Arhive pe categorii: scoala

Madrid

Standard

Luna asta muncesc si ma distrez la Madrid, unde fac un master in managementul educatiei cu o universitate americana. Avem un grup de studenti foarte simpatic, 14 oameni intre 30-50 de ani, unii deja directori, altii dorindu-si sa fie, fiecare din alta tara, multi deja foarte internationali (avem reprezentate Doha, Dubai, Columbia, Mauritania, Sierra Leone, Anglia, USA, Cehia, Romania, Norvegia, Portugalia, Japonia, China, Noua Zeelanda).

Am avut o prima saptamana excelenta, cu o profa fabuloasa, actuala directoare generala a unei scoli excelente din Singapore. Nu stiu cum e ca directoare, dar ca profa a fost modelul meu ideal: punctuala, serioasa, structurata si concentrata. Nu am pierdut niciun minut cu ea: orele incepeau la timp, la fel si pauzele. Avea mereu o activitate, dar si o discutie despre ce am invatat din activitatea respectiva. Ne-a repetat ca un lider trebuie sa fie organizat, ca nu exista lideri innascuti care sa faca treaba buna daca sunt dezordonati. Evident, disciplina conta foarte mult pentru ea, dar nu am avut niciodata impresia ca, furata de forma, acorda prea putina atentie fondului. Dimpotriva, am avut mult de invatat din experienta ei si a fost foarte generoasa cu povestile, mereu „sterilizate”, fiindca nu conteaza cine, ci ce s-a intamplat si cum s-a rezolvat situatia si ce invataturi tragem din asta.

Citim o multime de carti, nu doar despre educatie, ci despre leadership, inovatie si legislatie in domeniul protectiei copilului si sunt fericita ca am Kindle si ca imi descarc cartile in doi timpi si trei miscari, ca ma costa mult mai putin decat varianta tiparita, ca nu am avut nevoie sa car la Madrid o valiza de carti.

Invatam despre cum sa fim lideri mai buni, profesori mai atenti la nevoile elevului, cetateni mai implicati in lumea in care traim.

Intotdeauna constat ca e adevarat ce zice Joseph Ritco in cartea lui despre liderul transformator pe care am citit-o semestrul trecut, tot la acest master. El zice asa: nimeni nu se face prof doar pentru bani, oricat de bune ar fi conditiile in care lucreaza. Oricine ajunge sa stea mai mult de 2-3 ani in domeniul educatiei are o chemare pentru asta, adica, la fel ca personalul din domeniul Sanatatii, e un om cu mai multa dragoste pentru ceilalti oameni. Sincer, de cate ori ajung in contexte gen curs de formare cu alti profi in sala, imi dau seama ca suntem niste oameni care ne iubim meseria si asta ma face foarte mandra.

Ultima oara am fost la Madrid in 2011 si de atunci am trait 4 ani in India si doi in Turcia si am vazut multe alte orase care mi-au redefinit conceptul de oras si de cetatean,

Madridul e un oras pentru oameni, un oras cu un branding de oras foarte limpede, care incurajeaza la tot pasul notiunea de a fi „bun cetatean”, de la sistemele de reciclare, pana la traversarea prin locuri permise, regulile de comportament in metrou etc.

Nu mai am chestia aia cu „la ei se poate si la noi de ce nu” pentru ca nu asa merg lucrurile. Nu invinovatind si – pasiv-agresiv – „batand saua sa priceapa iapa” schimbi ceva in comportamentul unui neam. La noi se poate la fel ca si la ei, dar ne lipsesc liderii care sa ne traseze liniile astea. Cand liderii nostri vor fi, la fel ca profesorii, niste oameni care nu sunt acolo pentru avere, ci dintr-o dorinta sincera de a sluji alti oameni, atunci se va putea si la noi. Si vor avea si avere, si conditii bune in care sa si-o etaleze. E cam de kko sa fii ostentativ bogat intr-o tara care-si sufla nasul in maneca si se sterge pe poale.

Reclame

Nostalgii la sfarsit de an scolar

Standard

„Señorita, e Haziran, cine mai are chef de scoala?” mi-a zis acum doua saptamani elevul meu de la a cincea F, Alp(ito). Dragi mi-au fost acesti copii de a cincea de anul asta, dar la anul nu am mai vrut a cincea, am vrut a opta, vreau sa-mi fie greu, pentru ca anul trecut imi fusese greu cu a cincea si voiam sa imi dovedesc ca a fost grupul ala dificil, nu ca eu nu pot!

Cu a cincea de anul asta mi-am dovedit ca pot. Toata spaniola pe care o stiu copiii astia, o stiu de la mine! Si mai stiu sa fie curajosi, sa respecte invatatura si parerile altora, sa isi astepte randul, sa dialogheze constructiv, sa dea feedback pozitiv, sa cante in spaniola, sa lucreze in echipe mixte cu toata lumea, sa invete pentru ei, nu pentru note.

La ultima ora, azi, am primit asa niste imbratisari dragastoase, ca m-am emotionat, chiar si de la baietelul cel mai introvertit din clasa.  Erau asa de scumpi!

O sa se faca mari, o sa fie absolventi, o sa… o sa… Pot sa inteleg ce frumos e sa stai ani de zile in aceeasi scoala pentru ei, ca sa ii vezi cum cresc, cum se schimba, cat de frumosi se fac, dar e drept ca oriunde m-as duce sa predau ma voi indragosti pe data de copiii aceia si asta e frumos si trist la profesia de profesor.

Anul acesta au absolvit elevii mei din India, cei cu care am facut Personal Project inainte sa plec: un grup mixt de elevi din Corea de Sud, India, UK, Olanda, Franta, Dubai, Australia, Israel, care atunci terminau clasa a zecea. Un grup fain, mai ales ca veneau din niste lupte interne aprige, din probleme de bullying, din probleme de adaptare la India cea diversa, din suferinte de despartire de prieteni, dor de casa, necunoasterea limbii engleze etc.

Mi-amintesc de unul dintre baietii care azi a absolvit liceul, prabusit pe jos prin clasa a opta,in crize similare cu epilepsia,  jelind in felul lui personal moartea neasteptata a tatalui sau. Aceste crize ajunsesera zilnice, mereu la scoala, niciodata acasa, uneori de mai multe ori pe zi. Si il vad acum, student la Psihologie, un baiat frumos, inalt, invingator. Uneori nici un stii daca ai contribuit cu ceva – e un miracol de fiecare data cum se transforma acesti copii in adolescenti si apoi in tineri adulti cu voce si curaj… o vreme ii observi, ii sprijini, depind de tine, te iubesc, te imbratiseaza, apoi, brusc, s-au desprins si canta mai dulce, alearga mai repede, ajung mai departe, zboara mai sus decat tine!

Si esti asa mandru, fiindca prin ei alergi si tu, zbori si tu, canti si tu.

Si-atunci cum sa nu-mi aduc aminte de naparstocul de Aditya, atunci in clasa I (acum intr-a saptea!), care m-a intrebat cu seriozitate:

– Señorita, la anul veti preda tot la clasa I?

– Da, Aditya.

– Si le veti preda ce ne-ati predat si noua?

– Sigur.

– Stiti ce cred eu? Ca noi la anul vom invata lucruri noi, dar dumneavoastra tot chestiile astea vechi o sa le repetati!

Dragul de el! Bine ca fiecare generatie e diferita, bine ca ne putem uneori alege clasele si nivelul, bine ca ramanem noi in clasa I etern, ca ei sa poata creste si invata lucruri noi in fiecare an.

Hârști! Hârști!

Standard

Copiii de-a cincea erau pregătiți pentru teza la spaniolă. Nu prea sunt eu de acord cu tezele și stresul inutil la copii așa micuți, dar ăsta e sistemul și ne supunem, deși nu zice nimeni că nu putem să le privim din altă perspectivă. Numim teza ”a celebration of learning” (ideea nu-mi aparține, dar mi-a plăcut și am preluat-o) și ne bucurăm că avem ocazia să aflăm ce știm deja și ce mai avem de învățat. Nu învățăm pentru cifre (note), ci pentru că iubim școala și suntem norocoși că putem învăța limba spaniolă încă din clasa a cincea.

Cu aceste gânduri se așezaseră elevii mei, fiecare la măsuța lui, cu creioanele pregătite, în așteptarea foilor de teză.

Ca de obicei, am respirat adânc cu toții și am repetat: ”suntem bine pregătiți, nimic nu ne va lua prin surprindere, vom lucra cu atenție și răbdare, avem timp destul.” Atunci Deniz a făcut cu brațul două mișcări rapide, de parcă ar fi spintecat cu spada tot ce-i stătea în cale: ”hârști! hârști!”

– Ce faci, Deniz?

– Așa fac eu înainte de examene. Nimic nu-mi stă în cale. Tata m-a învățat. Ai de făcut ceva greu? Hârști! Hârști! Nu mai stăm pe gânduri!

Mi-a placut maxim abordarea tatălui lui Deniz. Acum că am în față încă trei săptămâni de școală, apoi o lună de cursuri pentru masteratul pe care m-a lovit cheful sa-l fac acusi, la batranete, ma gandesc: ”Doamneeeee! Mult mai e până la vacanță!” Dar fac și eu ca Deniz la teză: ”Ai șase pre-assessments de făcut? Sunt 30 de grade afară și nu ai chef să te scoli dimineața? Hârști! Hârști! Nu mai stăm pe gânduri!”

Dar voi începe cu pre-assessment 1: watch the movie Bridge of spies. Că, naiba, e totuși aproape vacanță.

Povestea vietii mele

Standard

Vine o fetita la profa de turca. O eleva de-a ei. De fapt voia sa intrebe cu cine face repetitii pentru un concurs de talente pe care-l avem luna viitoare si fericita castigatoare eram eu.

Vorbim, ne intelegem, fetita imi multumeste, pleaca. E imbracata adorabil intr-o fusta lunga de jerseu si o bluza albastra, cam ca o doamna in miniatura.

– Ce scumpa e! exclam in urma ei.

– Ba bine ca nu,  bombane profa de turca. E o smechera si o intriganta.

*

In hol, astept sa mi se faca cafeaua si vorbesc mai mult prin semne cu o colega din alt departament, care se mira ce bine am invatat turca. Zambim, ne agitam, ne intelegem. Cafeaua ei e gata, ii urez o dupa-amiaza placuta, pleaca.

In birou, nici doua zile dupa aceea, vine vorba de aceasta colega. Mi se spune ca e o nesuferita, ca e paracioasa, ca e prefacuta, ca n-o suporta nimeni. Ma mir in sinea mea, pentru ca e mereu inconjurata de oameni, nu pare deloc sa n-o suporte nimeni, ba dimpotriva.

– Mie mi s-a parut simpatica alaltaieri la cafea, zic. Plus ca mereu zambeste, ne salutam…

– Stai departe de ea; e o scorpie!

Scorpia continua sa-mi zambeasca, sa ma salute, sa ceara doua cafele cand ma vede ca vin.

*

O fetita cu doua codite lungi si subtiri plange pe hol. O intreb daca o pot ajuta cu ceva, vorbim, se linisteste, imi multumeste, pleaca la ora. Nu am mai vazut-o in viata mea.

– De ce plangea prefacuta aia? intreaba o colega care m-a vazut vorbind cu ea.

– O stii? Eu nu o stiu. Era speriata ca a gresit la un examen, dar de fapt nu gresise.

– Ce sa spun! Ii pasa si ei de examen ca mie de balet. E o falsa si o uracioasa. Se poarta foarte urat cu ceilalti copii. Nimeni n-o suporta.

Fetita cu codite ma saluta cand ma vede. Intr-o zi era bucuroasa de ceva si m-a imbratisat. Nu e eleva mea si abia daca ii stiu numele.

*

– Povestea vietii tale, Christina, imi zice o prietena. Tu esti foarte naiva si ti se pare ca toata lumea e buna si frumoasa, dar nu e asa. Trebuie sa intelegi ca oamenii sunt si falsi, si rai, si nemernici.

Ce trist.

Çanakkale

Standard

Cand citeam „Toate panzele sus” si calatoream imaginar cu echipajul Sperantei prin stramtorile Bosfor si Dardanele, speram ca va veni si ziua cand le voi vedea in realitate, desi nu aveam cum sa ghicesc ca voi ajunge sa-mi petrec niste ani din viata in orasul de pe Bosfor!

In acest weekend am ajuns prima oara la Dardanele (in turca, Çanakkale) si am vizitat, impreuna cu elevii de clasa a saptea, peninsula Galipoli – teatrul unor lupte ingrozitoare in timpul Primului Razboi Mondial, dar si locul unde Mustafa Kemal Ataturk s-a remarcat ca lider militar (si apoi ca lider politic si parintele Turciei moderne).

Peninsula Galipoli are o zona protejata in care se pastreaza depozite de armament, campuri acoperite cu maci, transee, cimitire si monumente. Este ca un fel de parc natural dedicat primului razboi mondial. Pe colinele acoperite de pini, pe plajele cu nisip fin unde s-ar putea ridica hoteluri de multe stele, se gasesc monumente de marmura, pietre funerare cu nume turcesti, bulgaresti, albaneze, romanesti (de pe intreg teritoriul Imperiului Otoman) sau, dimpotriva, cu numele australiene, franceze, englezesti etc. ale inamicilor. A fost o operatiune ingrozitoare, in care au murit peste o suta de mii de oameni (aproximativ toti locuitorii Ploiestiului, de pilda, sau de trei ori populatia statului Monaco). Pentru turci, este locul unde si-au aparat patria si are o importanta istorica si emotionala uriasa. Am vazut autocare intregi de elevi, dar si familii venite din toata Turcia sa viziteze aceste locuri. Multi isi imbracau copiii in uniforma militara, ceea ce mi s-a parut exagerat.

Muzeul Bataliei de la Galipoli este un muzeu privat, deschis in 2007, care cuprinde vreo 15 incaperi gen cinema, in care razboiul si viata in transee sunt recreate folosind proiectii si efecte 3D sau 5D. Mesajul final este unul de pace, asa cum era de asteptat – e bine sa invatam cat putem despre acest razboi ca sa nu mai trebuiasca sa trecem prin astfel de momente in viitor. Dar totusi razboaiele continua in lume si am observat cu o strangere de inima ca unii vizitatori isi imbracasera copiii in uniformele militare care se vindeau pe la chioscuri, probabil ca sa se incadreze in peisaj. Inseamna asta cumva ca le vor spune si ei copiilor lor ca acea mama a carei scrisoare exista in muzeu (si ca legendara Mama a lui Stefan cel Mare): „Du-te la ostire, pentru tara mori!” si „Allah ii primeste la sanul lui pe cei care-si dau viata pentru patria lor”?

Cine stie?

Peninsula Galipoli e un loc foarte impresionant. In primul rand, este de o mare frumusete naturala: paduri de pini, campii cu maci, plaje cu nisip fin, superba Mare Egee.

In al doilea rand, pastreaza amintirea razboiului cu multa fidelitate, incat e aproape ca un platou de filmare.

E un loc bun sa meditezi la pace, dar si la ce mai inseamna eroismul, patriotismul, sacrificiul, viata umana.

Am fost un grup interesant: turci, dar si francezi si canadieni, adica reprezentanti ai ambelor tabere combatante. Prilej sa meditam si la perspectiva istorica, din care „totul are un sfarsit”, chiar daca uneori acest sfarsit vine prea tarziu pentru unii oameni. Ne-am gandit si la viata locurilor, la permanenta lor relativa, cel putin comparat cu durata vietii umane. La lacomie si suferinta, dar si la oportunitati.

 

 

Efes, Didim, Milet

Standard

Am fost cu copiii in excursie in aceste locuri care conserva ruine vechi de mii de ani. Am stat 7 ore la dus si 7 la intors intr-un autocar al firmei Setur, cu 40 de copii incredibil de cuminti, care au ascultat muzica, au jucat carti, au povestit si au facut concurs de talente la microfon (si erau foarte talentati!!). Am descins la basilica Sf. Ioan din Selçuk pe o caldura de aproape 30 de grade, desi statea sa se insereze.

Biserica asta, construita de imparatul Iustinian in secolul VI dupa Christos, a fost o constructie, se pare, foarte mare si frumoasa, ridicata pe locul unei foste capele din secolul al doilea, care marca locul unde a fost inmormantat apostolul Ioan, autor al Evangheliei dupa Ioan. Dealtfel ni se spune ca bucati din evanghelia lui au fost scrise chiar acolo, la Selçuk, unde, pe un alt deal, e si casa Fecioarei Maria, incredintata in grija lui Ioan de Mantuitorul rastignit pe cruce.

Fiecare religie are povestile ei si le credem de mii de ani si de mii de ani ele ne influenteaza viata, in bine sau in rau, facandu-ne mai buni si mai toleranti, sau – dimpotriva – inchisi la minte, intoleranti si critici.

La biserica Sf. Ioan, elevii mei musulmani au auzit povesti despre Dumnezeul Bibliei, despre Fiul Sau, despre evanghelii, apostoli si fecioare insarcinate cu prunci divini. Au auzit povesti despre pelerinaje, minuni, credinta, apostoli si sfinti.

La moscheea Isa Bey de alaturi, a fost randul meu sa invat de la ei despre Coran, rugaciunile namaz, detaliile de constructiei ale moscheii, cum se tin palmele la rugaciune si ce cuvinte se spun, despre spalarea rituala si alte forme de manifestare ale credintei islamice.

La Efes, a doua zi, recunosteam locurile prin care trecusem cu un an inainte, dar acum am pornit invers: de la intrarea de sus spre cea de jos. Copiilor le-a placut mai mult sa se joace cu pisicile tolanite pe coloanele de marmura decat sa asculte explicatiile ghidei. Eu le-as fi ascultat, dar cine sa inteleaga atatea cuvinte in turceste? De aceea m-am bucurat ca in urma noastra venea un grup de indieni, cu ghid care vorbea in engleza. Asa am aflat povestea basoreliefului zeitei Nike, care nu stia ca va deveni un brand global, dar si cum statuile au fost castrate intr-o epoca mai pudica.

Am ajuns si la Didim, unde nu mai fusesem. Ruinele templului lui Apollo se spune ca atrag mii si mii de vizitatori, dar cand am ajuns noi acolo era doar un sat somnoros, ascuns la umbra. Soarele ardea ingrozitor. Sub fiecare umbrar sau bolta de vita de vie se ascundea care un batranel care sforaia usor cu ziarul pe fata, care un vanzator de la chioscul din colt, de unde copiii nu au avut voie sa-si cumpere decat apa, care un negustor de la taverna acoperita cu iasomie, care-a sarit in picioare fericit la vederea grupului de peste 100 de copii numai ca sa ofteze dezamagit cand si-a dat seama ca nu ii vom face vanzare.

La Didim a fost un templu reconstruit pe vremea lui Alexandru Macedon, din care au ramas in picioare doua coloane si multe, multe, blocuri de marmura raspandite pe o suprafata mare. Era si oracol – Didyma, al doilea cel mai faimos oracol dupa Delphi; un loc unde oamenii veneau sa-si afle soarta, daca nu cumva sa si-o creeze. Acum este un sit arheologic unde te impresioneaza imensitatea coloanelor care s-au pastrat si a constructiei in sine – cat ti-o poti imagina. Considerand ca oamenii nu au devenit din giganti, pitici in zilele noastre, ci ne-am pastrat cam aceeasi inaltime pe care-o aveau si contemporanii lui Alexandru cel Mare, acest templu trebuie sa fi fost strivitor.

Mai departe, la Milet, fondat in anul 500 inainte de Christos si cunoscut noua pentru Thales din Milet, am vizitat amfiteatrul greco-roman urias, reconstruit de imparatul Traian pentru 25 000 de spectatori. Multe povesti se pot spune despre acest loc care a avut parte de o mare glorie, fiind asezat pe malul marii si la confluenta drumurilor comerciale si a diferitelor civilizatii antice. Vizitat de apostolul Pavel in drumul sau spre Efes, Milet a fost unul dintre cele mai importante orase grecesti ale antichitatii – azi nu mai e nici grecesc, nici la mare.

Ultima oprire a fost satul Sirince, celebru pentru casutele grecesti pitoresti care impestriteaza colina pe care e asezat. Am descoperit cu aceasta ocazie ca la Sirince este si Satul Matematicii, un loc unde se organizeaza tabere si concursuri educative. Mie mi-a amintit – prin asezare si constructiile din lemn, stuf si piatra – mai mult de un ashram indian. Oricum, mi-e clar ca-n locul ala chiar si eu as putea intelege ceva din matematica.

Am inflorit un cires

Standard

Cu clasa a cincea, azi:

– Hola, chicos, ¿qué tal?

– Fatal, señorita, fiindca a inceput scoala din nou.

– Chiar? Dar ati vazut ce v-am pregatit la geam, nu?

– Ce? Vaaaaaai! Ce frumos! Superb!

La geamul nostru au inflorit multi ciresi japonezi decorativi cu flori grase, roz.

– Va plac, nu?

– Daaaaaa!

Apoi cineva istet striga:

– Adica cum ni i-ai pregatit? Nu infloreau ei oricum?

– Deloc! Eu i-am inflorit pentru voi. Am zis: copiii de la clasa a cincea nu vor sa se termine niciodata vacanta, dar ea totusi se termina. Ce-ar fi sa le pregatim o surpriza? Copacii astia atat de frumosi si de veseli sigur ii vor ajuta sa se bucure ca s-au intors iar la scoala. „De acord!” au zis copacii si uite-asa au inflorit.

Zambete, ochi mirati, figuri care zic „las’ ca stim noi ca glumesti.”

– Adevarul e ca sunt foaaaarte frumosi, zice un baiat. Chiar ca te fac fericit cand ii vezi.

– Si oricum suntem fericiti pentru ca avem spaniola, zice o fetita. Dar eu tot nu te cred ca i-ai inflorit tu. Au inflorit ei singuri. Asa e primavara. Dar e foarte frumoasa.