa…

A treia oara cand am vrut sa plec era dupa o discutie cu Madalina, in care si ea isi exprimase aceleasi sentimente. Ne-am hotarat sa ne gasim ceva impreuna. Ea s-a apucat sa chiar caute [eu functionez in acelasi mod pasiv, lasati apartamentele sa vina la mine, gen]. Intr-o zi m-a sunat din metrou sa-mi comunice rezultatele cautarii. Langa ea, in metrou, sedea un domn. „E scump ce-ati gasit, domnisoara. Eu inchiriez un apartament de 2 camere nemobilat, pe la Unirea, cu 300 de euro. Veniti sa-l vedeti, va las numarul meu de telefon…”

Nu am mers niciodata sa vedem acel apartament. Nu am mai vorbit de atunci de mutat de acasa.

A patra oara tocmai ce s-a incheiat. Avem o colega noua la scoala. Colega trebuie sa locuiasca undeva, nefiind din Bucuresti. Stiam ca-si cauta casa si imi doream sa ma ia cu ea!! Nu am zis nimic. O prietena comuna i-a sugerat sa vorbeasca cu mine. Eu stiam ce vreau, desi nu deschisesem gura fata de ea. Voiam ceva pe Mosilor, ca sa fiu aproape de locul unde ma ia autobuzul dimineata. Sau, macar, pe ruta de Obor. Dar preferabil pe Mosilor.

Apartamentul era chiar pe Carol, colt cu Mantuleasa. 2 camere, o terasa incredibila, vecini grozavi! Nu am stiut ca exista in Bucuresti asemenea locuri. Daca s-ar fi vazut Tour Eiffel, ar fi putut foarte usor sa fie Paris. Sau Lisabona.

Ne-am facut calculele, ne-a dat mult prea scump pentru bugetele noastre si am renuntat.

Home, sweet home.

Asa se incheie povestea. E foarte personala si cumva stupida. Mi-e clar ca am o problema cu plecarea de acasa. Mi-e clar ca inca tin la credinta aia ca plecarea nu poate fi decat spre afara. Nu stau rau acasa; am toate conditiile, am doi parinti care ne adora [pe mine si pe frate-meu], am privacy de cand am pus piciorul in prag si – foarte important – am loc de parcare.

Pasul urmator e simplu: vreau afara! :)

Si pentru cine vrei sa mori?

Cand ma fac mare vreau sa fiu

• Razvan Exarhu,
• Andrei Hategan,
• Inozza,
• Cinty Ionescu,
• Alexandru Tomescu,
• Sandra Ghitescu,
• Octavian,
• Daniel Racovitan,
• sau Bobby Voicu.

As mai putea sa fiu J.S. Foer, Stephen Fry, Milan Kundera, Margaret Atwood sau Jose Saramago.

Someone with a voice.

Important in momentul asta e sa ma fac mare!

Depanarea!

Cand eram mici venea Depanarea, care era o masina mare care nu intelegeam la ce foloseste. Nici acum nu stiu la ce folosea Depanarea. Dar stiam cand trecea pe strada ca trece Depanarea.

Se mai depanau televizoare (si masini aflate in pana), ba chiar si troleul se ducea uneori de depanat.

Acum depanarea s-a mutat online si anul trecut un elev m-a intrebat daca se pot „depana amintiri”. Internetul nu are diacritice uneori.

Declar „depanarea” cuvantul zilei de azi.

Dupa o aventura haioasa in care am reusit sa raman cu buza umflata afara din masina, cu cheia incuiata inauntru, motorul pe contact si stergatoarele mergand (m-au „depanat” ai mei, care au sosit – inseparabili as usual :xxx – cu cheia de rezerva), laptopul care innebunise pe 11 octombrie si nu mai scotea un sunet (era Mutulica, iar eu Morocanosul) si-a revenit ca prin farmec, adica s-a „depanat” printr-o miscare de scuturare a firimiturilor din tastatura!!!! Sunt atat de fericita, incat l-am dat la maxim si urla „Al vent, la cara al vent, el cor al vent, les mans al vent…” si ii multumesc Artistului ca a pus joculete pe site si ca joculetele alea canta si astfel mi-am putut da seama ca Mutulica vorbeste! >:D<

Azi a fost frumos la ToK; am facut un mic experiment din care am invatat sa ne raportam la lume printr-un alt simt decat vazul si sa vedem cat de mult conteaza o schimbare asa de mica cum e legarea la ochi cand vine vorba de lucruri pe care practic nici nu le observi, gen praguri sau tocul usii! Irina, Miruna, Ana, Carlos (si Ben din galerie), ati fost super!

Am citit o carte extraordinara azi la Diverta (da, citesc carti intregi la Diverta… din motive de pret, dar si pentru ca uneori ma prinde cate o carte si uit sa mai plec si pe urma n-o mai cumpar ca am citit-o :D). Se numeste Vrajitoarea trebuie sa moara (Sheldon Cashdan) si a aparut la editura 3. Ca sa vorbesc ca Gramo, „3 sa mi-o iau si eu!”

Am ramas insa cu o obsesie in urma citirii acestei carti: cum il cheama in romaneste pe Rumpelstiltskin (Rumpelstilzchen), piticul ce rau care toarce lana in aur? [alte obsesii: flanelograful, thanks to Cristiana ;))]

Si-mi raspund! [depanare e cuvantul!] Il cheama Tom Tic Tot. As vrea sa le spun si celor de pe proz.com, dar n-am cont acolo. Madalina, poate le zici tu?

Stiti de buna seama,

Tom Tic Tot ma cheama

canta el singur in padure, nestiind ca servitoarea il aude si astfel stapana afla care-i era adevaratul nume.

De ce sunt piticii rai in povesti? De ce cand eram mica mi-era frica de Tom Tic Tot si de Piticut zis si Cinabru?

Am aflat ca a murit Gheorghe Dinica si imi pare rau. Rau pentru ca n-o sa-l mai pot vedea la teatru („Take, Ianke si Cadar” a fost minunat!), pentru ca n-o sa mai faca alta „Filantropica”, pentru ca s-a terminat si locul lui ramane gol… in viata si pe scena si cu siguranta in familie. Dumnezeu sa-l odihneasca. Pentru mine e gone too soon.

small steps

n-am facut ordine, doar am rearanjat dezordinea. am scos un cuier si-am bagat o noptiera. am aruncat o tona de reviste (sweet 90’s, Viva 2000 cu nunta Andreei Esca si Salut Generatia Pro cu editorialele lui Andrei Gheorghe). am pastrat o jumate de tona de reviste, carti, caiete si foi xeroxate de acum cel putin 10 ani. am ras cand am citit ce prost scriam in clasa a 9-a in engleza si-am ramas uimita cate lucruri misto faceam cu Melinda si nici nu ne dadeam seama.

am sters praful si-am baut sampanie pentru copii castigata ieri la rapirea miresei :))

maine iar e luni. in fiecare zi e luni.

am obosit.

Si arribeu

Am o problema cu perfectiunea. Ma obsedeaza. Tot ce iese din mana mea trebuie sa fie perfect. Examenele trebuie sa le iau cu 10, altfel nu se pune. Masina mea nu are voie sa fie zgariata. Laptopului nu se poate sa i se strice boxele. Daca nu pot fi perfect de slaba, mai bine nu ma mai stresez cu dietele. Si e greu sa gasesti barbatul perfect, asa ca mai bine lipsa.

Cam asa suna filosofia mea – constienta sau inconstienta – de viata. If it ain’t perfect, it ain’t good for you.

Ay, there’s the rub: is anything ever perfect? Eu cred ca nu. Mai ales cand vad ca rareori produc lucruri absolut perfecte (lol, dar o sa vedeti de ce), cand vad ca ecranul de la telefon e spart, iar laptopul nu mai canta decat prin casti.

Nu am ajuns la luptele absurde ale lui J. cu imperfectiunile lumii, ba chiar incep sa suspectez ca perfectionismul meu e doar o masca, sub care imi permit sa fiu profund imperfecta & enjoy it in a guilty way. Nu stiu daca intotdeauna am fost asa de complicata, sau am innebunit acum, dar mi-e din ce in ce mai clar ca ma obsedeaza nu perfectiunea, ci perceptia mea asupra lucrurilor perfecte. De exemplu, laptopul mi se pare in continuare super-perfect, chiar daca nu-i mai merg boxele. S-au vazut si lucruri mai rele si, oricum, se poate repara. Dar nu chiar acum. Asadar nu mi-e greu sa ma adaptez la ne-perfect. In fond, am telefonul spart din martie, ipodul spart din august si tot universul conspira sa-mi arate ca exista fisuri in armura mea :)

Oare cand o sa ma obisnuiesc cu ideea siluetei imperfecte, o sa cunosc si barbatul perfect pentru mine?

Deocamdata sunt inca in faza „si arribeu” si Lluis Llach a spus-o mai bine ca mine:

Si arribeu en la vida mes lluny d’on pugui arribar
Moriré molt gelós de que m’haureu avançat
Que no em sabre resignar a no ser el millor vianant
L’atleta mes fornit i el mes frondós amant

(Si arribeu, 1972)

[dac-o sa ajungeti in viata mai departe decat am ajuns eu/o sa mor plin de gelozie ca m-ati intrecut/si n-o sa fiu in stare sa ma resemnez cu ideea ca nu sunt cel mai bun trecator/ atletul cel mai dotat, amantul cel mai focos]

Si ma pregatesc sa ajung aici:

I perquè sé que vosaltres
anireu més lluny que jo,
estic gelós i content,
molt gelós i content
de la sort que heu tingut,
de la sort que tindreu,
que tanmateix sé que mai
no he estat fornit atleta,
ni tan sols digne amant,
només un vianant.

si, fiindca stiu ca o sa ajungeti mai departe decat mine/ sunt gelos si multumit/ foarte multumit si gelos/ pe soarta pe care-ati avut-o/ pe norocul pe care-l veti avea…/ chiar daca stiu bine ca niciodata/ n-am fost vreun atlet de vaza/ nici macar un amant demn de acest nume/ ci doar un trecator…

Scriu, desigur, pentru ca am multe lucruri de facut si niciun chef sa ma apuc de ele.

Piratii de apa salcie

Asta-seara am avut un cer superb si un apus de soare ca-n „Sara pe deal” (nourii curg, raze-a lor siruri despica). Si pentru ca a fost frumos, si pentru ca m-a emotionat, m-am gandit la Paris. Si la avioane, calatorii, fuga, libertate. Mi se rupe sufletul ori de cate ori Pisicutza da intr-o groapa. As vrea sa aiba autobahn, nu taximetristi la poarta.

In uichend merg cu colegii la Busteni si ma bucur ca o sa vad copacii ruginii de la munte.

Sunt melancolica de oboseala si mi-e dor de toate locurile in care inca n-am fost si ma gandesc la Jose, la Oana Dog si la Ada Milea. Julius mi-a adus din Germania un CD cu Cranberries, ca la 16 ani. Mi-e dor de Iulius.

Livia, adu-mi aminte sa-ti spun ca maine va fi vineri, ca vineri plec!

Si-a fost o seara, si-a fost o dimineata

Dar pentru un om care a suferit foarte mult, dupa dimineata nu a mai fost o alta seara.

RIP dl. Balas si dl. Rivas. Intotdeauna mi s-a parut ca seamana. Pana si in moarte.

Te acompaño en el sentimiento.

Pe cine si cate carari

Eu nu plec nicaieri (inca), dar blogul ia vacanta. E momentul sa taca, pentru ca de la o vreme vorbeste in gol. Stiu ca Livia citeste :) si uneori ma gandesc ce sa mai scriu/storc din mine numai ca sa aiba ce citi. Dar enough is enough. E suficient de greu sa fii Chris/Smilla in perioada asta, ca sa mai trebuiasca sa si povestesti. In continuare citesc (Murakami). In continuare conduc (mi-a sarit un pieton in fata… avea un pepene mare in mana si cred ca-i luase mintile. Noroc ca aveam viteza mica si piciorul pe frana!) In continuare nu am bani si ma simt ultimul om.

In continuare sunt optimista. Doar ca am trei probleme: nu am inspiratie, nu am bani si de la o vreme nici foame nu-mi mai e. Urmatorul pas e sa tac. Si, cum zice mama, „daca tace Christina inseamna ca e bolnava.”

Sunt bolnava. Dar ma tratez.

Nervi de vara

Nu se lasa descusuti nervii astia de vara. Doar stau pachet acolo, in capul stomacului, si incearca sa-mi spuna ceva, sau poate nu incearca. In ciuda oricarei evidente, ma anesteziez cu Afirmatia:

Every day in every way I’m getting better and better.

Iar faptul ca de 2 zile ma dau cu bicla de la Cicloteque prin oras (Doamne, ador sa merg pe bicicleta! desi sper sa nu mai inchiriez de la baiatul de ieri, care a fost foaaarte nesuferit si passive-aggressive) si ca azi muncitorii nostri din curte asculta Cesaria Evora si nu manele (oh da!!!) si ca I love driving my lovely Skoda :x:x ar putea sa dovedeasca adevarul Afirmatiei, nu?

Ma otelesc si pornesc la lupta cu sistemul bancar. Am de anulat un card de credit si tin cu dintii de el, ca ulii. Dar vom invinge!

De pe blogul doamnei Rodica Chirculescu, un citat care-mi place:

We are what we repeatedly do. Excellence, therefore, is not an act but a habit.
Aristotle

As vrea sa-mi schimb atat de multe obiceiuri, incat ma sperii si raman asa cum sunt. :)

Lumea vazuta de sus

Am crescut la casa si mi-am dorit intotdeauna sa locuiesc la bloc. Visam la o casa cu balcon si lift. Nu stiu de ce balconul mi s-a parut intotdeauna mai misto decat curtea cu verdeata si flori in care ne jucam noi acasa. Cand era de mers intr-o vizita la bloc, abia asteptam momentul sa ma strecor in balcon. Intr-o zi, la tanti Vali, la etajul 8, am descoperit ca pot sa ma cocot pe grilajul balconului si sa ajung pana la margine, peste care se vedea strada. Cand eram mica adoram sa stau spanzurata cu capul in jos pe gard, pe sarma, in copaci sau oriunde. Cu atat mai mult peste balcon, de unde oamenii se vedeau ca niste liliputani si masinile ca niste jucarii. Formidabil sentiment! Nu stiu insa cum s-o fi vazut din usa balconului o ploada de 4-5 ani aplecata pe burta peste balustrada de la etajul opt, jumate in strada, cert e ca odata am auzit strigate, a aparut tanti Vali cu mama, amandoua tremurau ca varga, iar restul e istorie.

Foarte tare a fost ca, dupa ani de zile in care am fost maimutica din copaci, „ba in banca, ba sub banca”, sus pe gard cand ma cautai si fascinata de inaltimi, am avut prin facultate o perioada cand mi-era frica rau de lifturi. Dar rau de tot. Mergeam la meditatii si urcam mereu pe jos; nici prin cap nu mi-ar fi trecut sa iau liftul singura, desi ma mai urcam daca mergea cineva cu mine. Pe urma mi-a trecut treaba cu lifturile si m-a cuprins o frica de-aia rea de inaltime. Ma ingrasasem si ma simteam eu mai masiva, mai greoaie si mereu in pericol sa cada ceva cu mine. Apogeul aici a fost cand m-am urcat in roata mare de la balci din Landshut (Mihai stie! :))). Groaznic, groaznic a fost. Eram terorizata. Eram la 10 metri inaltime intr-o farfurie rotunda, impreuna cu niste oameni nebuni care insistau sa invarteasca farfuria aia in jurul stalpului de care era prinsa. Vedeam apa-turla bisericii-lumea din balci-apa-turla-lumea-turla-apa… Doamneeeeee, nu se mai termina. Ma vedeam doar cazuta jos, farfuria desprinsa din tatani… si totul pentru ca eram o balena uriasa care nu avea sa caute acolo!! Era un fel de pedeapsa pentru ca m-am ingrasat. A fost horror. Anul urmator in turla bisericii Sf. Stefan din Budapesta a fost la fel de nasol, chiar daca usor atenuat de faptul ca stateam pe un loc fix si tonele alea de piatra imi dadeau o anumita siguranta. Peste doi ani, la Sibiu, in turnul catedralei (observati ca perseveram, in ciuda fricii, hranita de amintirea vremurilor in care inaltimile erau ale mele) m-am pomenit dinaintea unor scari suspendate in gol. Am vrut sa ma intorc, dar Jose m-a convins sa continui. Cu ochii tinta pe ceafa lui am urcat scarile, fara sa ma uit stanga-dreapta si-am ajuns sus. 

Nu stiu daca am mai slabit de-atunci, dar intr-o zi mi-a trecut frica.In Santiago nu m-as mai fi dat jos din roata care ma ingrozise in Landshut. Abia astept sa urc in turnul Eiffel. Si-mi amintesc un moment cu liftul de la Ipsos, din Unirii, absolut genial. Veneam de la chinezi, din Mall, cu mancare pentru Mih. Orez cu curry. Galben. Fierbinte. Am luat liftul, am pornit si pe la etajul 5 cabina s-a zgaltait deodata rau de tot, s-a stins lumina si m-am oprit intre etaje. Sigur ca n-a fost nimica, am apasat butonul de alarma, s-au auzit niste voci si totul a pornit la loc, dar imi amintesc extrem de precis cum in secundele alea in care mi-am dat seama ca ceva nu e in regula nu ma puteam gandi decat la cat de ridicol as arata cand m-ar gasi echipele de salvare prabusita pe podea, plina de orez galben.  :)

Laringita

Daca joia trecuta ma taram la baie sa vomit dupa fiecare ora de rau ce-mi era, azi am fost perfect valida, doar ca complet afona. Si nu ma refer la cantat [addadaseeeeeeeeeeeeeea], ci la vibrat corzile vocale ca sa scot sunete gen „Hello, children,” de care am atata nevoie!

Asa ca am scris pe tabla: Good morning. I lost my voice. How are you today? si toate paginile la care trebuia sa deschidem cartea, raspunsurile la exercitii si temele pentru acasa. La un moment dat, cand sopteam instructiunile pentru o activitate pe perechi,  o fetita mi-a intins o foaie pe care scria: Write here what you cannot say. Mi s-a parut aproape o invitatie la confesiune formularea ei. Partea buna a fost, desigur, ca in scurta vreme copiii vorbeau si ei in soapta (tonul face muzica :>) si am avut o liniste deplina fara sa fie nevoie sa o cer.

– Te rog sa-ti iei cartile repede, ca a inceput ora, i-am soptit unui copil.

– Poftim? s-a mirat el in gura mare.

– Cartile, repede.

Iar el, soptit:

– Dar de ce vorbiti asa? (si luminat): Aaaaaa, sunteti ragusita?

Si nu mai stiu cine (Vio? Georgiana?) mi-a zis: „Cand soptesti asa am impresia ca ne spunem nustiuce secrete.”

Patru ore si nspe ceaiuri calde later, am prins un pic de glas, mai ales multumita unui remediu pe care l-am gasit pe net: zeama de la o lamaie fiarta pe foc cu doua lingurite de miere si bauta calda. Bine zicea Fraila: unji pe beregatz. Totusi o pauza de voce e necesara. Deci tac.

Si poate cu ocazia asta o sa scriu mai mult, dar nu promit. Pur si simplu m-am rupt de net si nu deschid cu zilele calculatorul.

[ti]niebla[s]

De dimineata m-am trezit ca Iacov dupa lupta cu ingerul: eram obosita moarta, patul se vedea ravasit, cu perna pe la picioare, patura pe jos, eu dardaind intr-un cearsaf care cine mai stie de unde aparuse… In cap aveam ecourile unei lupte crancene, in minte imi rasuna o intrebare: „Cand o sa inceapa viata mea adevarata?”

In bezna aia a mintii mai mult decat a camerei (caci era trecut de 12 ziua, muncitorii bocaneau afara strangand schelele de la casa in constructie, iar prin perdeaua trasa se filtra o lumina galbena care lasa sa se inteleaga ca e soare afara), simteam ca sunt facuta din asteptare si lasitate; ca tot ce sunt aici si acum nu e nici pe departe ceea ce imi doresc sa fie, ca mi-e frica sa fiu altceva si ca lupta asta permanenta care se duce in mine intre vreau / mi-e frica e chinuitoare si contraproductiva.

Daca asta nu e viata adevarata, atunci ce e? striga o voce in capul meu, iar eu, buimaca, nestiind nici macar unde ma aflu, de ce totul arata ca dupa un cutremur si de ce am un sentiment asa coplesitor de gol, de inutilitate, incercam sa ma dezmeticesc, sa-mi dau seama daca mai e cineva acasa, cat e ora, de ce ma doare atat de tare spatele, unde e perna, ce mananc de dimineata si de unde pana unde am o criza a sensului vietii sambata, inainte de micul dejun.

De citit: Cu ingerul de piepti (bookblog): […]lumea lui Iacov-Israel, şi a fiecăruia dintre noi, îşi are obârşia Dincolo, în vreme ce ceea ce ni se pare a fi locul nostru de zi cu zi e fundul larg şi înşelător al unui puţ din care se iese numai cu îngerul de piepţi…

La  modul strict declarativ, pe ziua si eventual inconjurata de alti oameni – care-mi scot la lumina natura histrionica – as putea sa spun fie ca nu ma deranjeaza sa fiu Iacov (lipsa de ambitie ascunde tot o lasitate), fie ca sunt gata sa trec prin orice lupta si sa devin Israel (masca de stie-tot, poate-tot, nimic-n-o-ia-prin-surprindere pe care o port din adolescenta ascunde o mare nesiguranta).

In noaptea de vineri spre sambata insa, in bezna luptei cu patul, pernele si ingerul invizbil, am avut sentimentul ca ingerul e mult prea puternic, strivitor, ca un zid de otel peste care mi-e cu neputinta sa trec si ca tot ce pot sa fac e sa raman – mica si singura – la picioarele acestui zid pe care-l urasc si care ma inspaimanta, plangand: „Oare cand va incepe viata mea adevarata?”

Dupa doi ani, sunt inca regina captiva in camera cu patrate albe si negre – whatever that means.

Cuvintele care conteaza

In afara de „te rog”, „multumesc”, „poftim”, „cu placere” si „te iubesc”, cuvintele care conteaza azi sunt urmatoarele:

Aprendre
que res no acaba si dintre meu abans no acaba,
que el sol no es pon sense tornada si en el teu cor esclata l´alba,
aprendre que l´esperança és mentida si no hi ha cada dia un esforç pel nou demà,
aprendre a estimar-se la vida quan la vida fa mal.

Aprendre
que, si un infant mata, la meva mà no és massa estranya,
que n´és de trist si un infant mata, enllà i aquí mor la tendresa,
aprendre que potser aquesta tristesa és nomès un refugi per no dir-se a un mateix
que és tant més trist, perquè és tan necessari, és tant més trist.

Aprendre
que en certesa res no tinc si no m´ho dones,
a fer que el cor sempre es commogui pel fràgil gest de la bellesa,
aprendre que sóc només si existeixes i és aquesta mesura la que vull i em defineix,
aprendre per saber-se desprendre, vet aquí el vell secret.

Aprendre…

(Lluis Llach i Feliu Ventura, de aici)

si

Que tothom diga prou,
que tothom siga lliure,
que tothom trobe el lloc
i el seu motiu de viure.

Del fons del fons del nucli del que sóc,
dels anys patits on tot ha estat perill,
del vell impuls, del clar bressol del crit
que ens ha fet junts i m’ha fet ser com sóc,
naix aquest cant que vol fer-se presagi
i anunciar com als pregons antics
els signes nous que ja veiem venir:
els pobles van sortint del dur naufragi.

Que tothom diga prou,
que tothom siga lliure,
que tothom trobe el lloc
i el seu motiu de viure.

Aquest serà, segons tots els indicis,
el darrer temps de por i de malson:
comença ja ben fort el gran inici,
anem posant les vides al seu lloc.

De bat a bat obrim totes les portes,
que entre el desig més gran de llibertats,
que les presons siguen contrades mortes
i que el silenci no ens siga imposat.

Que tothom diga prou,
que tothom siga lliure,
que tothom trobe el lloc
i el seu motiu de viure.

(1976)

(Raimon, de aici)

In comentarii gasiti traducerea.

Sunt reflexiva, obosita, depresiva.

Abra era gata inainte de a o chema

Abra was ready ere I called her name; And though I called another, Abra came. (Matthew Prior via John Steinbeck)

Plec o saptamana in Elvetia.  Pentru ca mereu am confundat Suecia cu Suiza, evident ca zic tuturor ca plec in Suedia. In Suedia la Zurich – ce va mirati asa? Stockholm? Ala e in Suedia, e altceva! :))) Cam asa se deruleaza dialogurile mele paralele cu realitatea. Uneori ma simt ca un computer batran, care raspunde mai greu la comenzi pentru ca undeva in spate se copiaza niste poze, sau se face un download si trebuie sa aloce resurse si acolo.

O saptamana de vacanta-munca dupa care voi avea nevoie de o saptamana de vacanta-odihna, dar ia-o de unde nu-i. Deci trebuie sa-mi aranjez cumva niste odihna printre toata munca si printre munca asta alta munca (pregatirea pentru semestrul 2… so many ideas & great things to do, so lil time, ca de obicei).

Incep pregatirea pentru vacanta-munca si munca-munca uitandu-ma la episodul 13 din Doctor House. Nu-mi place de Cuddy cu copil, nu-mi place de Cameron in charge si mi se pare ca House incepe sa devina propriul lui cliseu, probabil din cauza ca de la o vreme are o singura fata: cea de doctor; nu mai merge cu motocicleta, nu mai joaca poker cu oamenii strazii, nu mai canta la pian, nu mai are preocupari si sentimente extra-work, de aceea e foarte monoton. Iar Wilson are un rol de 2-3 replici si a devenit asa de moale si sentimental, incat la fel de bine ar putea sa dispara.

Sunt intr-o pasa oarecum „hormonal” si ma amuz singura de cum reactionez la lucrurile care mi se intampla. Mantra mea azi e: „Taci din gura!” si o adresez gandurilor negative, fricilor si panicilor care ma gadila in stomac. Taci din gura, taci din gura, taci din gura, taci din gura!

Every cloud has a silver lining.

NB: I’m writing this post because I’m a sworn procrastinator, as usual & just now I have LOTS of other stuff to do – starting with shopping, packing, hair dying… oh, hell, starting with getting dressed to go shopping (or getting up from the couch in order to get dressed and go shopping!!)

Sometimes I wish I had a BOOK that told me where to start.

Ca-n Seinfeld

Ce tare e Seinfeld; a facut istorie! Stiu pe cineva care vede bloopers la Seinfeld in momentele de neagra tristete si se binedispune instantaneu. Altii sunt in stare sa-mi recite episoade intregi pe dinafara (vezi Nazi soup, care e un clasic). Cand totul incepe sa capete reliefuri aberante in jurul nostru, inevitabil cineva se intreaba daca suntem cumva in Seinfeld.

In vacanta mi-am facut obiceiul sa stau prea mult pe Facebook si sa citesc prea multe bloguri. Azi mi-am schimbat la fatza blogul si blogrollul si sidebar-ul si… [alte cuvinte fancy nu-mi mai vin in cap, asa ca ma opresc aici].

Prima zi de scoala din 2009 a fost formidabila, cu clasa a 5-a de gatul meu [„we missed you!!”], cu jurnale, discutii, articole despre Santa Claus, teze, bac, CAE, pui cu piure si castraveti murati, clante ascunse in cutii de parfum, laptopul nr. 7, multa multa multa ciocolata de la Ioni si Ioane, soare si zambete.

Am o teorie ca la scoala asta e mereu soare; de cand m-am angajat eu am prins 2-3 zile noroase si chiar si alea s-au insorit pana la urma.

Vestea rea e ca dragul de Coditza, catelul de vizavi care stia sa bage marsarier pe marginea gardului a fost furat! We miss him.

Mai sunt doua zile si vine uichendul.

In continuare se circula splendid pe pipera, dar asta probabil fiindca scoala americana e inca in vacanta.

Deodata s-a facut 9 jumate si m-a luat somnul.

Procrastination + Chris = Love :xx

Cititi, pe scurt, povestea vietii mele:

Procrastination is putting off or avoiding doing something that must be done. It is natural to procrastinate occasionally. However, excessive procrastination can result in guilt feelings about not doing a task when it should be done. It can also cause anxiety since the task still needs to be done. sursa.

E destul de greu sa-ti dai seama c-o faci. Sa mai afli si de ce, e deja o aventura. Eu mi-am dat seama ca aman lucruri pana in ultimissimul moment cand eram in facultate. In afara de „God, give me patience but make it quick”, al doilea motto care-mi guverna viata era „Daca n-ar fi ultimul moment nu s-ar face niciodata nimic”. In cazul meu era suuuper adevarat.

Sa zicem, de exemplu, ca aveam de invatat la morfologie. Nu pot sa spun ca m-am dat in vant dupa morfologie, dar pe langa sintaxa odioasa, morfologia era chiar draguta. Imi placeau cursurile cu Mrs. Baciu si seminariile (nu mai stiu cu cine). Imi doream sa invat foarte bine pentru examen, sa iau 10 si – mai ales – sa fac o lucrare super geniala cu care s-o impresionez pe Mrs. Baciu. Evident, data examenului era fixata demult, dar cam cu o saptamana inainte incepeam sa ma „organizez”. Ma frecam intai, ganditoare, in barba: „Hmmmm, peste o saptamana e examenul, ia sa-mi recuperez eu cursurile pe unde le-am imprumutat”. Recuperam si asezam frumos stiva de hartii, cronologic. Ma mai uitam putin peste ele – „hmmm, aici pare cam neclar, ma luase somnul, ce naiba am notat, ia sa copiez cursul asta de la cineva”. Mergeam cu Dana si Oana la xerox si copiam cursul lor. Frunzarind prin notitele lor, observam ca sunt diferite de ce aveam eu. Ca sa fiu sigura, xeroxam nu doar cursul ala, ci toate cursurile. Ca tot eram acolo. Sa fie. Niciodata nu stii cum iti trebuie la licenta, sau mai stiu si eu. Oricum, in Grozavesti era ieftin xeroxul. Ce conta ca-mi lua aproape o zi, cu drumul si cozile si toate cele. Ma si vedeam invatand suplimentar si facand la examen o lucrare de doctorat!

Buun, acum am cursul. Mrs. Baciu a zis insa sa citim si bibliografia. Normal ca la biblioteca nu mai era de gasit nici o carte. Ma imprieteneam urgent cu colege din an care imprumutasera pretioasele resurse. Fugeam iarasi la xerox. Seara aranjam cu grija teancul mereu crescand de foi pe masa: cursurile mele, xeroxuri (hmmm, sa nu le intercalez mai bine printre cursurile mele, adica gen acelasi lucru din doua perspective… ma mai gandesc), seminarii, copii dupa capitolele din carte, alte carti pe care (uneori) mi le cumparam de la anticariat.

Prin a patra zi incepea sa ma incerce un sentiment neplacut ca n-am facut nimic, ca poate ar trebui sa ma apuc de invatat??? O sunam pe Oana, care invata deja de cel putin o luna. „Sunt la cursul 6, dar nu mi-e clar cu alomorfele astea,” zicea ea. Panica! Ce-s alea alomorfe???? Poate ar trebui sa ma apuc de invatat, am tot ce-mi trebuie, promit, jur, in seara asta citesc macar capitolele alea xeroxate din carte. Cum naiba Oana invata de nustiucand si e la cursul 6, inseamna ca e greu, pisicii!!

In seara aia adormeam cu capitolele la cap (dar citeam altceva, fireste).

In ziua urmatoare observam ca in camera e prea mizerie ca sa ma apuc de invatat si faceam curat. Apoi adormeam cu cursurile la cap si visam noaptea morfeme si alomorfe si examenul si pe Mrs. Baciu.

De invatat, fireste, invatam in ultima noapte inainte de examen. Cand – evident – nu-mi mai pasa de xeroxurile dupa cursurile altora (abia aveam timp sa trec prin notitele mele), de xeroxurile dupa carte (pe care le citeam pe deasupra, sa nu simt ca am dat banii degeaba) si de subtilitati. Invatam cat sa iau examenul si, de obicei, luam 9 sau 10.

Naspa nota, pentru ca-mi intarea sentimentul ca se pot face lucruri geniale in ultimul moment.

Cand lucram la Ipsos si aveam de scris vreo chestie sau de facut ceva important, eram in stare sa fac un milion de alte lucruri ca sa nu ma apuc de treaba respectiva. Uneori trecea deadline-ul si eu inca nu ma apucasem. Nu va mai descriu sentimentele care ma incercau: groaza, rusine, panica, furie, dezamagire, frica, neincredere in mine, panica, panica, panica.

Nu numai ca nu m-au dat afara, dar chiar imi faceam treaba bine si eram apreciata.

Adaugati aici sentimenul de „I’m a fraud” pe care-l are un „procrastinator” care-si vede apreciata munca pe care-a facut-o in cateva ore, sub imperiul groazei.

Intr-o vreme imi asumasem faptul ca „soy del ultimo momento” si asa si eram.

Pentru vacanta asta mi-am propus un milion de chestii, din care tot ce-am reusit a fost sa fac curat (luna!) in biblioteca. Ca sa am cartile la indemana pentru cand voi dori sa ma apuc de treaba. Am mai cautat pe google niste site-uri utile. Si, ieri, mi-am luat un top de hartie, ca poate am nevoie sa printez.

See the pattern?

Aseara nu am mai rabdat. Tot ca o forma de a evita ce aveam de facut (va dati seama acum de ce am scris asa de mult pe blog zilele astea? De ce scriu acum pe blog? :)))), am cautat pe google ca prostu’: „aman lucruri” „aman chestii” „aman mereu”. Pana am gasit cuvantul asta: PROCRASTINATION. Si un site: Structured Procrastination. De unde am citit toate articolele si-am aflat ca autorul a facut site-ul in vreme ce evita sa se apuce de alte chestii presante. Iar eu l-am citit cand evitam sa fac, la randul meu, chestii pentru scoala. Buna treaba.

Pe urma am aflat ca amanarea asta nesuferita poate fi o problema de a) perfectionism b) bad time management c) addictive escapism. Si altele, dar nu m-am recunoscut in ele.

E foarte frumos cand ma apuc de o chestie, pentru ca petrec primele ore ascutind creionul, ascutind ascutitoarea, ducand gunoiul ca-s prea multe resturi de creion acolo si asezand in diverse feluri lucrurile cu care trebuie sa ma confrunt. Pregatirea la mine dureaza mai mult decat treaba in sine, care poate fi orice, de la un articol de scris pana la o traducere sau lucrari de corectat.

Ce conteaza? mi se spune. Important e ca le faci bine si (in majoritatea cazurilor) la timp! Ce se intampla acolo, in culise, de cate ori ascuti creionul si cum iti asezi masa de lucru n-are importanta.

Ei bine, pentru mine are. Toate aceste lupte cu amanarea (in care de obicei cedez), ma streseaza groaznic. Zilele traite cu sentimentul lui „am ceva de facut, dar evit, asa ca fac miliarde de alte chestii” sunt urmate de zile cand sentimentul devine „nu pot sa cred ca fac asta din nou”, apoi „daca ma apucam mai din timp, sigur faceam ceva super misto”. In tot acest interval: rusine, furie, dezamagire, frica, groaza.

Aici sunt si azi. Scriu blog pentru ca evit sa fac alte lucruri. Cand eram mica tata sau mama imi rupeau foaia la fiecare greseala. Azi copiii sterg cu picul orice, dar atunci n-aveam voie pic [care venea ca un praf de se dizolva din pliculete in apa, apoi cu el umpleai un stilou de rezerva], iar radiera facea gaura in foaie. Aseara ma gandeam ca poate m-am invatat sa fac totul in ultimissimul moment pentru ca tata sa nu mai aiba timp sa-mi rupa foaia daca gresesc.

Probabil ca sunt si perfectionista.

Si addictive escapism-ul mi-e prieten vechi. S-a ascuns intai in carti, apoi in jocuri gen puzzle bobble, in blog, mail, twitter, mai nou in facebook.

As putea sa planific zile in sir si sa prioritizez si sa fac liste de taskuri. Ador listele. Ador plannerele. Am 4 agende pentru 2009; n-am scris pe niciuna.

Mi-am propus sa scriu blog pana la 8 jumate.

Apoi pana la 9 fix.

E 20:59.

Dau publish cu iluzia ca macar de data asta nu m-am pacalit singura.

Mal de muchos, consuelo de tontos, zice Jose (care si el e un procrastinator cu state vechi). Dar, totusi, daca va recunoasteti in descrierea mea, dati-mi un semn!

Poate punem de-un Procrastinators Anonymous si avem motiv fie sa muncim ca sa evitam sa venim la intalniri, fie sa venim la intalniri, ca sa evitam alte chestii mai presante. Dupa prioritatile fiecaruia :))

e 21:01, fireste.

Revelionul necesar

Revelion, Revelion, o mie noo sute obzeshpatruuuuuu, cantam prin Piata Revolutiei mai acu’ vreo doo-trei zile (nopti), cu un pahar adevarat de sampanie in mana si polei pe degete de la sampania adevarata care se scursese din sticla adevarata peste degetele mele dezmanusate ca sa fie cat mai adevarate in „noaptea dintre ani”.

In 1984 aveam 5 ani, deci e posibil sa ma fi lasat mama sa ma uit si eu putin la emisiunea de Revelion la TV, sau cine stie de unde mi-a ramas mie in cap genericul asta.

Mi-amintesc multe Revelioane sub Ceausescu, cand stateam cu mama pe fotoliu si ne uitam la TV si rontaiam covrigei. Cel mai tare mi se parea cand reuseam sa stau pana pe la 2-3 noaptea; ala era un Revelion adevarat.

Mai faceam si Revelioane in functie de programul TV publicat in ziar (si copiat de mine cu grija si migala, pentru ca ziarul venea doar la d-na Vladescu, care era abonata); adica eu notam pe caietel ce si cand se difuzeaza si numai dupa ce vedeam ultimul moment notat pe caiet ma duceam sa ma culc. Imi placea mult de tot Anda Calugareanu si nu puteam s-o sufar pe Dida Dragan. Imi mai placeau momentele cu Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Popeasca si Banica (oare erau inainte sau dupa revolutie??), Stela si Arsinel. Degeaba incerca mama sa ma convinga sa merg la culcare, pentru ca oricum pe 1 ianuarie se difuza incontinuu reluarea programului de Revelion cu genericul „Daca doriti sa revedeti”, eu nu ma lasam. Imi luasem tzepe cu „Daca doriti”-ul, care dadea numai slagare obosite si prea putine din momentele comice care-mi placeau mie.Cand ai mei plecau la Revelion pe la prieteni si ramaneam cu mamaie era cel mai tare, pentru ca mamaie adormea si eu stateam treaza cat voiam.

Mult mai tarziu au urmat Revelioanele in apartamente de bloc, cu scaune trase la perete si casetofonul/ combina/ boxele duduind; cu artificii si pocnitori la miezul noptii.

Au fost si cateva Revelioane misto de tot la prieteni; a fost si Revelionul cand AXN a dat maratonul Lost si-am devenit fana (pe urma m-am plictisit si mi-a trecut), si ala cand a luat foc un apartament de bloc vizavi si ne uitam cum arde si cum vin Pompierii si ne gandeam la proprietari, care cine stie pe unde petreceau. A fost Revelionul cand mi-am facut unghiile cu floricele si m-am uitat fascinata la ele pana pe 5 ianuarie, a fost ala in care am jucat scrabble si monopoly la Alina si m-am probat cu toate bluzele ei. Au fost Revelioanele de la Dana. Cand ne-a adus Sanda baieti de la Politehnica, pe care n-am reusit sa-i convingem sa mearga in Piata. Cand am dansat Kalashnikov in zapada, desculta. Cand am dansat cu Oana. Cand i-a inghetat Liviei zapada in breton si arata ca Printesa Ghetzurilor (o Smilla avant la lettre).

A fost o vreme cand stiam ca Revelion e noaptea aia cand poti sa nu dormi si mama nu zice nimic si o vreme cand Revelion e noaptea aia cand e musai sa ai ceva party aranjat din timp, altfel sfarsesti jalnic prin pietele pline de petarde, unde canta de jde ani aceiasi artisti obositi si inghetati. A fost o vreme cand stiam ca daca e Revelion e la Dana si o vreme cand de Revelion chiar ningea sau era zapada. Au fost Revelioane in pietze, de dragul lui Andrei Gheorghe, de inceputul de mileniu sau pentru ca nu se gasise altceva.

Pe urma a venit vremea cand am incetat sa ma mai stresez cu Revelionul si-am refuzat sa merg la party-uri jalnice doar ca sa nu stau acasa. A fost vremea cand am stat acasa, sau am decis fix pe 31 ce vreau sa fac si-a fost genial.

Anul asta a fost cel mai misto Revelion din toate cele enumerate. Intre Pantelimon, Tineretului, Revolutiei, Constitutiei, Pantelimon – as putea la fel de bine sa adaug in enumerare si TICO :-) – cu sampanie adevarata din pahare adevarate, fara clatite, dar cu mult good vibe. Si-am ajuns eu acasa pe ziua (conditie esentiala a Revelioanelor de succes!!).

L-as fi declarat castigator in topul Revelioanelor, dar o fosta vecina din Germania ne-a scris azi:

„Anul acesta am pierdut Revelionul, daca va puteti inchipui. Am lucrat pana la pranz, pe urma a venit R. [sotul] sa ma ia si-am fost sa mancam ceva bun in oras. Cand am ajuns acasa era abia 5, asa ca ne-am intins un pic in pat in asteptarea Anului Nou si ne-am trezit pe 1 ianuarie dimineata! Sampania am baut-o la micul dejun si ne-am urat La Multi Ani tot atunci.”

Ei bine, asa imi doresc sa fie urmatorul meu Rev! ;)

Hai la multi ani (ca mai e un pic si incepe scoala, ora 6 jumate, Obor, lectii, teze… :)!

Cred ca mi-e dor de scoala, putin. Acuma ca enumeram cele de mai sus, ma cuprinsese o dulce nostalgie.

:Lying low:

Dupa dezastrul de ieri cu casa ravasita ca dupa cutremur din cauza ca m-am apucat sa numar si sa inventariez cartile de anul asta, azi sunt low profile, adica n-am facut mai nimic. Am mers de dimineata sa vizitam o colega internata la Colentina si mi s-a parut ok spitalul, curatel, no bad smells, no freaky people ca la Coltea. Oricum, sper sa iasa repede si sa petreaca acasa Craciunul!

Apoi am vegetat pe un fotoliu la Melania, ne-am facut unghii si am citit o carte cu titlu foarte sugestiv: Eu te-am facut, eu te omor. Btw, ar tb s-o adaug pe lista de ieri!

E interesant ca vorbeam chiar ieri cu Meli de parintii care zic asta si mai ales de tati excesiv de autoritari… si aseara a primit cartea asta. Coincidente.

Am nevoie sa ma sfatuiesc cu cineva ref la o chestie foarte importanta si nu imi dau seama cu cine. E culmea, cred ca am nevoie de cineva care sa ma sfatuiasca cu cine sa ma sfatuiesc, or sth. Ce aberatie.

Sunt fericita ca nu dorm mult si am timp si de alte lucruri, desi iar stau mega-prost cu prioritatile.

Maine ma duc la shopping sa vad ce ii aduce Mosh Taciun si lui frate-meu…

Ho ho ho!

silencio

sick, grumpy & dizzy sunt de cateva zile

partea buna e ca am invatat sa mananc sanatos si putin

partea proasta e ca ma dor picioarele (de ce tocmai picioarele?!)

Navel-gazing [hai sa emigram!]

Ay, que tenga buena suerte amigo/ no te mires al ombligo…

Posta de la Traian sta sa cada. In partea de ghiseu si scrisori, unde n-am intrat prea des, fiind mai obisnuita cu partea de mesagerie si pachete (cea mai timpurie manifestare a dragostei de care imi pot aminti este ca primeam pachete: de la omama, din Germania, de la Calafat… tot timpul pachete. Iubeam pachetele!) – deci in partea cu ghisee si scrisori se urca pe o scara tocita si sparta, ca sa intri intr-o maghernita insalubra cu „Trecerea interzisa” scris pe doua din cele trei usi. A treia usa e intrarea la posta. Ghiseele arata ca in anii ’80, cu lemn pana la mijloc, apoi geamuri mizere si crapate. Peretii sunt cazuti, clanta de la usa abia se tine. Femeile lucreaza la calculatoare moderne, pe niste mese din lemn mancate de cari, inconjurate de teancuri de scrisori si hartoage. E coada. In mare parte, batrani care cauta companie mai mult decat servicii postale. Se intind la vorba: cat costa timbrul, vai ce s-a scumpit, dar vederea cat este, oare unde si-a pus ochelarii, si demult nu mai are plicuri adresate? Suna telefonul. Fata de la ghiseul Western Union isi face unghiile, plictisita. Pe peretele coscovit din fund, intre doua geamuri murdare, troneaza o plasma Panasonic (sau LG?). Pe ecran se invarte un text: „reclama dumneavoastra aici”.

Cartea mea de la Amazon, promisa pentru 29 ianuarie, n-a venit nici pana acum. Probabil ca ar trebui sa am rabdare, dar fiind vorba de mine si fiind vorba de „The Gun Seller” si fiind noi azi deja in 6 februarie, rabdarea mea se cam apropie de sfarsit. Dau tarcoale cutiei postale ca un stalker, pandesc postasul, ii hartuiesc pe cei de la posta cu intrebari… in my head, of course, pentru ca sunt mult prea binecrescuta ca sa hartuiesc pe cineva live. Visez ca vin acasa si gasesc scrisoarea; de fapt un ambalaj de carton la fel ca acela pe care l-am gasit, demult, indesat in cutia de scrisori lui Mihai. Primul pachet de la Amazon ever! Nici nu mai stiu ce era, parca un CD. Oricum si pe ala l-am asteptat mult, sau asa mi s-a parut.

O sa vina. Iar daca nu vine, le fac plangere si-mi trimit alta. Stiu asta. Dar m-am plictisit sa astept.

Astept incontinuu. Traiesc in regim de maxima conservare a energiei: minim de efort. Oamenii care vorbesc sau se misca mult imi dau dureri de cap. Probabil ma ajunge lipsa de somn, desi de la o vreme am pus o frana si ma culc totusi pe la 2… jumate. E o perioada de depresie narcisista; o iubesc si e foarte frumoasa. Daca as putea, as dormi incontinuu. E foarte placut sa nu trebuiasca sa fii prezent. Tot ce-mi doresc sa fac e sa citesc bloguri frumoase, sa visez la vietile altora, sa joc wii si sa ma uit la Doctor House. Si sa-l gugalesc pe Hugh Laurie si sa vitesc/vad interviuri cu el si sa-mi schimb poza de pe mess sau de pe desktop. Si sa merg pe strada fara sa stiu unde merg, zambind larg oamenilor. Sa ajut babute sa traverseze strada, sa ajut taximetristi sa gaseasca registrul comertului, sa ajut femei cu sacose sa urce in 133. Sa creez o forma, pentru ca fondul sa urmeze.

Vreau sa plec in UK sau in America sau in Canada. Any ideas cum se face asta? Serios vorbesc. Vreau sa fug.

Inelul bioenergetic

Intr-o zi tata a venit sa-mi arate ce inel i-a vandut lui un nene la piata Norilor. Cica il pui pe mana si-si schimba culoarea dupa starea ta de spirit. Si cica are proprietati relaxante sau ceva. E plin de inele de-astea la orice taraba de suveniruri de langa orice obiectiv turistic din Romania. Dar tata era atat de entuziasmat de parca descoperise America.

Ieri frate-meu scoate din torpedou un inel, se intoarce spre mine si zice:
– Vrei un inel care-si schimba culoarea dupa starea ta de spirit?
– Pai are si tata unul!
– Da, e asta. Mi l-a dat mie; mi-a zis ca lui i-a adus numai probleme: de cand l-a luat si-a lovit masina, a facut alergie…
– Hahahaha, si ti l-a dat tie?! Si tu de cand il ai ti-ai spart oglinda?
– Nu, aia am gasit-o sparta prin decembrie, da’ n-am avut timp s-o schimb.
– Pai si mi-l dai mie, ca io am deja alergie, sau cum?

Am ras amandoi; mi-am pus inelul, ne-am distrat urmarind cum isi schimba culoarea (mi se pare ca de la temperatura; la cald e albastru, la frig e verde-vanat, la neutru e verde inchis). Nu stiam ce sa facem, asa ca ne-am dus la Targoviste, ne-am plimbat prin centru, am vazut gradina botanica (super „stancaria”!!, mi se face dor de Yorkshire Dales pe care inca nu le-am vazut), am ajuns prea tarziu ca sa vedem si Turnul Chindiei si curtea domneasca, am admirat parcul din centru foarte frumusel si bine intretinut, m-am pozat cu Mircea cel Batran si ne-am intors acasa. Bucurestiul pare dintr-o data foarte cosmopolit si mare rau, cand te intorci dintr-un orasel ca Targoviste. Asa ca ne-am dus la Mall, pentru ca suntem in cautare de telecomanda de Wii si nu e chip sa gasim pe nicaieri.

Azi mi-am luat inelul – ma uit la el cu un anume respect (din ciclul „nu sunt superstitioasa, dar…” – culmea e ca io sunt cam superstitioasa; nu calc pe canale, nu plec martea la drum decat daca n-am incotro, de-astea). Pe la 10:30 suna telefonul: super jobul la care am visat tot uichendul si despre care am povestit tuturor si care a facut inima sa-mi bata mai tare vreme de vreo 4 zile nu va fi al meu. Not at this time. M-am uitat urat la inel: sa crezi tu ca-ti merge cu mine, uratule!

El e albastru, senin, de parca nimic nu s-ar fi intamplat.

P.S. Statuia lui Mihai Viteazu din Targoviste seamana cu Don Quijote.

P.S. 2 Tocmai am primit mail standard de thanks but no thanks de la al doilea super-job. E clar. Vand inel bio-super-magnetico-colorat!

P.S. 3. Mama a luat inelul si l-a pus bine si ne-a zis sa ne potolim cu prostiile. Gotta love her!

P.s. 4. O, Doamne, deja am 2 cautari dupa „inel care schimba culoarea”, lol. Il vreti? Vi-l dau!

Despre memorie, amintiri si o carte interesanta

Intr-o zi cand ploua in Madrid am intrat la FNAC si am citit o carte. Se numea „Esos recuerdos que nos gobiernan” [Aceste amintiri ce ne stapanesc] de un medic francez, Patrick Estrade. Vorbeste despre memorie, despre cum se creeaza amintirile si cum ne revin in minte in diferite momente. Despre cum amintirile din copilarie ne influenteaza viata (e psihiatru, sa nu uitam). Are si o metoda proprie de a „interpreta amintirile”, sau de a descifra personalitatea si problemele pacientului punandu-l pe acesta sa isi povesteasca cele mai vechi amintiri. Analizeaza el acolo patru elemente-cheie:

– nuclearitatea – daca primele amintiri sunt legate de casa, familie (cine? mama si tata? doar mama? doar tata? bunici?), de animale sau jucarii, de un loc anume, de o varsta anume

– deplasarea – daca in primele amintiri apar elemente de miscare sau sunt statice [„imi amintesc ca ma jucam in fata focului” vs. „prima amintire e cand tata ne-a luat si am fugit pentru ca luase foc casa”], iar daca apar: miscarea e verticala, orizontala, libera sau impiedicata [„voiam sa merg spre poarta si bunica imi zicea ca nu e voie”], reala sau simbolica.

– sentimente si emotii cu care aceste amintiri sunt asociate

– cum se relationeaza individul cu aceste amintiri: se identifica cu copilul sau se vede dinafara? cum se leaga aceste povesti de modul lui actual de a se raporta la lume, de viata lui prezenta?

Mai vorbeste de doua tipuri de amintiri: amintiri reale si amintiri „de cuc”, adica acele lucruri de care nu ne amintim in mod direct, dar ni s-au povestit de atatea ori, incat fac parte din ceea ce suntem si din bagajul nostru de amintiri din copilarie. Parintii si rudele incarca de multe ori copiii cu amintiri „de cuc”, lucruri pe care ei le povestesc despre copil filtrate prin propria lor memorie [de multe ori nici nu se pot pune de acord asupra anumitor elemente, stim cu totii :))] si despre care pretind ca ar trebui sa faca parte din memoria copilului. Vesnicele mese in familie la care se povestesc ispravi de-alea copilului, unele poate ingrosate sau memorate gresit, toate servite la pachet, bune sau rele, jenante sau amuzante, pe principiul „erai mic, ce mai conteaza” sau „tu n-ai de unde sa-ti aduci aminte, era in ’81”.

Concluzia aici vine tot de la un psihiatru, Michel Juffé: Stim cine suntem pentru ca ni s-a spus.

Mai sunt multe chestii interesante despre memorie, despre stimularea memoriei pe diverse cai (vizuale, olfactive, auditive), despre auto-cunoastere prin disecarea amintirilor, separarea amintirilor reale de cele „de cuc” si analiza sincera a modului in care aceste povesti ne influenteaza viata si felul de a fi; vindecarea prin diverse metode a amintirilor traumatizante, impacarea cu trecutul.

Dar e un citat care-mi place foarte mult, dintr-o alta carte a lui („Un reflet d’infini”, 2000), reluat la sfarsitul cartii si pe care mi l-am notat. Vorbeste despre moduri de a evada din viata ta, despre cum poti sa fugi de tine:

[traduc aproximativ, dupa traducerea spaniola – sublinierile imi apartin si forma „de strofa”; mi s-a parut mai limpede transcris asa]

SA PLECI pentru a inceta sa mai apartii
pentru a-ti pierde identitatea obisnuita
si a deveni in sfarsit o fiinta intreaga
chiar daca necunoscuta celor din jur.

O FIINTA fara trecut, fara obligatii, fara obiceiuri, fara legaturi de familie, fara niciun fel de poveri.

Alergia la frig se vindeca!

Disclaimer: Contine vorbe urate si murdare si nume de organe pe care le avem cu totii, chiar daca unii mai norocosi nu afla niciodata de ele :p 

Ieri am fost la doctor, din nou. Cu jdemii de analize-n dinti. Yeah, I wish. De fapt am avut o singura, amarata, prapadita foaie cu trei rezultate de la analiza din 8 ianuarie. Pentru ca restul rezultatelor le-am uitat acasa, unde am uitat si ecografia si tot. Asa ca a trebuit sa-i povestesc ecografia, ca sa reiasa ca o ghicea el mai bine decat i-o puteam povesti eu!

– Si cum a iesit ecografia?
– Bine.
– Ce inseamna bine?
– Pai doamna mi-a zis ca totul e normal.
– Deci nu aveti colecistul marit sau probleme cu rinichii…
– Pai colecistul, da, mi-a zis ca e putin stramb si din cauza asta bila nu se varsa bine… dar e din nastere…
– Si daca un copil e prost din nastere nu-l mai dam la scoala?!

Deci v-am zis ca e cel mai simpatic doctor la care am fost vreodata!

In concluzie, colecistul meu stramb a cules de undeva o bacterie care i-a produs o infectie. Alergia la frig apare ca o reactie a organismului la infectia aia. S-a nimerit catalizator frigul, da’ putea fi si praful sau un alt alergen.

Tratament: antibiotic pentru infectie, enzime digestive pentru stimularea bilei, regim si antihistaminic inca vreo 3 luni. Iar dupa 3 luni mi-a zis ca voi fi ca noua, garantat.

Inca o problema rezolvata! ;)

No more fear, just havin’ fun

S-a intors visul in care urc, terorizata, treptele in spirala ale unui turn, nestiind ce voi gasi sus, fugind de ceva ingrozitor care ma urmareste. Ma agat cu unghiile de scari de lemn putrede, e frig si miroase a mucegai, dau uneori de usite pe care mi-e groaza ca nu ma pot strecura, ma lovesc de ziduri si porti incuiate si trebuie sa ma intorc si sa caut alta cale, privesc pe geam si vad cum pamantul e din ce in ce mai departe si ma simt claustrofobica si ingrozita. Sau ma ratacesc prin universitate, printre sali cu covoare persane care acopera iesiri secrete si tunele misterioase. Sau iau un lift care nu ma duce nicaieri, se rataceste intr-o zona de intuneric care-mi baga spaima in oase si din care nu e chip sa ies pana nu deschid ochii. Sau sunt intr-un oras super-modern, cu cladiri mari si trepte multe, scari de tribunal sau de biblioteca nationala, unde ma pierd iremediabil, urcand intr-un tramvai care merge prin apa sau pornind pe jos prin cele mai sinistre tunele si canale, care colcaie de homelesi si grafitti. S-a intors visul in care ma ratacesc intr-o fabrica dezafectata, imi aud bubuind in urechi ecoul pasilor, mi-e frig pentru ca toata geamurile sunt sparte si stiu ca in urma mea umbla ceva rau, care-mi face inima cat un purice. S-a intors visul in care ma ratacesc cu mama prin Barcelona, vreau s-o duc sa vada marea, dar drumul pana la mare s-a schimbat. Suntem ca in „Mecanoscrit del segon origen„, intr-o lume post-apocaliptica, populata – strangely enough – cu tineri pictori care deseneaza pe sevaletele lor chipuri omenesti si imagini cu nisip si valuri. Calcam pe nisip ud si revedem toate lucrurile care ma inspaimanta: usi inchise, ferestre transparente de care se loveste cu furie marea, nisipuri miscatoare, trepte care urca spre nicaieri, tunele. Dar in visul unde sunt cu mama nu mi-e frica, pentru ca nu vreau s-o sperii. Desi totul e strain si amenintator, eu ma prefac ca asa a fost intotdeauna, „asa e Barcelona”, in care habar n-am cum sa ma descurc, dar sigur o voi face, pentru mama.

S-a intors visul in care traversam inot o mare zbuciumata despre care stiam ca a aparut in urma unor inundatii, acoperind strazi si case si copaci si, poate, oameni. Inotam ca sa ajung la un bac, ce avea sa ma duca – peste o campie de spice aurii de grau – direct la picioarele sinistrului TURN, in care trebuia sa urc pentru a scapa de amenintarea din spate. De data asta conduceam un grup de oameni si, ca de obicei, atunci cand celorlalti le frica sau se indoiesc, eu eram foarte sigura pe mine si lipsita de orice teama. Am urcat, ca de obicei, scari in spirala, funii cu noduri si bare de lemn putrede; am deschis usi si trape, am sarit peste goluri si ne-am agatat de balustrade ca mai maimutele, pana am ajuns in varful turnului. Stiam ca e ultimul etaj si mai stiam ca n-am ajuns niciodata acolo. Ce m-a frapat a fost curatenia: era perfect maturat, strachinile asezate sub balustrada straluceau si in fata usii ardea o lumanare. Stiam ca am ajuns acolo unde mi-am dorit intotdeauna sa fiu si nu-mi mai era frica deloc. Ma miram ca mi-a fost vreodata. Daca as fi stiut ca toate scarile alea pline de praf si cioburi si paianjeni duc la acest ultim etaj curat si ingrijit, unde arde o lumanare, as fi urcat mai repede sa ajung aici.

Am stins lumanarea, am deschis usa, iar cand mi-a aparut in fata Stapanul Turnului am stiut ca sunt pregatita sa-l infrunt si sa castig.

Disparates

Greutatea mea ideala este de 56 de kilograme. Azi am fost la nutritionista si mi-a dat regim: 950 – 1100 de calorii pe zi; peste, pui, legume, fructe – u know the drill. Fara zahar, gem, merdenele. Fara protocol de la evenimente cu staif, fara zile de nastere, nunti, botezuri, cumetrii, fara grasimi. 2-4 kile pe luna, slabite, muuulte luni inainte in care sa-mi formez obiceiul de a manca sanatos. Dureaza cam 7 luni sa-ti formezi un obicei alimentar sanatos. De fapt dureaza vreo 4, dar 7 e necesar ca sa-l poti mentine. Adica sa mananc toata viata pui fara piele (ptiu! scrisesem pile!), legume fierte, ciorba si salate. Yadda, yadda, yadda.

Azi s-a terminat Grey iar in mare suspans. Iar saptamana viitoare e ultimul episod din seria a 2-a. Imi place ca s-au luminat si mai-marii-facatori-de-grile de pe la noi si dau serialele cu sezon si episod, sa stii si tu unde ai ramas, la o adica. Deci vreau sezonul trei din Grey. Chiar daca rimeaza. Cred ca o sa moara Denny, pentru ca l-am vazut la RachelRay – care, btw, e foarte simpatica si azi a avut-o invitata pe Elaine din Seinfeld – oare in ce 2009 vom vedea si noi emisiunea?? – deci ziceam ca l-am vazut pe Denny la Rachel Ray si era unbelievably cute si Rachel ii tot zicea „you look pretty good for a dead man”! Asa ca sigur moare. Iar Cristina se marita cu Burke, tocmai am citit pe blogul domnilor scenaristi. Si Meredith se impaca iar cu papagalul de Derek. Oh, this is so boring. Devine o mare telenovela si e primul serial la care m-am uitat deja la 2 sezoane! La LOST am renuntat dupa primul. Dar pe-asta l-am vazut asa, in stil clasic, marti de marti la TVR1. Cam cum vedeam pe vremuri Familia Guldenburg sau alte minuni.

Azi la florarie am vazut bumbac. Costa 10 lei tulpina, cu ghemotoace mici si pufoase pe ea. Vreau sa-mi cumpar si sa pun intr-o vaza delicata de sticla transparenta, in noua mea casa. Sau in noua mea camera :-) Whichever comes out.

Iau in continuare medicamente pentru alergie. In fiecare zi imi iau pastiluta minune si pe urma devin un fel de Superman: pun mana pe sticle inghetate, ma spal cu apa rece, ating bare si margini de metal reci, merg prin vant si ploaie. Bucurati-va ca puteti face toate astea fara o pastiluta mica de 5 grame, care sa va blocheze explozia de histamina :p

Azi am comentat cu Getitza blogul lui Steve Pavlina (in special the 10 Reasons You Should Never Get a Job) si toata povestea cu The Secret si legea atractiei si a ras de mine cand i-am zis ca am reusit sa atrag un 104 fix cand ma grabeam mai tare. :)

Iar ieri am vazut „Tragedia lui Carmen” la National, sa nu zic ca n-am mers si eu la un spectacol din cadrul festivalului Enescu. Daca pe catalani i-am ratat… „Carmen” a fost ok – I’m not the biggest opera fan, deci m-am mai uitat si pe pereti, dar cred ca fost un spectacol ok, chiar daca Runbaby il desfiinteaza complet. M-a derutat un actor dintr-o telenovela, care ma distragea de la piesa ori de cate ori aparea pe scena, pentru ca nu reuseam sa-mi amintesc in ce telenovela l-am vazut. Si mi-a placut de toreador, care semana cu Andrei Gheorghe… pe vremea cand eram eu moarta dupa el. Si-s de acord ca biata femeie era vulgara, da’ m-am gandit ca asa o fi rolul. Mi-au placut copiii si decorurile.

In public au fost Albulescu, Stefan Iordache, Caramitru insusi, Peter Imre si nevasta si alti mondeni.

In afara de randul 8, toate locurile la Sala Mare a TNB sunt EXTREM de inghesuite si abia ai loc de picioare. Daca langa tine mai sta si un domn „de la presa”, unsuros si nesimtit, care pute de-ti muta nasul, esti dus. Aer conditionat nu exista. Dar poate asta face arta mai deosebita: te transpune intr-o lume unde uiti de conditiile exterioare.

P.S. Vreau la Tate Modern!

P.S. 2 Am aflat din Tabu ca nostalgia dupa tineretea comunista/ eugenii/ ciocolata pitic/ coada la lapte/ insigna si cravata de pionier etc. etc. se numeste estalgie. I like this word.

domnule doctor, am o vestalgie…. [adica ma doare la vesta?]

uncomplicated skin manifestations of chronic idiopathic urticaria

Deci ieri am fost la doctor. La super mega clinica super mega particulara la care suntem abonati de la serviciu. Pentru ca meritam.

M-am dus la alergologie, sa ma caut de probleme cu d-na Histamina, care de cateva luni isi face de cap big time. Da, stiu, trebuia sa ma duc mult mai demult. Dar niciodata nu e prea tarziu, nu?

M-a intepat cu ace de-alea in care mi-a bagat tot felul de alergeni. Am reactionat la unul de mediu; Diana presupune ca ar fi umiditate. De la dna doctor n-am reusit sa aflu ce e: mi-a zis ca e … histamina. Well.  

A insistat sa-mi puna o punga cu gheatza pe brat, desi i-am spus ca nu trebuie decat sa-mi dea putin drumul la apa rece pe maini ca sa apara minunatele bube. Cu punga de gheatza am capatat un edem cat juma’ de brat, care cred ca-mi trece in cateva zile… ca e inca acolo :((

Mi-a dat analize de sange, pe care ma duc sa le fac vineri, si medicamente. Xyzal si Ketotifen. Dar Ketotifen trebuie sa iau numai daca Xyzal nu-si face efectul. Deci nu l-am luat, pt ca ingrasa, da somnolenta si face numai prostii. Adica ma omoara si pe mine o data cu alergia!?

Xyzal nu stiu daca si-a facut efectul (ma duc sa bag mainile in apa rece:), dar efectele secundare si le face cu varf si indesat: durere de cap (bifat!), depresie (mega!),  capacitatea de a conduce autovehicule (nu stiu, ca nu conduc).

E greu sa fii alergic si-n depresia care m-a cuprins ma intreb: why meeeeee?

Bucuresti, oras al poeziei

Plange un bebe. Nu stiu cine e si nici cum a ajuns plansul lui la urechile mele. Probabil vreun bebe plimbat in carucior de una din zecile de mamici/ bone/ bunici care impinga zilnic carucioare sau plimba copilasi de mana pe bulevardul Unirii. Mi-aduc aminte de frate-meu, care a plans foarte mult pana pe la vreo 2 ani; plans din ala suparat, de nu puteai sa dormi noaptea. Nu mai stiu daca plansul lui semana cu al acestui bebe; eu oricum ma topeam de mila lui cand il auzeam cum plange si i-as fi dat toate jucariile mele ca sa-l impac.

Dar nu despre bebe am intrat sa scriu, ci despre un articol din EvZ care trebuie pus bine, pentru ca vorbeste despre un implant care se monteaza direct pe nervul auditiv si care ar putea reda auzul (partial, probabil) chiar si unei persoane surde. E inca in teste, e inca nesigur, stimuleaza electric nervul dar uneori mai greseste frecventele (ups!), nu se aud bine sunetele joase… dar e o speranta si ma bucur ca am aflat de asta.

Ma fascineaza creierul… e atat de minunat, de perfect, de imposibil de surprins in toata complexitatea lui!

Ati citit „Omul care isi confunda sotia cu o palarie„?

It’s official, I’m a 1-10

Christina, your IQ score is 110

Your overall intelligence quotient is the result of a scientifically-tested formula based on how many questions you answered correctly. But it’s only part of what we learned about you from your answers on the test. We also determined the way you process information.

The way you think about things makes you a Linguistic Architect. This means you are brilliant when it comes to language and words. You are also very good at understanding things on an abstract level. You are at your best when you put those two skills together to communicate new ideas and see how they fit into different contexts. You understand math and science on a gut level, even if the equations and science don’t come as easily. You can use these skills to be a great communicator or to create a masterpiece.

How did we determine that your thinking style is that of a Linguistic Architect? When we examined your test results further, we analyzed how you scored on 8 dimensions of intelligence: spatial, organizational, abstract reasoning, logical, mechanical, verbal, visual and numerical. The 3 dimensions you scored highest on combine to make you a Linguistic Architect. Only 6 out of 1,000 people have this rare combination of abilities.

De aici.