Cititi, pe scurt, povestea vietii mele:
Procrastination is putting off or avoiding doing something that must be done. It is natural to procrastinate occasionally. However, excessive procrastination can result in guilt feelings about not doing a task when it should be done. It can also cause anxiety since the task still needs to be done. sursa.
E destul de greu sa-ti dai seama c-o faci. Sa mai afli si de ce, e deja o aventura. Eu mi-am dat seama ca aman lucruri pana in ultimissimul moment cand eram in facultate. In afara de „God, give me patience but make it quick”, al doilea motto care-mi guverna viata era „Daca n-ar fi ultimul moment nu s-ar face niciodata nimic”. In cazul meu era suuuper adevarat.
Sa zicem, de exemplu, ca aveam de invatat la morfologie. Nu pot sa spun ca m-am dat in vant dupa morfologie, dar pe langa sintaxa odioasa, morfologia era chiar draguta. Imi placeau cursurile cu Mrs. Baciu si seminariile (nu mai stiu cu cine). Imi doream sa invat foarte bine pentru examen, sa iau 10 si – mai ales – sa fac o lucrare super geniala cu care s-o impresionez pe Mrs. Baciu. Evident, data examenului era fixata demult, dar cam cu o saptamana inainte incepeam sa ma „organizez”. Ma frecam intai, ganditoare, in barba: „Hmmmm, peste o saptamana e examenul, ia sa-mi recuperez eu cursurile pe unde le-am imprumutat”. Recuperam si asezam frumos stiva de hartii, cronologic. Ma mai uitam putin peste ele – „hmmm, aici pare cam neclar, ma luase somnul, ce naiba am notat, ia sa copiez cursul asta de la cineva”. Mergeam cu Dana si Oana la xerox si copiam cursul lor. Frunzarind prin notitele lor, observam ca sunt diferite de ce aveam eu. Ca sa fiu sigura, xeroxam nu doar cursul ala, ci toate cursurile. Ca tot eram acolo. Sa fie. Niciodata nu stii cum iti trebuie la licenta, sau mai stiu si eu. Oricum, in Grozavesti era ieftin xeroxul. Ce conta ca-mi lua aproape o zi, cu drumul si cozile si toate cele. Ma si vedeam invatand suplimentar si facand la examen o lucrare de doctorat!
Buun, acum am cursul. Mrs. Baciu a zis insa sa citim si bibliografia. Normal ca la biblioteca nu mai era de gasit nici o carte. Ma imprieteneam urgent cu colege din an care imprumutasera pretioasele resurse. Fugeam iarasi la xerox. Seara aranjam cu grija teancul mereu crescand de foi pe masa: cursurile mele, xeroxuri (hmmm, sa nu le intercalez mai bine printre cursurile mele, adica gen acelasi lucru din doua perspective… ma mai gandesc), seminarii, copii dupa capitolele din carte, alte carti pe care (uneori) mi le cumparam de la anticariat.
Prin a patra zi incepea sa ma incerce un sentiment neplacut ca n-am facut nimic, ca poate ar trebui sa ma apuc de invatat??? O sunam pe Oana, care invata deja de cel putin o luna. „Sunt la cursul 6, dar nu mi-e clar cu alomorfele astea,” zicea ea. Panica! Ce-s alea alomorfe???? Poate ar trebui sa ma apuc de invatat, am tot ce-mi trebuie, promit, jur, in seara asta citesc macar capitolele alea xeroxate din carte. Cum naiba Oana invata de nustiucand si e la cursul 6, inseamna ca e greu, pisicii!!
In seara aia adormeam cu capitolele la cap (dar citeam altceva, fireste).
In ziua urmatoare observam ca in camera e prea mizerie ca sa ma apuc de invatat si faceam curat. Apoi adormeam cu cursurile la cap si visam noaptea morfeme si alomorfe si examenul si pe Mrs. Baciu.
De invatat, fireste, invatam in ultima noapte inainte de examen. Cand – evident – nu-mi mai pasa de xeroxurile dupa cursurile altora (abia aveam timp sa trec prin notitele mele), de xeroxurile dupa carte (pe care le citeam pe deasupra, sa nu simt ca am dat banii degeaba) si de subtilitati. Invatam cat sa iau examenul si, de obicei, luam 9 sau 10.
Naspa nota, pentru ca-mi intarea sentimentul ca se pot face lucruri geniale in ultimul moment.
Cand lucram la Ipsos si aveam de scris vreo chestie sau de facut ceva important, eram in stare sa fac un milion de alte lucruri ca sa nu ma apuc de treaba respectiva. Uneori trecea deadline-ul si eu inca nu ma apucasem. Nu va mai descriu sentimentele care ma incercau: groaza, rusine, panica, furie, dezamagire, frica, neincredere in mine, panica, panica, panica.
Nu numai ca nu m-au dat afara, dar chiar imi faceam treaba bine si eram apreciata.
Adaugati aici sentimenul de „I’m a fraud” pe care-l are un „procrastinator” care-si vede apreciata munca pe care-a facut-o in cateva ore, sub imperiul groazei.
Intr-o vreme imi asumasem faptul ca „soy del ultimo momento” si asa si eram.
Pentru vacanta asta mi-am propus un milion de chestii, din care tot ce-am reusit a fost sa fac curat (luna!) in biblioteca. Ca sa am cartile la indemana pentru cand voi dori sa ma apuc de treaba. Am mai cautat pe google niste site-uri utile. Si, ieri, mi-am luat un top de hartie, ca poate am nevoie sa printez.
See the pattern?
Aseara nu am mai rabdat. Tot ca o forma de a evita ce aveam de facut (va dati seama acum de ce am scris asa de mult pe blog zilele astea? De ce scriu acum pe blog? :)))), am cautat pe google ca prostu’: „aman lucruri” „aman chestii” „aman mereu”. Pana am gasit cuvantul asta: PROCRASTINATION. Si un site: Structured Procrastination. De unde am citit toate articolele si-am aflat ca autorul a facut site-ul in vreme ce evita sa se apuce de alte chestii presante. Iar eu l-am citit cand evitam sa fac, la randul meu, chestii pentru scoala. Buna treaba.
Pe urma am aflat ca amanarea asta nesuferita poate fi o problema de a) perfectionism b) bad time management c) addictive escapism. Si altele, dar nu m-am recunoscut in ele.
E foarte frumos cand ma apuc de o chestie, pentru ca petrec primele ore ascutind creionul, ascutind ascutitoarea, ducand gunoiul ca-s prea multe resturi de creion acolo si asezand in diverse feluri lucrurile cu care trebuie sa ma confrunt. Pregatirea la mine dureaza mai mult decat treaba in sine, care poate fi orice, de la un articol de scris pana la o traducere sau lucrari de corectat.
Ce conteaza? mi se spune. Important e ca le faci bine si (in majoritatea cazurilor) la timp! Ce se intampla acolo, in culise, de cate ori ascuti creionul si cum iti asezi masa de lucru n-are importanta.
Ei bine, pentru mine are. Toate aceste lupte cu amanarea (in care de obicei cedez), ma streseaza groaznic. Zilele traite cu sentimentul lui „am ceva de facut, dar evit, asa ca fac miliarde de alte chestii” sunt urmate de zile cand sentimentul devine „nu pot sa cred ca fac asta din nou”, apoi „daca ma apucam mai din timp, sigur faceam ceva super misto”. In tot acest interval: rusine, furie, dezamagire, frica, groaza.
Aici sunt si azi. Scriu blog pentru ca evit sa fac alte lucruri. Cand eram mica tata sau mama imi rupeau foaia la fiecare greseala. Azi copiii sterg cu picul orice, dar atunci n-aveam voie pic [care venea ca un praf de se dizolva din pliculete in apa, apoi cu el umpleai un stilou de rezerva], iar radiera facea gaura in foaie. Aseara ma gandeam ca poate m-am invatat sa fac totul in ultimissimul moment pentru ca tata sa nu mai aiba timp sa-mi rupa foaia daca gresesc.
Probabil ca sunt si perfectionista.
Si addictive escapism-ul mi-e prieten vechi. S-a ascuns intai in carti, apoi in jocuri gen puzzle bobble, in blog, mail, twitter, mai nou in facebook.
As putea sa planific zile in sir si sa prioritizez si sa fac liste de taskuri. Ador listele. Ador plannerele. Am 4 agende pentru 2009; n-am scris pe niciuna.
Mi-am propus sa scriu blog pana la 8 jumate.
Apoi pana la 9 fix.
E 20:59.
Dau publish cu iluzia ca macar de data asta nu m-am pacalit singura.
Mal de muchos, consuelo de tontos, zice Jose (care si el e un procrastinator cu state vechi). Dar, totusi, daca va recunoasteti in descrierea mea, dati-mi un semn!
Poate punem de-un Procrastinators Anonymous si avem motiv fie sa muncim ca sa evitam sa venim la intalniri, fie sa venim la intalniri, ca sa evitam alte chestii mai presante. Dupa prioritatile fiecaruia :))
e 21:01, fireste.