Hârști! Hârști!

Copiii de-a cincea erau pregătiți pentru teza la spaniolă. Nu prea sunt eu de acord cu tezele și stresul inutil la copii așa micuți, dar ăsta e sistemul și ne supunem, deși nu zice nimeni că nu putem să le privim din altă perspectivă. Numim teza ”a celebration of learning” (ideea nu-mi aparține, dar mi-a plăcut și am preluat-o) și ne bucurăm că avem ocazia să aflăm ce știm deja și ce mai avem de învățat. Nu învățăm pentru cifre (note), ci pentru că iubim școala și suntem norocoși că putem învăța limba spaniolă încă din clasa a cincea.

Cu aceste gânduri se așezaseră elevii mei, fiecare la măsuța lui, cu creioanele pregătite, în așteptarea foilor de teză.

Ca de obicei, am respirat adânc cu toții și am repetat: ”suntem bine pregătiți, nimic nu ne va lua prin surprindere, vom lucra cu atenție și răbdare, avem timp destul.” Atunci Deniz a făcut cu brațul două mișcări rapide, de parcă ar fi spintecat cu spada tot ce-i stătea în cale: ”hârști! hârști!”

– Ce faci, Deniz?

– Așa fac eu înainte de examene. Nimic nu-mi stă în cale. Tata m-a învățat. Ai de făcut ceva greu? Hârști! Hârști! Nu mai stăm pe gânduri!

Mi-a placut maxim abordarea tatălui lui Deniz. Acum că am în față încă trei săptămâni de școală, apoi o lună de cursuri pentru masteratul pe care m-a lovit cheful sa-l fac acusi, la batranete, ma gandesc: ”Doamneeeee! Mult mai e până la vacanță!” Dar fac și eu ca Deniz la teză: ”Ai șase pre-assessments de făcut? Sunt 30 de grade afară și nu ai chef să te scoli dimineața? Hârști! Hârști! Nu mai stăm pe gânduri!”

Dar voi începe cu pre-assessment 1: watch the movie Bridge of spies. Că, naiba, e totuși aproape vacanță.

ora 4

am o prietena cu care nu ma intalnesc niciodata la ora la care stabilim. de fapt ora aia e pur orientativa, +/- cel putin inca 45-60 minute. azi ne vedem la 4, asa ca e normal sa ma gasesc inca acasa, scriind pe blog 4 :05.

mi-am schimbat numele din cartea smillei in puzzle si-am sters paginile inutile.

am blocat niste comentarii si-am sters altele.

am primit un laptop nou la care tine bateria mult mai putin decat la al meu cel vechi.

am citit si am inotat prin zapada.

am fost la biserica.

si cine stie cate voi mai face, cu unicul scop de a evita sa ma apuc de o traducere pe care trebuie s-o predau joi…

Ultima zi de vacanta inainte de ultimul uichend de vacanta

Hmm, scriu prostia asta de la ora 6!

Sigur ca pierd vremea, pentru ca asta se face – in mod traditional – in vacanta. Iar ma simt vinovata in vinerea ce preceda ultimul weekend de vacanta, cand ma gandesc nici eu nu stiu la ce, dar oricum la planuri vagi si irealizabile, obiective smart ori stupid si proiecte nenascute, pe termen mediu si lung. De parca nu m-as cunoaste suficient ca sa stiu ca niciodata, dar niciodata, nu folosesc vacantele pentru a munci de acasa, fiindu-mi suficiente zilele de scoala si anumite weekenduri. De parca ar fi prima data cand car acasa carti pe care nu le deschid nici ca sa le sterg de praf. De parc-ar fi prima vacanta care se sfarseste si ma lasa cu gandul ca am pierdut timpul, ca si cum timpul castigat ar fi numai ala plin cu munca, hartii si lucrari corectate.

Ce rost mai are, imi zic, sa mai jucam iar aceasta sarada? Stiu bine ca asa e-n vacanta si stiu bine si sentimentul de „hmm, poate-as fi putut sa…” din ultima zi. Haida-de! E momentul sa accept ca n-as fi putut sa si e ok ca nu.

Totusi scoala mi se pare ca nu e ca alte locuri de munca unde te duci dupa vacanta, cu sau fara chef, dar macar fara trac. Imi amintesc zile de ianuarie cu lene si somn, de cand lucram la Ipsos, imi amintesc ca n-aveam chef sa ma scol dimineata, dar emotii n-am avut decat poate la interviul de angajare! Insa in prima zi de scoala, indiferent ca e 15 septembrie sau final de orice vacanta de peste an, eu am trac. Trac care dupa prima ora imi trece si zilele dinainte de vacanta se sudeaza cu astea de-acum, ca si cand nu s-ar fi intrerupt niciodata. Vacanta devine ceva de genul: Ei, da, am niste amintiri cu zapada si Sibiu in plus, da, cine stie cine mi le-o fi plantat in cap :D

Cam asa e in fiecare an.  Ultima zi de vacanta e totdeauna lungascurta si amestecata. Iar prima zi de scoala zboara ca vantul si ca gandul. Doar schimbarea e problema, switch-ul ala de la vacanta la scoala.

Ma bucur ca am citit cateva carti in vacanta asta. Si-am vazut mai multe filme in ultimele 2 saptamani decat in primele trei luni ale anului 2010. Si bune, si proaste.  New York, I love you. Chloe. Politist, adjectiv. Casablanca. Hanging up. The Tourist. Das weisse Band. Si mai urmeaza – pe Michael Haneke abia l-am descoperit! Iar Livia imi datoreaza „Cetateanul Kane”!

A fost o vacanta frumoasa, cu zapada, cum trebuie sa fie. Am un calendar foarte misto pentru 2011, pe care pot sa scriu zile de nastere si chestii gen Ada Milea – 10 ian – MTzR. Poate ca-n weekend am sa chiar reusesc sa sterg vreuna din cartile alea de praf si sa corectez o lucrare. Luni n-am asa de multe ore.

Bine, fie. Poate sa inceapa!

Pisique stie sa ma duca

De cateva ore bune stau si citesc „Viata prin balonul roz” si ma indragostesc de Sasha si de parintii lui, de Brazilia si de ocean. E si un fel de escapism, pentru ca am lucrari de corectat si ganduri de gandit, dar si un vis la care visez acum obsesiv: sa plec, sa plec, sa plec.

Da, e minunat sa imparti zambete in Bucur Obor si sa faci random acts of kindness in Bucuresti. Dar Katie aici nu s-ar putea intampla, pentru ca nu mai stim sa ne jucam si ne luam prea in serios. Este deja greu ca niste mici omuleti care „repara” crapaturile din pavaj sa nu ni se para ridicoli. Si sa nu mai vorbim de crapaturi in sine: acum sunt mult prea mari pentru ca mini-Matty si mini-Katie sa le mai poata impinge marginile la loc.

Sigur ca viitorul va fi minunat si copiii copiilor nostri etc. etc. Dar eu, aici, acum – nu. Si pentru mine traiesc, in primul rand :)

Pisique stie sa ma duca oriunde. Azi m-a dus la Magurele, la olimpiada [si am revazut-o pe dna Mihaela Negrea, doamna profesoara de engleza MINUNATA pe care am cunoscut-o tot la Magurele, anul trecut :) Trebuie sa marturisesc ca speram mult s-o revad!]. Pentru ca m-am trezit tarziu, a trebuit sa facem un mic maraton: fara cafea, mic-dejun sau macar o gura de apa, direct la volan si p-aci ti-e drumul. Noroc ca drumul era cunoscut… de ieri, cand am mers in recunoastere.

Pisique stie sa ma duca. Si eu stiu s-o duc pe ea la revizie, saptamana viitoare. Si sa-i platesc impozitele, ca un proprietar responsabil ce ma aflu.

Pisique e primul lucru „al meu” care vine cu responsabilitati asociate si, prin asta, ma face sa simt bine.

Si cred ca, atunci cand va veni momentul, Pisique va sti sa ma duca in Elvetia :)

Dimineata, frig

Al meu país la pluja no sap ploure:
o plou poc o plou massa;
si plou poc és la sequera,
si plou massa és la catàstrofe.
Qui portarà la pluja a escola?
Qui li dirà com s’ha de ploure?
Al meu país la pluja no sap ploure.

(Raimon)

In mod miraculos mi s-au reparat iar boxele (e un contact care cand se pune, cand se ia) si ascult, ca de obicei, Raimon. Azi am citit un blog care scrie ca mine al unei fete careia ii e dor de trecutul ei asa cum imi (era? este?) si mie. Cand ascult Raimon, de exemplu, mi-e dor de Gironella si de orele de catalana cu Joan si cu Alfred. Cand aud „por el imperio hacia Dios” mi-e dor de Madrid si de Jose si de cartile pe care le citeam impreuna acum foarte foarte multi ani, cand eu eram inca blonda, iar el avea o claie de par in cap :) Pentru ca tempers fuggit si numai deunazi am vazut la Carturesti ca s-a publicat in traducere romaneasca Witches Abroad la RAO, Prin cele strainatati. Si  traducerea ok, din ce mi-am putut da seama citind in librarie. Pentru cei care nu stiu, WA e prima carte tradusa de mine, la 19 ani, in anul 1 de facultate, cand eram iremediabil indragostita de Andrei Gheorghe, iar el vorbise la MK de Terry Pratchett. Am tradus cartea cap coada, intai pe masina de scris, apoi pe un computer. Mi-a luat cam 1 an si nu am publicat-o niciodata. Anul trecut cand am vrut s-o dau la RAO era deja cineva angajat sa o traduca si mi-au zis ca e prea tarziu [oricum banii pe Josep Pla nu mi i-au platit inca…].

Nu stiu daca inteleg bine conceptul de mentor, dar daca un mentor e cineva care-ti schimba viata macar un pic si ireversibil, atunci AG mi-a fost mentor si datorita lui am supravietuit in primii doi ani de facultate [hell, si datorita lui am dat la limbi straine in the first place! bine, sa n-o uitam pe Andreea…]. Iar mai de curand, Raluca a jucat acelasi rol si adesea ma gandesc cat de mult mi-a influentat modul de a gandi.

Dar trecutului ii sade bine acolo la stanga pe axa timpului, pentru ca momentul nostru e prezentul. Today is yesterday’s tomorrow. Iar in prezent e rece, vine nitel iarna, iar dimineata cand ma duc la bus pe jumatate adormita alergia ma pisca nitel de urechi, dar mult mai delicat ca in alti ani, aproape imperceptibil.

Imi plac diminetile mele uber-matinale (6 – 6:15) cu cafea cu lapte, paine cu gem si 5 minute de mers alert pe jos (sau de sarit in primul taxi, daca vremea o cere, iar portofelul ne-o permite). Imi place sa ma trezesc, uneori fara ceas, si sa ma gandesc cu drag la noua zi ce incepe. Am trecut printr-un proces de adaptare, iar acum am ajuns la concluzia ca am un orar chiar misto! Merci, Alina :)

Mi se pare ca Raimon merge cu diminetile mele…

P.S. O veste mare: nu mai am lamai! Dupa 7 ani de carnet, lamaile erau mai mult o stare de spirit :)

Fuga de realitate

Pe TVR 2 a inceput Arabela si cand am vazut pe generic Ceskoslovenska Televize Praha am inceput sa rad si m-am gandit imediat la Marie, pentru ca masinuta ei se numeste Arabela :)

Ca de obicei cand stau pe mess si pe twitter si pe blog si pe fb, fara noima si trecand alandala din link in link, realitatea este ca am treaba si evit sa ma apuc. :D

Imi doresc cu ardoare o geanta de la Kipling!

Procrastinez

De la 11 fac diverse chestii care ma impiedica sa fac ceea ce am de facut. Nu e atat de dreadful, dar e o chestie pe care nu stiu de unde s-o apuc si astept divine guidance on it.

Intre timp am citit The Stars’ Tennis Balls a lui Stephen Fry [si cred ca e dedicata lui M’colleague pentru ca Hugh Laurie zice de multe ori ca ii plac cartile cu spioni si urmariri si sange pe pereti, iar Fry ii face pofta – overdoes it, if you ask me!!] si mi-am strans rufele de pe sarma si-am mancat de dimineata si-am baut 2 cafele si am stat pe facebook, twitter si bloguri si mi-am amintit ca nu mai am toner la imprimanta, dar nu vreau sa ma gandesc inca la asta (desi am de tras la xerox pt diseara).

Si uite-asa s-a facut ora 2, am inca traista de scoici in camera si n-am nici cea mai vaga idee ce sa fac cu ele, mi se pare ca e dezordine indiferent de cate ore petrec facand curat, am 5 tricouri de calcat si trebuie musai sa ajung la posta si sa mai iau ceva de mancare, sau macar paine.

Sambata plec la Parigi, n-am nici valiza, sunt in dubiu daca sa-mi cumpar sau sa imprumut, pana la ora 6 mai sunt doar 4 ore si e momentul sa ma mobilizez.

There, I said it.

Abra era gata inainte de a o chema

Abra was ready ere I called her name; And though I called another, Abra came. (Matthew Prior via John Steinbeck)

Plec o saptamana in Elvetia.  Pentru ca mereu am confundat Suecia cu Suiza, evident ca zic tuturor ca plec in Suedia. In Suedia la Zurich – ce va mirati asa? Stockholm? Ala e in Suedia, e altceva! :))) Cam asa se deruleaza dialogurile mele paralele cu realitatea. Uneori ma simt ca un computer batran, care raspunde mai greu la comenzi pentru ca undeva in spate se copiaza niste poze, sau se face un download si trebuie sa aloce resurse si acolo.

O saptamana de vacanta-munca dupa care voi avea nevoie de o saptamana de vacanta-odihna, dar ia-o de unde nu-i. Deci trebuie sa-mi aranjez cumva niste odihna printre toata munca si printre munca asta alta munca (pregatirea pentru semestrul 2… so many ideas & great things to do, so lil time, ca de obicei).

Incep pregatirea pentru vacanta-munca si munca-munca uitandu-ma la episodul 13 din Doctor House. Nu-mi place de Cuddy cu copil, nu-mi place de Cameron in charge si mi se pare ca House incepe sa devina propriul lui cliseu, probabil din cauza ca de la o vreme are o singura fata: cea de doctor; nu mai merge cu motocicleta, nu mai joaca poker cu oamenii strazii, nu mai canta la pian, nu mai are preocupari si sentimente extra-work, de aceea e foarte monoton. Iar Wilson are un rol de 2-3 replici si a devenit asa de moale si sentimental, incat la fel de bine ar putea sa dispara.

Sunt intr-o pasa oarecum „hormonal” si ma amuz singura de cum reactionez la lucrurile care mi se intampla. Mantra mea azi e: „Taci din gura!” si o adresez gandurilor negative, fricilor si panicilor care ma gadila in stomac. Taci din gura, taci din gura, taci din gura, taci din gura!

Every cloud has a silver lining.

NB: I’m writing this post because I’m a sworn procrastinator, as usual & just now I have LOTS of other stuff to do – starting with shopping, packing, hair dying… oh, hell, starting with getting dressed to go shopping (or getting up from the couch in order to get dressed and go shopping!!)

Sometimes I wish I had a BOOK that told me where to start.

Ianuarie 2009 – lista de carti

Dissabte, 31 de gener de 2009

Jurnale de lectura in multiplele mele agende nu am sanse sa tin inca, asa ca blogul ramane ultima reduta si am de gand sa-mi notez la sfarsitul fiecarei luni „realizarili”, „to-do-list-urili” si cartile citite. Iac-asa, fiindca imi plac listele! :)

In ianuarie 2009 am citit:

John Boyne – Baiatul cu pijamale in dungi (RAO) – Traducerea e ok si l-am gasit cu 15 lei la o librarie de cartier. Azi am terminat de citit ultima pagina si sunt asa, usor melancolica, usor invidioasa pe Boyne ca a avut talentul si inspiratia sa scrie cartea asta, usor trista ca astfel de lucruri au avut loc, convinsa ca Boyne a gasit intocmai tonul si modul de a privi lumea al unui copil de 9 ani. „Ostranenie” se numea la scoala, sau „instrainare”, aceasta tehnica de a privi cu ochi straini o lume prea bine cunoscuta, de a descrie cu cuvinte neobisnuite o realitate fata de care perceptia ni s-a tocit. Conducatorul tarii se numeste Fury, iar lagarul este Out-With – asa stie pustiul sa pronunte cuvintele nefamiliare pe care le tot aude in casa, iar pentru tine ca cititor e o permanenta revelatie (Fuehrer, Auschwitz), dar si o permanenta strangere de inima, pentru ca copilul e atat de mic si de prostut si de inocent oarecum (dar si insensibil intr-o anumita masura – ca toti copiii?) si tu vezi in ce se baga, dar nu stii cum sa-l avertizezi si stii ca soarta lui si rasuflarea ta sunt in mana autorului pana la ultima pagina. O carte deosebita – si iarasi una de care m-am ferit din 2007 incoace, pentru ca era in toate librariile.

Lucia Etxebarria – Beatriz si corpurile ceresti. Demult a aparut aceasta carte in biblioteca mea; vine de la o zi de nastere de prin 2005 si am citit-o dintr-o rasuflare pe 1 sau 2 ianuarie, cand m-am pus sa-mi caut o alta carte si am dat de asta. Am citit-o asa cum se citesc cartile dintr-o suflare: asezata pe juma’ de fesa pe canapea, cu biblioteca vraiste si carti intinse peste tot in jur, intr-o stare de provizorat care s-a prelungit cateva ore. Mi-a placut, dar am avut un sentiment ca ar fi trebuit s-o citesc mai demult, poate in 2001 cand o citea Mari si mie mi se parea un titlu ca de tablou de Sabin Balasa.

Ca-n Seinfeld

Ce tare e Seinfeld; a facut istorie! Stiu pe cineva care vede bloopers la Seinfeld in momentele de neagra tristete si se binedispune instantaneu. Altii sunt in stare sa-mi recite episoade intregi pe dinafara (vezi Nazi soup, care e un clasic). Cand totul incepe sa capete reliefuri aberante in jurul nostru, inevitabil cineva se intreaba daca suntem cumva in Seinfeld.

In vacanta mi-am facut obiceiul sa stau prea mult pe Facebook si sa citesc prea multe bloguri. Azi mi-am schimbat la fatza blogul si blogrollul si sidebar-ul si… [alte cuvinte fancy nu-mi mai vin in cap, asa ca ma opresc aici].

Prima zi de scoala din 2009 a fost formidabila, cu clasa a 5-a de gatul meu [„we missed you!!”], cu jurnale, discutii, articole despre Santa Claus, teze, bac, CAE, pui cu piure si castraveti murati, clante ascunse in cutii de parfum, laptopul nr. 7, multa multa multa ciocolata de la Ioni si Ioane, soare si zambete.

Am o teorie ca la scoala asta e mereu soare; de cand m-am angajat eu am prins 2-3 zile noroase si chiar si alea s-au insorit pana la urma.

Vestea rea e ca dragul de Coditza, catelul de vizavi care stia sa bage marsarier pe marginea gardului a fost furat! We miss him.

Mai sunt doua zile si vine uichendul.

In continuare se circula splendid pe pipera, dar asta probabil fiindca scoala americana e inca in vacanta.

Deodata s-a facut 9 jumate si m-a luat somnul.

Traim ca sa se spuna povesti

Recunosc: am visat titlul asta. Azi-noapte, cand se presupunea ca tre sa visez printi verzi pe cai albi, gratie Bobotezei si busuiocului. Fiindca n-am avut busuioc, am visat ceasul si microbuzul care ma astepta la 7:20. Dupa doua saptamani de trezit dupa ora 12, mi-era putin teama ca n-o sa ma pot scula. Asa ca m-am tot trezit din ora in ora sa verific ca n-a sunat ceasul si ma culcam la loc si ma trezeam iar si tot asa pana s-a auzit minunatul piuit.

Prima zi de scoala a fost foarte vesela, dar fiind mai cald in scoala decat ne asteptam, nu doar ne-am copt, ci ne luase si somnul. Eu am avut noroc cu o colega cu care-am corectat jumi-juma teze (procrastination is good, m-am convins!) si-am stat la povesti. E din Australia, deci venea de la un Craciun la 30 de grade… ce tare trebuie sa fie!

Cateva colege imi citisera blogul in vacanta si mi-au dat idei de posturi viitoare, dar le-am uitat! De-acum inainte o sa notez. Imi amintesc doar una, dar aia cred ca am zis-o chiar eu, despre my home away from home – o leapsa care circula prin blogurile pe care le-am rasfoit in vacanta.

Mai vreau sa scriu despre pungile de la supermarket – ce fericita am fost ca nu se mai dau, ci se cumpara!!! Cum m-am dus ca o zana a naturii cu sacosa de carpa la Carfur (hmmm, stiti ca stiu ca nu se scrie asa, da? :p) Unirii si, fiindca sacosa era cam mititica, am mai cumparat si-o plasa de hartie, ca sa fiu eco-green pana la capat. Si cum la libraria Sadoveanu si la Eminescu ne-a zis ca punga costa 20 de bani si-am pus cartile in geanta. Ce frumos! Ce eco! Apoi m-am dus cu Iulius la Auchan si uitasem acasa punga de carpa si, cuminte, am cerut si o punga. Costa 40 de bani. In drum spre masina vad ca Iulius avea o plasa de Auchan normala, iar eu una solida, din plastic. Ai vazut ca acum se cumpara pungile la supermarket? zic mandra. Aiurea! zice Iulius, proaspat revenit din orasul de pe Vltava. Erau pungi la casa la liber, de unde crezi cam luat-o eu pe-asta? Ouch! Si-atunci io de ce am cumparat?!

Eh, am fost eco-friendly.

Procrastination + Chris = Love :xx

Cititi, pe scurt, povestea vietii mele:

Procrastination is putting off or avoiding doing something that must be done. It is natural to procrastinate occasionally. However, excessive procrastination can result in guilt feelings about not doing a task when it should be done. It can also cause anxiety since the task still needs to be done. sursa.

E destul de greu sa-ti dai seama c-o faci. Sa mai afli si de ce, e deja o aventura. Eu mi-am dat seama ca aman lucruri pana in ultimissimul moment cand eram in facultate. In afara de „God, give me patience but make it quick”, al doilea motto care-mi guverna viata era „Daca n-ar fi ultimul moment nu s-ar face niciodata nimic”. In cazul meu era suuuper adevarat.

Sa zicem, de exemplu, ca aveam de invatat la morfologie. Nu pot sa spun ca m-am dat in vant dupa morfologie, dar pe langa sintaxa odioasa, morfologia era chiar draguta. Imi placeau cursurile cu Mrs. Baciu si seminariile (nu mai stiu cu cine). Imi doream sa invat foarte bine pentru examen, sa iau 10 si – mai ales – sa fac o lucrare super geniala cu care s-o impresionez pe Mrs. Baciu. Evident, data examenului era fixata demult, dar cam cu o saptamana inainte incepeam sa ma „organizez”. Ma frecam intai, ganditoare, in barba: „Hmmmm, peste o saptamana e examenul, ia sa-mi recuperez eu cursurile pe unde le-am imprumutat”. Recuperam si asezam frumos stiva de hartii, cronologic. Ma mai uitam putin peste ele – „hmmm, aici pare cam neclar, ma luase somnul, ce naiba am notat, ia sa copiez cursul asta de la cineva”. Mergeam cu Dana si Oana la xerox si copiam cursul lor. Frunzarind prin notitele lor, observam ca sunt diferite de ce aveam eu. Ca sa fiu sigura, xeroxam nu doar cursul ala, ci toate cursurile. Ca tot eram acolo. Sa fie. Niciodata nu stii cum iti trebuie la licenta, sau mai stiu si eu. Oricum, in Grozavesti era ieftin xeroxul. Ce conta ca-mi lua aproape o zi, cu drumul si cozile si toate cele. Ma si vedeam invatand suplimentar si facand la examen o lucrare de doctorat!

Buun, acum am cursul. Mrs. Baciu a zis insa sa citim si bibliografia. Normal ca la biblioteca nu mai era de gasit nici o carte. Ma imprieteneam urgent cu colege din an care imprumutasera pretioasele resurse. Fugeam iarasi la xerox. Seara aranjam cu grija teancul mereu crescand de foi pe masa: cursurile mele, xeroxuri (hmmm, sa nu le intercalez mai bine printre cursurile mele, adica gen acelasi lucru din doua perspective… ma mai gandesc), seminarii, copii dupa capitolele din carte, alte carti pe care (uneori) mi le cumparam de la anticariat.

Prin a patra zi incepea sa ma incerce un sentiment neplacut ca n-am facut nimic, ca poate ar trebui sa ma apuc de invatat??? O sunam pe Oana, care invata deja de cel putin o luna. „Sunt la cursul 6, dar nu mi-e clar cu alomorfele astea,” zicea ea. Panica! Ce-s alea alomorfe???? Poate ar trebui sa ma apuc de invatat, am tot ce-mi trebuie, promit, jur, in seara asta citesc macar capitolele alea xeroxate din carte. Cum naiba Oana invata de nustiucand si e la cursul 6, inseamna ca e greu, pisicii!!

In seara aia adormeam cu capitolele la cap (dar citeam altceva, fireste).

In ziua urmatoare observam ca in camera e prea mizerie ca sa ma apuc de invatat si faceam curat. Apoi adormeam cu cursurile la cap si visam noaptea morfeme si alomorfe si examenul si pe Mrs. Baciu.

De invatat, fireste, invatam in ultima noapte inainte de examen. Cand – evident – nu-mi mai pasa de xeroxurile dupa cursurile altora (abia aveam timp sa trec prin notitele mele), de xeroxurile dupa carte (pe care le citeam pe deasupra, sa nu simt ca am dat banii degeaba) si de subtilitati. Invatam cat sa iau examenul si, de obicei, luam 9 sau 10.

Naspa nota, pentru ca-mi intarea sentimentul ca se pot face lucruri geniale in ultimul moment.

Cand lucram la Ipsos si aveam de scris vreo chestie sau de facut ceva important, eram in stare sa fac un milion de alte lucruri ca sa nu ma apuc de treaba respectiva. Uneori trecea deadline-ul si eu inca nu ma apucasem. Nu va mai descriu sentimentele care ma incercau: groaza, rusine, panica, furie, dezamagire, frica, neincredere in mine, panica, panica, panica.

Nu numai ca nu m-au dat afara, dar chiar imi faceam treaba bine si eram apreciata.

Adaugati aici sentimenul de „I’m a fraud” pe care-l are un „procrastinator” care-si vede apreciata munca pe care-a facut-o in cateva ore, sub imperiul groazei.

Intr-o vreme imi asumasem faptul ca „soy del ultimo momento” si asa si eram.

Pentru vacanta asta mi-am propus un milion de chestii, din care tot ce-am reusit a fost sa fac curat (luna!) in biblioteca. Ca sa am cartile la indemana pentru cand voi dori sa ma apuc de treaba. Am mai cautat pe google niste site-uri utile. Si, ieri, mi-am luat un top de hartie, ca poate am nevoie sa printez.

See the pattern?

Aseara nu am mai rabdat. Tot ca o forma de a evita ce aveam de facut (va dati seama acum de ce am scris asa de mult pe blog zilele astea? De ce scriu acum pe blog? :)))), am cautat pe google ca prostu’: „aman lucruri” „aman chestii” „aman mereu”. Pana am gasit cuvantul asta: PROCRASTINATION. Si un site: Structured Procrastination. De unde am citit toate articolele si-am aflat ca autorul a facut site-ul in vreme ce evita sa se apuce de alte chestii presante. Iar eu l-am citit cand evitam sa fac, la randul meu, chestii pentru scoala. Buna treaba.

Pe urma am aflat ca amanarea asta nesuferita poate fi o problema de a) perfectionism b) bad time management c) addictive escapism. Si altele, dar nu m-am recunoscut in ele.

E foarte frumos cand ma apuc de o chestie, pentru ca petrec primele ore ascutind creionul, ascutind ascutitoarea, ducand gunoiul ca-s prea multe resturi de creion acolo si asezand in diverse feluri lucrurile cu care trebuie sa ma confrunt. Pregatirea la mine dureaza mai mult decat treaba in sine, care poate fi orice, de la un articol de scris pana la o traducere sau lucrari de corectat.

Ce conteaza? mi se spune. Important e ca le faci bine si (in majoritatea cazurilor) la timp! Ce se intampla acolo, in culise, de cate ori ascuti creionul si cum iti asezi masa de lucru n-are importanta.

Ei bine, pentru mine are. Toate aceste lupte cu amanarea (in care de obicei cedez), ma streseaza groaznic. Zilele traite cu sentimentul lui „am ceva de facut, dar evit, asa ca fac miliarde de alte chestii” sunt urmate de zile cand sentimentul devine „nu pot sa cred ca fac asta din nou”, apoi „daca ma apucam mai din timp, sigur faceam ceva super misto”. In tot acest interval: rusine, furie, dezamagire, frica, groaza.

Aici sunt si azi. Scriu blog pentru ca evit sa fac alte lucruri. Cand eram mica tata sau mama imi rupeau foaia la fiecare greseala. Azi copiii sterg cu picul orice, dar atunci n-aveam voie pic [care venea ca un praf de se dizolva din pliculete in apa, apoi cu el umpleai un stilou de rezerva], iar radiera facea gaura in foaie. Aseara ma gandeam ca poate m-am invatat sa fac totul in ultimissimul moment pentru ca tata sa nu mai aiba timp sa-mi rupa foaia daca gresesc.

Probabil ca sunt si perfectionista.

Si addictive escapism-ul mi-e prieten vechi. S-a ascuns intai in carti, apoi in jocuri gen puzzle bobble, in blog, mail, twitter, mai nou in facebook.

As putea sa planific zile in sir si sa prioritizez si sa fac liste de taskuri. Ador listele. Ador plannerele. Am 4 agende pentru 2009; n-am scris pe niciuna.

Mi-am propus sa scriu blog pana la 8 jumate.

Apoi pana la 9 fix.

E 20:59.

Dau publish cu iluzia ca macar de data asta nu m-am pacalit singura.

Mal de muchos, consuelo de tontos, zice Jose (care si el e un procrastinator cu state vechi). Dar, totusi, daca va recunoasteti in descrierea mea, dati-mi un semn!

Poate punem de-un Procrastinators Anonymous si avem motiv fie sa muncim ca sa evitam sa venim la intalniri, fie sa venim la intalniri, ca sa evitam alte chestii mai presante. Dupa prioritatile fiecaruia :))

e 21:01, fireste.