Pecha Kucha

Saptamana asta am facut o prezentare Pecha Kucha. In japoneza inseamna „chit chat” sau o conversatie scurta, care nu se lungeste peste masura. Modelul prezentarilor pecha kucha a aparut in 2003 la Tokyo si, desi mi se pare ca a fost ieri, au trecut 16 ani de atunci.

Profa noastra de business si strategie s-a gandit ca ar fi bine sa producem o prezentare „pikachu” (sau „machu-pichu”, asa am botezat-o noi, inventivi ca toti elevii) pentru acest curs ca sa intelegem, ca lideri, ca nu trebuie sa ne uite sfantul vorbind, ca nu e despre noi vorba in propozitie si ca se pot spune multe in 6 minute si 40 de secunde.

Asadar iata-ne, treisprezece oameni, toti profesori si directori de scoli, cu 13 articole stiintifice in buzunar (fireste, mai noi de 2017 si peer-reviewed), gata sa ne prezentam fiecare articolul in 20 de imagini a cate 20 de secunde fiecare.

Pentru cursul de tehnologie din martie am avut de facut o prezentare Ignite, care e foarte asemanatoare. Atunci mi-am ales cu grija cele 20 de poze (desi pregatesc prezentarea in PowerPoint, nu am voie sa pun text si poze, ci doar poze, ca sa nu fiu tentata sa citesc de pe ecran; eu m-am strecurat si am pus titluri doar) si mi-am scris un script pe care l-am ciopartit si rearanjat de milioane de ori, ca sa dureze vorbirea mea fix cat dura slide-ul. M-am chinuit atunci vreo 4 ore si nu am fost chiar multumita de rezultat, desi profa l-a apreciat cu nota mare (aici puteti vedea prezentarea mea Ignite despre introducerea examenelor electronice in scoli).

No, deci sunt in fata computerului din nou, tocmai am citit acest articol fabulos despre cinci directori de scoala din Africa de Sud care au refuzat sa continue lantul coruptiei in scoli si au creat sisteme de administrare eficienta (inclusiv, sau mai ales, din punct de vedere financiar) ale scolilor pe care le conduc.

Acest articol mi-a spus ceva tocmai pentru ca Romania si Africa de Sud au mai mult in comun decat credem (cititi cartea lui Trevor Noah, „Born A Crime”, ca sa aflati de ce zic asta) si m-am apucat, cum stiam din martie, sa fac cele 20 de slide-uri (de data asta profa ne-a zis sa nu punem niciun titlu, nimic!!) si sa-mi scriu scriptul, care e partea cea mai chinuitoare, pentru ca e foarte greu sa gasesti numarul exact de cuvinte care, citite la viteza potrivita, se vor suprapune fix peste cele 20 de secunde cat sta poza aia pe ecran.

Ca de obicei, am fost creativa de nevoie, pentru ca mi-era somn si nu aveam dispozitia sa scriu si sa sterg de o mie de ori. M-am decis sa impart articolul in 20 de cuvinte-cheie, sau concepte esentiale, pe care voiam sa le acopar in prezentare. Am gasit 20 de imagini care exprimau aceste cuvinte. Prin natura lor, imaginile spun o poveste mai complexa decat cuvintele de la care ai pornit, asa ca asta mi-a dat ideea simpla, dar perfecta, a unei prezentari-poveste.

20 de poze, 20 de cuvinte-cheie-momente-ale-povestii. Scap de sclavia celor 20 de secunde si pun PPT-ul sa lucreze pentru mine, nu invers.

Prima mea prezentare pecha-kucha ever a fost o experienta minunata, pe care as repeta-o zilnic. In primul rand, nu am avut niciun trac, fiindca nu depindeam de viteza cu care as putea sau nu sa citesc de pe o foaie. Aveam in fata mea, ca unic script, doar acele 20 de cuvinte-cheie si un citat cu care voiam sa ilustrez notiunea de colaborare. Aveam 20 de imagini misto de tot, care aveau potentialul de a fixa in memoria publicului macar cateva idei din ce aveam de spus. Aveam o poveste, aveam umor, aveam niste invataturi de tras si o bibliografie la sfarsit.

Mi-a placut experienta si mai ales ideea ca tehnologia trebuie sa lucreze pentru noi, nu invers. In scoli, unde uneori vorbim mult, o „pikachu” din asta ne poate obliga sa ne reducem mesajul la esenta si sa folosim timpul ramas pentru a pune si ceva in practica.

Daca n-ati facut niciodata o pecha-kucha, merge in orice context si va recomand experienta. Daca stiti ce e aia si aveti idei, opinii, ganduri, intrebari, astept comentarii.

Pecha Kucha pe scurt:

• 20×20
• spune o poveste despre ceva care te pasioneaza
• urmareste sa informeze si/sau sa indemne la actiune
• te obliga sa-ti intelegi bine mesajul si sa il transmiti cat mai limpede

Madrid

Luna asta muncesc si ma distrez la Madrid, unde fac un master in managementul educatiei cu o universitate americana. Avem un grup de studenti foarte simpatic, 14 oameni intre 30-50 de ani, unii deja directori, altii dorindu-si sa fie, fiecare din alta tara, multi deja foarte internationali (avem reprezentate Doha, Dubai, Columbia, Mauritania, Sierra Leone, Anglia, USA, Cehia, Romania, Norvegia, Portugalia, Japonia, China, Noua Zeelanda).

Am avut o prima saptamana excelenta, cu o profa fabuloasa, actuala directoare generala a unei scoli excelente din Singapore. Nu stiu cum e ca directoare, dar ca profa a fost modelul meu ideal: punctuala, serioasa, structurata si concentrata. Nu am pierdut niciun minut cu ea: orele incepeau la timp, la fel si pauzele. Avea mereu o activitate, dar si o discutie despre ce am invatat din activitatea respectiva. Ne-a repetat ca un lider trebuie sa fie organizat, ca nu exista lideri innascuti care sa faca treaba buna daca sunt dezordonati. Evident, disciplina conta foarte mult pentru ea, dar nu am avut niciodata impresia ca, furata de forma, acorda prea putina atentie fondului. Dimpotriva, am avut mult de invatat din experienta ei si a fost foarte generoasa cu povestile, mereu „sterilizate”, fiindca nu conteaza cine, ci ce s-a intamplat si cum s-a rezolvat situatia si ce invataturi tragem din asta.

Citim o multime de carti, nu doar despre educatie, ci despre leadership, inovatie si legislatie in domeniul protectiei copilului si sunt fericita ca am Kindle si ca imi descarc cartile in doi timpi si trei miscari, ca ma costa mult mai putin decat varianta tiparita, ca nu am avut nevoie sa car la Madrid o valiza de carti.

Invatam despre cum sa fim lideri mai buni, profesori mai atenti la nevoile elevului, cetateni mai implicati in lumea in care traim.

Intotdeauna constat ca e adevarat ce zice Joseph Ritco in cartea lui despre liderul transformator pe care am citit-o semestrul trecut, tot la acest master. El zice asa: nimeni nu se face prof doar pentru bani, oricat de bune ar fi conditiile in care lucreaza. Oricine ajunge sa stea mai mult de 2-3 ani in domeniul educatiei are o chemare pentru asta, adica, la fel ca personalul din domeniul Sanatatii, e un om cu mai multa dragoste pentru ceilalti oameni. Sincer, de cate ori ajung in contexte gen curs de formare cu alti profi in sala, imi dau seama ca suntem niste oameni care ne iubim meseria si asta ma face foarte mandra.

Ultima oara am fost la Madrid in 2011 si de atunci am trait 4 ani in India si doi in Turcia si am vazut multe alte orase care mi-au redefinit conceptul de oras si de cetatean,

Madridul e un oras pentru oameni, un oras cu un branding de oras foarte limpede, care incurajeaza la tot pasul notiunea de a fi „bun cetatean”, de la sistemele de reciclare, pana la traversarea prin locuri permise, regulile de comportament in metrou etc.

Nu mai am chestia aia cu „la ei se poate si la noi de ce nu” pentru ca nu asa merg lucrurile. Nu invinovatind si – pasiv-agresiv – „batand saua sa priceapa iapa” schimbi ceva in comportamentul unui neam. La noi se poate la fel ca si la ei, dar ne lipsesc liderii care sa ne traseze liniile astea. Cand liderii nostri vor fi, la fel ca profesorii, niste oameni care nu sunt acolo pentru avere, ci dintr-o dorinta sincera de a sluji alti oameni, atunci se va putea si la noi. Si vor avea si avere, si conditii bune in care sa si-o etaleze. E cam de kko sa fii ostentativ bogat intr-o tara care-si sufla nasul in maneca si se sterge pe poale.

O intalnire cu Doğan Cüceloğlu

In octombrie 2017 am participat la conferinta anuala a profesorilor din scolile internationale din Istanbul. In deschidere, am avut un invitat special: profesorul Doğan Cüceloğlu de la Universitatea Hacettepe din Ankara, specialist in psihologia comunicarii si in educatie. Era frig, ploaie si noi stateam afara, pe bancutele din jurul terenului de baschet al scolii unde se tinea evenimentul, asteptand sa se termine deschiderea festiva si sa intram inauntru, la ateliere.

A aparut un domn simpatic, cu parul alb. Avea un fotoliu asezat pe teren, dar el a preferat sa se miste si sa vorbeasca liber. Aveam sa aflu de pe google ca are 79 de ani.

Castile erau comode (spre deosebire de cele de la scoala, cu care te dor urechile dupa 5 minute), iar traducerea – buna.

– Ce faceti? a inceput barbatul. Sunteti aici? Haideti, ca stiu ca o sa ploua. De fapt s-ar putea sa inceapa sa ploua chiar in timpul prezentarii mele. Simtiti ca picura putin? Vedeti ce innorat e cerul? Parca si miroase a ploaie.Nu ma supar daca fugiti inauntru; pot oricand sa zic „m-ar fi ascultat, saracii, dar n-au vrut sa se ude.” (rasete)

De-acum parca nici nu mai voiam sa intram. Prezentarea a durat 40 de minute care au parut mult mai scurte. La un moment dat a inceput si sa ploua. Toti colegii care aveau umbrela au adapostit sub ea cel putin un alt coleg care n-avea. Nimeni n-a plecat.

Ce ne-a spus Doğan Cüceloğlu:

• Prin intrebarile de la inceput a vrut sa ne atraga atentia asupra corpului nostru in raport cu exteriorul. E bine sa verificam din cand in cand cat de prezenti suntem intr-o situatie, pe o scara de la 1 la 10. E bine sa facem asta si cu copiii, la clasa. Adesea mintea noastra rataceste, dar trebuie sa fim capabili s-o aducem inapoi. A face exercitiul de prezenta inseamna a trai constient. Acest exercitiu e necesar si pentru profesor. Adesea lasam rutina sa ne conduca, dar le datoram copiilor sa fim prezenti pentru ei, de fiecare data.
• Copiii sunt importanti. Aici e o discrepanta intre ce spune si ce face societatea turca. Este o societate care, fara indoiala, pretuieste copiii la nivel de discurs. Parintii se sacrifica pentru copiii lor, muncesc pentru ei, ii rasfata. Vor sa-i vada oameni mari. Dar asta inseamna, totodata, ca nu vor sa-i vada copii. Adesea fiii unei familii sunt prezentati strainilor prin prisma relatiei si a realizarilor si nu a individului: „El e fiul meu cel mare, e student etc.” La fel se intampla cu femeile („doamna inginer X”, unde inginer e, de fapt, sotul). Adesea copiilor li se spune sa taca, sa asculte, sa fie cat mai nevazuti … pana se vor face mari si parerea lor va conta. Dar cum poate sa astepte cineva sa inceapa sa conteze? Daca nu conteaza de la inceput, nu va conta nici cand e mai mare, fiindca nu stie cum se face asta. Daca vrem sa ne vedem copiii oameni mari, trebuie sa-i tratam de la inceput cu seriozitate si respect.
• Un om bogat e un om care are in jurul sau alti oameni cu care sa poata impartasi ceea ce e important pentru el. Exemplu: parintii servesc un ceai intr-un frumos restaurant de pe Bosfor, impreuna cu copilasul lor de 2-3 ani. „Mami! striga copilasul. Uite ce vapor mare!” „Da, e mare,” zice mama, fara sa se uite. „Tati! Ai vazut cat e de mare?” „Joaca-te frumos si lasa-ne,” zice tatal. „Avem ceva de vorbit.” Tocmai s-a consumat un moment in care copilului i s-a transmis mesajul nu esti important, ceea ce te intereseaza pe tine nu e important, nu ai nicio putere. Ce mai intelege copilul, dupa o vreme? Nu te iubim. 
• Uneori tratam copiii ca pe batiste: sunt buni, la nevoie. Cand ne mandrim cu ei.
• Copiii sunt crescuti cu frica, nu cu respect, in cultura turca. Frica este a parintilor: se tem ca ii vor scapa de sub control.
• Copiii crescuti cu intimidare sau cu mesajul ca nu sunt importanti, devin adulti carora le e greu sa-si ia locul in lume.
• Un copil crescut cu respect si dragoste, ca un individ valoros in sine, ca cineva care are ceva interesant de spus (chiar daca parintii au mai vazut un milion de vapoare) va fi un adult care va sti sa aiba incredere in el si in viata.
• In viata conteaza mult sa stii sa lucrezi in echipa. In viata comunicam mereu, chiar si cand nu vorbim. Avem prieteni si cunostinte, dar toti ne aduc ceva in viata si ne imbogatesc. Oamenii alaturi de care ne traim viata sunt martorii nostri, iar noi le suntem martori. Oamenii se insotesc unii pe altii prin viata. Copiii cu care elevii nostri sunt colegi formeaza martorii lor, generatia lor. Intr-un fel sau altul, ei vor merge impreuna prin viata.
• Cel mai important martor isi e fiecare lui insusi. Sa fim martori integri, plini de bunatate.
• Atunci cand societatea nu pune pret pe individ (cum e societatea turca), intervin niste relatii de serviciu/ familie / de putere. Sunt fiul cuiva, ginerele cuiva, director, secretara, seful haitei si acesta devine aspectul prin care ma valorizez si masca cu care trec prin viata. Uneori nu reusim sa trecem prin viata ca noi insine. Uneori ne tratam elevii prin prisma originii lor sociale, sau a familiilor lor, uitand ca ei sunt indivizi unici.
• In concluzie, scopul vietii este sa devenim indivizi, constienti de noi insine si de rolul nostru in lumea asta si in propria noastra viata. Profesorii si parintii transmit copiilor valori in functie de care acestia isi vor structura personalitatea si destinul. Sa fim atenti ce valori transmitem si sa fim atenti sa fim congruenti sau integri, sa traim ceea ce vrem sa transmitem.

Doğan Cüceloğlu pe terenul scolii Uskudar American Academy, oct 2017

Mi-as dori mult sa stiu turca si sa-i pot citi cartile. Doğan Cüceloğlu ne-a fermecat cu umorul lui, dar si cu ideile lui, cu care rezonez.

Un interviu cu el pe tema comunicarii poate fi citit aici (in engleza).

Françoise Dolto

De la Francoise Dolto: dna invatatoare nu trebuie sa ma iubeasca, ci sa ma invete, cum ii zice si numele. Nu e mama mea. Nici eu nu trebuie sa-i iubesc pe elevi, ci doar sa-i invat. Cat de multa libertate iti ofera abordarea asta!

Una din cartile care mi-au placut enorm se numeste “Cand parintii divorteaza”. De acolo am prins ideea de structurare a identitatii proprii in functie de cuvintele care ni se spun (sa nu uitam ca Dolto a fost psihanalista). Zice, extraordinar de frumos, ca tot ce i se spune umanizeaza copilul, iar ceea ce NU i se spune il retrimite la stadiul de animal. Ca tratezi ca pe un animal de casa/ obiect copilul caruia nu-i spui lucruri pentru ca e prea mic. Am, tot de la ea, revelatia fortei adevarului spus unui copil. Poate ca un copil crescut asa nici nu va avea, la randul lui, tentatia sa minta.

Acum ca scriu despre copii si ma gandesc la copiii carora le-am fost profa si la zona si mediul din care provin, mi se pare ca de la Dolto mi se trage revelatia ca profesorul trebuie, in primul rand, sa isi respecte elevul. Respect in elevii mei unicitatea lor individuala. Fiecare e o persoana si aduce in clasa intreg universul pe care il contine si care poate fi armonios sau nu.

Demult ma gandesc la asta si imi plac mult cele doua citate de la inceput.

Lipa lipa, cos de alfa

E foarte interesant cat de repede m-am adaptat inapoi la India. Am un sentiment ca ma bucur ca sunt aici – un soi de natural high, rad, cant, iubesc copacii si drumurile si masina. Conduc mult mai usor fara stresul benzilor si al regulilor. Te ingradesc, dar la nevoie te protejeaza, e drept. Of, India care miroase a ea insasi, ceea ce eu numesc miros de kannadiga, sudoare si petrol, un miros greu care ramane in incapere mult dupa ce oamenii au plecat.

Una din colegele pe care am luat-o de la aeroport e profa de spaniola. Desi are aproape 60 de ani, e o fetita mica si vesela, ca o vrabiuta. „Azi am mancat un castravete si a fost asa de gustos ca am mai mancat unul. Pe urma nu mi-a mai fost foame,” a ciripit voioasa. Eu infulecasem bagheta cu pateu si senvis cu cascaval si sunca, apoi mi-era tot foame, dar trebuia sa ajung la ea. Hmm, mi-am zis, stia ea Lisa ce stia.

La vizita apartamentelor l-am avut insotitor pe colegul meu K., cel care se ocupa de apartamentele profesorilor.  Am asezat mancare in frigider, am schimbat perdele, am tras apa si K. s-a amuzat sunand la sonerie, cum ma vazuse pe mine. Pe la al treilea apartament invatase la ce sa se uite: sonerie, TV, internet, perdele, frigider, robinete, toalete, curatenie.

– Blocul tau e incolo, vrei sa te conduc? s-a oferit, galant, la plecare.

N-am vrut, dar mi-a parut bine ca s-a oferit.

– Ce ma bucur ca esti aici, mi-a zis asistenta medicala, o filipineza simpatica si extrem de muncitoare. Baietii ei se jucau, fiecare pe tableta lui. La clasa a doua si a patra sunt aproape cat ea de inalti. Au ramas asa de putini din oamenii vechi…

Si aici sunt veche si mi se pare ca niciodata n-am incetat sa fiu noua.

Azi mi-am dus masina la service si m-am intors acasa cu transportul in comun, intr-un autobuz 256B paraginit si aplecat intr-o parte. Cand am ajuns aproape de capat, mai eram doar eu, soferul si taxatorul. Soferul fluiera o melodie voioasa. Taxatorul ma masura curios cand credea ca nu-l vad. Eu citeam „Infinitul mic iubindu-l pe cel mare” si ma blocasem la ideea ca a-ti insela partenerul ar putea fi, intr-un alt sens, un indiciu de dezvoltare spirituala; un semn de expansiune a constiintei, adica ceva de bine. Inima ta s-a largit si poate cuprinde mai multe persoane. Asa ceva mai citisem, tot intr-o carte de-a lui. Ideile sunt facute ca sa fie explorate si integrate sau respinse, in functie de structura proprie. Mi-am dat voie sa explorez mental aceasta idee si sa vad problema dintr-un alt unghi, cam ca atunci cand iti defocusezi privirea si imaginea se schimba: batrana cu nas coroiat, tanara cu pana la palarie. Cred ca stiti poza din cartile de psiho.

Rodeam mental acest os, cand a aparut o batrana fara dinti care insista sa-mi vanda flori. As fi luat, dar erau legate in ghirlande de atarnat la usa si nu mi-au placut. Nu stiu sa gandesc afara din tipare, iar tiparele mele zic ca – in ciuda a TOT ce vad imprejur – usile nu sunt facute ca sa se atarne ghirlande de flori pe ele!

– Ei, si unde mergi asa voioasa?

Un motociclist cu casca; unul din putinii care poarta casca. Nu putea fi decat acelasi K., intr-una din turele lui scoala-apartamente si retur. Chiar el. Am stat putin de vorba si i-am expus dilema mea. M-a anuntat ca el asa a crezut intotdeauna: mai multa dragoste inseamna mai multa fericire si o apropiere mai mare de Dumnezeu, indiferent cum se manifesta ea.

– We are here to share some love, a declarat el, ca un hippie autentic, in vreme ce -si ambala motocicleta sa plece. Christina, one day you have to open your heart and love again.

Colegii noi au decis sa se faca praf intr-una din berariile bangaloreze… dar nu fara mine! Le-am zis ca nu-mi place sa fiu cea mai treaza din incapere si sa ma fac praf nici nu se pune problema.

– Dar, Christina, te ducem noi acasa.

Suntem toti vecini, 12 oameni in apartamente diferite din acelasi complex. De bandh day (greva indiana totala) – i-am scos la plimbare prin cartier. Ne-am imprietenit.

– Mi se pare ca esti asa adaptata aici, stii tot, intelegi tot, te descurci cu banii, cu traficul, cu tot, mi-a zis aceeasi colega de spaniola, mititica.

Mi se pare si mie ca da; evident ca devine mai usor cu vremea, dar e foarte bizar cum sentimentul ala ca abia am ajuns inca il mai simt – inca ma uimesc lucruri si fapte, inca ma simt neaclimatizata. E interesant totusi ca si la Bucuresti m-am simtit pe undeva la fel: mai mult turista decat de-a locului.

Sa ne concentram. Urmeaza Istanbul, Argentina, Grecia. Sau asa visez eu.

 

 

Andrei Plesu

Despre folosirea nechibzuita a cuvintelor (Dilema, ian 2013)

Inventarul cuvintelor aflate în derivă poate continua indefinit. Pînă la un punct, alunecările şi complicaţiile de sens fac parte din metabolismul limbii, din dinamica ei vie. Dar mai des decît ne dăm seama, cuvîntul prost folosit, cuvîntul manipulat cu frivolitate, cuvîntul rostit într-o doară e simptomul unei primejdioase dezordini survenite în duhul comunitar. A vorbi fără să pricepi înţelesul vorbelor tale, a vorbi crezînd că ai voie să spui ce vrei, cum vrei, după bunul tău plac e a vorbi în afara limbii, a tîrî cuvintele în întunericul de dinaintea naşterii lor.

 

Despre cunoastere si filosofie (Atelier LiterNet, ian 2012)

Exerciţiul cunoaşterii avea sens cîtă vreme el se putea converti în progres sufletesc. Cu alte cuvinte, cunoaşterea trebuia nu doar să te înveţe ceva, ci să te „salveze“ omeneşte, să te transforme, să te apropie de versiunea optimă a firii tale. În limbaj creştin, s-ar fi spus că nu era de preţuit decît cunoaşterea „mîntuitoare“. Filozofia se recomanda, aşadar, ca drum. Drum către armonia eului, examinare de sine în vederea perfecţionării de sine. S-au scris pagini exaltante pe această temă, de la Platon la Epictet şi Marc Aureliu, de la Epicur la neoplatonici. Iată un faimos pasaj din Plotin: „Dacă încă nu-ţi percepi frumuseţea proprie, procedează asemenea sculptorului care lucrează la o statuie pentru a o face să fie frumoasă:  mai ciopleşte ici, mai netezeşte dincolo, mai curăţă unde e nevoie, pînă cînd iese la lumină chipul frumos al statuii. Tot astfel, înlătură şi tu ceea ce e de prisos, îndreaptă ce e strîmb, limpezeşte părţile umbroase şi nu conteni să-ţi sculptezi propria statuie, pînă cînd va străluci în tine lumina divină a virtuţii…“

 

Despre expansiunea crestinismului in afara spatiului Asia Mica- Europa (Dilema Veche, dec 2012)

Un gînd al Abatelui Jules Monchanin, care şi-a petrecut ultimii optsprezece ani de viaţă ca misionar catolic în India: pentru a creştina civilizaţii non-occidentale, creştinismul trebuie să fie regîndit în versiunea lui originară, fără desfăşurările doctrinare, confesionale, istorice care constituie, azi, „corpul“ lui spiritual (de la sinteza intelectuală iudeo-greco-romană, pînă la Reformă şi modernitate, trecînd prin patristică, scolastică, Marea Schismă etc.). Nu e vorba de a anula – în manieră protestantă – Tradiţia. Ci a înţelege că nu poţi transmite unui „străin“ întreaga nebuloasă născută din explozia iniţială. În fond – spune Monchanin – nimic nu poate depăşi teologia Sf. Pavel şi a Sf. Ev. Ioan. „Sumele“ medievale şi istoria critică a dogmelor sînt mai curînd analitice decît creatoare. Ele sînt „firmamentul“ infinit („catholicitatea“), derivat din nucleul auroral. Ceea ce trebuie transmis e concentrarea centrului, nu întreaga lui expansiune galactică. „Primitorii“ trebuie să-şi construiască, pornind de la acest centru, propria lor nebuloasă. (Cf. Jules Monchanin, Écrits spirituels, présentation d’Édouard Duperray, Éditions du Centurion, Paris, 1965, pp. 132-134).

 

Jocuri de oameni mari

Nici bine nu m-am decis ca vreau sa-mi las raul si ramul pentru plaiuri straineze, ca tot universul a conspirat frumusel si m-a azvarlit hat-departe, drept in India. Acuma, cu ce-am gresit, nu stiu, ca eu voiam in Elvetia, dar trecem peste.

Mi se pare ca parcursul meu profesional nu e decat un joc al intamplarii: planuiam sa dau la drept, dar m-am trezit ca – deep down inside – voiam Limbi Straine, asa ca iata-ma studenta la engleza si spaniola, fiindca in anul cand am dat eu admiterea nu se oferea curs de portugheza. Intamplare intamplatoare. Nici bine n-am intrat la facultate – adica nici bine n-am iesit din liceu – ca dau nas in nas pe strada cu profa de franceza (abandonasem franceza pentru spaniola, da?), care ma coopteaza sa predau franceza in locul dumneaei timp de o luna, chiar in fostul meu liceu!!

Predau franceza o luna la Cosbuc (nu ma intrebati ce sentimente ascutite ma incercau cand intram in cancelarie si dadeam nas in nas cu fostii mei profesori… eleva cu Frica de Catalog nici trei luni in urma, profa cu Catalogul subtioara acum) si, ce sa vezi, prind gustul dascaliei. [Bine, demult asezam eu toata copilarimea din curte pe ciment, sa stea frumos in banca, sa-i strig la catalog – ceva-ceva meserie furasem de la mama.] Dintr-una-ntr-alta, dascalita raman toata facultatea si vrei doi anisori dupa, mai la Cosbuc, mai la un liceu economic, mai cu engleza, mai cu spaniola, pana cand ma asez sa-mi numar banii si-mi da constant cu minus. Oftez, iau o meditatie, o traducere, merg inainte.

Mergand inainte, dau peste cei de la Ipsos. Suna a ciment si materiale de constructii, dar se ocupa cu cercetari de piata si sunt gata sa ma trimita in Spania pe banii lor, sa fac interviuri cu oameni pe strada. Si ma si platesc pentru asta. Cred ca visez. Poate e momentul sa ma bucur ca FLLS nu oferea curs de portugheza in ’97? Dupa o matura chibzuinta, las invatamantul si ma fac corporatista.

Prin corporatie ma fatai ca pestele-n bol, nu-mi gasesc locul, ajung sefa de departament la 25 de ani, decad mizerabil, incapabila sa „step up to my role”, esuez in departamentul de comunicare, comunicand fara sa stiu ce comunic, invat o multime de lucruri fara sa-mi dau seama si plec, intr-un final, inapoi la scoala.

De data asta scoala se cheama „internationala”, desi pare o contradictie in termeni, noi fiind toti profi nationali care predam unor elevi amestecati, dar totusi nationali si ei, in mare masura. Dintr-una-ntr-alta, ma avanseaza si aici coordonator de program – de data asta sunt oarecum mai pregatita, desi nu intrutotul dezmeticita. Si de aici o sterg – in India.

Scoala internationala, profesori din 30 de tari, elevi din 42. Te ia si capul cand te gandesti cate tari sunt pe lume. Foarte repede trebuie sa uit ca engleza nu e limba mea materna si sa ciripesc fluent la orice ora din zi si din noapte, indiferent de cantitatea de alcool ingerata. Trece un an, sar astia sa ma faca coordonatoare de program (acelasi program… imi place, il stiu, e misto), dar cu asta timpul meu se injumatateste, orele de engleza dispar si ma trezesc profa de spaniola! Sa mai zica cineva ca n-a fost cu intentie faza din ’97!

Jocuri de oameni mari. Ne succedem generatii si ne credem minunati. Invatam sa jucam „office politics”, sa ne punem tinte si sa le atingem, sa fim buni la ce facem, ca sa putem progresa. Imi place programul IB in care lucrez pentru ca nu educa doar elevii, ci si profesorul. Una peste alta, in sase ani de IB m-am dezmeticit mult si nadajduiesc ca nu ma voi opri aici.

Dar unde o sa fiu peste zece ani? Ce cuvinte am sa scriu pe blog, din ce colt al lumii?

Cred ca tot intamplarea va decide. Eu una stiu ca vreau in Argentina la un moment dat si-n Grecia la pensie.

De ce iubim matematica

De curand am participat la conferinta pentru profesorii IB din regiunea Asia Pacific, unde l-am ascultat vorbind (printre altii) pe matematicianul englez Marcus du Sautoy.

Va transcriu/ traduc notitele mele:

• scoala se imparte in materii utile si materii inutile, iar din cele utile mate e primul loc. Nu e de mirare ca elevilor nu le place; s-a pierdut pasiunea, nimeni nu mai stie „de ce” invatam matematica cu orice pret la toate varstele, ca apoi sa nu mai folosim neam de neamul nostru o ecuatie diferentiala.
• Hai sa uitam de utilitate! Am ramas blocati in paradigma utilitatii si o aplicam uneori eronat si altor domenii.
• Ce-ar fi daca… am lega matematica de istorie? (povesti cu matematicieni, anyone?) / de religie / de revolutia tehnologica bazata pe numerele 0 si 1 (da’ de fapt zero e numar?)/ de teatru?
• Sistemele GPS traduc geografia intr-un sistem de coordonate (= numere!) si descriu astfel forme geometrice in forma numerica
• Geometria sta la baza constructiilor, a arhitecturii, a pavajelor de pe strada (de ce pavelele au doar anumite forme geometrice?), a unghiurilor la care se imbina obiectele (pe http://www.mathsinthecity.com utilizatorii descopera principiile matematice din spatele lumii vazute, cu alte cuvinte arata ca matematica e in lume, nu (doar) in carti)
• Pornind de la Corpus Hypercubus al lui Dali, ce-ar fi sa vorbim de a patra dimensiune? Un cub tridimensional se poate desfasura sub forma unui navod, a unei retele. Cum s-ar desfasura un cub in patru dimensiuni? Ce legatura are asta cu universul?

Salvador Dali – Corpus Hypercubus

• Ce forma are universul? E finit sau infinit? Stiinta arata ca este finit, dar nemarginit.
• Un profesor de mate bun trebuie sa-ti arate cate lucruri ne sunt inca necunoscute! E o greseala sa predai matematica drept stiinta exacta in sensul de finita, totul s-a descoperit, acum doar aplicam. Ea este exacta in sensul ca ceea ce se demonstreaza devine adevarat si nu mai poate fi contrazis ulterior.
• Atomii aritmeticii sunt numerele prime. Din ele se compun toate celelalte numere. 1, 3, 5, 7 … un sir infinit (demonstrat de Euclid in anul 300 i.e.n, niciodata contrazis ulterior). Exista premii uriase acordate celor care gasesc „ultimul” numar prim. Cele mai mari numere prime cunoscute azi sunt numerele Mersenne, 17 milioane de cifre. Dar cum se formeaza numerele prime? Nimeni nu a reusit sa afle care e modelul dupa care se organizeaza. Dar se stie ca in SUA traieste o specie de cicada al carei ciclu de viata se socoteste in numere prime: 13 ani, 17 ani sta ascunsa in pamant, apoi iese si canta asurzitor vreme de 6 luni. De unde stie cicada sa stea fix 17 ani sub pamant? De ce numar prim si nu 16 sau 18, sau 20? In ipoteza ca aceasta cicada ar avea un dusman de moarte, singurul ciclu de viata care o fereste de acest dusman este ciclul socotit in numere prime.
• Numerele prime au fost folosite in muzica pentru a crea disonanta > exemplul dat este Olivier Messiaen cu al sau Cvartet pentru sfarsitul lumii, o piesa care reflecta confuzia de dupa Al Doilea Razboi. Melodia se repeta la fiecare 17 note.

• Matematica urmareste modele („patterns”); este o activitate umana, creata de om. Ca orice activitate umana, implica riscuri; numerele negative, radacinile patrate au constituit la vremea lor revolutii pentru care oamenii si-au pierdut somnul, uneori demnitatea, alteori au fost luati in ras etc. >> matematica e o treaba primejdioasa! nu te joci cu ea!
• intr-un secol dominat de calculator, de ce elevii nu invata modul esential in care matematica sta la baza informaticii? Calculatoarele sunt folosite pentru a usura calculele matematice, dar cat stiu elevii despre cum calculeaza un calculator?
• Incheie prin a indemna profesorii sa fie deschisi spre nou, curiosi, capabili sa trezeasca curiozitatea elevilor si sa faca legaturi cat mai ample intre materii: matematica, la fel ca si stiinta, arta, tehnologia sunt moduri de a cunoaste si prin asta sunt infinite si deschise. Copiii care invata la scoala despre ele trebuie sa le vada ca pe domenii/ mistere de explorat si nu ca pe obiecte finite la care ei nu mai au ce contributie sa-si aduca.

Marcus du Sautoy poate fi ascultat la BBC: A Brief History of Mathematics.

Numere

Am invatat numere. Codul de la banca, numarul de la xerox. Candva s-au asimilat si nu mai trebuie sa le caut. Au devenit portabile.

Asa se intampla cu invatatura: trebuie sa devina portabila. Sa se schimbe si sa te schimbe. Nu e de mirare ca i se mai spune si hrana. O data ce ai ingerat-o, pleci cu ea acasa. O digeri si asimilezi ceea ce te face sa cresti.

Intelepciuni de marti, deh.

Time management

Cumva reusesc sa ma bag in foarte multe lucruri pe care apoi trebuie sa le continui, sau din care candva trebuie sa ies. Pentru ca la mine agendele si organizerele nu au functionat niciodata (maxim, merge din cand in cand un reminder pe telefon, gen ca maine trebuie sa fiu la Pipera la inumana ora 7:10 in za morning, pentru prima zi de scoala), fac adesea programari suprapuse pe chestii fara legatura si constat ca am reusit sa-mi pun sala si filmul in acelasi timp, meditatia si iesitul cu prietenii, business and pleasure deodata. De cand am inceput scoala, timpul s-a comprimat fantastic (traficul infernal din Pipera ajuta si el la prelungirea orelor pierdute pe drum spre si dinspre scoala) si dupa amiezele care in primul an mi se pareau enorme, sunt acum in cel mai bun caz o gluma: acusi e 4, acusi e 10 si trebuie sa ma culc, daca vreau sa ma trezesc la program.

Uneori stau si eu pe geam si ma uit si oftez: „ce viata o fi pe oamenii astia care se duc doar la serviciu, nu la scoala! Cum o fi sa nu fie galagie mereu, sa ai opt ore acolo in care iti vezi de treaba ta, nimeni nu cade, nimeni nu se juleste, nu e treaba ta sa faci altora educatie nonstop, nici macar nu trebuie sa fii un exemplu in birou si, oricum, macar ai liniste.” Desi parca mai ieri eram si eu intr-un birou si abia asteptam sa scap de el.

[Maine imi vin fetele la scoala asa: cea creatza isi intinde parul, cea cu parul lins si-l bucleaza :)

Acum inteleg si eu de ce fiind la birou vreau la scoala, iar cand ajung la scoala oftez dupa munca la birou. E genetic :))]

Tot acest lung preambul vrea sa spuna ca am emotii pentru ca maine este prima zi de scoala. Copiii „mei” sunt in clasa a 7-a si mai am o clasa de-a 6-a si doua de liceu. Ore multe, timpul scurt, locul mic sa-mi pun toate catrafusele pe care le-am adunat in doi ani si ceva… dar clasa a iesit frumos si-i asteapta pe Pescarusii mei dragi cu cartile pe masa si cu poze pe pereti. Mi-e dor de fiecare, astept sa cunosc fetitele noi care vin de maine si vreau sa avem un an mai bun, mai tihnit, mai organizat si mai eficient ca precedentul.

Sa ne calcam sortuletele, asadar. Maine e 15 septembrie!

Saptamana de 14 zile

Am inceput un proiect care presupune deplasari la Galati. Mi-a placut orasul, mi-au placut si scolile pe care le-am vazut acolo si oamenii deosebit de primitori si amabili. Dupa o prima saptamana de scoala de 14 zile sunt obosita si aproape ca nu-mi vine sa cred ca maine e LIBER, gen pot sa dorm cat vreau si sa nu ies din casa daca n-am chef. Parca am si uitat cum e sa faci asta, desi mai alaltaieri eram in vacanta si aveam zile cand nu ieseam din casa nici pana la poarta. Ne obisnuim repede cu tot felul de lucruri, asa ca sper ca nu va fi greu sa integrez in rutina cea noua si orele de kangoo jumps si alte chestii pe care mai vreau sa le fac, in plus fata de toata munca de la scoala. Noul an abia incepe – la noi de miercuri, ca sa fie chiar acel 15 septembrie pe care nu-l vom uita niciodata.

Visez la un an scolar linistit si tihnit, cu timp suficient pentru toate pregatirile si activitatile, cu lucruri facute frumos si temeinic, cu consecventa si continuitate, cu rezultate excelente si multa ordine inauntru si afara.

Pentru toti cei care incep scoala luni, un an cat mai bun si usor!

Shakespeare today

Astazi, zi de Shakespeare. Multe de citit, multa critica in jur, mult context… si cu cat citesti si-ai mai citi, cu atat iti dai seama ca nu e posibil sa epuizezi nimic, sa zici „gata, am invatat”, ci doar sa dezvalui strat dupa strat si cu cat inaintezi sa ramai tot mai uimit si mai fermecat. Shakespeare cel prafuit din cartea supergroasa numai buna de tinut drept „picior” la fotoliu se poate citi cu nenumarati ochi, altii la fiecare varsta. Si fiecare ciob de informatie arunca alta lumina asupra operei lui, incat nu mai stiu ce e oglinda si ce e geam curat si gandul ma poarta numai la invatatii ai mari de la Oxford si Stanford care-si dedica cariera (sper ca nu si viata!) studierii unei parti a operei lui Billy: sonetele 1 la 17 o viata intreaga! Doctorat, conferinte, scrieri si rescrieri numai pe 17 sonete dintr-o opera – e drept – destul de mare si diversa.

De fiecare data cand invat, am acest defect si numai acum realizez, incerc sa epuizez fiecare tema de parc-as fi invatatul care si-a dedicat ultimii 40 de ani studiului conceptului de „marriage of true minds” in opera lui Shakespeare. Pierduta in fair youth si dark lady, cu greu mai ies sa ma arunc in Richard III, Hamlet si Romeo & Juliet. Fiecare e o lume in sine. Fiecare isi merita propriul invatat care nu mai iasa de acolo vreme de 40 de ani. Dar eu sunt una singura. Una care trebuie sa treaca de Shakespeare si sa galopeze si prin Neoclasicism, epoca Victoriana si – oroare – modernism si postmodernism. Oroare pentru ca aici totul se naruie in haos, inclusiv entuziasmul meu.

Nu, de morfo si sintaxa nici nu poate fi vorba. Ah, de ce n-am zece vieti, vorba poetului.

Si daca le-as avea, parca vad ca nu le-as dedica morfosintaxei. Nici lui Sexpir, for that matter.

Insa uneori, cand am de invatat la orice, innebunesc temporar realizand imensitatea cunoasterii. Dar ce folos are un om daca castiga lumea si isi pierde sufletul?

Sa luam din „oceanul cunoasterii” ceea ce ne e bun la un moment dat. Calitatea sta in conexiuni chiar mai mult decat in cunostinte. Si, daca ne tine vreodata sa si adaugam o picatura in ocean, e mai mult decat minunat. De fapt e cam tot ce putem face, „batrani dascali” cu barba alba de la Oxford, sau profe de engleza din Bucuresti.

Insight: A Renaissance reader would not have visualised wire as an industrial object.

Billy, in sonetul 130: If hairs be wires, black wires grow on her head.

Ce vedeti cand cititi versul asta? Eu vad un par ca o sarma de frecat cratitile, fiindca mi-e greu sa rup „wires” de sensul lui industrial si sa ma gandesc la el, de pilda, ca bijuterie. My point: ca sa poti citi ca un Renaissance reader, trebuie intai sa citesti ce trebuie sa uiti din ce stii acum.

Ahh, pentru mine examenele sunt o tortura, fiindca eu niciodata nu termin de invatat! 

Alte timpuri, maica

Aseara am fost la majoratul unei eleve – o petrecere foarte reusita, la un restaurant din Corbeanca. Bat Ilfovul de nord de la o vreme, mai abitir ca mama acum doojde ani: Vladiceasca, Ciofliceni, Ghermanesti, Snagov, Tunari, Balotesti, Saftica, Corbeanca aproape zilnic intr-o saptamana si-am inceput sa stiu drumurile si comunele si sa nu ma mai mir nici de soselele rablagite pe care se inalta case mandre ca-n Vest, nici de combinatia etern si fascinant romaneasca dintre vile de lux cu gard de beton si casute de chirpici, cu cires in curte si gardut de lemn, incat te simti „la tara-n Romania” si „la tara-n Germania” simultan. Si zic Germania pentru ca acolo am avut eu ocazia sa vad zone rurale extrem de ingrijite si curate, dar poate fi orice tara din vest. Vestul si Estul coexista pasnic in Nordul prin care uneori mai rasar cioturi din Codrii Vlasiei.

Dar vorbeam de majorat. Sarbatorita si-a facut datoria de gazda foarte bine, muzica a fost excelenta (tot Depeche si Abba si Gipsy Kings au animat petrecerea, mai mult decat ritmurile house), mancarea deosebita si atmosfera foarte placuta. Hrant a reusit sa fie sufletul petrecerii si sa nu stea o clipa jos, Ana – sarbatorita – a aparut dupa miezul noptii cu o rochita de Scufita Rosie care o prindea de minune, iar parintii ei au dansat si s-au simtit bine alaturi de invitati.

Si mi-am adus aminte de majoratul meu, fireste. A trecut un secol de-atunci (eram inca in secolul 20 cand sarbatoream eu sweet 18 si visam cai verzi pe pereti), dar nu uit anul ala in care petrecerile de bloc s-au tinut lant si de la singurul majorat „la local” la care-am fost invitata ne-au alungat ca pe niste caini la ora 1 noaptea, de-am batut Bucurestiul pe jos ore-n sir pe un ger de crapau pietrele si ne-am ascuns la mine acasa in bucatarie, pentru ca nici macar o camera a mea nu aveam pe vremea aia… Ugh, ce majorate penibile am mai avut si noi :))

Eu cu casa mea la curte plina de parinti nedoritori de petreceri si o bunica bolnava de nervi ma resemnasem ca voi implini cei 18 ani magici fara nici un fel de sarbatoare… oricum zilele de nastere la noi in familie nu prea contau si petreceri acasa n-am avut voie niciodata. Noroc cu draga mea colega si prietena Georgiana, care mi-a pus la dispozitie (cu voia parintilor, pe care-i vazusem adesea si cu care ma intelegeam foarte bine) apartamentul lor din Salajan, unde-am petrecut cei 18 ani alaturi de colegi si prieteni.

Ieri o admiram pe Ana cat e de frumoasa si de independenta la 18 ani si nu puteam sa n-o compar cu mine, cu noi, pentru ca si colegii mei de generatie erau la fel de mototoli la vremea aia si ma gandeam cum s-au schimbat totusi parintii fata de acum 15 ani si ce bine e ca s-a intamplat asa.

Regret foarte mult (la limita plansului de mila de mult!) ca n-am avut niste parinti care sa ma sustina in viata, ca a trebuit sa fac totul pentru a ma reabilita in ochii lor, in loc sa pornesc de la un capital de incredere pe care sa-l sporesc. Increderea pe care o am azi in mine mi-a luat multi ani s-o construiesc si chiar si acum am momente cand ii simt critici, simt ca se indoiesc si ma doare lucrul asta. Ca sa nu mai vorbim de ideea ca in ochii lor sunt si raman vesnic copil – poate doar casatoria sa le schimbe ideile, macar atunci voi fi „la casa mea”, mai trec si eu un nivel la jocul asta de-a viata. Ii judec, insa sunt constienta si de dragostea lor si de dedicarea lor fata de familie si de propriul lor nivel scazut de incredere in sine… De mine depinde sa repar lucrurile pentru copiii mei si au dreptate cei care spun ca iti retraiesti propiile dureri la diferite varste ale copilului… eu aseara am devenit constienta de o suferinta foarte mare traita la 18 ani, cand am avut parte de un majorat de forma, urmat de o accentuare dureroasa a dependentei fata de mama si tata, carora le era frica sa ma lase sa cresc. Mult mi-a luat sa-mi stabilesc propriile limite, dar si mai mult mi-a luat sa inteleg ca exista limite si sunt bune, chiar daca impunerea lor doare enorm.

Povesti nemuritoare intamplate such a long time ago… de fapt sper sa fie pieritoare, nu nemuritoare si sa ajung intr-un final pe care-l astept demult sa plec. Nu sa ma plec. :)

Multumim, Ana, pentru invitatie, atmosfera si darul neasteptat pe care mi l-ai facut: momentul de auto-descoperire in care-am mai crescut cu un cot in proprii mei ochi! Sa ai parte de rezultatele dorite la Bac si mult succes in continuare! La multi ani!

Badminton in IOR

M-a prins dorul de natura, de iarba verde si de joaca! Pisique is back si ma poate duce (desi nu e complet reparata, fiindca tot se aprinde lampa aia a lui Aladdin pe bord… o fi senzorul, o fi pompa de ulei, cine le mai stie?), asa ca ieri am profitat c-aveam in portbagaj paturica rosie de la picnic si-am fugit in IOR cu Madalina, sa jucam un badminton si sa citim pe patura. Dar ne-am ratacit (!!) si-am ajuns la AuChan, ceea ce a fost chiar mai bine, fiindca ne-am luat sucuri si fructe.

IOR in acest moment e unul dintre cele mai frumoase parcuri din Bucuresti. Mi-l amintesc salbatic si urat din copilaria mea, mai mult ciment decat iarba, cu niste tevi ruginite si un lac murdar. Acum este o gradina uriasa, plin de fantani arteziene, pomi si flori, cu un chiosc in care sambata si duminica canta o fanfara, cu alei umbroase si terase deloc scumpe si foarte placute. Si e plin de copii! Cred ca e parcul cu cea mai mare densitate de copii din Bucuresti ;-)

Paturica pe iarba, ne-am scos cartile (eu citeam „A Wrinkle in Time”, Mada citea „Agonie si extaz”), dar foarte curand m-a furat peisajul si-am inceput sa visez, cu ochii atintiti spre cer, printre crengile copacilor. Alaturi era o terasa si ne venea un zumzet de glasuri, din foisor canta fanfara (la kalinka maia era sa sarim de pe patura si sa incingem un dans!), pe banca discutau domol doua doamne in varsta. Cea mai in varsta i-a spus celeilalte, cand sa plece:

– Daca nu va suparati, am sa ma sprijin de dumneavoastra pana invat din nou sa merg…

Paturica era calda, in iarba cresteau papadii si uneori la picioarele noastre se oprea amusinand cate un caine.

Apoi am jucat badminton (palete cumparaseram de la AuChan – de data asta paletele au fost bune, dar fluturasul nu zbura bine), ne-am imprietenit cu un baietel pe nume Francesco, care ne tinea scorul si-am fi putut sta acolo pana noaptea, daca fanfara, dupa o mica pauza, n-ar fi inceput iarasi sa cante si noi sa simtim ca ne gadila talpile. Asa ca ne-am dus la fanfara!

In partea a doua am nimerit si o sole mio, dar si nitel flamenco, si YMCA si alte piese cunoscute. Era plin de copii si parinti care dansau – mi-a placut foarte mult atmosfera.

Apoi ne-am intalnit cu Meli, Lisa si Buni, cu care am jucat badminton si coarda. Am intins patura sa stau cu Lisa, pana cand mama ei juca o partida de badminton cu Madalina. Lisa sedea langa mine cu fata in palme si ofta:

– Oae cand o sa temine mami cu – cum o cheama? Cataina?

– Madalina.

– … cu Madaina, ca sa joace si cu mine beminton?

Si mai tarziu, cand mami o striga sa joace:

– Nu ma duc sa joc, pentu ca nu sunt piceputa.

Nici eu nu eram deloc priceputa la 6-le buclucas cu coarda, drept care nu m-am lasat pana cand n-am „inteles” miscarea si-am reusit s-o reproduc. Pur si simplu toata lumea reusea s-o faca doar uitandu-se la cineva care-o stia: uite-asa, pac, pac, pac. Eu eram antitalent :)) Pana nu mi s-a explicat in termenii cei mai teoretici, cu miscari de inot, icsuri in aer si semntul infinitului, dar mai ales pana cand n-am aflat amanuntul esential ca mana se intoarce intre o miscare si alta, nu am reusit. Mare lipsa la capitolul inteligenta bodily-kinaesthetic sa trebuiasca sa mi se povesteasca o miscare si s-o inteleg constient, in loc s-o preia direct inteligenta aceea a corpului!

Seara s-a incheiat la Green Tea, cu un Turkish Apple Tea dulceag si aromat, servit in curte, la o masa cu lampita, la lumina careia am citit si ultimele pagini din „A Wrinkle in Time”.

Azi mergem la muzeul de arta si, daca ne permite ploaia, la concertul de Ziua Europei din fata Operei Romane.

la vida es sueño

como djio aquel genio, fireste

Azi a fost ca un vis. Am strans lucrari ca prin vis, am dat lucrari ca prin vis, am capsat, semnat, completat formulare ca prin vis, am visat written tasks si rationale times 16, am visat 9 eseuri la tok si le-am si citit, printat, capsat, indosariat, xeroxat, cantarit si bagat in plic. In plicul care va ajunge la Abu Dabi. 313 grame de materie cenusie. Prima mea generatie de ToK essays.

Cu cata emotie am facut cursul la Atena! Sau poate ar trebui sa incep cu inceputul: intr-o zi m-am dus la un interviu, iar acolo mi s-a pus in fata o carte. Era un manual verde, l-am frunzarit si am cascat ochii mari. Zicea acolo despre simturi, emotii, ratiune, limbaj ca moduri de a ne raporta la lume, ca porti spre cunoastere. Mai zicea si ca limita cunoasterii noastre e limita nu doar interioara, subiectiva, a propriei noastre minti, ci si cea exterioara, a instrumentelor care ne faciliteaza accesul la cunoastere. Ca poate nu lumea e in ceatza, ci ochelarii mei s-au aburit si nu mi-am dat seama. Ca exista cunoastere independent de ceea ce pompos numim „filtrul gandirii”; ca arta e in primul rand emotie, dar totusi si ceea ce nu-mi place mie e arta… pentru ca nu sunt eu in centru, sau depinde despre al cui centru vorbim?

Eram fascinata, uitasem de interviu, citeam pe carte si mi se parea incredibil ca exista asa o materie la scoala, ca aceste discutii (Andrei Gheorghe le numea „cranieri” si mi se pare bun cuvantul) se pot purta la o ora de curs, ca exista o autoritate care nu considera o pierdere de vreme reflectia asupra propriei persoane si, in final, asupra propriei evolutii. Colegii de la birou mi-au pus ulterior la punct entuziasmul spunandu-mi ca asa faceau si ei in liceu la filosofie, o materie care noua ni s-a predat de la catedra si din care in clasa a 12-a nu am inteles mare lucru. Ce puteai intelege dintr-o cronologie de nume si idei, nume si idei? Dar ToK este si trebuie sa fie altceva!

Fascinata am ramas de cartea verde si dupa ce am acceptat postul si-am plecat la Atena la cursul ce avea sa-mi deschida mintea spre receptionarea perspectivelor cu totul noi cuprinse in ea. „Theory of knowledge” se numea cursul, pe scurt „tok” sau „ti-oh-kei” si urma a se  finaliza cu un eseu scris pe o tema la alegere dintr-o lista de  zece si cu o prezentare orala avand ca subiect o asa-zisa grey area, sau problema de cunoastere. Elevii mei anul asta au vorbit despre celulele stem, pandemia H1N1, increderea in ONG-uri, automutilarea impusa copiilor in anumite culturi si alte subiecte despre care se pot spune multe lucruri atunci cand te apropii de ele cu curiozitate si cu mintea deschisa de IB-ist internationalist, holistic si principled/ balanced/ caring – dar si risk-taker dornic de cunoastere.

La eseu au predominat raspunsurile la intrebarea 7, dar am avut si 9, 10, 4 si 1. Dealtfel cred ca 7 va fi un hit al verii 2010 in materie de tok essay si probabil cenusareasa listei este numarul 6 cel abstract. Sunt curioasa sa citesc raportul si sper la note mari pentru toti elevii mei! BRAVO TUTUROR!

P.S. De la Atena m-am intors naucita in 2008. Morti erau Calinescu, Manolescu si toate figurile de autoritate masculine, dead white males, sau feminine care-mi chinuisera viata de liceeanca rebela. In Tok totul trece prin filtrul gandirii tale si ce libertate iti da acest lucru! Si ce enorma, enorma responsabilitate… Pentru ca numai atunci cand cunoasterea ta e foarte vasta te poti aseza in centrul ei, ca teoreticianul despre care vorbeam azi cu Doru si Irina, si inchide ochii si gandi pentru ca din gandurile tale sa se nasca viitorul ca un izvor de lumina. ToK ma invata in fiecare zi sa fiu sincera cu mine. E nevoie de mult curaj pentru asta. Dar rezultatul e pozitiv, cum am zis: beng! si murdaria dispare :)

Azi la scoala am dormit si-am visat o lume frumoasa, unde oamenii zboara in inaltul cerului, scriu dumnezeieste de frumos si-si indeplinesc visele. Acum intelegeti?

Conspecte din Adrian Nuta

Citesc anumite carti cu creionul in mana („Calaul dragostei” de Irvin D.Yalom e acum la rand), iar blogul lui Adrian Nuta nu l-am putut parcurge decat cu degetul pe copy si paste, pentru a-mi pune deoparte citatele „de rumegat” mai tarziu.

Iata-le aici, sunt scoase din context dar foarte clare prin ele insele si fiecare vorbeste despre situatii si persoane cu care ne intalnim in viata si pe care Adrian Nuta le prezinta intr-o lumina diferita:

Se manifesta o parte a mintii tale ramase in simbioza infantila atunci cand nu diferentiezi intre perceptiile tale si ale altuia apropiat, cand confunzi nevoile tale cu ale lui/ei, cand ceea ce simti crezi ca simte si celalalt. Si nu doar atat. Nu stii ca aceste lucruri se intampla. Deoarece nu au depasit stadiul de maxim un an aceste fragmente ale mintii nu sunt luminate de constiinta. Cineva din afara iti poate spune asta insa daca o face te-ai putea supara foarte tare (iar faptul ca refuzi sa examinezi rational situatia e cea mai buna dovada; bebelusul nu este capabil de gandire rationala). Cel care vorbeste e foarte sigur de ceea ce spune si asta il face un interlocutor dificil. Nu poti ajunge la cineva pentru care nu exista „Tu” (asa cum este bebelusul inainte de 6 luni). N-ai avut niciodata impresia aceasta? N-ai simtit ca cel din fata ta, mai ales daca incearca sa-ti demonstreze ceva, e cumva „transportat” si orice apel la claritate sau consistenta este respins cu iritare?

*

Dezvoltarea mintii este o aventura intortocheata in care unii inca nu au plecat. Pe Pamant sunt mai multi copii decat ne spun statisticile.

*

Victimele nu vor sa creasca. Ele contin un copil speriat si furios, care inca mai asteapta sa fie iubit. Iar ceea ce victimele nu inteleg este ca nimeni nu mai are o obligatie fata de acest copil. Adesea, in terapie, acesta este punctul de inflexiune, un moment aproape miraculos in care clientul realizeaza responsabilitatea ce ii revine. Realizeaza ca singura persoana care poate avea grija de acest copil pe care il contine este el. Rolul meu nu este doar sa cred in resursele lui si sa-i transmit asta. Este si acela de a-i infirma credinta intr-un salvator.

*

ajutorul oferit fara a fi cerut este , in esenta, purtatorul unor mesaje de tipul: Esti incapabil…Esti incompetent..Esti slab…Nu te poti descurca. Aceste mesaje sunt insultatoare. Ele trezesc imediat o reactie energica de aparare a granitelor.

*

Salvatorii sunt usor de recunoscut: cand le pui limite, refuzand ajutorul pe care nu l-ai cerut, se supara, se deprima sau devin confuzi. Nu exista insa alta cale. Ajutorul care nu a fost cerut este insultator si trebuie respins. Nimeni nu creste daca nu este lasat sa-si exercite puterea. Nimeni nu creste din experienta altuia. Merg pana acolo incat spun ca chiar si copiii,cu exceptia situatiilor care sunt potential periculoase, trebuie lasati sa se confrunte cu provocarile vietii pentru a-si descoperi singuri resursele.

*

Lasa turnul sa cada! Deoarece atunci cand cuburile se prabusesc, puterea de a suporta realitatea se consolideaza.

**

Credinta si actiunile riscante (complet inutile din alt punct de vedere) sunt in serviciul controlului anxietatii. Asa ca, data viitoare cand prietenul tau apasa excesiv pedala de acceleratie, strange-ti centura si suporta. Este felul lui de a spune ca se teme. Cand va reusi sa spuna acelasi lucru in cuvinte veti avea o calatorie mai lina.

*
Semnul extinderii constiintei este trairea recunostintei. Evident, credinta ca e suficient sa fii (fara sa faci ceva anume) pentru a primi ceva de valoare are o nota vadit infantila. Copilul nu trebuie sa faca ceva anume pentru a primi de mancare. Este responsabilitatea parintelui sa-i ofere hrana fara a-i cere ceva in schimb. Parti din mintile unor oameni nu reusesc sa depaseasca acest nivel. De aceea nu pot fi recunoscatori. Continua sa fie copii (nu si din alte puncte de vedere). Li se pare normal sa primeasca fara a oferi ceva in schimb si chiar sufera daca asteptarile infantile le sunt inselate. Nu au capacitatea de a iesi din ei insisi pentru a-si evalua comportamentul. E firesc. Asa este mintea unui copil. Nu se poate decentra. Nu poate imprumuta perspectiva altuia.
*
Este contactul cu esenta lui constienta. Recunostinta exprimata este semnul acestei esenta trezite la viata. Este inceputul unei lumi noi, in totalitate invizibila.
*
Ce invata un copil dintr-o astfel de interactiune? Ca „teritoriul lui corporal” nu este suficient de important pentru a fi respectat si ca dragostea poate fi impusa cu forta. El creste si devine un adult care intra in relatii apropiate in baza aceluiasi model disfunctional sau se apara de el, retroactiv, refuzand intimitatea dupa care tanjeste in secret.
*
Oamenii invata usor  daca nu se tem. Mintea umana infloreste daca nu este amenintata si daca poate urmari ceea ce o atrage. Profesorii care stiu sa indeparteze frica si sa creeze conditii pentru descoperiri si revelatii cognitive (echivalentul insight-urilor din terapie) se apropie de lumea pe care eu o visez. Terapiile de calitate demonstreaza limpede ca oamenii se vindeca, se schimba si se dezvolta in conditii de siguranta.
*
Libertatea este abaterea creatoare de la program. Asa incepe o noua etapa a jocului realitatii. Etapa creatiei.
*
Este esential sa putem atribui altor oameni ganduri diferite de ale noastre dupa cum este crucial sa admitem ca asa cum un altul (Sally) poate avea o credinta gresita, in baza careia sa actioneze, tot asa noi putem fi cei care gresim in opiniile noastre. Totusi, daca mintea continua sa se dezvolte, putem reflecta la propria noastra gandire (metacognitie=gandire despre gandire). De asemenea, ne putem testa in realitate ideile (testul realitatii) Copilul (si adultul imatur cognitiv) nu poate face asta. Prins in viziunea lui egocentrica, crede ca are dreptate si nu renunta la ea deoarece inca nu poate sa faca asta. Daca as fi stiut aceste lucruri mai din timp as fi economisit cantitati uimitoare de energie renuntand la a-i mai convinge pe unii oameni de evidente pe care nu ei nu le puteau intelege iar eu credeam ca nu vor sa le inteleaga.

Mai departe, cititi blogul si, mai ales, discutiile din comentarii. Mai puteti citi si cartile lui Nuta, sau asculta audiobookul despre experienta indragostirii.

Multumesc, Adrian Nuta (si Meli, prin intermediul careia am aflat de el si Andreea, care mi-a dat linkul la blog).

Pisique stie sa ma duca

De cateva ore bune stau si citesc „Viata prin balonul roz” si ma indragostesc de Sasha si de parintii lui, de Brazilia si de ocean. E si un fel de escapism, pentru ca am lucrari de corectat si ganduri de gandit, dar si un vis la care visez acum obsesiv: sa plec, sa plec, sa plec.

Da, e minunat sa imparti zambete in Bucur Obor si sa faci random acts of kindness in Bucuresti. Dar Katie aici nu s-ar putea intampla, pentru ca nu mai stim sa ne jucam si ne luam prea in serios. Este deja greu ca niste mici omuleti care „repara” crapaturile din pavaj sa nu ni se para ridicoli. Si sa nu mai vorbim de crapaturi in sine: acum sunt mult prea mari pentru ca mini-Matty si mini-Katie sa le mai poata impinge marginile la loc.

Sigur ca viitorul va fi minunat si copiii copiilor nostri etc. etc. Dar eu, aici, acum – nu. Si pentru mine traiesc, in primul rand :)

Pisique stie sa ma duca oriunde. Azi m-a dus la Magurele, la olimpiada [si am revazut-o pe dna Mihaela Negrea, doamna profesoara de engleza MINUNATA pe care am cunoscut-o tot la Magurele, anul trecut :) Trebuie sa marturisesc ca speram mult s-o revad!]. Pentru ca m-am trezit tarziu, a trebuit sa facem un mic maraton: fara cafea, mic-dejun sau macar o gura de apa, direct la volan si p-aci ti-e drumul. Noroc ca drumul era cunoscut… de ieri, cand am mers in recunoastere.

Pisique stie sa ma duca. Si eu stiu s-o duc pe ea la revizie, saptamana viitoare. Si sa-i platesc impozitele, ca un proprietar responsabil ce ma aflu.

Pisique e primul lucru „al meu” care vine cu responsabilitati asociate si, prin asta, ma face sa simt bine.

Si cred ca, atunci cand va veni momentul, Pisique va sti sa ma duca in Elvetia :)

New Year’s Resolutions

In 2010…as vrea sa-l intalnesc pe Printz. Calul alb il dau eu :))

Si mai vreau:

1. sa plec din Romania
2. sa scriu o carte
3. sa invat limba germana
4. sa-mi vad elevii de-a 12-a studenti unde vor ei!
5. sa-mi las parul lung si sa chiar creasca :)
6. sa ascult mai mult si sa vorbesc mai putin
7. sa port fuste
8. sa tin regimul lui Vlad pana la rezultatele lui Vlad
9. sa ma vindec de alergie

asa sa stiti.

Maine incepe scoala si imi doresc succes si-un an usor, desi e foarte greu :) Dar vom trece cu brio de toate incercarile, pentru ca suntem optimisti si eficienti.

Iata poza care mi-a inveselit ziua de azi (azi am avut ‘pana de creier’, deci nici sa citesc n-am putut, doar sa ma uit la poze):

Geografia lui 2010

Le moment est venu, dit le Morse, de parler de nombre de choses: de souliers, de bateaux, de cire à cacheter, de choux et puis aussi de rois. (Alice au Pays des Merveilles)

Aproape dos-mil-diez, dar inca nu. Mai trebuie sa plecam de acasa, ca sa vina Revelionul cu o ora intarziere si colorat in mii de beculete. Aproape sigur va fi ceva cu boldog, dar sa nu anticipam.

Pentru ca mai intai trebuie sa-l luam la bani marunti pe doomiinoo asta, cica cel mai bun an pentru Varsatori din ultimul deceniu [cuvintele conotate se vor vindeca vreodata de conotatie?].

La sfarsitul lui 2008 imi doream ca-n 2009 sa fiu „incredibil, iremediabil de fericita„. Daca recitesc acum la intamplare postari din 2009, ar putea sa mi se para ca am fost chiar depresiva de-a binelea :))) Raceala m-a enervat, vacanta m-a deprimat, ma chinuie fantasma plecarii vs. legaturile care mi se pare ca ma tin in loc si cate si mai cate. Dar jur pe rosu, ca atunci cand eram mica si duceam automat mana la cravata, ca niciodata, never ever in toata viata mea de varsatoare de 30 de ani n-am fost mai iremediabil fericita! I know it’s here to stay, que el sol no es pon sense tornada (ca soarele nu apune fara sa se intoarca inapoi) si de fapt asta e marele castig din 2009.

Nici in 2009 n-am schimbat lumea. N-am scris o carte, n-am facut un copil, n-am sadit copaci si n-am construit nici o casa. Mi-am vazut de scoala mea, de copii, de ore, de vacante, de ToK si de citit. Doar ca in timpul asta ceva s-a intamplat si masa amorfa gata sa se agate de orice persoana/obiect cu aparenta solida care eram s-a inchegat. Este uimitor, cand ma uit in urma. E si greu de explicat despre ce vorbesc si daca va vine mai usor sa clasificati asta la „psycho bs” by all means do it, pentru ca asa as fi facut si eu pre-Francoise Dolto si Suzanne Robert-Ouvray. Cu siguranta daca ai fost intotdeauna centrat pe tine, master of the house, e greu sa intelegi cum umbla unii prin lume amorfi si imprastiati, cautandu-si permanent o forma in care sa incapa, un punct fix in jurul caruia sa se structureze, un vas care sa-i poata contine. Fara sa stie, in tot acest timp, ca singura lor durere provine din faptul ca au picat cumva in afara vasului propriu, pe care din motive de mizerie, infestare cu paraziti sau pur si simplu orbire le e cu neputinta sa-l vada si de o suta de ori mai greu sa-l ia in stapanire. I’m not making any sense, am I? Si totusi.

Bun. Deci s-a tesut o structura, a aparut o schema, un desen in 2d care intr-o zi s-a inaltat ca un turn de castel si de atunci nimic nu mai e la fel; totul a capatat consistenta si adancime. Oamenii de la televizor au devenit de carne si oase.

Imi dau seama abia acum in ce masura mi-au lipsit copiii si scoala cand eram la Ipsos. Ciprian presupunea ca e o senzatie de putere sa fii la catedra. M-am gandit la asta, dar nu e. E o raspundere si o bucurie. E unul dintre cele mai “meaningful” joburi pe care le cunosc – si unul dintre cele mai concrete. Lucrezi cu minti si cu suflete. De unele esti mandru, altele te scot din sarite; in unele te regasesti mai mult decat ai vrea, iar pe altii, cu toata bunavointa, nu reusesti si pace sa-i intelegi!

Am rasfoit bloguri azi si, citind un post al unei copile, mi-am dat seama ca n-am scris niciodata despre o chestie la care ma gandesc destul de des: ca ma bucur ca “m-am facut mare”! Nu doar pentru ca pot sa conduc, sa beau legal [iata o problema pe care nu mi-am pus-o niciodata! cand am intrat prima oara intr-un bar depasisem deja 18 ani, daca nu chiar 20] si sa plec din tara fara acordul parintilor. De fapt, ca sa zic asa, sunt mare de atata vreme, incat am uitat cum e sa fii minor. Stiu ca cel mai naspa era pe la 14 ani, cand toti te considerau copil si tie ti se parea ca-s idioti. Haios a fost la 17, cand doamna de la British Council m-a intrebat daca am peste 14 ani, ca sa-mi faca abonament. Nu-mi amintesc sa fi avut probleme deosebite, gen sa nu ma lase sa cumpar in magazine etc. La 14 ani imi doream sa am 16. La 18, tot 16 mi-as fi dorit sa am. La 19 voiam sa am 20, pentru ca 19 mi se parea o cifra odioasa (asa cum mi-au parut mai tarziu 25 si 29). Story of my life: fugi prin timp; nu cumva sa-ti gasesti locul

Partea cea mai buna cand esti mare e ca poti sa alegi cine vrei sa fii: copilul, adultul sau parintele, ca poti integra toate aceste instante – proces numit de obicei „maturizare”.

In 2009 m-am maturizat.

Si am terminat de tradus Josep Pla, am predat, s-a publicat, n-am primit nici un leu
am fost la Madrid, Paris, Vama, Sibiu, Transfagarasan, Vidraru, Zurich, Buchs, Sighi, Ruse, Giurgiu
am citit
am fost la Optimism 2009
am castigat abonament la Cicloteque la Noaptea Institutelor Culturale
am inceput sa conduc, multumita Liviei [MULTUMESC!] si a aparut imediat si masina, Pisique iubirea mea, fara de care nu stiu cum am stat atata vreme :xx
nu m-am dus la Depeche, fiindca n-au venit :(
am inceput sa-mi doresc cu ardoare o geanta de la Kipling
am descoperit The Amsterdams, gratie Cristianei
am mers enorm de mult la Buongiorno, Il Calcio, Verdi; m-am indopat cu chinezi, libanezi si italieni
am devenit oficial single pe fb, ca urmare a proceselor de inchegare descrise mai sus
am stat enorm de mult pe fb
am descoperit-o pe Katie!!

n-am fost cu Jose la NY

am devenit fana Mall, adica m-am lasat de rafturi si-am trecut la magazine :))

Si in acest an am fost fericita sa am alaturi prietenii „de-o viata”: pe Livia si Madalina, pe Josecin, pe frate-meu, parintii mei, pe Oana-Dog regasita si iubita, pe Vio-cel-mai-simpatic si Meli-cea-minunata, pe darling Mih si cuplurile mele preferate „AlexsiToapsa” si „MariussiIrina”, pe Anca_banca, Elena si Mada, pe Cristiana, Rodi, Octa si „caprele” de la scoala, „surorile mele”. Dar si online pe Balaurica-Pisica-Sirmaneza-Mea, Szimona-Getitz, Vio[ea], pe Inozza, pe Ciupercutza, pe Octavian, pe Sabina-Compozitoarea-cu-care-vreau-sa-ma-intalnesc-cat-de-curand, pe Gabitz, pe Jane, pe Thelma, pe draga mea RitaSophie, ca sa nu mai vorbesc de Sandra (real si virtual si atat de minunata ea!!), de Runbaby care si-a implinit numele si-a fugit in lume… Doamne, dar nici nu stiu de ce ma apuc sa fac lista de nume, pentru ca e limpede ca nu o termin niciodata si mereu cineva ramane pe dinafara si zice ca nu-l iubesc :P  Deci scurt si la „obect”: VA IUBESC. Si nu mai e nevoie sa va spun, zapacitilor de a 12-a DP, ca tocmai pentru ca va iubesc jur sa nu va mai zambesc pana in mai (=))))), sa va bag IB in cap prin toate metodele si sa fac tot ce-mi sta in putere ca sa va vad mari, studenti, fugiti, straini, ca sa nu ma mai recunoasteti dupa 6 luni, sa nu-mi ziceti sarumana pe strada peste 10 ani, ocupati fiind sa va traiti viata, dar stiind ca v-am fost alaturi cand ati avut nevoie si ca sunteti deja o parte din mine. Da, da, cu voi vorbesc, Irina, Jo, Stef, Hrant, BensiYnes, Ana, Miruna, Carlos!

Ce se intampla cu 2010? Vor fi tot 12 luni a cate 28-30-31 de zile, cu lunimartimiercurijoivineri si, separat, cu sambatasiduminicaadicauichend, vor fi examene IB si niste emotii nemaiincercate, vor fi vacante si ore, vor fi plecari la Dublin si cine mai stie unde (poate se lasa cu NY in vara, totusi?), vor fi carti noi de citit, prieteni noi de cunoscut, kilometri de condus si ITP pentru prima oara, va fi impozit la masina, vor fi declaratii de venit si – cu voia lui Dumnezeu – bani de la RAO pentru traducere, vor fi poate noi traduceri (as vrea sa traduc din engleza acum), va fi ziua mea si vor fi zilele voastre, va fi inca criza, vom merge la mall sa ne facem masaj la spinare cu 5 lei/10 minute (ca abia am descoperit fascinantele fotolii de masaj!!!) si deja pare ca am destule repere pentru acest 2010 care mi s-a aprins in cap cu litere de reclama luminoasa cand, in 2008, am semnat contractul de angajare la scoala. Anul primei generatii de absolventi IB (International Baccalaureate). Anul in care si eu voi primi note pentru munca din ultimii 2 ani :) As vrea sa am numai A si B!

Intre aceste repere – pioneze infipte in harta – ramane destul loc liber pentru minune! Sunt pregatita sa-mi schimb viata in chip minunat in 2010 :)

La anul si la multi ani!

Cartile lui doomiinoo

Nu mi-a iesit sa scriu in fiecare luna ce-am mai citit. Uneori mi se pare ca am citit destul, alteori ca n-am citit mai nimic si, oricum, nimic din ce conteaza.

De parca vin undeva prescrise cartile care conteaza si fix pe-alea trebuie sa le citesti.

Si in acest an Jose Saramago m-a refuzat. Lui Salman Rushdie i-am dat o sansa – si nu pentru ca a fost la Bucuresti – si citesc acum „Versetele satanice” cu mare placere!

In buna traditie initiata in 2008, iata mai jos ce-am citit anul asta, cu comentarii, stele numai unde am ramas WOW si grupata pe categorii, desi, fireste, le-am citit amestecate.

Beletristica

1. Catherine Ryan Hyde – Pay It Forward + vazut filmul
2. Alan Alda – Sa nu-ti impaiezi niciodata cainele si alte lucruri pe care le-am invatat in viata*****
3. Ada Demirgian – Povestile domnisoarei Firicel
4. Eric Emmanuel Schmitt – Oscar si Tanti Roz
5. Stela Ghetie – Salul
6. ~  Sabia lui Mihai
7. Yasushi Inoue – Dragostea si moartea si valurile
8. Tracy Chevalier – Doamna si licornul – buna de citit pe plaja :)
9. Tadeusz Dolega Mostowicz – Vraciul – un hit al verii 2009, recitita intr-o noapte!
   
10. Josep Pla – Strada Ingusta – in traducerea mea [neplatita inca de RAO :((]
11. ~ El carrer estret
12. ~ La calle estrecha
    
13. Josep Pla – Noapte de primavara
14. ~ Nocturn de primavera
    
15. Georges Simenon – Prietena doamnei Maigret
16. Stephen Fry – The Stars’ Tennis Balls
17. Nicole Krauss – Istoria iubirii – o revelatie
18. Margaret Peterson Haddix – Just Ella
19. ~  Among the Barons
20. ~ Among the Impostors,
21. ~ Among the Hidden
22. ~ Among the Free
23. ~ Escape from Memory
24. John Boyne – Baiatul cu pijamale in dungi + vazut filmul
25. Lucia Etxebarria – Beatriz si corpurile ceresti
26. Ina Ilie – Femeia care a uitat sa nasca
27. Marie Darieussecq – Bebelusul
28. Gaston Leroux – Secretul camerei galbene
29. Adela Greceanu – Mireasa cu sosete rosii
30. Ioana Nicolaie – O pasare pe sarma
31. François Bégaudeau – In clasa + vazut filmul
32. P.G. Wodehouse – The Code of the Woosters
33. Milan Kundera – Ignoranta
34. Constantin Chirita – Ciresarii – volumul 4, preferatul meu + vazut filmul
35. Cella Serghi – Mirona – colectia Adevarul, sau Jurnalul
36. Rodica Ojog Brasoveanu – cateva carti random cu Melania Lupu
37. Victor Hugo – Les Miserables – in franceza, pentru prima data complet
38. Nick Hornby – Slam – de la Jose, de Craciun
39. Christophe Dufosse – Sfarsitul orelor
40. Quim Monzo – Benzina
41. Eugen Ionesco – Cantareata cheala
42. Aurel Baranga – Teatru (Siciliana)
43. Jaume Cabre – Vocile lui Pamano
44. ~ – Senyoria [n-am terminat-o]
45. Marius Serra – Farsa [n-am terminat-o]
46. Margaret Atwood – Oryx and Crake – [n-am terminat-o]
47. Douglas Adams – Ghidul autostopistului galactic [n-am terminat-o]

SF

1. Orson Scott Card – Umbra marionetelor
2. ~  Umbra uriasului
3. ~  Amintirea pamantului
4. ~  Xenocid re-re-re-re-recitit
5. ~ Vorbitor in numele mortilor – re-re-re-re citit
   
6. Philip K. Dick – Timpul dezarticulat
7. ~  Viseaza androizii oi electrice?
8. Michael Crichton – Sfera + vazut filmul
9. ~  Prisonnier du temps/ Timeline [+ vazut filmul]

Non-fictiune (religie, stiinta, jurnal, eseu)

1. Edmond Constantinescu – Dumnezeu nu joaca zaruri
2. David Crystal – History of the English Language
3. Mircea Cartarescu – Jurnal II
4. Gabriel Liiceanu – Usa interzisa (re-re-re-citita before Paris)
5. ~  Scrisori pentru fiul meu
6. Oliver Sacks – Musicophilia
7. Vintila Mihailescu – Socio hai-hui prin Arhipelagul Romania
8. OUP – Learning and Teaching English (Cora Lindsay, Pat Knight)
9. Radu Pavel Gheo – Romanii e destepti
10. Milan Kundera – Testamente tradate
11. Oana Pellea – Jurnal
12. Dan Puric – Despre omul frumos, Cine suntem
13. Pedro Gronzalez Calero – Filosofia pentru bufoni
14. Kaye Thorne – Essential Creativity in the Classroom
15. Kate Spohrer – Teaching NLP in the classroom
16. Dr. Ben Lerner – One Minute Wellness
17. Rocks, gems and minerals – guide to types of rocks

Bibliografie scolara

1. Louis Sachar – Holes + vazut filmul
2. ~ Small steps
3. ~ Dogs don’t tell jokes
4. ~ There’s a boy in the girls’ bathroom
5. Katherine Paterson – Bridge to Terabithia + vazut filmul
6. ~ The Same Stuff as Stars
7. Sharon Creech – Absolutely normal chaos
8. ~  Walk two moons
9. Herman Melville – Moby Dick
10. ~ Billy Budd and other stories
11. Thomas Hardy – Tess of the D’Urbervilles + vazut filmul
12. Antoine de Saint Exupery – Micul Print
    

ToK

1. Luc Ferry – Invata sa traiesti. Tratat de filozofie pentru tanara generatie.
2. Daniel C. Dennet – Tipuri mentale
3. Roger Pol-Droit – Filosofia pe intelesul fiicei mele
4. Sue Bastian – Theory of Knowledge for the IB Diploma
5. Richard van de Lagemaat – Theory of Knowledge

Psihologie, psihanaliza

1. Françoise Dolto – Psychanalise et pediatrie
2. ~ Enfances
3. ~ Autoportrait d’une psychanalyste
4. ~ Paroles aux adolescents ou le complexe du homard
5. ~ Le cas Dominique
6. ~ Imaginea inconstienta a corpului,
7. ~ Cand apare copilul
8. ~ Cum sa le vorbim copiilor
9. Adrian Nuta – Infinitul mic, iubindu-l pe cel mare
10. ~ Consilierea psihologica
11. Suzanne B. Robert Ouvray – Copil abuzat, copil meduzat
12. Gloria Steinem – Revolutia interioara
13. Alice Miller – Revolta trupului

Dezvoltare personala

1. Francois Lelord – Cum sa te iubesti pe tine
2. Haim G. Ginott – Intre parinte si copil
3. Gary Chapman – Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor
4. Marshal B. Rosenberg – Comunicarea nonviolenta
5. Connirae & Steve Andreas – Inima mintii
6. Michiela Poenaru – Eu te-am facut, eu te omor
7. Robert K. Cooper – Nu-ti sta in cale
8. David P. Celani – Plecarea de acasa
9. Osho – Cartea despre femei
10. Jacques Salome – O viata pentru a vorbi despre noi insine
11. ~ Mami, tati, ma auziti
12. ~ Curajul de a fi tu insuti
13. ~ Ce-ar fi daca ne-am inventa propria viata
14. Maurice J. Elias et. al. – Stimularea inteligentei emotionale a adolescentilor
15. Valeriu Popescu – Sfaturi pentru un om de lume
16. Emanuelle Daviet – Tu si banii
17. Thomas d’Ansembourg – Fii tu insuti
18. Dr. Stephen Briers – Ingeri adolescenti
19. Mark Forster – Do it tomorrow & other secrets of time management
20. Tom Hodgkinson – Cum am ales libertatea

Hmmmm… balarii?

1. Ute Erhardt – Fetele bune ajung in rai, fetele rele ajung unde vor
2. Jodi Picoult – Handle with care
3. ~ Tenth circle
4. Lise Bourbeau – Asculta-ti corpul
5. Tim Harford – Logic of life
6. Povesti Zen
7. Satisfactia – arta de a gasi adevarata implinire

In total vreo suta si ceva de carti. Putin, in 365 de zile. Dar mai sunt 5 zile :)) De vacanta!

Acum ca ma uit pe lista de mai sus (se vede, da, ca ador sa fac liste?? ), bag sama ca nimic n-am citit in spaniola anul asta. In catalana foarte putin, in engleza normal (era o vreme cand nu citeam deloc, totusi), iar revelatia anului a fost sa-mi dau seama ca pot sa citesc in franceza!

Pentru 2010 urmeaza Rushdie, Orhan Pamuk, Herta Muller, Le Clezio, Philip K. Dick (ii mai dau o sansa), Francoise Dolto (cartea noua, care a aparut la editura 3), Roald Dahl, Chesterton, Stephen Fry, Saramago, Gabriel Garcia Marquez si ce mai apare.

Astept idei, recomandari, ce-ati mai citit voi, ce ati vrea sa cititi in 2010?

P.S. Vorbind de carti, tocmai am descoperit o insemnare despre „Strada Ingusta” care ma umple de fericire! Un cadou de Craciun neasteptat :)

Home, sweet home

Acest post se dedica Melaniei

Chuis née à Bucarest. Cu mici vacante in Germania, am crescut in Bucuresti. Locuiesc in aceeasi casa de 30 de ani. In aceeasi curte, cu acelasi pavaj, cu [aproape] aceiasi vecini.

Pe la 18 ani mi-am pus serios problema sa ma mut de acasa, mai ales ca aveam exemplul unei cunostinte din Germania care-si daduse efectiv fata afara din casa la 18 ani. La modul ca i-a inchiriat o garsoniera, a strans de la tot neamul mobila, oale, cratiti, cuverturi si perdele si i-a amenajat-o si i-a zis: mami, asta e cadoul tau de 18 ani. enjoy your freedom si sa stii ca tot neamul te sustine ;) Aveam 17 ani cand s-a intamplat asta; mi s-a parut genial si mi-am dorit fierbinte (a cata oara?) sa ma fi nascut in oricare alta familie decat a mea! Sau macar sa aflu ca sunt adoptata si am o a doua familie, mai putin sufocanta!! [ma incearca sentimente contradictorii de tradare si de usurare sa scriu asta…]

Dar nu. Ma nascusem in familia Anghelina, unde neamurile locuiau impreuna pana la adanci batraneti; unde mamaie vanduse casa de la tara ca sa se mute la Bucuresti cu fiu-sau, incapabila sa-l lase sa-si traiasca propria viata. Ma nascusem dintr-o mama care zicea „unde sa te duci? macar du-te undeva cu bursa, sa nu mai aiba tata ce zice” si un tata care zicea „nu pleci nicaieri! iti fac intrare separata si ai casa ta. ce daca mai stam si noi? daca nu vrei, nici nu ne vezi. da’ de ce sa nu vrei? nu suntem familia ta?”. Un tata care s-a opus oricarei tentative de independenta din partea mea; ajunsesem de nu ma lasa sa merg nici la majorate, daca nu-i placeau lui invitatii :)) Acum mi se pare o prostie; atunci sufeream ingrozitor.

Visam sa plec undeva, oriunde, dar toate drumurile mi se inchideau. E drept ca uneori le lasam sa se inchida, fatalist, ‘n-a fost sa fie’. Un pattern in care functionez si acum, dar sa nu anticipam.

Stiam ca parintii mei venisera, fiecare, de departe ca sa ajunga la Bucuresti. Ca Bucuresti era acest oras nec plus ultra al patriei noastre. Mi-am format atunci credinta [aberanta] ca ar fi un regres sa ma intorc la Timisoara, sau la Craiova. Ca nu am unde pleca din Bucuresti decat, maxim, in strainatate. Ca sa se mentina semnul + al migratiei.

La 19 ani am plecat, intr-adevar, cu bursa, dar numai o luna, la Barcelona. L-am cunoscut pe Jose, ne-am imprietenit, a venit la noi si si-a luat un interogatoriu si-o predica de la tata pe care nici 10 ani mai tarziu nu le-a uitat! In anul ala m-am mutat de acasa o luna, cu frate-meu, cu Jose, cu Madalina, Livia, Oana… toti intr-o casa. La 21 de ani am luat prima bursa la Santiago si-am stat acolo o luna. M-am certat cu Madalina urat de tot si abia asteptam sa ma intorc acasa. Greseala a fost ca ne luasem o singura camera. In anii urmatori ne-am luat doua si a fost perfect.

La  23 de ani l-am cunoscut pe Txema, gratie caruia expresia „ma marit si plec in Spania” a devenit posibila. Imi placea sa provoc mutre stupefiate mironositelor de la biserica cu ea. Imi placea sa plec de acasa. Ma obisnuisem si cu ideea ca asta inseamna, na, sa ma marit cu Tx, sa facem copii si, in general, sa intepenim intr-o viata de familie stereotipa si infinita. If that’s what it takes, imi ziceam. Oricum lucrurile mergeau dupa plan: scoala, liceu, facultate, master, familie, copii. Foarte amuzant era altceva: si el statea cu parintii :)) Doar ca el avea 42 de ani si eu 23. Cam aiurea, dar nici asta nu m-a demoralizat. Parintii lui erau oameni in varsta, aveau nepoti… Mama lui ma mangaia ca pe un copil: „Doamne, hija, cat esti de tanara…” Eram intr-o bula, nu stiam de mine. Priveam in jur si ma gandeam: „oamenii astia o sa fie rude cu mine.” A fost un an in care am fost 100% pasiva si purtata de „valurile vietii”. Suta la suta. Singura chestie care ma cam durea era ca nu mai aveam voie sa-l vad pe Jose. Dar pana la urma ma obisnuisem si cu asta. Era ca o halucinatie.

Fara sa-mi dau seama, transmiteam semnale foarte clare ca NU vreau sa-mi petrec infinitul cu Txemita. Ne-am despartit.

Cinci ani mai tarziu se sfarsea si relatia cu Mihai. Acolo semnalele le daduse el, iar eu mi-am facut bagajele si-am plecat acasa.

Acasa, dupa cativa ani in care nu mai locuisem cu totul acolo, era ciudat. In primul rand, mama nu voia ca eu sa plang. E bizar instinctul asta pe care-l avem de a interzice oamenilor sa planga, chiar si cu cele mai dulci vorbe. „O sa fie bine, dar nu mai plange.” „Hai, nu plange, uite, ti se umfla ochii si la ce-ti foloseste?” „Nu mai plange, gandeste-te unde ai lasat banii aia. Ii gasim noi” „Ei, si daca plangi ce crezi ca rezolvi?” „Auzi, mai plangi mult? Deja ma enervezi.” „Nu faci nimic, doar stai acolo si plangi. Ce sa zic, mare rezolvare.” „Te scot la un suc, il bat eu pe ala care te-a suparat, dar NU MAI PLANGE!” „Hai, nu plange, o sa trecem noi si peste asta.” „Ma doare sufletul cand plangi.”

M-am apucat sa-mi caut o casa in care sa pot sa plang.

***

Mi-o doream in Pantelimon, pentru ca stiam cartierul ala prea bine. Imi doream 2 camere, pentru ca niciodata [de cand eram mica si mergeam in Titan la tanti Mimi si din facultate, cand mergeam in Iancului la Claudia] nu mi-au placut garsonierele. Nu pot sa incap intr-un spatiu asa de mic; nu suport ideea de camera-sufragerie in care mananc si traiesc si dorm si e un fel de „camera mea” mai mare si cu usa la strada.

Intr-o luna a aparut apartamentul. Doua camere, Pantelimon, semi-mobilat, perfect. Atunci am dat inapoi. Chiar vreau sa ma mut de acasa? Cu ce ma deranjeaza ai mei, saracii, care nu mai sunt demult posesivi si sufocanti, ci un cuplu simpatic si la locul lor, cu obiceiurile lor, fara sa ma deranjeze cu nimic… E o camera goala jos, pot sa ma mut de la mansarda, sa am o camera mai mare… tot e o schimbare, nu? Am eu bani sa platesc chirie? Si – intrebarea careia cand am sa-i dau un raspuns [poate ma ajutati!], viata mea o sa se schimbe fundamental – are vreo logica sa platesti chirie la 1 km de casa, cand acasa stau 2 camere goale unde poti sa locuiesti pe gratis??

Ei, de cum am inceput eu sa am second thoughts, si apartamentul a inceput sa se micsoreze si sa dispara. Intai nu ne-au mai raspuns la telefon, pe urma proprietarii ne-au spus ca nu mai vor sa inchirieze.

Eu descoperisem camera de jos, pe care mi-am amenajat-o si am trait o vreme fericita.

##

– Ce faci, dormi? – mama la usa. Am nevoie de calculator, pot sa intru sa-mi vad mailul?

N-a intrebat decat prima oara. Pe urma a fost intrare si gata.

– Auzi, am citit si eu de la tine niste carti. O sa ti le pun inapoi – tata, intr-o seara.

La noi n-a fost niciodata cu limite, usi inchise si privacy. Eu nu le umblu lor in lucruri; ei mie, da.

M-am apucat sa-mi caut o casa in care sa-mi gasesc lucrurile acolo unde le-am lasat.

.

Scurta vorba, casa a aparut cam intr-o luna. Garsoniera complet mobilata [ma hotarasem sa mai las din pretentii, 2 camere costau mult si nu se justificau banii], aproape de metrou, exact cum si unde mi-o dorisem.

Am dat inapoi.

De fapt mi-am facut niste povesti asa de bine aduse din condei in minte, incat atunci cand i-am sunat pe proprietari sa le spun ca nu o vreau, ma simteam de parca tocmai mi s-ar fi facut cadou cele 10 milioane pe care le-as fi dat pe chirie.

Cam la momentul ala am inceput sa ma intreb daca nu cumva am o problema cu plecatul de acasa…

A treia oara cand am vrut sa plec era dupa o discutie cu Madalina, in care si ea isi exprimase aceleasi sentimente. Ne-am hotarat sa ne gasim ceva impreuna. Ea s-a apucat sa chiar caute [eu functionez in acelasi mod pasiv, lasati apartamentele sa vina la mine, gen]. Intr-o zi m-a sunat din metrou sa-mi comunice rezultatele cautarii. Langa ea, in metrou, sedea un domn. „E scump ce-ati gasit, domnisoara. Eu inchiriez un apartament de 2 camere nemobilat, pe la Unirea, cu 300 de euro. Veniti sa-l vedeti, va las numarul meu de telefon…”

Nu am mers niciodata sa vedem acel apartament. Nu am mai vorbit de atunci de mutat de acasa.

A patra oara tocmai ce s-a incheiat. Avem o colega noua la scoala. Colega trebuie sa locuiasca undeva, nefiind din Bucuresti. Stiam ca-si cauta casa si imi doream sa ma ia cu ea!! Nu am zis nimic. O prietena comuna i-a sugerat sa vorbeasca cu mine. Eu stiam ce vreau, desi nu deschisesem gura fata de ea. Voiam ceva pe Mosilor, ca sa fiu aproape de locul unde ma ia autobuzul dimineata. Sau, macar, pe ruta de Obor. Dar preferabil pe Mosilor.

Apartamentul era chiar pe Carol, colt cu Mantuleasa. 2 camere, o terasa incredibila, vecini grozavi! Nu am stiut ca exista in Bucuresti asemenea locuri. Daca s-ar fi vazut Tour Eiffel, ar fi putut foarte usor sa fie Paris. Sau Lisabona.

Ne-am facut calculele, ne-a dat mult prea scump pentru bugetele noastre si am renuntat.

Home, sweet home.

Asa se incheie povestea. E foarte personala si cumva stupida. Mi-e clar ca am o problema cu plecarea de acasa. Mi-e clar ca inca tin la credinta aia ca plecarea nu poate fi decat spre afara. Nu stau rau acasa; am toate conditiile, am doi parinti care ne adora [pe mine si pe frate-meu], am privacy de cand am pus piciorul in prag si – foarte important – am loc de parcare.

Pasul urmator e simplu: vreau afara! :)

Jos textila!

C-o fi, c-o pati, ganduri, vorbe, sunt ascultatoare si surda, ceea ce nu e deloc paradoxal.

Ideea e ca anxietatea n-a dus niciodata la nimic bun si trebuie sa ne asumam si faptele si consecintele si sa ii confruntam pe nemernici decent, cu respectul si politetea datorate oricarei fiinte umane, dar totodata FERM.

V-ati uitat in ochii mei, am incheiat un contract, eu mi-am indeplinit partea mea. E momentul sa va platiti datoria. Care pana la ora asta a acumulat niste dobanzi substantiale!

Si urasc, urasc, urasc, confruntarile si situatiile unde trebuie sa ma confrunt cu nemernici.

De aceea le tot primesc, pana imi voi invata lectia :)

Ich versteh euch nicht

De ce vreau sa fiu ca Bobby Voicu sau ce admir la el. Am primit intrebarea de la Gabitz, mirata ca in postul trecut n-am facut decat sa insir o lista de nume si nici o explicatie.  :-)

Explicatia este congruenta. Mi se pare ca toate acele voci si persoane sunt libere si congruente, frumoase, talentate (gifted) si libere. Asa cum ma vad si pe mine, intr-un viitor din ce in ce mai apropiat :)

Sa zicem ca e o lista de modele si la fiecare admir cate ceva si la toti talentul si perseverenta.

Va multumesc!

 

P.S. Atentie. Nu este o ierarhie, da?

Si pentru cine vrei sa mori?

Cand ma fac mare vreau sa fiu

• Razvan Exarhu,
• Andrei Hategan,
• Inozza,
• Cinty Ionescu,
• Alexandru Tomescu,
• Sandra Ghitescu,
• Octavian,
• Daniel Racovitan,
• sau Bobby Voicu.

As mai putea sa fiu J.S. Foer, Stephen Fry, Milan Kundera, Margaret Atwood sau Jose Saramago.

Someone with a voice.

Important in momentul asta e sa ma fac mare!

Dimineata, frig

Al meu país la pluja no sap ploure:
o plou poc o plou massa;
si plou poc és la sequera,
si plou massa és la catàstrofe.
Qui portarà la pluja a escola?
Qui li dirà com s’ha de ploure?
Al meu país la pluja no sap ploure.

(Raimon)

In mod miraculos mi s-au reparat iar boxele (e un contact care cand se pune, cand se ia) si ascult, ca de obicei, Raimon. Azi am citit un blog care scrie ca mine al unei fete careia ii e dor de trecutul ei asa cum imi (era? este?) si mie. Cand ascult Raimon, de exemplu, mi-e dor de Gironella si de orele de catalana cu Joan si cu Alfred. Cand aud „por el imperio hacia Dios” mi-e dor de Madrid si de Jose si de cartile pe care le citeam impreuna acum foarte foarte multi ani, cand eu eram inca blonda, iar el avea o claie de par in cap :) Pentru ca tempers fuggit si numai deunazi am vazut la Carturesti ca s-a publicat in traducere romaneasca Witches Abroad la RAO, Prin cele strainatati. Si  traducerea ok, din ce mi-am putut da seama citind in librarie. Pentru cei care nu stiu, WA e prima carte tradusa de mine, la 19 ani, in anul 1 de facultate, cand eram iremediabil indragostita de Andrei Gheorghe, iar el vorbise la MK de Terry Pratchett. Am tradus cartea cap coada, intai pe masina de scris, apoi pe un computer. Mi-a luat cam 1 an si nu am publicat-o niciodata. Anul trecut cand am vrut s-o dau la RAO era deja cineva angajat sa o traduca si mi-au zis ca e prea tarziu [oricum banii pe Josep Pla nu mi i-au platit inca…].

Nu stiu daca inteleg bine conceptul de mentor, dar daca un mentor e cineva care-ti schimba viata macar un pic si ireversibil, atunci AG mi-a fost mentor si datorita lui am supravietuit in primii doi ani de facultate [hell, si datorita lui am dat la limbi straine in the first place! bine, sa n-o uitam pe Andreea…]. Iar mai de curand, Raluca a jucat acelasi rol si adesea ma gandesc cat de mult mi-a influentat modul de a gandi.

Dar trecutului ii sade bine acolo la stanga pe axa timpului, pentru ca momentul nostru e prezentul. Today is yesterday’s tomorrow. Iar in prezent e rece, vine nitel iarna, iar dimineata cand ma duc la bus pe jumatate adormita alergia ma pisca nitel de urechi, dar mult mai delicat ca in alti ani, aproape imperceptibil.

Imi plac diminetile mele uber-matinale (6 – 6:15) cu cafea cu lapte, paine cu gem si 5 minute de mers alert pe jos (sau de sarit in primul taxi, daca vremea o cere, iar portofelul ne-o permite). Imi place sa ma trezesc, uneori fara ceas, si sa ma gandesc cu drag la noua zi ce incepe. Am trecut printr-un proces de adaptare, iar acum am ajuns la concluzia ca am un orar chiar misto! Merci, Alina :)

Mi se pare ca Raimon merge cu diminetile mele…

P.S. O veste mare: nu mai am lamai! Dupa 7 ani de carnet, lamaile erau mai mult o stare de spirit :)

The culture of the natural carries with it the fantasy of pedagogical institutions

Ikea si teatru. Teatru si Ikea.

Draga Cuine,

Imi pare rau ca n-ai venit la teatru, ca n-ai putut sa vii la teatru. Acum, cand scriu, e intuneric si bate din spate lumina chioara lampii celei noi de la Ikea (becul are doar 25 W, trebuie unul mai tare) si in firefox sunt deschise si alte taburi, despre Die kahle Sängerin (regia Alexandru Dabija, Teatrul German de Stat din Timisoara).

Ma gandesc ca ti-ar fi placut, pentru ca mie mi-a placut foarte mult.

Draga Mih,

Imi pare rau ca limba germana te-a respins, sau ti-a fost prea somn ca sa stai pana la sfarsit, cand dialogurile s-au transformat in monologuri, monologurile in Anekdote, anecdotele in fraze-sablon, sabloanele in vorbe, vorbele in vocale si consoane si totul a fost deconstruit pana la ultimul fonem, cam asa ca-n Page d’ecriture:

Mais tous les autres enfants écoutent la musique
et les murs de la classe s’écroulent tranquillement
Et les vitres redeviennent sable
l’encre redevient eau
les pupitres redeviennent arbres
la craie redevient falaise
le porte-plume redevient oiseau

Ma bucur acum ca n-am citit „Cantareata cheala” asa cum imi propusesem si ca m-am dus la teatru tabula rasa, fara alte cunostinte despre Ionesco decat clasica eticheta cu teatrul absurdului si „Tabloul”, vazut asta-vara la festivalul de teatru al liceelor (intr-o montare Alex Nagy pe care o pot invidia linistiti multi regizori cu scoli inalte!)

Mi-a placut scenografia, mi-au placut costumele (mai ales culorile! din randul 17 se vedeau mai mult hainele decat chipurile actorilor de pe scena), mi-au placut jupoanele infoiate si frizurile de manechine. Nu doar cuvintele lor sarisera din Marea carte a cliseelor de limbaj (daca s-o fi scris), ci si hainele si tinuta lor pareau decupate din revistele Femeia ale anilor ’50, iar mimica si jocul actorilor amintea de niste papusi stricate, marionete de care papusarul a uitat si care continua sa functioneze pana ce li se sfarsesc bateriile, mecanismele se uzeaza  si-si pierd orice trasatura umana (sau umanizanta), devenind simple masinarii.

Este evident ca inspiratia pentru aceasta piesa i-a venit lui Ionesco pe cand incerca sa invete engleza, cu deja clasicele dialoguri intre Mr. Smith si Mr. Jones. Acum mi-e destul de clar insa ca si lui Juan Jose Millas inspiratia pentru a scrie „El orden alfabetico” i-a venit prin contact cu „Cantareata cheala” – coincidenta e prea mare. Comparatia e, fireste, in favoarea lui Ionesco, care a scos o opera cu cap si coada (desi se presupune ca trebuie sa mearga in loop, deci capul se cam confunda cu coada!) acolo unde Millas a reusit cu greu sa insaileze o poveste la fel de destramata ca si realitatea (?) pe care o creeaza.

Mi-a placut. Absurdul a devenit mult mai mult parte din viata noastra acum decat era acum 60 de ani, iar de la Seinfeld incoace am invatat sa radem de lucrurile pe care nu le intelegem sau care ne socheaza. Ne recunoastem in personajele incapabile sa iasa din clisee, care au uitat demult sa comunice autentic si reusesc, uneori, sa uite chiar si ca sunt sot si sotie. Ce ciudat! Ce surprinzator! Incredibil! Dormim in acelasi pat? Avem acelasi copil? Ce coincidenta! Dar zau ca nu-mi aduc aminte de nimic.

In timp ce radeam, ma gandeam cate slalomuri fac ca sa nu intru in acest cliseu de viata si cat de nefericita ma simt ca toti (generalizarile in „Cantareata cheala” sunt geniale, iar exceptiile foarte inspirat alese) si-au ocupat pana la varsta asta locul in cliseu si eu nu. Cand eram mica citeam adesea cele patru volume „Engleza fara profesor” (Dan Dutescu, anii 70) ale lui tata tocmai pentru aceste dialoguri creatoare de (i)realitate intre familia Smith si diverse alte personaje episodice. Scurte si simple, erau exact genul de texte pe care mintea mea le putea procesa usor la 7-8 ani si care ma amuzau extraordinar. Sa fie zilele noastre un timp al intoarcerii la acest mod simplist si copilaresc de gandire in propozitii scurte, cu multa actiune si putine idei? Cand ne e tot mai greu sa stim cine suntem, ocupati pana peste cap sa fim cine trebuie sa fim? A, e, i, o, u. B, c, d, f, g, h, j, k, l, m, n, p, r, s, t, v, x, z. Es ist nicht da, es ist hier.

De la Ikea la teatru e doar un pas, pe care Pisicutza il face cu mare maiestrie! Mi-as dori sa-l faca mai des; poate anul asta reusim ceea ce anul trecut doar ne-am propus, la modul neserios: sa mergem mai mult la teatru, sa vedem mai multe spectacole si sa ne bucuram mai mult de atingerea pasarii-lira!

Sauve-moi, joue avec moi, oiseau!

P.S. Fireste ca voi merge la Paris sa vad La cantatrice chauve la Theatre de la Huchette :-) Se joaca neintrerupt din 1957 si a ajuns la 16300 de reprezentatii! Asta zic si eu bucla si absurd.

Jobul de vis (2): telefonul de marti dimineata

Telefonul pe care nu-l voi uita niciodata ar putea sa para ca a venit din senin, dar nu e chiar asa. Era rodul (tarziu, ce-i drept) al unei seminte semanate inca din martie, de care uitasem cu totul.

Inchipuiti-va fatza mea in acea zi de marti, cand, pe dupa-masa, suna deodata telefonul. Raspund. O voce repezita:

– Alo! Doamna Christina Anghelina?

Ei, aici trebuie sa fac o paranteza si sa spun ca am fost convinsa ca e Palatul de Justitie, sau Curtea de Apel, sau orice alta institutie de genul asta, care ma suna constant in virtutea faptului ca detin o autorizatie de traducator emisa de Min. Justitiei si numele meu incepe cu A, ceea ce ma plaseaza pe prima pagina a listei. Ma pregateam sa raspund ca nu am timp, lucrez si nu am cum sa plec in timpul programului sa traduc pentru cetateanul Sanchez caruia i s-a furat pasaportul in Gara de Nord… dar in schimb am zis doar:

– Da?

– Va sunam de la scoala XY. Ati trimis un CV la noi pentru profesor de limba engleza, va mai intereseaza?

Surprinsa, n-am reusit decat sa baigui:

– Pai CV-ul ala l-am trimis demult… prin martie…

– Doamna, va intereseaza postul sau nu?

– Da, am exclamat cuprinsa de panica. Ma temeam ca-mi va inchide telefonul, asa de repezit vorbea doamna. Da! Ma intereseaza! E visul vietii mele!

[Fetzele colegilor mei de birou trebuiau filmate in acest moment si puse pe iutub. Ramasesera toti masca! Visul vietii tale, esti nebuna? m-au apostrofat dupa aceea. Niciodata nu spui asa ceva unui potential angajator. Vrei sa te ia de fraiera?]

– Bine, a continuat vocea repezita, parand sa nu ia in seama patosul cu care raspunsesem. Va asteptam luni la ora 11 la un interviu. Adresa noastra este… notati? … strada… numarul… ajungeti cu autobuzul …

– O clipa, va rog. Eu lucrez si mi-e imposibil sa ajung la ora 11. Am putea sa reprogramam, pentru dupa-amiaza, pe la un 6:30 eventual?

Dar vocea a fost transanta:

– Doamna, daca va intereseaza postul, veniti luni la ora 11.

Nici pana in ziua de azi nu stiu cine m-a sunat!

Drumul spre interviu trecea prin fata aeroportului Baneasa si-mi amintesc ca eram in autobuz si-mi doream asa de tare jobul, incat m-as fi agatat de orice pai de speranta. „Daca vad un avion de aproape, jobul e al meu”, mi-am zis. Avionul care tocmai ateriza a trecut, imens, chiar prin fata autobuzului in care eram. Imi venea sa imbratisez toti calatorii si sa le zic: ati vazut avionul ala? E semnul meu!!

La scoala totul mi s-a parut minunat: de la curtea imensa, verde, pe care-am traversat-o nestiind ca se intra prin lateral si pana la laboratorul de biologie, unde-am fost asezata ca s-o astept pe doamna directoare. Mi-au placut proiectele elevilor afisate pe pereti (Hrant, ala cu tutunul parca e-al tau? :)), sistemul periodic de deasupra tablei, cuierul cu halate, microscoapele. Doamne, o scoala! Mult mai mica decat orice alta scoala in care calcasem vreodata, practic o casa, dar scoala!

Aici alta paranteza: de vreo cativa ani imi doream sa am scoala mea. Vedeam o scoala gen Harry Potter, unde copiilor le-ar fi fost drag sa vina, cu multe activitati sportive, cu ore interactive, cu profesori care invata de la elevi si fara „toceala”. Ma vedeam predand engleza cu muzica si cu culori, intr-o atmosfera relaxata si vesela, unde accentul nu cadea pe Present Perfect, ci pe joaca. Ma vedeam tinand ore de literatura la clasele mari, citind impreuna cu ei si descoperind impreuna noi sensuri in cuvintele de zi cu zi. Glory be to God for dappled things e un vers care ma face fericita si e o fericire pe care vreau s-o impartasesc. Nu mi-a fost greu deloc sa scriu un eseu in limba engleza despre ce ma determina sa aleg catedra in detrimentul multinationalei. Nu m-am simtit nici o clipa ca la un interviu scortos, unde trebuia sa ma prezint „bine”, „sa fac figura buna”, sa conving, sa ma vand. Am simtit continuu ca aici e locul meu si cu cat auzeam mai multe, cu atat stiam mai clar ca vreau sa fac naveta in Pipera-Voluntari zilnic, ca vreau sa ma scol de la 6 zi de zi, fie ploaie fie vant, ca vreau sa nu mai am dupa-amieze si uichenduri pentru ca trebuie sa citesc, sa invat, sa corectez teste, sa fac planuri de lectii, sa-mi readuc in cap toata engleza teoretica din scoala si sa ma pun din nou la curent cu literatura, ba chiar sa predau si-o materie noua, ToK, pe care sa nu stiu de unde s-o apuc in prima faza si pentru care sa citesc in fiecare clipa libera!! Da, da, da, vreau la scoala! Salariile intarzie, e criza, nu-i o problema! In fiecare dimineata trebuie sa ma scol la 6, fac cam o ora de acasa pana la scoala, ok! (faceam 15 minute pe jos pana la fostul job, unde programul incepea la 9:30) E mult de munca, harmalaie, probleme, lucrul cu copiii e altceva decat un job printre adulti, sunt constienta de asta. Eu vreau la scoala! Nu mai pot pleca in vacanta cand vreau eu, ci doar in vacantele scolare, fie. Trebuie sa pierd uichenduri pentru a merge cu copiii in excursii, la olimpiade, la spectacole sau alte activitati, super tare. Eram fermecata de acest job. Simteam din toata inima ca il vreau si ca ma face fericita.

A urmat al doilea interviu, apoi al treilea. A urmat un curs de o saptamana de pregatire pentru profesori de ToK, la Atena. Acolo mi-am cunoscut o parte din viitorii colegi (urma sa incep la sfarsitul lui august) si mi-a fost drag de ei din prima clipa.

Si a venit, intr-un tarziu, prima zi la noul job, prima calatorie cu bus-ul de la Pipera [vocea lui Rodi: Dar Lacra nu vine? si alte voci, amestecate: Rodi, Rodi, ce zapacita esti!], primele discutii cu noii colegi asezati in jurul mesei dreptunghiulare careia Vio ii zicea „nasalie”, prima excursie la Joli, prima masa impreuna, intr-o sala de clasa.

– Eu am vorbit in vacanta cu Meli si mi-a zis ca ne vine o colega noua faina, mi-a zis Rodi cu accentul ei cantat. Asa ca stiam ca o sa-mi placa de tine!

N-ai cum sa n-o iubesti pe Rodi!

Despre prima zi de scoala am scris, la fel cum am scris si la sarbatorirea unui an de la primul interviu. La 15 septembrie am inceput al doilea an ca profa si imi place mult mai mult decat anul trecut. Mi-e foarte clar ca este ceea ce am nevoie in aceasta perioada a vietii mele si am incredere ca atunci cand va venit vremea sa merg mai departe o voi face.

Pana atunci, sunt recunoscatoare pentru cel mai grozav job, cei mai minunati colegi si cei mai destepti elevi :xx

Si am scris acest post numai si numai pentru a introduce aceasta fotografie cu colegele mele zapacite, facuta la Busteni, la inceputul lui septembrie:

Va iubesc, caprelor! :p [lipseste o capra-sefa de acolo, stie ea cine :p]

P.S. Jobul de vis are si vacante de vis :)) Azi chiar n-aveam chef sa ies din casa, la ce vreme e afara.

 

Jobul de vis

Cand am aflat, in decembrie 2007, ca echipa de PR „Milky Way” in care lucram era pe cale sa se destrame, am avut un soc. In buna mea traditie naiva si cu proiectii generoase de goodness asupra tuturor, eram incapabila sa vad ceea ce tuturor le era clar: ca in curand urma sa pornim fiecare pe alt drum, iar cei care raman eventual sting lumina.

Mi-amintesc de atunci lungi conferinte cu Vlad „Harciogul” pe deja celebra canapea din biroul nostru, in care ne evaluam sansele si optiunile. Lui ii era clar ce vrea sa faca, mie nu. Dar mi se parea un moment bun sa iau o decizie pe care o amanam de mai multa vreme.

Desi nu citisem acest articol (probabil fiindca nu fusese inca scris!), am urmat aproape intocmai pasii descrisi acolo. Si cel mai simplu mi-a fost sa-mi dau seama ce vreau sa fac. Nu ce trebuie sa fac, nu ce stiu sa fac, nu ce-as putea sa fac cu experienta acumulata pana in acel moment. Ci ce vreau cu adevarat si ce imi place mai mult decat orice pe lume sa fac. Raspunsul mi s-a aprins in cap ca o reclama luminoasa: vreau inapoi la scoala!

Si acum cred ca a fost suficient sa ma hotarasc, pentru ca lucrurile s-au inlantuit dupa aceea intr-un fel pe care nu l-as fi putut prevedea si, in nici un caz, controla in vreun fel spre a ma duce acolo unde sunt azi.

Decizia am luat-o in preajma Craciunului 2007. Am stiut ca e raspunsul corect, pentru ca imediat ce mi s-a aprins in cap reclama de inaltimea literelor de la Hollywood pe fata mi s-a intins un zambet imens si toate spaimele mele legate de un nou job s-au risipit. Angoasa provenea in mare parte din faptul ca trebuia sa dau un raspuns unei doamne care ma acceptase ca PR Manager, dar fata de care aveam second thoughts. Ramasese sa-i dau raspunsul dupa sarbatori. Pentru toata lumea era clar ca trebuie sa fie da, mai putin pentru mine. Gandul care ma rodea era bizar: nu ti se potriveste. Acolo nu ai fi tu. Cauta-ti un job unde sa nu te pierzi pe tine…

Fixata cum eram in patratica mea, pe care mi-o cunosteam la perfectie si din care nu mai iesisem de ani de zile [multinationala, comunicare, online], mi-a fost foarte greu chiar si sa incep sa iau in considerare alte alternative. Sa ma gandesc, spre exemplu, la un job intr-un ONG. Sau la un post la stat. Sa ma gandesc sa fac o schimbare dramatica de job si sa ma bag casierita la Mega Image. Intotdeauna mi-a placut sa fac bip bip la produse. Sau sa ma duc cusatoreasa la firma unde lucreaza frate-meu. Numai asa, ca exercitiu de imaginatie si ca sa inteleaga creierul anesteziat ca pe lume nu sunt doar multinationale si joburi de tip sezand-in-fata-calculatorului.

Incet-incet, fantezia a prins aripi. Ce-ar fi daca as lucra la o casa de copii? La o asociatie caritabila? Ce-ar fi daca as sta acasa sa scriu o carte? Daca as tine conferinte? Sau traininguri? Ce-ar fi daca m-as intoarce la scoala?

Ce-mi place mie cel mai mult sa fac? Sa spun povesti! Sa vorbesc si sa fiu ascultata. Sa ajut. Sa influentez pe altii in bine. Sa fiu o sursa de optimism si inspiratie. Sa predau!

Decizia a fost luata. Cum aveam s-o pun in aplicare nu mi-era clar, dar stiam ce vreau sa fac. Imediat au inceput sa curga confirmarile ca luasem decizia buna: prietenilor li se parea genial, fosta mea sefa m-a sustinut imediat, iar directoarea de Training din companie mi-a oferit pe loc un job in departamentul ei. Wow! De ce a durat atat de mult sa ma hotarasc?

N-am putut sa raman trainer in firma, dar dupa atatea semne bune, deja nu-mi mai faceam probleme. Lucram activ la networking, pentru a mari sansele de a-mi gasi ceva potrivit. In perioada aceea am cunoscut-o pe Sandra si a fost primul om care mi-a dat feedback in urma unei intalniri in care-am discutat despre un posibil job la firma unde lucra ea atunci, dar si despre training, vise si energia de a ni le implini. Sandra a fost si este o sursa de inspiratie si de energie pentru mine si un model de curaj si indrazneala.

Depuneam CV-uri peste CV-uri si cred ca am mers, in perioada decembrie 2007- martie 2008, la vreo 20-30 de interviuri si intalniri mai mult sau mai putin formale care s-ar fi putut finaliza cu o oferta de job. Prea putine insa erau pentru teaching si din cele pentru training era greu sa se finalizeze ceva, dar fiind inceputul de criza care incepea sa-si arate coltii si reticenta firmelor de a angaja un trainer fara experienta.

Pana in iunie 2008 vazusem intre 10 si 15 hasheritze plictisite (2/3 nu-mi raspunsesera nici ca da, nici ca ba, fireste) si 2 directori generali umflati in pene si plini de ifose. Auzisem placa cu „Va sunam noi” si „din pacate noi cautam oameni cu ceva mai putina experienta” de cateva ori. Dadusem teste si examene scrise; redactasem comunicate de presa si vorbisem in engleza cu doamne care se balbaiau si spuneau „eu o sa va intreb in romana, dar dvs. continuati sa-mi raspundeti in engleza, da?” cand ma auzeau (si nu glumesc! mi s-a intamplat de doua ori, iar a doua oara cu greu m-am abtinut sa nu izbucnesc in hohote de ras!).

Ma detasasem de jobul de vis. Nici macar nu stiu daca mai visam la el. Lucrurile intrasera pe un fagas stramb la birou, iar eu ma obisnuisem cu strambatatea.

Atunci a venit telefonul pe care nu-l voi uita niciodata!

 

 

Si arribeu

Am o problema cu perfectiunea. Ma obsedeaza. Tot ce iese din mana mea trebuie sa fie perfect. Examenele trebuie sa le iau cu 10, altfel nu se pune. Masina mea nu are voie sa fie zgariata. Laptopului nu se poate sa i se strice boxele. Daca nu pot fi perfect de slaba, mai bine nu ma mai stresez cu dietele. Si e greu sa gasesti barbatul perfect, asa ca mai bine lipsa.

Cam asa suna filosofia mea – constienta sau inconstienta – de viata. If it ain’t perfect, it ain’t good for you.

Ay, there’s the rub: is anything ever perfect? Eu cred ca nu. Mai ales cand vad ca rareori produc lucruri absolut perfecte (lol, dar o sa vedeti de ce), cand vad ca ecranul de la telefon e spart, iar laptopul nu mai canta decat prin casti.

Nu am ajuns la luptele absurde ale lui J. cu imperfectiunile lumii, ba chiar incep sa suspectez ca perfectionismul meu e doar o masca, sub care imi permit sa fiu profund imperfecta & enjoy it in a guilty way. Nu stiu daca intotdeauna am fost asa de complicata, sau am innebunit acum, dar mi-e din ce in ce mai clar ca ma obsedeaza nu perfectiunea, ci perceptia mea asupra lucrurilor perfecte. De exemplu, laptopul mi se pare in continuare super-perfect, chiar daca nu-i mai merg boxele. S-au vazut si lucruri mai rele si, oricum, se poate repara. Dar nu chiar acum. Asadar nu mi-e greu sa ma adaptez la ne-perfect. In fond, am telefonul spart din martie, ipodul spart din august si tot universul conspira sa-mi arate ca exista fisuri in armura mea :)

Oare cand o sa ma obisnuiesc cu ideea siluetei imperfecte, o sa cunosc si barbatul perfect pentru mine?

Deocamdata sunt inca in faza „si arribeu” si Lluis Llach a spus-o mai bine ca mine:

Si arribeu en la vida mes lluny d’on pugui arribar
Moriré molt gelós de que m’haureu avançat
Que no em sabre resignar a no ser el millor vianant
L’atleta mes fornit i el mes frondós amant

(Si arribeu, 1972)

[dac-o sa ajungeti in viata mai departe decat am ajuns eu/o sa mor plin de gelozie ca m-ati intrecut/si n-o sa fiu in stare sa ma resemnez cu ideea ca nu sunt cel mai bun trecator/ atletul cel mai dotat, amantul cel mai focos]

Si ma pregatesc sa ajung aici:

I perquè sé que vosaltres
anireu més lluny que jo,
estic gelós i content,
molt gelós i content
de la sort que heu tingut,
de la sort que tindreu,
que tanmateix sé que mai
no he estat fornit atleta,
ni tan sols digne amant,
només un vianant.

si, fiindca stiu ca o sa ajungeti mai departe decat mine/ sunt gelos si multumit/ foarte multumit si gelos/ pe soarta pe care-ati avut-o/ pe norocul pe care-l veti avea…/ chiar daca stiu bine ca niciodata/ n-am fost vreun atlet de vaza/ nici macar un amant demn de acest nume/ ci doar un trecator…

Scriu, desigur, pentru ca am multe lucruri de facut si niciun chef sa ma apuc de ele.

Poema toamnei

Mi-e dor de Paris. Si nu doar pentru ca am ascultat La Oreja de Van Gogh [ven, acercate. ven, abrazame. vuelve a sonreir, a recordar Paris… si iar ma cearta Jose ca scriu fara accente… :)], ci si pentru ca am vazut o poza postata de Daniel pe fb, si pentru ca am vazut la televizor turnul Eiffel si pentru ca moda vine de la Paris si azi am comentat manechinele de pe fashion tv la petrecerea Andreei (ce frumos a fost! >:D<) si pentru ca am pe desktop o poza de la muzeul Rodin si pentru ca Parisul a fost vacanta mea.

Mi-e dor de vacanta. Daca ar putea sa inceapa de luni, as fi mult mai pregatita sa-i fac fata fara depresii. Dar luni incepe scoala si pentru ea nu ma simt niciodata pregatita… pentru ca asa e la scoala. Inveti in fiecare zi. Si te trezesti la 6, si ziua e tot mai scurta, iar noaptea se lasa tot mai devreme.

La mine in masina miroase a branza buna, de la Maramu. Am cumparat un cas de la muzeul satului (targ de toamna ongoing this we, e foarte frumos) si mi-a curs in portbagaj. Cum o fi mirosit masina cu care caram de la Cetate saci de faina, gaini si rate, legume, zarzavaturi, nuci, porumb, oua, branza? Talbotul rosu cu transmisie automata, in care stateam aproape cocotati pe bancheta, ca sa mai incapa la picioare o galetusa de lapte, un sac de ardei „de raci”, iuti ca focul, niste malai? In care mamaie isi intindea toate „franelele” si „propoadele”, pentru ca o tragea curentul de peste tot, iar tata se plangea ca are dealuri de urcat si masina abia se taraste, de incarcata ce este? Acum imi dau seama ce insemna sa intri cu Talbotul pe ulitele prafuite si nepavate, sa-l bagi in curte, in spatele carului cu boi al lui Tata Burta si sa pleci cu el aproape lovind pamantul de greu ce era pana la Bucuresti.

A fost o zi tihnita. Expresia nu-mi apartine, dar mi-a placut mult. Cu Vio si Dana la musee du village, am studiat operele mesterilor populari (lingurile alea de 2 milioane sunt ceva….), am cumparat cadou pentru Andreea, am aplaudat la pantomima si dansurile celor de la teatrul Masca si ne-am bucurat de ziua asta frumoasa de toamna plina. E o toamna pe care anul asta am simtit-o si-am vazut-o venind ca niciodata: era la Paris cand am ajuns acolo si am vazut-o pas cu pas ocupandu-si locul si in Bucuresti. Poate ca vine cu live consciuously, nu stiu, dar anul asta chiar am simtit/vazut/experimentat altfel trecerea dintre anotimpuri.

Cerceii pe care mi i-am luat de la muzeu mi s-au rupt cand i-am scos din urechi. Maine ii duc doamnei sa mi-i lipeasca.

Ca de obicei, toamna mi-e dor. Azi mi-a dat add pe linkedin colegul meu de banca din scoala primara si mi s-a parut de bun augur. Toamna ma bantuie scoala, mirosul de petrosin, castanele si frunzele galbene, intersectia caii victoriei cu biserica amzei si Ada Milea. Frunzele toamnei sunt smulsele frunze. Mi-e dor si totodata sunt fericita si impacata cum n-am fost niciodata; mi se pare ca am tot ce imi trebuie, ca sunt ceea ce vreau sa fiu si ca tot ce va veni pe deasupra e un premiu pentru care sunt recunoscatoare.

Cine stie? Poate intr-o zi chiar vom bea cafeaua pe terasa casei mele din Elvetia ;)

Mi-e dor de Paris. Si nu doar fiindca am ascultat La Oreja.

Nervi de vara

Nu se lasa descusuti nervii astia de vara. Doar stau pachet acolo, in capul stomacului, si incearca sa-mi spuna ceva, sau poate nu incearca. In ciuda oricarei evidente, ma anesteziez cu Afirmatia:

Every day in every way I’m getting better and better.

Iar faptul ca de 2 zile ma dau cu bicla de la Cicloteque prin oras (Doamne, ador sa merg pe bicicleta! desi sper sa nu mai inchiriez de la baiatul de ieri, care a fost foaaarte nesuferit si passive-aggressive) si ca azi muncitorii nostri din curte asculta Cesaria Evora si nu manele (oh da!!!) si ca I love driving my lovely Skoda :x:x ar putea sa dovedeasca adevarul Afirmatiei, nu?

Ma otelesc si pornesc la lupta cu sistemul bancar. Am de anulat un card de credit si tin cu dintii de el, ca ulii. Dar vom invinge!

De pe blogul doamnei Rodica Chirculescu, un citat care-mi place:

We are what we repeatedly do. Excellence, therefore, is not an act but a habit.
Aristotle

As vrea sa-mi schimb atat de multe obiceiuri, incat ma sperii si raman asa cum sunt. :)

Valori & living true to your values

Steve Pavlina a scris mai demult niste articole despre valori si Living your values. Valorile dupa care ne conducem ne dicteaza prioritatile si modul de a actiona, de aceea e bine sa ni le constientizam si chiar sa le supunem unei judecati critice, daca e cazul si sa le schimbam/adaptam.

Prima data am facut o selectie din trei sute si ceva de posibile valori listate de Steve. Am lasat lista la dospit o luna si jumatate, iar acum am ajuns la cele 15 valori cu care rezonez. Cifrele reprezinta ierarhizarea valorilor.

15. Care – inteleg prin “care” si altruism si compasiune si ecologie si, in general, interes plin de bunavointa pentru semenii mei, pentru lumea in care traiesc si pentru planeta.

4. Commitment – prima data m-am gandit la commitment in relatii. Am zis odata ca sunt monogama prin definitie si inteleg relatia ca pe un commitment constient si o asumare a faptului ca vom evolua, ne vom schimba si va trebui sa redefinim si relatia.Cred in happily ever after.

3. Consciousness – multe trec pe dinainte, in auz ne suna multe, dar trebuie sa avem ochii deschisi, urechile atente si sa traim constient. Cred in reflectie, in constientizarea a ceea ce ni se intampla, in “cranieri” pe marginea vietii si in meditatie. Incep sa cred in planuri pe termen mediu si lung si in obiective si masuratori.

14. Education – vreau sa nu ma opresc niciodata din invatat. In acelasi timp, cred in educatie ca bun simt si 7 ani de acasa.

1. Family – Pentru ca e celula de baza si inca cred asta.

13. Freedom – am si libertate si independenta pe lista, desi cred ca in mintea mea se confunda. Hai sa zicem ca prin libertate inteleg libertate politica si respectarea drepturilor omului.

12. Health – “toate sunt bune cand e omul sanatos.” Deci da, focus pe sanatate. Atentie: include si alimentatia…

11. Humor – m-am nascut cu simtul umorului, sunt pasionata de jocuri de cuvinte si de poante si pur si simplu nu pot sa ma abtin. Deci da, umorul e o valoare pentru mine, il apreciez la cei din jur si inteleg prin umor si autoironia si simtul perspectivei si faptul de a nu te lua niciodata prea in serios.

7. Imagination – daca poti sa-ti imaginezi, poti sa realizezi. Nu?

6. Independence – paradoxal, pentru ca in realitate sunt relativ dependenta de oameni si de lucruri. Dar pun mare pret pe independenta, pe lasatul in pace si pe posibilitatea de a-mi face singura o mare parte din program, fara sa ma conditioneze nimic.

5. Optimism – sunt fericita ca traiesc, ca sunt sanatoasa, ca cunosc oameni pe care-i iubesc si ca totul va fi din ce in ce mai bine.

10. Recognition – functionez cu cuvinte bune si cu recunoasterea meritelor, fie ca e vorba de umor, cultura generala sau de merite profesionale.

9. Success – am o toleranta mica la esec. Inca invat ca nu exista esec, ci doar feedback. Am fost crescuta pentru nota 10 si perfectiune in toate. Dar au uitat sa-mi spuna ca perfectiunea e un ideal.

8. Trust – ofer incredere pe gratis si de la inceput. Retrag increderea greu, ofer second chances si in general cred in oameni. E foarte important, daca vreau sa am o relatie autentica cu cineva.

2. Wisdom – de mica am invatat sa ma rog pentru intelepciune. Cred ca e mai importanta si ca inteligenta si ca tot. Inteleg prin intelepciune capacitatea de a analiza lucrurile si a lua deciziile cele mai bune, dar si capacitate de sinteza, de corelare a datelor pentru a ajunge la cele mai potrivite concluzii pe baza carora sa actionezi. Mai cred ca un om intelept nu are nevoie sa le incerce pe toate ca sa stie ce e bine si ce nu, invata foarte mult din experienta altora (uneori mai mult decat ei), are o cultura vasta, e modest, scrie bine, gandeste limpede si fara prejudecati.

Lista arata deci:

1. Family / love/ happiness/ fulfillment

2. Wisdom/ knowledge/ intelligence/ insight

3. Consciousness / awareness / being a good listener

4. Commitment

5. Optimism

6. Independence

7. Imagination

8. Trust

9. Success

10. Recognition

La final, am doua intrebari: una pentru cei care ma cunosc si una pentru toti cititorii.

Dear ppl who know smilla, care e feedbackul vostru: traiesc in acord cu aceste valori, sau din comportamentul meu reiese ca am alte valori pe care (poate) nu le constientizez?

Dear readers, care sunt valorile dupa care va conduceti voi viata?

Abra era gata inainte de a o chema

Abra was ready ere I called her name; And though I called another, Abra came. (Matthew Prior via John Steinbeck)

Plec o saptamana in Elvetia.  Pentru ca mereu am confundat Suecia cu Suiza, evident ca zic tuturor ca plec in Suedia. In Suedia la Zurich – ce va mirati asa? Stockholm? Ala e in Suedia, e altceva! :))) Cam asa se deruleaza dialogurile mele paralele cu realitatea. Uneori ma simt ca un computer batran, care raspunde mai greu la comenzi pentru ca undeva in spate se copiaza niste poze, sau se face un download si trebuie sa aloce resurse si acolo.

O saptamana de vacanta-munca dupa care voi avea nevoie de o saptamana de vacanta-odihna, dar ia-o de unde nu-i. Deci trebuie sa-mi aranjez cumva niste odihna printre toata munca si printre munca asta alta munca (pregatirea pentru semestrul 2… so many ideas & great things to do, so lil time, ca de obicei).

Incep pregatirea pentru vacanta-munca si munca-munca uitandu-ma la episodul 13 din Doctor House. Nu-mi place de Cuddy cu copil, nu-mi place de Cameron in charge si mi se pare ca House incepe sa devina propriul lui cliseu, probabil din cauza ca de la o vreme are o singura fata: cea de doctor; nu mai merge cu motocicleta, nu mai joaca poker cu oamenii strazii, nu mai canta la pian, nu mai are preocupari si sentimente extra-work, de aceea e foarte monoton. Iar Wilson are un rol de 2-3 replici si a devenit asa de moale si sentimental, incat la fel de bine ar putea sa dispara.

Sunt intr-o pasa oarecum „hormonal” si ma amuz singura de cum reactionez la lucrurile care mi se intampla. Mantra mea azi e: „Taci din gura!” si o adresez gandurilor negative, fricilor si panicilor care ma gadila in stomac. Taci din gura, taci din gura, taci din gura, taci din gura!

Every cloud has a silver lining.

NB: I’m writing this post because I’m a sworn procrastinator, as usual & just now I have LOTS of other stuff to do – starting with shopping, packing, hair dying… oh, hell, starting with getting dressed to go shopping (or getting up from the couch in order to get dressed and go shopping!!)

Sometimes I wish I had a BOOK that told me where to start.

Ianuarie 2009 – lista de carti

Dissabte, 31 de gener de 2009

Jurnale de lectura in multiplele mele agende nu am sanse sa tin inca, asa ca blogul ramane ultima reduta si am de gand sa-mi notez la sfarsitul fiecarei luni „realizarili”, „to-do-list-urili” si cartile citite. Iac-asa, fiindca imi plac listele! :)

In ianuarie 2009 am citit:

John Boyne – Baiatul cu pijamale in dungi (RAO) – Traducerea e ok si l-am gasit cu 15 lei la o librarie de cartier. Azi am terminat de citit ultima pagina si sunt asa, usor melancolica, usor invidioasa pe Boyne ca a avut talentul si inspiratia sa scrie cartea asta, usor trista ca astfel de lucruri au avut loc, convinsa ca Boyne a gasit intocmai tonul si modul de a privi lumea al unui copil de 9 ani. „Ostranenie” se numea la scoala, sau „instrainare”, aceasta tehnica de a privi cu ochi straini o lume prea bine cunoscuta, de a descrie cu cuvinte neobisnuite o realitate fata de care perceptia ni s-a tocit. Conducatorul tarii se numeste Fury, iar lagarul este Out-With – asa stie pustiul sa pronunte cuvintele nefamiliare pe care le tot aude in casa, iar pentru tine ca cititor e o permanenta revelatie (Fuehrer, Auschwitz), dar si o permanenta strangere de inima, pentru ca copilul e atat de mic si de prostut si de inocent oarecum (dar si insensibil intr-o anumita masura – ca toti copiii?) si tu vezi in ce se baga, dar nu stii cum sa-l avertizezi si stii ca soarta lui si rasuflarea ta sunt in mana autorului pana la ultima pagina. O carte deosebita – si iarasi una de care m-am ferit din 2007 incoace, pentru ca era in toate librariile.

Lucia Etxebarria – Beatriz si corpurile ceresti. Demult a aparut aceasta carte in biblioteca mea; vine de la o zi de nastere de prin 2005 si am citit-o dintr-o rasuflare pe 1 sau 2 ianuarie, cand m-am pus sa-mi caut o alta carte si am dat de asta. Am citit-o asa cum se citesc cartile dintr-o suflare: asezata pe juma’ de fesa pe canapea, cu biblioteca vraiste si carti intinse peste tot in jur, intr-o stare de provizorat care s-a prelungit cateva ore. Mi-a placut, dar am avut un sentiment ca ar fi trebuit s-o citesc mai demult, poate in 2001 cand o citea Mari si mie mi se parea un titlu ca de tablou de Sabin Balasa.

Wanting to be someone else is a waste of the person you are

Enorm de mult mi-a placut blogul Ioanei Ursache, pe care l-am descoperit azi. Sper ca nu se supara daca copiez aici un fragment cu care rezonez perfect:

At 15:30 I met with another 1st year group (the last one of the week, my 6th time around). [Ioana preda engleza la Fac. de Medicina din Iasi] That was one of the most challenging and exhausting experiences I’ve ever had as a teacher. I managed to do only a small fraction of what had worked so well for the other 1st year students, and my brilliant lesson plan flew out the window. Important things were said about your boredom, superficiality, laziness and lack of care, and about your blinding obsession for the final grade. One of you said it would take more than a seminar to change such deeply-rooted behavior and attitude towards education. Yes, I know that, I’m ready for that, but from where I stood, it sure looked like you were wearing your self-victimizing ignorance like it was some kind of medal which made you special and proud. You know what? THAT doesn’t make you special at all… it just makes you… old, bitter and uninteresting.

Why am I making this public on the blog? Because I believe this is not who you are and certainly not who you could be, if only you could begin to see your education as the practice of your freedom. Freedom from ignorance, routine and preconceived ideas, including your own, and from all the everyday noise that interferes with the truly good music.

Ioana (de)scrie mai bine decat as fi putut-o face eu vreodata atitudinea anumitor copii pe care-i intalnesc si eu – tot in 1st year, doar ca ai mei sunt la clasa a 9-a. Poate e ceva cu primul an dintr-un ciclu, nu stiu. Dar ai mei de-a 9-a sunt clasa cu care comunic cel mai greu, clasa cea mai indisciplinata, cei mai lenesi, cei mai obraznici-„dati-mi-4-ca-nu-ma-intereseaza-oricum-am-4-la-toate-materiile” elevi din scoala. E atat de frustrant sa nu gasesti nici o cale de comunicare, nici un limbaj comun. Si la asta se adauga faptul ca ei sunt fostii „ai mei”, clasa la care am renuntat pentru ca cred ca le e mai bine asa, dar pe care continui sa-i vad ca ai mei, de care ma simt responsabila, la care tin intr-un fel anume si care ma dor altfel decat celelate clase, pentru ca mi se par esecul meu.

Cateva ganduri pe care le-am cules in interactiunile cu ei: viata e nedreapta, adultii have so much fun si eu tre sa invat, vreau sa cresc mai repede ca sa fiu liber, profii care dau teme sunt niste retarzi, la ce foloseste scoala?? tre sa ma joc WOW acuma, ca pe urma incepe viata reala si n-o sa mai am timp.

Oare asa eram si noi? e intrebarea care revine obsesiv. Raspunsul e „nu”. Suntem din filme diferite, noi venim din ala cu fosile, iar ei din filmul secolului XXI, unde totul se face repede, fragmentar, lipsit de continuitate, orientat spre profit imediat. Prima intrebare care le rasare in minte, indiferent daca in lectia de zi avem Shakespeare, verbele neregulate sau collocations este „Si la ce ne foloseste asta?” Cand rog pe cineva sa citeasca, sau sa participe in vreun fel (din proprie initiativa, mai rar), aud: „Da’ imi puneti nota?” La o ora dupa ce am dat teza ma pandeau pe hol: „Cat am luat la teza?” Incep greu si dezarmeaza repede. „N-am inteles nimic din exercitiul asta; conditionalele sunt de kkt!” „Cui ii trebe word formation? E stupid!” Aveti rabdare, le zic, desi acolo si eu mai am de lucrat. Aveti rabdare. O colega ne povestea de fetita ei de 9 luni, care se chinuie sa mearga. Desi se ridica de 100 de ori si tot de 100 de ori cade, nu vrea sa fie pusa in patut decat in picioare si tipa sa o tina cineva sa mearga ea, pe piciorutele ei. Asta mi se pare ca facem noi la scoala: ne ridicam si cadem, pana invatam sa mergem. Mersul pe bicicleta, role si patine vine pe urma. Din pacate, vad parinti care le iau patine scumpe unor copii care nu stiu inca sa mearga. Iar ei protesteaza la mine: „Nu vreau sa merg! Mersul e stupid! Vreau sa pa-ti-nez!!!” Si continua sa stea gramada, cazuti pe gheata, cu patinele in picioare.

Daca ma citeste vreun licean, mi-ar placea sa aflu cum se vad lucrurile din banca. :-)

Procrastination + Chris = Love :xx

Cititi, pe scurt, povestea vietii mele:

Procrastination is putting off or avoiding doing something that must be done. It is natural to procrastinate occasionally. However, excessive procrastination can result in guilt feelings about not doing a task when it should be done. It can also cause anxiety since the task still needs to be done. sursa.

E destul de greu sa-ti dai seama c-o faci. Sa mai afli si de ce, e deja o aventura. Eu mi-am dat seama ca aman lucruri pana in ultimissimul moment cand eram in facultate. In afara de „God, give me patience but make it quick”, al doilea motto care-mi guverna viata era „Daca n-ar fi ultimul moment nu s-ar face niciodata nimic”. In cazul meu era suuuper adevarat.

Sa zicem, de exemplu, ca aveam de invatat la morfologie. Nu pot sa spun ca m-am dat in vant dupa morfologie, dar pe langa sintaxa odioasa, morfologia era chiar draguta. Imi placeau cursurile cu Mrs. Baciu si seminariile (nu mai stiu cu cine). Imi doream sa invat foarte bine pentru examen, sa iau 10 si – mai ales – sa fac o lucrare super geniala cu care s-o impresionez pe Mrs. Baciu. Evident, data examenului era fixata demult, dar cam cu o saptamana inainte incepeam sa ma „organizez”. Ma frecam intai, ganditoare, in barba: „Hmmmm, peste o saptamana e examenul, ia sa-mi recuperez eu cursurile pe unde le-am imprumutat”. Recuperam si asezam frumos stiva de hartii, cronologic. Ma mai uitam putin peste ele – „hmmm, aici pare cam neclar, ma luase somnul, ce naiba am notat, ia sa copiez cursul asta de la cineva”. Mergeam cu Dana si Oana la xerox si copiam cursul lor. Frunzarind prin notitele lor, observam ca sunt diferite de ce aveam eu. Ca sa fiu sigura, xeroxam nu doar cursul ala, ci toate cursurile. Ca tot eram acolo. Sa fie. Niciodata nu stii cum iti trebuie la licenta, sau mai stiu si eu. Oricum, in Grozavesti era ieftin xeroxul. Ce conta ca-mi lua aproape o zi, cu drumul si cozile si toate cele. Ma si vedeam invatand suplimentar si facand la examen o lucrare de doctorat!

Buun, acum am cursul. Mrs. Baciu a zis insa sa citim si bibliografia. Normal ca la biblioteca nu mai era de gasit nici o carte. Ma imprieteneam urgent cu colege din an care imprumutasera pretioasele resurse. Fugeam iarasi la xerox. Seara aranjam cu grija teancul mereu crescand de foi pe masa: cursurile mele, xeroxuri (hmmm, sa nu le intercalez mai bine printre cursurile mele, adica gen acelasi lucru din doua perspective… ma mai gandesc), seminarii, copii dupa capitolele din carte, alte carti pe care (uneori) mi le cumparam de la anticariat.

Prin a patra zi incepea sa ma incerce un sentiment neplacut ca n-am facut nimic, ca poate ar trebui sa ma apuc de invatat??? O sunam pe Oana, care invata deja de cel putin o luna. „Sunt la cursul 6, dar nu mi-e clar cu alomorfele astea,” zicea ea. Panica! Ce-s alea alomorfe???? Poate ar trebui sa ma apuc de invatat, am tot ce-mi trebuie, promit, jur, in seara asta citesc macar capitolele alea xeroxate din carte. Cum naiba Oana invata de nustiucand si e la cursul 6, inseamna ca e greu, pisicii!!

In seara aia adormeam cu capitolele la cap (dar citeam altceva, fireste).

In ziua urmatoare observam ca in camera e prea mizerie ca sa ma apuc de invatat si faceam curat. Apoi adormeam cu cursurile la cap si visam noaptea morfeme si alomorfe si examenul si pe Mrs. Baciu.

De invatat, fireste, invatam in ultima noapte inainte de examen. Cand – evident – nu-mi mai pasa de xeroxurile dupa cursurile altora (abia aveam timp sa trec prin notitele mele), de xeroxurile dupa carte (pe care le citeam pe deasupra, sa nu simt ca am dat banii degeaba) si de subtilitati. Invatam cat sa iau examenul si, de obicei, luam 9 sau 10.

Naspa nota, pentru ca-mi intarea sentimentul ca se pot face lucruri geniale in ultimul moment.

Cand lucram la Ipsos si aveam de scris vreo chestie sau de facut ceva important, eram in stare sa fac un milion de alte lucruri ca sa nu ma apuc de treaba respectiva. Uneori trecea deadline-ul si eu inca nu ma apucasem. Nu va mai descriu sentimentele care ma incercau: groaza, rusine, panica, furie, dezamagire, frica, neincredere in mine, panica, panica, panica.

Nu numai ca nu m-au dat afara, dar chiar imi faceam treaba bine si eram apreciata.

Adaugati aici sentimenul de „I’m a fraud” pe care-l are un „procrastinator” care-si vede apreciata munca pe care-a facut-o in cateva ore, sub imperiul groazei.

Intr-o vreme imi asumasem faptul ca „soy del ultimo momento” si asa si eram.

Pentru vacanta asta mi-am propus un milion de chestii, din care tot ce-am reusit a fost sa fac curat (luna!) in biblioteca. Ca sa am cartile la indemana pentru cand voi dori sa ma apuc de treaba. Am mai cautat pe google niste site-uri utile. Si, ieri, mi-am luat un top de hartie, ca poate am nevoie sa printez.

See the pattern?

Aseara nu am mai rabdat. Tot ca o forma de a evita ce aveam de facut (va dati seama acum de ce am scris asa de mult pe blog zilele astea? De ce scriu acum pe blog? :)))), am cautat pe google ca prostu’: „aman lucruri” „aman chestii” „aman mereu”. Pana am gasit cuvantul asta: PROCRASTINATION. Si un site: Structured Procrastination. De unde am citit toate articolele si-am aflat ca autorul a facut site-ul in vreme ce evita sa se apuce de alte chestii presante. Iar eu l-am citit cand evitam sa fac, la randul meu, chestii pentru scoala. Buna treaba.

Pe urma am aflat ca amanarea asta nesuferita poate fi o problema de a) perfectionism b) bad time management c) addictive escapism. Si altele, dar nu m-am recunoscut in ele.

E foarte frumos cand ma apuc de o chestie, pentru ca petrec primele ore ascutind creionul, ascutind ascutitoarea, ducand gunoiul ca-s prea multe resturi de creion acolo si asezand in diverse feluri lucrurile cu care trebuie sa ma confrunt. Pregatirea la mine dureaza mai mult decat treaba in sine, care poate fi orice, de la un articol de scris pana la o traducere sau lucrari de corectat.

Ce conteaza? mi se spune. Important e ca le faci bine si (in majoritatea cazurilor) la timp! Ce se intampla acolo, in culise, de cate ori ascuti creionul si cum iti asezi masa de lucru n-are importanta.

Ei bine, pentru mine are. Toate aceste lupte cu amanarea (in care de obicei cedez), ma streseaza groaznic. Zilele traite cu sentimentul lui „am ceva de facut, dar evit, asa ca fac miliarde de alte chestii” sunt urmate de zile cand sentimentul devine „nu pot sa cred ca fac asta din nou”, apoi „daca ma apucam mai din timp, sigur faceam ceva super misto”. In tot acest interval: rusine, furie, dezamagire, frica, groaza.

Aici sunt si azi. Scriu blog pentru ca evit sa fac alte lucruri. Cand eram mica tata sau mama imi rupeau foaia la fiecare greseala. Azi copiii sterg cu picul orice, dar atunci n-aveam voie pic [care venea ca un praf de se dizolva din pliculete in apa, apoi cu el umpleai un stilou de rezerva], iar radiera facea gaura in foaie. Aseara ma gandeam ca poate m-am invatat sa fac totul in ultimissimul moment pentru ca tata sa nu mai aiba timp sa-mi rupa foaia daca gresesc.

Probabil ca sunt si perfectionista.

Si addictive escapism-ul mi-e prieten vechi. S-a ascuns intai in carti, apoi in jocuri gen puzzle bobble, in blog, mail, twitter, mai nou in facebook.

As putea sa planific zile in sir si sa prioritizez si sa fac liste de taskuri. Ador listele. Ador plannerele. Am 4 agende pentru 2009; n-am scris pe niciuna.

Mi-am propus sa scriu blog pana la 8 jumate.

Apoi pana la 9 fix.

E 20:59.

Dau publish cu iluzia ca macar de data asta nu m-am pacalit singura.

Mal de muchos, consuelo de tontos, zice Jose (care si el e un procrastinator cu state vechi). Dar, totusi, daca va recunoasteti in descrierea mea, dati-mi un semn!

Poate punem de-un Procrastinators Anonymous si avem motiv fie sa muncim ca sa evitam sa venim la intalniri, fie sa venim la intalniri, ca sa evitam alte chestii mai presante. Dupa prioritatile fiecaruia :))

e 21:01, fireste.

Cu totul si cu totul de aur

Azi titlul n-are legatura cu subiectul, pentru ca nu exista subiect. Exista doar nervi, nori, soare, telefon pierdut (hai, ratacit, suna mai bine), munca, magneziu, carlionti si stres. Dar nu eu-stres (tu.stres, el.stres, ea.stres, noi.stres, voi.stres, ei.stres), ci stres de-ala de nu dormi noaptea pentru ca nu stii cat o sa mai dormi acolo.

Am precizat ca sunt creatza?

E haios, intotdeauna mi-am dorit si de vineri incoace chiar sunt. Nu m-am inselat: chiar e mai bine si in sfarsit imi sta si mie parul bine!

Ma streseaza noul dashboard de la WP; a aparut din senin, nu-s obisnuita cu el. Discutia auzita de Lorena intre trei batrane la metrou mi-a adus aminte de mamaie (la care m-am gandit si cand eram cu solutia de permanent in cap… mirosea asa de tare „a mamaie”!).

In rest, ploaie, soare si change of rooms la orizont.

EVE: [calming a bit] Your story. Is it true?

HOUSE: [sighs] True for somebody.

EVE: But not for you.

HOUSE: [getting up] These things happen. Happened to somebody. What do you care if it happened to me?

EVE: They’re not in this room.

HOUSE: [loudly] No! They’re out there! Doctors, lawyers,… postal workers! Some of them doing great, some of them doing lousy! You’re gonna base your whole life on who you got stuck in a room with?

EVE: [stubborn] I’m gonna base this moment on who I’m stuck in a room with. It’s what life is. It’s a series of  rooms. And who we get stuck in those rooms with adds up to what our lives are.

House – One Day, One Room

Cum am slabit cu Montignac si alte povestiri despre diete

Azi o sa trec, scurt, prin cartile despre diete pe care le-am adunat din vremuri imemoriale.

• Arthur Agatston – Slabeste sanatos cu dieta South Beach, Curtea Veche 2004
• Michel Montignac – Ma hranesc, deci slabesc, Forum 2000
• Gillian McKeith – Esti ceea ce mananci, Curtea Veche 2005
• Phil McGraw – Slabirea de durata – cele 7 chei ale libertatii de a slabi, Curtea Veche 2005
• Pam Brodowski, Evelyn Fazio – Nu-ti pierde mintile cand vrei sa slabesti, Amaltea 2006
• John Gray – Solutia Marte si Venus pentru dieta si exercitiu, Vremea 2006

In afara de cele de mai sus, mai am una de care tocmai mi-am amintit, cu coperta rosie, cumparata prin ’90 de la un anticariat. O sa vorbesc si despre ea.

Regimurile nu vi le mai povestesc, pentru ca le stie toata lumea: South Beach taie carbohidratii, ca sa-i bage la loc treptat; Montignac (alintat „Monti”) clasifica alimentele dupa „indicele glicemic” si recomanda o dieta in 2 etape cand mananci alimente cu indice mai mic sau mai mare (si interzice cartofii, fapt pentru care ma enerveaza!); madam McKeith are o abordare mai holistica si se bazeaza mult pe asa-zisa „hrana vie”, alimente neprocesate, fructe si legume (si are niste poze superbe!).

Rezultate?

„Am o relatie foarte buna cu subconstientul meu”

Joseph Murphy – The Power of Your Subconscious Mind, Bantam Books 2000, 272 pag

Intr-o zi am citit declaratia din titlu (aproximativ cu aceleasi cuvinte, pentru ca am redat-o din memorie) intr-un interviu de-al Mihaelei Radulescu. Mi s-a parut haios la vremea respectiva, pentru ca traiam cu impresia ca subconstientul e acea zona neagra la care n-ai acces decat, eventual, prin vise. Pe care n-o poti controla, care uneori te mai joaca pe degete etc. Ramasesem eu cu vagi notiuni de Freud de la niste conferinte din liceu.

Despre cartea lui Murphy am aflat anul trecut de pe forumul desprecopii.com, unde eram un lurker de soi inca din 2004.

De cumparat, am cumparat-o printr-un noroc chior de la Diverta, unde zacea pe sub un teanc de albume de arta. Pret: 31,4 lei.

(imi doresc sa nu calculez niciodata cati bani am dat pe toate aceste carti de self help =)) Nu ma pot abtine.)

Pe scurt, cartea iti promite ca te va invata sa-ti folosesti subconstientul pentru a:

Self help: cartile care nu merita

1. Richard Carlson – Nu-ti face griji, fa bani Vremea 1999
2. Richard Carlson – Nu-ti bate capul cu maruntisurile, Vremea 2005
3. Alix Girod de L’Ain – Cum sa te casatoresti, Ed. Trei, 2003
4. Pam Brodowski, Evelyn Fazio – Nu-ti pierde mintile cand vrei sa slabesti, Amaltea 2006
5. Ben Murphy – Sa gandim pozitiv, Ed. Niculescu 2006
6. Jim Bright – Mai raman, sau schimb serviciul?, Ed. Tehnica 2006

1 si 2. Richard Carlson nu m-a convins. Cartile lui sunt colectii de „pastile” numerotate, nu mai lungi de 2-3 pagini si recicleaza idei preluate de la alti autori de self-help: fii recunoscator, bizuie-te pe subconstient, relaxeaza-te, fii sincer, invata ca nu exista esec etc. etc. N-am gasit nici o idee WOW si dupa ce le-am citit mi-a parut rau ca am dat banii. Mai ales ca aveam in biblioteca inca (cel putin) 10 alte carti care spuneau acelasi lucru. Pentru cine n-are celelalte 10 carti, ar putea fi o buna „condensare” a principalelor tehnici de self help. Costa 11-12 lei fiecare, de la Diverta.

3. O carte care a venit la pachet cu „Arta de a fi egoist” la o promotie a editurii Trei. M-am plictisit de moarte si am citit-o doar pe sarite. Ca o paranteza, am constatat ca „inghit” mai bine self-help-ul american decat pe cel francez. Francezii au ceva exagerat – sau poate americanii sunt mai directi si mai la mintea cocosului? Publicul-tinta e evident feminin si cartea abunda in clisee.

Idei de baza ale cartii: unii oameni nu sunt facuti pentru casatorie; abordarea difera in functie de varsta; „stratagema plodului” inca mai functioneaza ca manevra disperata.

Bye bye, Alix.

4. Am citit-o in 5 minute, am dat 10 lei pe ea si i-am declarat pierduti. Nu e vorba despre nimic altceva decat o colectie de „marturii” de la diversi americani care au slabit prin metode mai mult sau mai putin orginale. Dupa fiecare capitol urmeaza o casuta de „sfaturi”. O reciclare a tuturor cartilor despre diete care s-au scris vreodata.

5. O brosurica cu idei reciclate, prezentate atat de succint incat ca „prima lectura” sau introducere in psihologia pozitiva nu ti-e de nici un folos, iar apoi nu mai are rost s-o citesti, pentru ca repeta tot ce ai mai citit. La final are 100 de sfaturi pentru a gandi pozitiv, intre care:

• spune intotdeauna adevarul
• nu lasa sa treaca nici o zi fara sa inveti ceva nou
• accepta-ti esecurile
• nu retrai trecutul, nici nu accepta sa-ti fie rascolit de altii
• invata sa fii singur cu tine si sa te accepti/ asculti
• zambeste

Nu e rea, dar nu ramai cu nimic din ea. Si costa 8 lei. De la Carturesti.

6. Pe scurt: niste teste care iti evalueaza motivatia la job, idei de cum sa te auto-motivezi, cum sa promovezi, cum sa te adaptezi la un job nou, cum sa pleci fara sa „arzi podurile” in urma ta, cum sa faci fata disponibilizarii, cum sa gandesti pozitiv ca sa avansezi in cariera. Mi s-a parut o carte de bun-simt. Adica daca ai un minim bun-simt, n-are rost sa mai dai banii si pe ea! Costa 15 lei, de la Carturesti.

**

Astea-s cartile pe care regret ca le-am cumparat. Despre cele care mi-au placut sau m-au facut sa-mi schimb macar o idee, in zilele urmatoare :)

Personal development, self-help, pop psy – carti si pareri

Am adunat in ultimul an o colectie destul de consistenta de carti de dezvoltare personala. Un mod frumos de-a zice „self help” sau „psihologie populara” si un gen de carti pe care ani de zile le-am privit cu un oarecare dispret. „Cum sa fii destept in 7 zile” „Eficienta in 4 pasi” „Slabeste din 3 miscari” si alte titluri asemanatoare, care promit mult si foarte rar livreaza macar un sfert. Asa credeam la vremea respectiva, acum mi-am mai nuantat opinia, mi-am dat seama ca nu sunt toate la fel, ca nu toti autorii sunt niste lalaiti care spun in 150 de pagini de un milion de ori ceea ce-ar putea spune intr-o brosurica de 10 pagini!Pe scurt: am inceput sa acord un oarecare credit acestei dezvoltari personale.

Si am adunat o colectie de carti mai bune sau mai proaste, despre care o sa povestesc in saptamana ce urmeaza.

Mi-am cumparat o parte din aceste carti pentru ca am citit despre ele pe bloguri sau le-am gasit recomandate/citate in alte carti, sau pe forumuri. Altele le-am cumparat pentru ca mi s-au parut mai interesante decat au fost de fapt. Altele faceau parte dintr-o serie de autor (John Gray, de exemplu). Altele erau 2nd best, pentru ca nu mai era de gasit o alta carte, din care se inspirasera. O parte au venit la pachet, 3 la 200 000 la un targ de carte. Unele le-am primit.

Diverse motive, diverse carti. Mi-ar fi placut sa am unde citi despre ele, ca sa stiu daca merita banii sau nu.

Aceasta e lista de pana acum, pe categorii: