Masca si zambetul

In usa supermarketului, las sa treaca o fata inalta. In loc sa intre, fata se opreste si striga:
– Esti tu, esti tu! A, a, aaaaa… dumneavoastra!
– ???
– Scuze, scuze, nu vreau sa fiu nepoliticoasa, dar ce ma bucur. Sunteti profa de spaniola, nu? Sau ati fost…
– Da, am fost.
Fata isi scoate masca si zice:
– Sunt eu!!
– Mina!
– Profesoara mea iubita!!! Urasc Coronavirus. Cum sa fac sa va imbratisez? Nu va suparati, puteti sa va scoateti o secunda masca? Mi-a fost dor de zambetul dumneavoastra!

Am fost profesoara Minei cand era o zgatie mica de clasa a cincea. La anul Mina intra intr-a opta, e inalta, schimbata, dar ce mult m-am bucurat ca-si aminteste de zambetul meu. Voi zambi si prin masca, Mina.

Despre perceptia subiectiva a timpului

Sunt inca uimita ca toti elevii mei intra la orele online. Le si zic, dealtfel:

– Fratilor, ma bucur enorm ca sunteti aici. Va dati seama ca traim niste vremuri misto cand, daca vrei, poti sa pui profa pe mute sau chiar sa-i dai ignore de-a binelea? Si fara consecinte?!

– Asa e, Miss Anghelina, dar mereu suntem curiosi sa vedem ce ne-ai mai pregatit.

Ca un vlogger de top ma simt la orele astea! Cand vad acolo 23 de ferestruici dragute, parca am castigat lozul cel mare. Daca lipsesc, se scuza unii pe altii.

– Miss Anghelina, l-am sunat pe Cutarescu de 12 ori. Cred ca doarme sau are telefonul descarcat.

– Miss, stiu sigur ca lui Georgica azi vin sa-i instaleze internet. Si-a schimbat reteaua si abia la 9 vin aia. Mi-a zis sa va spun sa il scuzati.

Cum sa nu ii scuz? Daca eram la scoala, ar fi venit 12 din 23, restul fiind prea obositi sa se mai scoale la 6:45 sa prinda microbuzul care-i aduce la scoala. Am fi facut ore-pauza-serbare-repetitie si ar fi fost un balamuc obositor pentru toti. Asa, ne vedem de treaba, ca si cum am avea tot anul inainte, nu zece zile pana la sfarsitul unui an dintre cei mai bizari.

– Miss Anghelina, ce tare!

– Ce?

– Pai cum ati zis acum ca la anul, in clasa a 11-a…

– ????

– Eu va jur, Miss, nu mai stiu nici cati ani am, nici in ce clasa sunt, zau. Parca numai in casa stau de ani de zile. Parca nu mai am varsta, scoala, prieteni, viata. Stiti ca zilele trecute am iesit cu mama si am vrut sa bem o cafea in oras si nu ne-a venit sa ne scoatem mastile? Am luat la pachet cafeaua, am baut-o acasa.

– Ai dreptate, intervine filozoful clasei, si eu am acelasi sentiment: ca stau acasa de o vesnicie. Dar stiti ceva? Inainte eram mereu in miscare; aveam repetitii, spectacole, antrenamente, competitii, teme, examene. Pai chiar saptamana asta am fi fost stresati maxim de teze! Eram intr-o goana infernala dupa note, recunoastere, premii, medii. Si apoi toate astea au disparut, lumea s-a oprit si noi n-am mai stiut cine suntem si ce cautam. Ma credeti ca eu abia acum ma bucur de pandemia asta? Da, pare urat si egoist ce zic, stiu ca sunt oameni care sufera, dar mie mi-a adus o liniste de care nu stiam ca am nevoie. Eu am citit ce-am avut chef, am avut timp sa imi fac temele cu grija si atentie, am dormit mai bine si, stiti si voi, vreo trei saptamani m-am jucat online nonstop si apoi eu am decis sa dezinstalez toate porcariile alea de jocuri.

– Hai, frate, lasa-ma cu astea, zice alt baiat. Daca nu era terenul asta de baschet aici, in spate, sa mai bat mingea cu un tovaras, cred ca muream saptamanile astea. Lasa-ma cu orele online (scuze, Miss Anghelina, stii ca pe tine te iubesc!) si cu cititul si cu pandemia. M-am saturat, frate, vreau sa ne lase in pace cu prostiile, eu nu stiu ce fac daca ne tine peste vara tot inchisi…

– Bai, dar sa va zic eu una, intervine o fata. Cam prin saptamana trei mi-am dat seama ca trebuie sa stau inchisa cu ai mei in casa o vreme. Eu inainte nu prea petreceam timp cu ei; dormeam pe la prietene, eram super-sociabila. Dar stiti ceva? Doi ani mai avem de stat acasa, doar doi ani. Si mi-am zis: ce-ar fi sa profit de pandemie sa-mi cunosc mai bine parintii? Bai, fratilor, sunt o norocoasa. Parintii mei chiar sunt oameni misto. Stiti ce bine ne simtim impreuna? Fara pandemia asta, poate nu ne-am fi apropiat atat. Intr-adevar, si eu simt ca stau casa de hat si cand, dar chiar a fost ok.

Inca putin si vom zice: „o facuram si pe-asta!” Nu stim daca la anul vom reveni online sau in clase, cu masca sau fara. Oricum ar fi, stim ca putem pastra o relatie frumoasa chiar si la distanta si asta e bine.

Mi-aduc aminte ultima ora cu ei in clasa, Romeo si Julieta, dar si multa teama si grija. Stiu ca m-am uitat dupa ei cum se urcau in microbuze si deja mi-era dor de ei. Am mai mers de atunci la scoala si mereu mi se pare aiurea scoala pustie, populata doar cu cativa adulti (directori, gardieni, IT, HR, cabinet medical, cantina…). Am stiut atunci ca treaba cu virusul e de durata, dar nu mi-am imaginat ca vom face scoala online aproape un semestru intreg. Nu stiu cum am reusit… pentru mine clar a contat ca mi-am pus repede in cui toate asteptarile si-am trait de la zi la zi, de la saptamana la saptamana, de aceea si mie perioada asta mi s-a parut mult mai lunga. Dar am si invatat! Mi-am reorganizat mobila in casa ca sa arate bine „clasa” pe camera si sa-mi bata lumina cum trebuie. M-am agitat sa fac ore interactive. Am invatat ca un minut de tacere online e ca o eternitate in clasa. Am invatat mult de la elevi, inclusiv sa tac si sa aceept acel minut etern… pentru ca dupa el vine un raspuns, apoi altele. Ori daca ma grabesc si vorbesc eu, am pierdut.

Inainte sa stim ca prin China bantuie un virus etc., la noi in scoala se vorbea de un program nou de dezvoltare profesionala, care presupunea sa ne filmam la ore si sa privim filmarea impreuna cu un coleg, ca sa ne analizam si corectam diversele ticuri etc., dar si ca sa ne admiram, cand e cazul. Unii colegi au fost reticenti, eu am apucat sa ma filmez si sa ma vad si sa fac o lista kilometrica cu tot ce nu-mi place… apoi a venit pandemia. Ei, ce sa mai spun, la scoala online ma vad in fiecare zi pe camera… predau si ma vad, imi sunt eleva si profa si e extrem de ciudat, dar si interesant. Acel PD enervant a devenit, brusc, singurul mod de a face ore.

 

Ce fac de pandemie

Ce fac in vacanta de COVID:

1. Gatesc cu Jamila Cuisine si alte site-uri;
2. Citesc ‘Persepolis’ si imi pregatesc lectiile;
3. Corectez si scriu scrisori de recomandare pt elevii care aplica la scoli de vara;
4. Yoga si tai chi online (cu video-uri de pe youtube);
5. Plimbari prin campus, unde nu e tipenie de om nici cand nu e pandemie;
6. Intalniri Zoom cu colegi si prieteni, in care incercam impreuna sa invatam cum sa folosim tehnologia in beneficiul elevilor nostri, pentru a putea continua invatarea;
7. Ma distrez cu meme-le care apar, mai ales cele legate de hartia igienica :)))
8. scriu pe blog 👀 (https://chrismilla.wordpress.com) si, iata, pe facebook;
9. citesc despre virusi, pandemii, epidemii, ciuma, cod genetic, imunitate, vad filmul 93 Days pe netflix – fara sa ma incarc, dar incercand sa ma informez.
10. Dorm pana la 9 cu mare pofta.

Ce vreau sa fac:
1. Sa prind o piesa de teatru sau un spectacol de opera online.
2. Sa citesc tot ce-mi doream si n-am apucat de luni de zile.
3. Sa imi organizez lucrurile pentru mutarea din mai (ma mut din campus in oras, inshallah).

In Turcia cazurile se aduna, dar autoritatile nu comunica cine, unde, ca in Romania. Stim ca sunt toti in spital. Stim ca sunt multi oameni in izolare. Stim ca primul pacient a infectat minim alti sase. Stim ca o parte din cazuri sunt barbati intorsi de la Mecca, din pelerinaj. Stim ca ieri primul caz de covid-19 in Kazahstan e o femeie proaspat intoarsa din Istanbul. Deducem ca exista cazuri in Istanbul. Stim care e numarul unde ni se raspunde in engleza. Stim care sunt spitalele care gestioneaza cazurile cu covid. Sunt deschise doar magazinele, farmaciile si exista stocuri de de toate, inclusiv dezinfectant. Se dezinfecteaza toate locurile publice, inclusiv moscheile, unde vinerea nu se mai tin rugaciunile publice (credinciosii sunt liberi sa mearga sa se roage, pastrand distanta).

De luni incepe scoala la distanta. Pandemia ne obliga sa ne reinventam metodele si orele. Mi-e dor de elevii mei si abia astept sa facem ore misto online!

Pecha Kucha

Saptamana asta am facut o prezentare Pecha Kucha. In japoneza inseamna „chit chat” sau o conversatie scurta, care nu se lungeste peste masura. Modelul prezentarilor pecha kucha a aparut in 2003 la Tokyo si, desi mi se pare ca a fost ieri, au trecut 16 ani de atunci.

Profa noastra de business si strategie s-a gandit ca ar fi bine sa producem o prezentare „pikachu” (sau „machu-pichu”, asa am botezat-o noi, inventivi ca toti elevii) pentru acest curs ca sa intelegem, ca lideri, ca nu trebuie sa ne uite sfantul vorbind, ca nu e despre noi vorba in propozitie si ca se pot spune multe in 6 minute si 40 de secunde.

Asadar iata-ne, treisprezece oameni, toti profesori si directori de scoli, cu 13 articole stiintifice in buzunar (fireste, mai noi de 2017 si peer-reviewed), gata sa ne prezentam fiecare articolul in 20 de imagini a cate 20 de secunde fiecare.

Pentru cursul de tehnologie din martie am avut de facut o prezentare Ignite, care e foarte asemanatoare. Atunci mi-am ales cu grija cele 20 de poze (desi pregatesc prezentarea in PowerPoint, nu am voie sa pun text si poze, ci doar poze, ca sa nu fiu tentata sa citesc de pe ecran; eu m-am strecurat si am pus titluri doar) si mi-am scris un script pe care l-am ciopartit si rearanjat de milioane de ori, ca sa dureze vorbirea mea fix cat dura slide-ul. M-am chinuit atunci vreo 4 ore si nu am fost chiar multumita de rezultat, desi profa l-a apreciat cu nota mare (aici puteti vedea prezentarea mea Ignite despre introducerea examenelor electronice in scoli).

No, deci sunt in fata computerului din nou, tocmai am citit acest articol fabulos despre cinci directori de scoala din Africa de Sud care au refuzat sa continue lantul coruptiei in scoli si au creat sisteme de administrare eficienta (inclusiv, sau mai ales, din punct de vedere financiar) ale scolilor pe care le conduc.

Acest articol mi-a spus ceva tocmai pentru ca Romania si Africa de Sud au mai mult in comun decat credem (cititi cartea lui Trevor Noah, „Born A Crime”, ca sa aflati de ce zic asta) si m-am apucat, cum stiam din martie, sa fac cele 20 de slide-uri (de data asta profa ne-a zis sa nu punem niciun titlu, nimic!!) si sa-mi scriu scriptul, care e partea cea mai chinuitoare, pentru ca e foarte greu sa gasesti numarul exact de cuvinte care, citite la viteza potrivita, se vor suprapune fix peste cele 20 de secunde cat sta poza aia pe ecran.

Ca de obicei, am fost creativa de nevoie, pentru ca mi-era somn si nu aveam dispozitia sa scriu si sa sterg de o mie de ori. M-am decis sa impart articolul in 20 de cuvinte-cheie, sau concepte esentiale, pe care voiam sa le acopar in prezentare. Am gasit 20 de imagini care exprimau aceste cuvinte. Prin natura lor, imaginile spun o poveste mai complexa decat cuvintele de la care ai pornit, asa ca asta mi-a dat ideea simpla, dar perfecta, a unei prezentari-poveste.

20 de poze, 20 de cuvinte-cheie-momente-ale-povestii. Scap de sclavia celor 20 de secunde si pun PPT-ul sa lucreze pentru mine, nu invers.

Prima mea prezentare pecha-kucha ever a fost o experienta minunata, pe care as repeta-o zilnic. In primul rand, nu am avut niciun trac, fiindca nu depindeam de viteza cu care as putea sau nu sa citesc de pe o foaie. Aveam in fata mea, ca unic script, doar acele 20 de cuvinte-cheie si un citat cu care voiam sa ilustrez notiunea de colaborare. Aveam 20 de imagini misto de tot, care aveau potentialul de a fixa in memoria publicului macar cateva idei din ce aveam de spus. Aveam o poveste, aveam umor, aveam niste invataturi de tras si o bibliografie la sfarsit.

Mi-a placut experienta si mai ales ideea ca tehnologia trebuie sa lucreze pentru noi, nu invers. In scoli, unde uneori vorbim mult, o „pikachu” din asta ne poate obliga sa ne reducem mesajul la esenta si sa folosim timpul ramas pentru a pune si ceva in practica.

Daca n-ati facut niciodata o pecha-kucha, merge in orice context si va recomand experienta. Daca stiti ce e aia si aveti idei, opinii, ganduri, intrebari, astept comentarii.

Pecha Kucha pe scurt:

• 20×20
• spune o poveste despre ceva care te pasioneaza
• urmareste sa informeze si/sau sa indemne la actiune
• te obliga sa-ti intelegi bine mesajul si sa il transmiti cat mai limpede

Sticks and Stones

Pentru cursul meu de master am citit o carte despre bullying (hartuirea care apare in contextul scolii, in general a elevilor mai mici sau mai slabi de catre cei mai mari sau mai puternici). E o carte care prezinta trei cazuri de hartuire – doua cu deznodamant pozitiv, in care victimele au reusit sa depaseasca cu succes momentul si unul in care victima si-a luat viata – si te lasa sa-ti tragi propriile concluzii. Cartea prezinta, de asemenea, o perspectiva echilibrata si bine documentata asupra legislatiei in vigoare in Statele Unite si porneste o discutie interesanta despre hartuirea online. Se numeste Sticks and Stones: Defeating the Culture of Bullying and Rediscovering the Power of Character and Empathy de Emily Bazelon si a fost publicata in 2013.

M-a mirat ca ni s-a cerut sa citim o carte despre bullying la un curs de tehnologie, dar cand am ajuns la capitolul despre cyberbullying am inteles. In anul 2010, autoarea acestei carti a petrecut luni de zile investigand sinuciderea unei tinere americane pe nume Phoebe Prince. Aceasta sinucidere a primit numele de „bullycide,” fiind una din primele sinucideri documentate ale unei victime a hartuirii online. Cu toate acestea, atunci cand a investigat cazul, Bazelon a descoperit ca lucrurile nu erau asa de simple cum fusesera prezentate in ziarele de scandal. Parafrazand, concluzia articolelor ei din 2010 este ca nu se poate spune clar ca una e doar victima, iar ceilalti sunt agresorii. Victima a provocat anumite reactii, a incalcat anumite norme ale grupului pentru care a fost agresata si a raspuns, la randul ei, cu agresivitate. Dar ramane faptul ca victima e moarta, iar colegii ei sunt in viata. Un tribunal din Statele Unite i-a condamnat pe acesti sase tineri (toti elevi de liceu la momentul producerii faptei) la inchisoare, dar pedeapsa a fost apoi schimbata pentru munca in folosul comunitatii.

Pornind de la aceasta investigatie din anul 2010, Emily Bazelon a continuat sa cerceteze fenomenul hartuirii in scoli si sa vada ce solutii s-au gasit de-a lungul timpului – sub forma de programe, de legi sau alte masuri care au reusit sa diminueze sau chiar sa stopeze acest fenomen.

Titlul cartii, Sticks and Stones, se refera la o zicala englezeasca (‘Sticks and stones will break my bones, but words will never harm me’ – in traducere si adaptare: Imi poti rupe oasele cu bete sau cu pietre, dar cuvintele tale nu-mi fac rau). E o expresie la fel de veche ca fenomenul hartuirii in scoli, spune autoarea. Dintotdeauna a existat o forma de hartuire, fiindca intre elevi se stabilesc niste relatii de putere. Expresia citata in titlu arata, intr-un fel, ca nu trebuie sa bagi de seama toate insultele care ti se arunca – un sfat pe care, cu siguranta, ni l-au dat si parintii nostri la un moment dat. Si in Romania spunem „cainii latra, ursul merge”, sau „cainele care latra nu musca” – cu alte cuvinte, vorbele nu pot rani fizic.

Totusi studiile de psihologie arata ca vorbele pot rani si chiar lasa urme pe viata – e drept, nu tuturor, fiindca nu toti suntem la fel de sensibili. Poate ca pentru unii copii e usor sa ignore rautatile, sa raspunda cu aceeasi moneda, sa-i puna la punct pe cei care-i hartuiesc, dar pentru altii hartuirea poate fi o tortura psihica ale carei sechele continua chiar si la maturitate. Si adultii pot hartui, zice Bazelon. Si adultii se comporta – mai ales la locul de munca – ca niste copii in curtea scolii. Si acolo se schimba vorbe dureroase, barfe, insulte care ranesc. Dar, mai nou, internetul a devenit mediul unde hartuirea scapa de sub control, pentru ca se produce adesea sub protectia anonimatului.

Ca solutii, autoarea listeaza cateva programe derulate in Suedia si in Statele Unite la nivel national sau la nivel de district, programe prin care se pune accentul pe rasplatirea comportamentelor pro-sociale, mai degraba decat pe pedepse. Din pedepse nu invatam mare lucru, argumenteaza autoarea, ba uneori ne pot inrai. In fenomenul de hartuire se manifesta intotdeauna o relatie inegala de putere, iar copilul cu mai multa putere (fie fizica, fie sociala), adica hartuitorul, intotdeauna are ceva de castigat din asta. Solutia ar fi sa ne intrebam: cine pe cine hartuieste? Care este profilul psihologic al victimei? Dar al batausului? Ce castiga fiecare din aceasta relatie? Cine face parte din cercul lor social?

O scoala din Statele Unite a implementat conceptul de „scoala fara bagatori de seama.” Atunci cand un copil e agresat, cineva e lovit sau se isca o cearta, de obicei exista un numar de bagatori de seama care fie observa (uneori incurajeaza!) conflictul, fie isi vad de treaba lor pentru ca nu stiu cum sa reactioneze. In aceasta scoala, directorul, profesorii si consilierii au organizat cursuri cu elevii pentru a le prezenta modalitati pozitive de actiune atunci cand observa un conflict sau un act de agresiune. Studiile au aratat ulterior ca hartuirea a scazut cu 70% atunci cand n-au mai existat elevi bagatori de seama, ci elevi activi care au stiut sa spuna „Stop”, sa ceara ajutor sau sa treaca de partea victimei. Atunci cand un bataus l-a impins pe un elev nou si acesta si-a scapat pe jos manualele, in loc sa rada sau sa se prefaca ca nu vad nimic, elevii din jur l-au ajutat sa-si stranga cartile si l-au asigurat ca „nu suntem toti ca X-ulica.” Profesorul de serviciu a intervenit si el, nu sa-l pedepseasca pe X-ulica neaparat, ci sa faca un check in, adica: „X-ulica, esti ok? Ce-a fost cu faza aia?” X-ulica, rusinat, si-a cerut scuze ca a intrecut masura.

Intr-o alta scoala, tot din SUA, unde elevii veneau cu arme si droguri la scoala, directorul s-a intalnit personal cu diferite gasti din scoala si le-a pus in vedere faptul ca la scoala sunt toti elevi. „Ce aveti voi de impartit acasa, va priveste. Aici veniti sa invatati si nu aveti voie nici cu cutite, nici cu droguri.” A mers pana acolo incat a exmatriculat cativa batausi renumiti, fara posibilitate de reinscriere. Apoi a concediat profesorii care nu-si faceau treaba, inchideau ochii sau erau neglijenti. „Avem nevoie de profesori pasionati si implicati,” a argumentat el. „Copiii au nevoie sa se simta vazuti, ascultati si intelesi. La scoala trebuie sa se simta in siguranta. Numai dupa ce reusim asta putem sa ne asteptam sa invete ceva.”

Daca autoarea acestei carti trage, totusi, o concluzie, aceasta este ca abordarile personale sunt, uneori, foarte eficiente, pe principiul „omul sfinteste locul.” Atunci cand e vorba de programe anti-bullying dezvoltate de cercetatori in educatie sau de ONG-uri, rata lor de succes e direct proportionala cu investitia de timp si interes a scolii. Un program va avea rezultate vizibile abia dupa primul an, poate, timp in care unii mai nerabdatori ar putea sa-si spuna „de ce pierdem vremea cu asta, oricum nu ajuta la nimic.”

Cartea e densa si greu de citit. Jurnalismul narativ pe mine ma prinde daca e sa citesc 10-15 pagini, dar pentru 386 de pagini e un stil cam greoi. Am citit-o pe sarite, asa cum mi s-a parut mie ca are sens, nu cum a organizat-o autoarea. Am citit-o cu creionul in mana, pentru ca mi-a ridicat foarte multe intrebari si m-a facut sa ma gandesc la experienta mea si ca elev, si ca profesor. La sfarsit am citit-o din nou, in ordine, pentru ca am inteles si logica acelei ordini.

Si m-am intrebat cum stam cu hartuirea in scolile din Romania? Cum stam cu educatia profesorilor in acest sens? Cum stam cu mesajele rautacioase pe Snapchat sau Instagram? Si, pana la urma, e treaba scolii daca elevii se insulta intre ei online atata timp cat la ore isi vad de treaba?

 

 

Perlele elevilor

Am corectat de curand lucrari ale elevilor din intreaga lume, participanti la bacul international la materia numita „Teoria cunoasterii”. E oficial: perlele fac parte din faptul de a fi elev si de a da un examen.

Iata cateva exemple:

• mi se pare trist ca Copernic si Galilei nu aveau acces la tehnologia de azi. Ar fi descoperit mult mai mult decat cu telescopul.
• Istoria ne foloseste la a aduna informatii din trecut, dar pe urma apar alte puncte de vedere si mai rau ne zapacim.
• „cunoasterea este o forta care absoarbe esenta celor ce o poseda”
• ca sa cunosti ceva, trebuie sa iei informatie noua si sa o adaugi in creier peste informatia veche – cam ca atunci cand treci un numar nou in agenda, apoi agenda se face mai lunga
• stiintele naturale sunt stiintele care creeaza lumea din jur
• matematica e utila cand te duci la magazin, ca sa nu te pacaleasca la rest
• „omenirea s-a intrebat ce este cunoasterea inca de la inceputurile sale, cand, abia ridicata din cenusa dinozaurilor, a inceput sa-si puna intrebari despre univers”
• „cel mai important moment al secolului XVI a fost cand doi oameni de stiinta au aruncat de la balcon doua sfere, ca sa dovedeasca acceleratia gravitationala”
• „in timp ce se gandea la diverse lucruri, Descartes a ajuns intr-o stare care acum se numeste scepticism cartezian”
• „desi nu si-a potolit niciodata setea pentru adevar, Descartes a ajuns intr-o zi la concluzia ca gandeste ca sa existe”
• „Invatam istorie pentru ca s-au intamplat razboaie si chestii, dar si pentru ca oamenii sunt curiosi. Altfel puteau sa uite ca s-a intamplat si nu mai trebuia sa invatam istorie.”
• Jesus Christ is a man that was known to walk on large bodies of water
• Si-atunci te intrebi: cine a atins magnitudinea tristetii? Chiar daca am multe teme, pot eu sa ma simt la fel de trist ca cineva caruia ii moare o ruda?
• pentru ca mergem la scoala, noi nu ne mai speriem de foc si nu mai credem ca e ceva produs de zei
• atunci cand omul a cunoscut bacteriile, omul a inteles ca nu tot ce exista in univers e accesibil prin cele cinci simturi
• am constatat ca mi-e foarte greu sa fiu de acord cu ceva cu care nu sunt de acord

Voiam doar sa zic, apropo de perlele de la Bac: nu cred ca ele sunt reflexia crizei din sistemul romanesc de invatamant. Cred ca ele reflecta judecata unor pusti de 18 ani care asculta la ore cu juma de ureche si gandesc cu cuvintele adultilor din jurul lor. Ele reflecta faptul ca examenele sunt un mod limitat de a evalua gandirea unui elev, maturitatea, pregatirea pentru viata. Daca asta se vrea a fi evaluat… oricum demult bacul nu mai e un examen de maturitate. Reflecta poate si faptul ca unele scoli nu au ca misiune pregatirea elevilor pentru viata, ci doar „manarea” lor printr-un sistem care si-a pierdut intelesul.

Laptop in clasa – da sau nu?

Pentru ca din cand in cand nimeresc in pozitii de middle leadership care ma fascineaza si ma inspaimanta totodata, m-am decis sa fac un master in school administration & leadership, ca sa nu ma mai inspaimante lipsa mea de pregatire. Am inceput acum al doilea curs al celul de-al doilea an si e un curs de tehnologie, asa ca sunt entuziasmata sa aflu cum folosesc alte scoli aceste instrumente digitale pe care le avem cu totii la indemana in anumite locuri ale lumii.

Scoala unde am lucrat in India era 1:1 iPad la clasele primare si 1:1 laptop/ byod la clasele de gimnaziu si liceu. Cu alte cuvinte, toti elevii de primara primeau de la scoala gratis un iPad pe care il foloseau pentru a invata (si-l returnau cand paraseau scoala, si-l reparau pe banii lor daca-l stricau), iar cei de la gimnaziu primeau un laptop. Clasele mari, a 11-a si a 12-a, erau BYOD (bring your own device – adu-ti propriul laptop). Interesant e ca telefoanele mobile, in tot acest timp, stateau incuiate in dulapioare si nu puteau fi folosite decat dupa ore. Avantajul unei scoli unde elevii au acces la tehnologie non-stop? In primul rand, cantitatea de hartie economisita. Atunci cand lectiile, temele si notitele sunt pe suport digital, e mai greu sa pierzi foaia, sa-ti manance catelul tema, etc.

Nu cred neaparat in distinctia lui Prensky intre digital natives si digital immigrants, dar mi-e limpede ca pe copii accesul la tehnologie ii ajuta si sa se organizeze mai bine, si sa fie mai atenti la ora, si sa invete fiecare la nivelul lui, ceea ce intotdeauna duce la bucurie, mai degraba decat la frustrarea care se naste cand toti progreseaza artificial in acelasi ritm. Noi, profesorii, puteam sa monitorizam prin Google Classroom munca elevilor, iar portofoliile erau cumva mai usor de organizat.

De asemenea, directorul scolii promova scoala prin social media, Twitter in special. Nu era neobisnuit sa vezi elevii la lucru si profesorii cu telefonul in mana, facand poze pe care le incarcau imediat pe Twitter folosind un anumit #hashtag. Avantajul? Twitter face la sfarsit de saptamana un colaj cu pozele saptamanii, iar acest colaj practic constituia o oglinda a activitatii noastre in saptamana respectiva – adica cel mai simplu de generat si de efect newsletter pentru parinti.

In scoala unde lucrez acum, folosim la comun niste iPad-uri pe care le inchiriem pe ora sau pe zi de la IT. Fiindca nu sunt ale copiilor, nu le putem personaliza, deci gasim pe ele diverse aplicatii, instalate de diversii profesori care au folosit aceste iPad-uri la ore. Mai exista posibilitatea sa folosim sala de calculatoare de la biblioteca, unde se poate lucra cu PPT sau Word, elevii pot cauta informatii pe internet etc. Si aici elevii isi lasa telefoanele la dulapior, dar au voie sa le aduca cu ei in clasa, cu permisiunea profesorului, asa ca putem folosi la ora sisteme de invatare si recapitulare interactive, precum Kahoot!, Quizlet sau Nearpod. Legile din Turcia nu permit incarcarea pozelor cu elevii pe social media, asa ca nu folosim Twitter pentru a ne promova activitatea.

La cursul pe care l-am inceput invat despre diferenta care exista intre o ora normala, planificata normal, in care, printre resurse, includem si accesul la calculator, internet etc. si o ora – sau un curs – transformate prin folosirea tehnologiei. In al doilea caz, nu mai zicem „deschideti laptopurile”, cum am zice „deschideti cartile”, ci am configurat un mediu virtual de invatare in care elevii primesc feedback si avanseaza in ritmul propriu, in care fiecare stie ce are de facut si ce resurse poate folosi – cu alte cuvinte, am creat conditii pentru invatarea personalizata. Mai vorbim si despre cum ne raportam, ca profesori, la tehnologie. Daca am inlocuit cartea cu internetul, am pierdut multe din avantajele oferite de internet, in principal legatura instantanee dintre diverse locuri ale lumii. Am putea intra in legatura prin internet cu elevi din alte scoli, cu persoane de la care avem ce invata, experti din diverse domenii, etc. In fine, posibilitatile sunt multe.

Limitarile? Accesul – in multe locuri. Lipsa de cunostinte a profesorilor, sau mentalitatea conform careia computerul se foloseste la ora de informatica. Controlul – cum stiu ca elevul isi face treaba si nu pierde vremea pe facebook, mai ales la clasele mai mari? Lipsa unor proceduri specifice la nivelul scolii, a unui regulament intern de folosire responsabila a tehnologiei la care avem acces. For that matter, cum stiu ca profii isi fac treaba si nu stau pe facebook?

Solutii? Bugete pentru dotarea scolii cu tehnologie – conform unui plan care include modurile de folosire si beneficiile pe care vrem sa le obtinem. Educatia profesorilor. Educatia elevilor. Educatia parintilor („nu, nu pierd vremea pe computer, chiar invata”). Pe buna dreptate se pune problema timpului pe care copiii il petrec in fata ecranelor – nu vrem sa-si strice ochii, nici sa devina dependenti de tehnologie.

E o discutie interesanta si astept sa vad cu ce ma mai destept in urma acestui curs.

Ziua limbii materne

„Miss, what is your mother tongue?”
„Romanian.”
„Can you say something in Romanian?”
„Da, normal ca pot. Numai ca tu nu vei intelege nimic si te vei simti pierdut si frustrat, asa cum ma simt eu uneori cand voi vorbiti toti in turca.”
„Wow! I mean… was that Romanian? Because it didn’t sound like a language. I mean… I didn’t understand a single word.”
„Do you know any Romanian words?”
„I know you guys say „da” for „yes”. Could you say „da”?”
„Da.”
„Now it sounds like you’re speaking Romanian!”
#worldmothertongueday

Munca sau familia

Clasa a opta invata meseriile in spaniola si, in general, vorbim despre munca, job, ce vor sa faca in viata, ce inseamna un program de lucru, work-life balance, cum ne alegem o profesie, in ce masura studiile trebuie sa ne conduca spre un anume job, ce inseamna salariat, ce inseamna antreprenor, cu ce se ocupa parintii lor si cat timp le ia asta etc. Azi am vazut un filmulet cu interviuri cu diversi angajati, ceva foarte simplu, la nivelul lor de incepatori, dar care a dus la niste discutii interesante.

In film, un fotograf, un chelner si un jurnalist (toti barbati!) povesteau despre meseria lor. Calatoresc mult si asta imi place, zicea jurnalistul. Stau mult in picioare si muncesc 12 ore pe zi, iar plata nu e cine stie ce, zicea chelnerul. Dar am doi copii si o rata la banca si trebuie sa castig bani. Fotograful spunea ca, in general, e un tip timid, dar prin prisma meseriei a invatat sa relationeze cu oamenii si si-a deschis un studio foto.

– Cat de mult ii place chelnerului meseria lui? am intrebat.
– Nu-i place, dar ce sa faca? Are nevoie de bani sa-si intretina familia.
– Da, oamenii muncesc doar pentru bani! a oftat un baiat, care ne spusese ca isi vede tatal foarte rar, fiindca e mereu plecat in calatorii.
– Atunci sa eliminam banii de pe pamant, am zis eu. Sa facem o lume fara bani. Atunci nu mai are rost sa muncim.
– Dar ce, fotograful e mai fericit? El e timid, dar trebuie sa-si atraga clientii. Sigur ar prefera sa lase pe cineva mai extrovertit sa faca partea asta, dar nu-si permite sa plateasca un angajat.
– De ce trebuie sa muncim? am intrebat. Voi abia asteptati sa terminati scoala, ca sa fiti mari si sa munciti. Dar nu e tot o constrangere?
– Schimbi o rutina pe alta…
– Pai nu?
– Cand muncesti poti sa-ti alegi cariera, sa faci ce-ti place. Dar la scoala nu iti poti alege materiile, de aceea uneori faci si ce nu-ti place.
– Dar daca faci ce-ti place si nu castigi destui bani si mai trebuie sa faci si ce nu-ti place?
– Iar revenim la bani.
– Chiar nu-i putem elimina de pe pamant, cum a zis Señorita, pentru ca nu e posibil.
– Deci muncim pentru bani, dar e bine sa ne alegem un job care ne place.
– Deci muncim pentru bani si sens, misiune, sentimentul ca aducem un folos in aceasta lume oferindu-i talentele noastre, am spus.
– Asta suna frumos.

– Ce mai important, munca sau familia?
– Familia!
– Daca familia ar fi mai importanta, atunci tata ar sta mai mult acasa.
– Deci cei mai importanti sunt banii! Banii pentru a cumpara lucruri familiei, sau pentru vacante…
– Adica sacrifici familia acum pentru binele ei de mai tarziu.
– Ce, chelnerul ala nu poate sa-si gaseasca alt job, daca tot e prost platit?
– Sau sa-si deschida restaurantul lui. Eu asa as face.
– Pai cu ce bani?
– Pai faci mancare la tine acasa si iti faci reclama pe internet si aude lumea de tine si vine si iti da bani.

 

Alta generatie! Internetul poate orice.

 

In al noualea cer

E ora 4:30 si sunt la scoala de noua ore. Am optional cu sapte fete cucuiete de 11-12 ani, care vorbesc toate deodata in turceste, tipa si se bucura ca orice copil. Mi-s dragi, dar azi nu pot nici sa le vad, asa o durere de cap am. Stabilim sa vorbim pe rand, dar imediat urla, prinse de proiectele pe care le fac de a ajuta niste catei vagabonzi sa petreaca iarna intr-un adapost cald. Sunt entuziasmate. Eu simt ca-mi explodeaza creierul.

Uite cum facem, zic, hai sa punem un sef. Eu am o durere de cap si nu pot sa va ascult pe toate odata. Hai sa punem pe cineva in charge. Cine se ofera?

Lara a ridicat mana prima, deci ea e sefa. Celelalte fete nu sunt invidioase, pentru ca saptamana viitoare le vine si lor randul. Lara le organizeaza pe toate, in turceste. Trec prin lista de „to do” si bifeaza ce au facut deja. Fac planul pentru ora asta. Derin se pune pe sine la calculator, sa lucreze la prezentarea pe care o vor face in fata intregii scoli, de pe scena, in prima saptamana din ianuarie. Ceylan si Maya si-au adus culorile si vor sa coloreze; fac niste postere pentru a-si face reclama. „si cateii au suflet!” graieste un poster. „O mica donatie, o mie de zambete!” anunta altul. Ece vrea si ea sa coloreze. Defne si Deniz trebuie sa exerseze la vioara pentru piesa pe care o vor prezenta la concurs.

Lara vine la mine, cam fastacita:

Pot sa va rog ceva? Nu ma deranjeaza sa fiu sefa azi, dar nu-mi place sa fiu singura. Putem fi doua sefe?

Doamne! Imi vine sa o pup! Normal ca da.

Cele doua sefe lucreaza de zor la PPT. Cele doua violoniste exerseaza cu talent. Cele trei artiste scriu mesaje emotionante despre cateii carora le e frig in aceasta iarna. Se aud vocile lor si viorile fetelor. Brusc, imi dau seama ca nu ma mai doare capul. De fapt sunt foarte fericita. Iau telefonul si le filmez, pe rand, pentru concursul „cea mai buna echipa” din februarie. Sunt asa mandra de ele!

– Miss Christina, zice una din cele doua sefe, cred ca acum esti in al noualea cer.

– De ce crezi asta?

– Asa sunt de obicei profesorii atunci cand elevii lucreaza si nu fac galagie.

O echipa de milioane!

We will rock you

Ma spal pe maini la baie, inainte de teza de la clasa a sasea. Intra cateva fete de a sasea. Tipa, asa cum vorbesc intre ei toti copiii din vremurile astea. Mai tipa si fiindca doua sunt in toaleta si a treia le asteapta la oglinda.

– Mor! Mor de frica! Cica e foarte grea teza! striga una.
– Tu esti la germana sau la franceza?
– La franceza, dar am vorbit cu cei de la B, care au dat de dimineata. Au zis ca au facut varza, ce ma fac? Allah Allah, nu mai tin minte nimic!
– Asa au zis si de spaniola, tot cu o fata de la B am vorbit, striga una ca sa acopere zgomotul apei trase. Iese din cabina, si striga: MOR de frica!

Am observat o chestie la elevii mei de aici: au o anumita inclinatie dramatica. Nimic nu este ceea ce este, ci mereu e mult mai mult. Au o placere a exagerarii, se mira zgomotos, se sperie din nimic, folosesc cu usurinta hiperbola ca figura de stil. Si cel mai tare se accentueaza aceasta trasatura in preajma tezelor, cand „Bismillah!” (Doamne-ajuta!) e mai puternic decat toate orele petrecute cu cartea in mana.

Urmeaza sa intru la clasa a sasea D si banuiesc cam in ce trepidatie ii voi gasi. Dar am un plan.

Intru vesela, cu cea mai linistita mutra. Evident, ii gasesc in culmea isteriei, se monteaza unii pe altii si striga ca apucatii. Deschid geamul si respir adanc aerul rece. Doua fete, automat, ma imita.

– E greu examenul? intreaba una dintre ele.
– Deloc, raspund zambind. E un moment minunat de a va etala cunostintele acumulate in acest semestru. Sunt sigura ca voi fi foarte mandra de voi.
– Dar ne-au zis cei de la B ca e greu!
– Eu va cunosc foarte bine. Sunteti o clasa de elevi muncitori si constiinciosi. Am avut niste ore superbe semestrul asta. Nimic din aceasta teza nu are cum sa va ia prin surprindere.

Copiii se linistesc, ca prin farmec. Se simt destul de mandri de ei insisi acum. Ce-i drept, nu ii mint. Chiar sunt o clasa excelenta, cu care faci ore de drag. Chiar au muncit foarte mult. Chiar sunt sigura ca si-au petrecut weekendul invatand. Chiar nu are ce sa-i ia prin surprindere. Si ei percep, dincolo de cuvintele mele, sinceritatea si siguranta cu care le vorbesc.

Ca dovada, Melek spune:
– Cum sa fac sa ma linistesc? Am asa niste emotii! Simt ca am uitat tot!
– Tot ce stiu e bine ancorat in mintea mea. Sunt pregatita pentru acest examen si decisa sa arat tot ce stiu. Imi va fi usor sa ma concentrez si sa raspund corect la toate intrebarile, ii zic, in chip de voce interioara.
– Dar eu cum sa fac? miorlaie si colega ei de banca. Eu chiar am uitat tot.

Are in mana un creion cu un cap de trol.
– Ce tare! zic. Trolul a captat toate cunostintele alea pe care tu le-ai uitat. Daca te incurci la examen, trebuie doar sa-l intrebi pe trol.

Pufneste in ras.
– Bine, trolul o sa-mi sopteasca, zice conspirativ.

Intre timp am deschis calculatorul si am pornit pe youtube un cantec la care nu se asteapta. Desi e un film 13+, toti acesti copii au vazut „Bohemian Rhapsody” si in scoala e o nebunie Queen cum n-am mai vazut de cand eram eu de varsta lor! Pregatesc pe youtube „We are the champions”. Conectez proiectorul, ca sa se auda prin boxe in toata clasa. Pe tabla interactiva se afiseaza catalogul electronic, dar, in timp ce fac prezenta, din boxe rasuna:
„We are the champions, my friends.
And we’ll keep on fighting ‘til the end.
We are the champions.
We are the champions.
No time for losers
‘Cause we are the champions of the world.”

Copiii canta entuziasmati, iar cand ajungem la „of the world”, eu cant „of the Spanish exaaaaaaaaaaaaaam” si ei aproba. Le-a revenit memoria; sunt gata sa dea ochii cu foaia de hartie, ba chiar abia asteapta sa-mi arate ca „they are the champions.”

Nu-mi plac examenele, tezele care uniformizeaza si pun presiune pe copiii asa de mici. Dar cand lucrezi intr-un sistem unde n-ai de ales, e important sa abordezi aceste momente cu o atitudine de invingator. Multumesc, Freddie Mercury! Azi noi am fost „the champions of the Spanish exam!”

Scoala

Incepe iarasi scoala, vine toamna, o luam de la capat.

E interesanta ciclicitatea anilor scolari si felul simpatic in care noi, profesorii, traim doi ani in fiecare an. „Anul trecut am avut a sasea A, anul asta am a sasea B,” zic, si anul trecut era in iunie, iar anul asta e in septembrie… adica au trecut doar cateva luni. „Cum? Anul asta esti blonda?” se mira o colega la vederea suvitelor mele esuate si anul asta incepe acum, in luna a opta a lui 2018.

Anul asta inca e nou si plin de promisiuni. Anul asta Turcia trece printr-o criza a lirei si dolarul a crescut enorm, la fel si toate preturile. Anul asta inca nu mi-am cunoscut elevii, anul asta il incep cu 39 si il termin cu 40 de ani, anul asta ma decid daca ma voi intoarce sau nu in Romania de la anul, anul asta termin masteratul in educatie care-mi place mult, anul asta am de gand sa calatoresc si in alte parti in afara de patria mea, unde mi-am petrecut toate vacantele de anul trecut. Mult mi-as dori sa mai ajung in India, de care mi-e extrem de dor.

Copiii au venit azi la scoala, curiosi sa afle ce profi vor avea incepand de saptamana viitoare. Noi ne pregatim lectiile, clasele, sufletele, ca sa fim din nou profesori dupa ce toata vara am fost doar turisti, studenti sau parinti (in cazul meu, o foarte fericita matusica!).

Atmosfera de inceput de an scolar e mereu pozitiva si, dealtfel, acesta e cel mai bun moment sa prinzi copiii odihniti si receptivi si sa-i obisnuiesti cu anumite ritualuri care sa-i ajute sa invete si sa se dezvolte frumos in anul scolar care urmeaza.

Iata ca elevii care erau intr-a sasea cand am venit eu la Istanbul sunt acum a opta, chiar daca noi, profii, tot tineri si frumosi am ramas!

In vara asta mi s-a intamplat o chestie simpatica in Bucuresti. Eram in vizita la o firma de PR, care-si are sediul intr-o casa de epoca, foarte frumos renovata. Admiram mobilierul confortabil („flexible seating”) si camerele luminoase si scara monumentala de marmura si, brusc, in timp ce rasfoiam o revista pe canapea, m-am intrebat: „Oare cum o fi locul asta cand e plin de copii?” Fireste ca locul acela nu era o scoala, ci un loc de munca/joaca exclusiv pentru adulti. Iata un concept de care, se pare, m-am dezobisnuit.

Sa avem un an bun!

 

Madrid

Luna asta muncesc si ma distrez la Madrid, unde fac un master in managementul educatiei cu o universitate americana. Avem un grup de studenti foarte simpatic, 14 oameni intre 30-50 de ani, unii deja directori, altii dorindu-si sa fie, fiecare din alta tara, multi deja foarte internationali (avem reprezentate Doha, Dubai, Columbia, Mauritania, Sierra Leone, Anglia, USA, Cehia, Romania, Norvegia, Portugalia, Japonia, China, Noua Zeelanda).

Am avut o prima saptamana excelenta, cu o profa fabuloasa, actuala directoare generala a unei scoli excelente din Singapore. Nu stiu cum e ca directoare, dar ca profa a fost modelul meu ideal: punctuala, serioasa, structurata si concentrata. Nu am pierdut niciun minut cu ea: orele incepeau la timp, la fel si pauzele. Avea mereu o activitate, dar si o discutie despre ce am invatat din activitatea respectiva. Ne-a repetat ca un lider trebuie sa fie organizat, ca nu exista lideri innascuti care sa faca treaba buna daca sunt dezordonati. Evident, disciplina conta foarte mult pentru ea, dar nu am avut niciodata impresia ca, furata de forma, acorda prea putina atentie fondului. Dimpotriva, am avut mult de invatat din experienta ei si a fost foarte generoasa cu povestile, mereu „sterilizate”, fiindca nu conteaza cine, ci ce s-a intamplat si cum s-a rezolvat situatia si ce invataturi tragem din asta.

Citim o multime de carti, nu doar despre educatie, ci despre leadership, inovatie si legislatie in domeniul protectiei copilului si sunt fericita ca am Kindle si ca imi descarc cartile in doi timpi si trei miscari, ca ma costa mult mai putin decat varianta tiparita, ca nu am avut nevoie sa car la Madrid o valiza de carti.

Invatam despre cum sa fim lideri mai buni, profesori mai atenti la nevoile elevului, cetateni mai implicati in lumea in care traim.

Intotdeauna constat ca e adevarat ce zice Joseph Ritco in cartea lui despre liderul transformator pe care am citit-o semestrul trecut, tot la acest master. El zice asa: nimeni nu se face prof doar pentru bani, oricat de bune ar fi conditiile in care lucreaza. Oricine ajunge sa stea mai mult de 2-3 ani in domeniul educatiei are o chemare pentru asta, adica, la fel ca personalul din domeniul Sanatatii, e un om cu mai multa dragoste pentru ceilalti oameni. Sincer, de cate ori ajung in contexte gen curs de formare cu alti profi in sala, imi dau seama ca suntem niste oameni care ne iubim meseria si asta ma face foarte mandra.

Ultima oara am fost la Madrid in 2011 si de atunci am trait 4 ani in India si doi in Turcia si am vazut multe alte orase care mi-au redefinit conceptul de oras si de cetatean,

Madridul e un oras pentru oameni, un oras cu un branding de oras foarte limpede, care incurajeaza la tot pasul notiunea de a fi „bun cetatean”, de la sistemele de reciclare, pana la traversarea prin locuri permise, regulile de comportament in metrou etc.

Nu mai am chestia aia cu „la ei se poate si la noi de ce nu” pentru ca nu asa merg lucrurile. Nu invinovatind si – pasiv-agresiv – „batand saua sa priceapa iapa” schimbi ceva in comportamentul unui neam. La noi se poate la fel ca si la ei, dar ne lipsesc liderii care sa ne traseze liniile astea. Cand liderii nostri vor fi, la fel ca profesorii, niste oameni care nu sunt acolo pentru avere, ci dintr-o dorinta sincera de a sluji alti oameni, atunci se va putea si la noi. Si vor avea si avere, si conditii bune in care sa si-o etaleze. E cam de kko sa fii ostentativ bogat intr-o tara care-si sufla nasul in maneca si se sterge pe poale.

Nostalgii la sfarsit de an scolar

„Señorita, e Haziran, cine mai are chef de scoala?” mi-a zis acum doua saptamani elevul meu de la a cincea F, Alp(ito). Dragi mi-au fost acesti copii de a cincea de anul asta, dar la anul nu am mai vrut a cincea, am vrut a opta, vreau sa-mi fie greu, pentru ca anul trecut imi fusese greu cu a cincea si voiam sa imi dovedesc ca a fost grupul ala dificil, nu ca eu nu pot!

Cu a cincea de anul asta mi-am dovedit ca pot. Toata spaniola pe care o stiu copiii astia, o stiu de la mine! Si mai stiu sa fie curajosi, sa respecte invatatura si parerile altora, sa isi astepte randul, sa dialogheze constructiv, sa dea feedback pozitiv, sa cante in spaniola, sa lucreze in echipe mixte cu toata lumea, sa invete pentru ei, nu pentru note.

La ultima ora, azi, am primit asa niste imbratisari dragastoase, ca m-am emotionat, chiar si de la baietelul cel mai introvertit din clasa.  Erau asa de scumpi!

O sa se faca mari, o sa fie absolventi, o sa… o sa… Pot sa inteleg ce frumos e sa stai ani de zile in aceeasi scoala pentru ei, ca sa ii vezi cum cresc, cum se schimba, cat de frumosi se fac, dar e drept ca oriunde m-as duce sa predau ma voi indragosti pe data de copiii aceia si asta e frumos si trist la profesia de profesor.

Anul acesta au absolvit elevii mei din India, cei cu care am facut Personal Project inainte sa plec: un grup mixt de elevi din Corea de Sud, India, UK, Olanda, Franta, Dubai, Australia, Israel, care atunci terminau clasa a zecea. Un grup fain, mai ales ca veneau din niste lupte interne aprige, din probleme de bullying, din probleme de adaptare la India cea diversa, din suferinte de despartire de prieteni, dor de casa, necunoasterea limbii engleze etc.

Mi-amintesc de unul dintre baietii care azi a absolvit liceul, prabusit pe jos prin clasa a opta,in crize similare cu epilepsia,  jelind in felul lui personal moartea neasteptata a tatalui sau. Aceste crize ajunsesera zilnice, mereu la scoala, niciodata acasa, uneori de mai multe ori pe zi. Si il vad acum, student la Psihologie, un baiat frumos, inalt, invingator. Uneori nici un stii daca ai contribuit cu ceva – e un miracol de fiecare data cum se transforma acesti copii in adolescenti si apoi in tineri adulti cu voce si curaj… o vreme ii observi, ii sprijini, depind de tine, te iubesc, te imbratiseaza, apoi, brusc, s-au desprins si canta mai dulce, alearga mai repede, ajung mai departe, zboara mai sus decat tine!

Si esti asa mandru, fiindca prin ei alergi si tu, zbori si tu, canti si tu.

Si-atunci cum sa nu-mi aduc aminte de naparstocul de Aditya, atunci in clasa I (acum intr-a saptea!), care m-a intrebat cu seriozitate:

– Señorita, la anul veti preda tot la clasa I?

– Da, Aditya.

– Si le veti preda ce ne-ati predat si noua?

– Sigur.

– Stiti ce cred eu? Ca noi la anul vom invata lucruri noi, dar dumneavoastra tot chestiile astea vechi o sa le repetati!

Dragul de el! Bine ca fiecare generatie e diferita, bine ca ne putem uneori alege clasele si nivelul, bine ca ramanem noi in clasa I etern, ca ei sa poata creste si invata lucruri noi in fiecare an.

Hârști! Hârști!

Copiii de-a cincea erau pregătiți pentru teza la spaniolă. Nu prea sunt eu de acord cu tezele și stresul inutil la copii așa micuți, dar ăsta e sistemul și ne supunem, deși nu zice nimeni că nu putem să le privim din altă perspectivă. Numim teza ”a celebration of learning” (ideea nu-mi aparține, dar mi-a plăcut și am preluat-o) și ne bucurăm că avem ocazia să aflăm ce știm deja și ce mai avem de învățat. Nu învățăm pentru cifre (note), ci pentru că iubim școala și suntem norocoși că putem învăța limba spaniolă încă din clasa a cincea.

Cu aceste gânduri se așezaseră elevii mei, fiecare la măsuța lui, cu creioanele pregătite, în așteptarea foilor de teză.

Ca de obicei, am respirat adânc cu toții și am repetat: ”suntem bine pregătiți, nimic nu ne va lua prin surprindere, vom lucra cu atenție și răbdare, avem timp destul.” Atunci Deniz a făcut cu brațul două mișcări rapide, de parcă ar fi spintecat cu spada tot ce-i stătea în cale: ”hârști! hârști!”

– Ce faci, Deniz?

– Așa fac eu înainte de examene. Nimic nu-mi stă în cale. Tata m-a învățat. Ai de făcut ceva greu? Hârști! Hârști! Nu mai stăm pe gânduri!

Mi-a placut maxim abordarea tatălui lui Deniz. Acum că am în față încă trei săptămâni de școală, apoi o lună de cursuri pentru masteratul pe care m-a lovit cheful sa-l fac acusi, la batranete, ma gandesc: ”Doamneeeee! Mult mai e până la vacanță!” Dar fac și eu ca Deniz la teză: ”Ai șase pre-assessments de făcut? Sunt 30 de grade afară și nu ai chef să te scoli dimineața? Hârști! Hârști! Nu mai stăm pe gânduri!”

Dar voi începe cu pre-assessment 1: watch the movie Bridge of spies. Că, naiba, e totuși aproape vacanță.

Povestea vietii mele

Vine o fetita la profa de turca. O eleva de-a ei. De fapt voia sa intrebe cu cine face repetitii pentru un concurs de talente pe care-l avem luna viitoare si fericita castigatoare eram eu.

Vorbim, ne intelegem, fetita imi multumeste, pleaca. E imbracata adorabil intr-o fusta lunga de jerseu si o bluza albastra, cam ca o doamna in miniatura.

– Ce scumpa e! exclam in urma ei.

– Ba bine ca nu,  bombane profa de turca. E o smechera si o intriganta.

*

In hol, astept sa mi se faca cafeaua si vorbesc mai mult prin semne cu o colega din alt departament, care se mira ce bine am invatat turca. Zambim, ne agitam, ne intelegem. Cafeaua ei e gata, ii urez o dupa-amiaza placuta, pleaca.

In birou, nici doua zile dupa aceea, vine vorba de aceasta colega. Mi se spune ca e o nesuferita, ca e paracioasa, ca e prefacuta, ca n-o suporta nimeni. Ma mir in sinea mea, pentru ca e mereu inconjurata de oameni, nu pare deloc sa n-o suporte nimeni, ba dimpotriva.

– Mie mi s-a parut simpatica alaltaieri la cafea, zic. Plus ca mereu zambeste, ne salutam…

– Stai departe de ea; e o scorpie!

Scorpia continua sa-mi zambeasca, sa ma salute, sa ceara doua cafele cand ma vede ca vin.

*

O fetita cu doua codite lungi si subtiri plange pe hol. O intreb daca o pot ajuta cu ceva, vorbim, se linisteste, imi multumeste, pleaca la ora. Nu am mai vazut-o in viata mea.

– De ce plangea prefacuta aia? intreaba o colega care m-a vazut vorbind cu ea.

– O stii? Eu nu o stiu. Era speriata ca a gresit la un examen, dar de fapt nu gresise.

– Ce sa spun! Ii pasa si ei de examen ca mie de balet. E o falsa si o uracioasa. Se poarta foarte urat cu ceilalti copii. Nimeni n-o suporta.

Fetita cu codite ma saluta cand ma vede. Intr-o zi era bucuroasa de ceva si m-a imbratisat. Nu e eleva mea si abia daca ii stiu numele.

*

– Povestea vietii tale, Christina, imi zice o prietena. Tu esti foarte naiva si ti se pare ca toata lumea e buna si frumoasa, dar nu e asa. Trebuie sa intelegi ca oamenii sunt si falsi, si rai, si nemernici.

Ce trist.

Çanakkale

Cand citeam „Toate panzele sus” si calatoream imaginar cu echipajul Sperantei prin stramtorile Bosfor si Dardanele, speram ca va veni si ziua cand le voi vedea in realitate, desi nu aveam cum sa ghicesc ca voi ajunge sa-mi petrec niste ani din viata in orasul de pe Bosfor!

In acest weekend am ajuns prima oara la Dardanele (in turca, Çanakkale) si am vizitat, impreuna cu elevii de clasa a saptea, peninsula Galipoli – teatrul unor lupte ingrozitoare in timpul Primului Razboi Mondial, dar si locul unde Mustafa Kemal Ataturk s-a remarcat ca lider militar (si apoi ca lider politic si parintele Turciei moderne).

Peninsula Galipoli are o zona protejata in care se pastreaza depozite de armament, campuri acoperite cu maci, transee, cimitire si monumente. Este ca un fel de parc natural dedicat primului razboi mondial. Pe colinele acoperite de pini, pe plajele cu nisip fin unde s-ar putea ridica hoteluri de multe stele, se gasesc monumente de marmura, pietre funerare cu nume turcesti, bulgaresti, albaneze, romanesti (de pe intreg teritoriul Imperiului Otoman) sau, dimpotriva, cu numele australiene, franceze, englezesti etc. ale inamicilor. A fost o operatiune ingrozitoare, in care au murit peste o suta de mii de oameni (aproximativ toti locuitorii Ploiestiului, de pilda, sau de trei ori populatia statului Monaco). Pentru turci, este locul unde si-au aparat patria si are o importanta istorica si emotionala uriasa. Am vazut autocare intregi de elevi, dar si familii venite din toata Turcia sa viziteze aceste locuri. Multi isi imbracau copiii in uniforma militara, ceea ce mi s-a parut exagerat.

Muzeul Bataliei de la Galipoli este un muzeu privat, deschis in 2007, care cuprinde vreo 15 incaperi gen cinema, in care razboiul si viata in transee sunt recreate folosind proiectii si efecte 3D sau 5D. Mesajul final este unul de pace, asa cum era de asteptat – e bine sa invatam cat putem despre acest razboi ca sa nu mai trebuiasca sa trecem prin astfel de momente in viitor. Dar totusi razboaiele continua in lume si am observat cu o strangere de inima ca unii vizitatori isi imbracasera copiii in uniformele militare care se vindeau pe la chioscuri, probabil ca sa se incadreze in peisaj. Inseamna asta cumva ca le vor spune si ei copiilor lor ca acea mama a carei scrisoare exista in muzeu (si ca legendara Mama a lui Stefan cel Mare): „Du-te la ostire, pentru tara mori!” si „Allah ii primeste la sanul lui pe cei care-si dau viata pentru patria lor”?

Cine stie?

Peninsula Galipoli e un loc foarte impresionant. In primul rand, este de o mare frumusete naturala: paduri de pini, campii cu maci, plaje cu nisip fin, superba Mare Egee.

In al doilea rand, pastreaza amintirea razboiului cu multa fidelitate, incat e aproape ca un platou de filmare.

E un loc bun sa meditezi la pace, dar si la ce mai inseamna eroismul, patriotismul, sacrificiul, viata umana.

Am fost un grup interesant: turci, dar si francezi si canadieni, adica reprezentanti ai ambelor tabere combatante. Prilej sa meditam si la perspectiva istorica, din care „totul are un sfarsit”, chiar daca uneori acest sfarsit vine prea tarziu pentru unii oameni. Ne-am gandit si la viata locurilor, la permanenta lor relativa, cel putin comparat cu durata vietii umane. La lacomie si suferinta, dar si la oportunitati.

 

Transee

Plaja la marea Egee

Piatra funerara dedicata eroilor din Constanta

Incarcarea unui tun

Maci, simbolul veteranilor de razboi

Monumentul eroilor

Soldat in transee

Submarin german din 1915

Anzac Cove

 

Efes, Didim, Milet

Am fost cu copiii in excursie in aceste locuri care conserva ruine vechi de mii de ani. Am stat 7 ore la dus si 7 la intors intr-un autocar al firmei Setur, cu 40 de copii incredibil de cuminti, care au ascultat muzica, au jucat carti, au povestit si au facut concurs de talente la microfon (si erau foarte talentati!!). Am descins la basilica Sf. Ioan din Selçuk pe o caldura de aproape 30 de grade, desi statea sa se insereze.

Biserica asta, construita de imparatul Iustinian in secolul VI dupa Christos, a fost o constructie, se pare, foarte mare si frumoasa, ridicata pe locul unei foste capele din secolul al doilea, care marca locul unde a fost inmormantat apostolul Ioan, autor al Evangheliei dupa Ioan. Dealtfel ni se spune ca bucati din evanghelia lui au fost scrise chiar acolo, la Selçuk, unde, pe un alt deal, e si casa Fecioarei Maria, incredintata in grija lui Ioan de Mantuitorul rastignit pe cruce.

Fiecare religie are povestile ei si le credem de mii de ani si de mii de ani ele ne influenteaza viata, in bine sau in rau, facandu-ne mai buni si mai toleranti, sau – dimpotriva – inchisi la minte, intoleranti si critici.

La biserica Sf. Ioan, elevii mei musulmani au auzit povesti despre Dumnezeul Bibliei, despre Fiul Sau, despre evanghelii, apostoli si fecioare insarcinate cu prunci divini. Au auzit povesti despre pelerinaje, minuni, credinta, apostoli si sfinti.

La moscheea Isa Bey de alaturi, a fost randul meu sa invat de la ei despre Coran, rugaciunile namaz, detaliile de constructiei ale moscheii, cum se tin palmele la rugaciune si ce cuvinte se spun, despre spalarea rituala si alte forme de manifestare ale credintei islamice.

Biserica si mormantul evanghelistului Ioan

Biserica Sf Ioan

Biserica Sf Ioan

Intrarea in moscheea Isa Bey

Moscheea Isa Bey din Selçuk

La Efes, a doua zi, recunosteam locurile prin care trecusem cu un an inainte, dar acum am pornit invers: de la intrarea de sus spre cea de jos. Copiilor le-a placut mai mult sa se joace cu pisicile tolanite pe coloanele de marmura decat sa asculte explicatiile ghidei. Eu le-as fi ascultat, dar cine sa inteleaga atatea cuvinte in turceste? De aceea m-am bucurat ca in urma noastra venea un grup de indieni, cu ghid care vorbea in engleza. Asa am aflat povestea basoreliefului zeitei Nike, care nu stia ca va deveni un brand global, dar si cum statuile au fost castrate intr-o epoca mai pudica.

Am ajuns si la Didim, unde nu mai fusesem. Ruinele templului lui Apollo se spune ca atrag mii si mii de vizitatori, dar cand am ajuns noi acolo era doar un sat somnoros, ascuns la umbra. Soarele ardea ingrozitor. Sub fiecare umbrar sau bolta de vita de vie se ascundea care un batranel care sforaia usor cu ziarul pe fata, care un vanzator de la chioscul din colt, de unde copiii nu au avut voie sa-si cumpere decat apa, care un negustor de la taverna acoperita cu iasomie, care-a sarit in picioare fericit la vederea grupului de peste 100 de copii numai ca sa ofteze dezamagit cand si-a dat seama ca nu ii vom face vanzare.

La Didim a fost un templu reconstruit pe vremea lui Alexandru Macedon, din care au ramas in picioare doua coloane si multe, multe, blocuri de marmura raspandite pe o suprafata mare. Era si oracol – Didyma, al doilea cel mai faimos oracol dupa Delphi; un loc unde oamenii veneau sa-si afle soarta, daca nu cumva sa si-o creeze. Acum este un sit arheologic unde te impresioneaza imensitatea coloanelor care s-au pastrat si a constructiei in sine – cat ti-o poti imagina. Considerand ca oamenii nu au devenit din giganti, pitici in zilele noastre, ci ne-am pastrat cam aceeasi inaltime pe care-o aveau si contemporanii lui Alexandru cel Mare, acest templu trebuie sa fi fost strivitor.

Mai departe, la Milet, fondat in anul 500 inainte de Christos si cunoscut noua pentru Thales din Milet, am vizitat amfiteatrul greco-roman urias, reconstruit de imparatul Traian pentru 25 000 de spectatori. Multe povesti se pot spune despre acest loc care a avut parte de o mare glorie, fiind asezat pe malul marii si la confluenta drumurilor comerciale si a diferitelor civilizatii antice. Vizitat de apostolul Pavel in drumul sau spre Efes, Milet a fost unul dintre cele mai importante orase grecesti ale antichitatii – azi nu mai e nici grecesc, nici la mare.

Ultima oprire a fost satul Sirince, celebru pentru casutele grecesti pitoresti care impestriteaza colina pe care e asezat. Am descoperit cu aceasta ocazie ca la Sirince este si Satul Matematicii, un loc unde se organizeaza tabere si concursuri educative. Mie mi-a amintit – prin asezare si constructiile din lemn, stuf si piatra – mai mult de un ashram indian. Oricum, mi-e clar ca-n locul ala chiar si eu as putea intelege ceva din matematica.

La Casa Fecioarei Maria am scris o rugaciune

Vedere pe drumul spre Sirince

Pisica de la Efes

Efes

Efes

Efes

Didim – templul lui Apolo

Amfiteatrul din Milet

Milet

Maci la Milet

Am inflorit un cires

Cu clasa a cincea, azi:

– Hola, chicos, ¿qué tal?

– Fatal, señorita, fiindca a inceput scoala din nou.

– Chiar? Dar ati vazut ce v-am pregatit la geam, nu?

– Ce? Vaaaaaai! Ce frumos! Superb!

La geamul nostru au inflorit multi ciresi japonezi decorativi cu flori grase, roz.

– Va plac, nu?

– Daaaaaa!

Apoi cineva istet striga:

– Adica cum ni i-ai pregatit? Nu infloreau ei oricum?

– Deloc! Eu i-am inflorit pentru voi. Am zis: copiii de la clasa a cincea nu vor sa se termine niciodata vacanta, dar ea totusi se termina. Ce-ar fi sa le pregatim o surpriza? Copacii astia atat de frumosi si de veseli sigur ii vor ajuta sa se bucure ca s-au intors iar la scoala. „De acord!” au zis copacii si uite-asa au inflorit.

Zambete, ochi mirati, figuri care zic „las’ ca stim noi ca glumesti.”

– Adevarul e ca sunt foaaaarte frumosi, zice un baiat. Chiar ca te fac fericit cand ii vezi.

– Si oricum suntem fericiti pentru ca avem spaniola, zice o fetita. Dar eu tot nu te cred ca i-ai inflorit tu. Au inflorit ei singuri. Asa e primavara. Dar e foarte frumoasa.

 

Do or do not

In iarna am cumparat o placa pe care am atarnat-o pe perete in clasa unde am ore cu a cincea.

Era si un mesaj pentru fetele mele din echipa Destination Imagination, care mereu ziceau „Let’s try” si nu iesea nimic din incercarea lor, dar si un cadou pentru elevul meu M., care e fascinat de Yoda.

Ce sa zic, buna intuitie am avut. Doar am atarnat placa in perete si Yoda a inceput sa lucreze.

– Uite ce zice Yoda, „there is no try”! striga una dintre fetite amestecand cuvintele englezesti ale lui Yoda cu vorbele ei in turca. Trebuie sa stabilim clar cine ce face si pana cand. Nu mai merge ca pana acum. Ia sa scriem aici: deci Melisa aduce materialele, Zeynep deseneaza, Ipek suna la organizatia TEGV sa afle ce program au…

sau

– There is no try! Poti sau nu poti sa ma ajuti sa car cutia asta? Apuca de aici!

Chiar si cand eram la Izmir la concurs ele isi citau din Yoda!

Iar una chiar mi-a marturisit:

– Cand se va termina acest optional, o sa-mi fie dor de Yoda.

M. l-a remarcat in stilul lui indiferent. A zambit insesizabil.

– M., iti place?

I guess.

Dar cand a cazut si l-am bagat in sertar m-a intrebat de ce a disparut Yoda.

Saptamana trecuta l-am tinut pe M. la o discutie serioasa despre teme, organizare, purtare si felul in care uneori ii distrage pe ceilalti colegi de la lectie. Am stabilit niste limite si modul in care le vom pune in aplicare. Ca sa il ajut sa fie mai organizat, eu am sa-l intreb din usa clasei: ti-ai adus toate materialele? Ca sa il ajut sa-si aminteasca sa se concentreze, am sa il ating pe umar cand il vad ca face altceva. Am vorbit serios si profund. M-a ascultat cu atentie si mi-a raspuns chibzuind bine cele spuse. Am fost multumita, desi el cand vorbeste nu se uita la tine, deci e greu sa iti dai seama daca te asculta sau nu. Dar din raspunsurile lui am inteles ca ma asculta.

La final am zis:

– M., I know things will be fine if we try to stick to these agreements. Ok?

Abia atunci s-a uitat la mine, cu o licarire ghidusa in ochi.

– Yoda says „there is no try”, a zis incercand sa nu zambeasca. So I will just do it.

 

 

Cu trenul imaginar

Am pregatit o ora mai speciala pentru elevii mei de clasa a cincea. Tema era „Cat e ceasul”. In loc sa fim in clasa eram in tren si mergeam de la Madrid la Barcelona si de la Barcelona la Bilbao. Mesele erau asezate in trei grupuri si pe mese erau poze cu aceste orase si instructiunile pentru activitati. Activitatea se numeste „cele patru statii” (eu nu am avut atatia elevi si am facut doar trei) sau „cele patru anotimpuri” si se foloseste cu succes pentru a exersa anumite deprinderi in mod diferentiat.

La Madrid, elevii au avut texte de citit. Incepand de la manual si terminand cu orare reale (program de la sala, orarul unei scoli din Spania etc.), elevii au citit, au subiniat, au incercuit, au raspuns la intrebari.

In Barcelona era de scris! Fie de raspuns la intrebari, fie de scris propozitii, fie de scris chiar un text mai lung, cum ar fi un e-mail. Elevii puteau alege oricare dintre cele trei optiuni, de dificultati diferite, cu conditia sa fie ceva ce pot termina in timpul dat.

La Bilbao era de vorbit, de ascultat, de folosit tablitele albe si markerele si de inteles cum arata ora pe ceas si cum se citeste. Sub pretextul unor interviuri cu calatorii din tren, copiii au intrebat cat e ceasul in diverse locuri ale lumii si la ce ora calatorii fac anumite activitati. Apoi au aratat pe ceas orele si au jucat X si 0 pe tablite, folosind orele corecte inscrise in cele 9 patrate.

Am pregatit materialele in circa 4 ore. Clasa era decorata cu poze cu ceasuri si trenuri. Pe ecran am avut un video de pe youtube, „Relaxing train journey„. Cand venea momentul sa ne mutam la alta statie, suna o goarna de tren de la Thomas, the Tank Engine.

Copiii au fost incantati, au lucrat foarte bine, s-au ajutat intre ei, au pus intrebari, iar la sfarsit mi-au spus ca a fost „muy divertido”, „fenomenal”, „muy bien”, „me gusta mucho”.

In ora urmatoare vom vedea niste clipuri de 2 minute despre aceste orase, apoi vom alege unul dintre ele si vom studia diverse orare, in functie de interesele noastre (la cat deschide piscina, cand incepe filmul, la ce ora am programare la tuns etc.), facand astfel legatura cu tema urmatoare, despre activitatile din timpul liber.

 

 

Sarbatori ridicole

Incerc sa introduc in orele mele elemente de cultura, mai ales cand au legatura cu viata reala si o componenta ludica sau neobisnuita, care le poate atrage atentia copiilor.

Azi in tarile catolice se sarbatoreste Sf. Iosif (San José sau Día del Padre in Spania) si tot ziua de azi marcheaza sfarsitul sarbatorilor numite Las Fallas de Valencia, o nebunie de festival in timpul caruia se construiesc cele mai elaborate fallas (literalmente, cuvantul inseamna torțe), carora dupa cateva zile li se da foc, intr-o sarbatoare publica la care asista anual multe mii de turisti. E o sarbatoare a primaverii in esenta: focul curata si reinnoieste lucrurile si, adeseori, e si o exorcizare simbolica, deoarece figurile reprezinta nu doar desene animate, ci si politicieni sau alte figuri publice nepopulare.

Cateva fallas  de anul asta intr-o poza gasita pe Getty Images

Ei, si vorbind noi vineri despre fallas, despre impermanenta lumii materiale, despre primavara si desteptarea la viata a naturii (apropo, in India ieri s-a sarbatorit Ugadi, adica anul nou sud-indian; aceeasi simbolistica a renasterii si reinvierii si acolo), despre cum se fac acele figurine, cat de migalos sunt pictate si lucrate ca sa fie apoi arse, despre cat de periculoasa e aceasta sarbatoare pentru oameni sau cat de daunatoare pentru mediu etc…. deci vorbind noi despre toate astea (copiii erau realmente fascinati), au cerut sa facem o ora doar despre sarbatori si asta am facut azi.

Pe o masa au aparut multe poze care reprezentau un moment tipic al unei sarbatori din spațiul spaniol sau latino-american (Craciun, Paste, Ziua Mortilor, Quinceañera, Día de la Hispanidad, Feria de Sevilla, Los Reyes Magos etc.). Fiecare copil a primit niste etichete cu un nume, o tara si o data – sa vada daca se prinde ce reprezinta fiecare poza. Au discutat in grupuri si au identificat corect cam jumatate dintre sarbatori, spre marea lor mandrie, fiindca credeau ca nu stiu nimic!

Apoi fiecare si-a ales o poza, cu etichetele respective, si a primit un text de citit din care a extras informatii interesante despre sarbatoare, pe care le-a redat sub forma vizuala (prin desene si text) pe un poster. Cerinta era ca, la sfarsit, sa-si exprime parerea despre sarbatoarea respectiva si asta a fost de fapt partea cea mai tare a activitatii!

Parerile lor au fost asa:

• mi se pare foarte tare si as vrea sa se faca si in Turcia o sarbatoare unde la 15 ani o fata e tratata ca o printesa si i se acorda un statut aproape de adult (Quinceñera)
• e o sarbatoare ridicola si mexicanii nu stiu ce inseamna sa fii turc! Pai noi am castigat sute de batalii si nu ne mai laudam si ei fac mare caz ca i-au batut pe francezi (Cinco de Mayo)
• e o sarbatoare fara sens, fiindca inainte oamenii se intalneau sa vanda si sa cumpere vite la targul asta, dar acum e un fel de carnaval; vin sa se imbrace in rochii fistichii, sa danseze, sa bea si sa manance (Feria de Sevilla)
• fiecare cultura isi cinsteste cumva mortii, dar mexicanii intrec un pic masura cand se duc sa faca picnicuri in cimitir, totusi. Dar mi se pare extrem de misto cum se machiaza si parazile alea in costume de schelete, cum am vazut in filmul cu James Bond. As vrea sa particip macar o data in viata. (Día de los Muertos)
• daca eu as avea talent artistic si as putea crea o figura asa de perfecta ca Fallas de Valencia, as face-o pe Elsa, dar nu cred ca as putea sa-i dau foc. Ce-am vazut in poze nu par figurine de carton, ci papusi de portelan. E multa munca si mult talent si nu mi se pare normal sa fie risipit (Fallas de Valencia)
• o rusine pentru omenire si o mare risipa de mancare (La Tomatina)
• nu inteleg de ce nu lasa taurii in pace sa fie fericiti (Sanfermín)

 

Un concurs, o excursie, o lectie

Concursul Destination Imagination, etapa turca, s-a desfasurat in acest weekend la Izmir. Finala mondiala are loc in mai, in Knoxville, Tennessee. Etapa turca e o explozie de culoare si de creativitate, intr-un peisaj de vis (statiunea Kusadasi, pe malul marii Egee). Participa peste 2000 de copii intre 4 si 19 ani, insotiti de profesori si/sau parinti. Se pregatesc cu luni de zile inainte si se prezinta la Izmir cu mini-scenete simple sau elaborate, cu costume deosebite, cu decoruri spectaculoase si cu mult entuziasm. Uriasul centru de conferinte innebuneste pentru trei zile. Se pot vedea inorogi, printese, personaje de poveste, mutunachi in pijamale si adulti in toata firea cu coroane indiene din pene colorate. Toata lumea e emotionata, in diverse colturi se asambleaza decoruri, se fac repetitii, se picteaza masti si cine mai stie ce mai are fiecare de facut inainte de a se prezenta in fata juriului?

Peste toate stapaneste fantoma „interferentei”. Daca la scoala mai dai un sfat, mai tragi o linie, acolo adultii nu au voie sa se amestece cu nimic in munca copiilor. Evaluatorii se plimba incognito pe holuri si prin sali si observa cine nu lasa copiii sa faca ce pot ei mai bine. Copiii sunt cum i-ai invatat – care mai autonomi, care mai dependenti. Oricum, au semnat cu totii „Declaratia de independenta” si se mobilizeaza mai bine in absenta adultilor decat in prezenta lor. E o bucurie sa vezi grupe de copii cum repeta, deseneaza, se cearta, se pun de acord, negociaza, fac planuri sau le schimba, citesc pe ultima suta de metri cerintele concursului ca sa vada daca le indeplinesc, cara in sus si-n jos decoruri si cutii cu materiale (impachetate tot de ei, atat cat pot ei cara). Principala atractie a acestor competitii e schimbul de insigne cu sigla scolii; dupa cateva zile tricourile sunt grele de atatea insigne – unele sunt mai rare sau mai ravnite: se dau la schimb si sapte insigne cu Koc pe una cu inorog, de pilda.

La marea Egee e deja primavara si soarele incalzeste bine de tot. Numai doua echipe din fiecare categorie se califica la etapa americana. Dar, indiferent daca se califica sau nu, toti au castigat din aceasta experienta: sunt mai autonomi, au invatat sa colaboreze, sa negocieze, sa lase de la ei, sa fie lideri, sa picteze, sa citeasca niste instructiuni si sa le aplice, sa foloseasca pistolul de lipit, sa se organizeze. Indiferent daca castiga sau nu, fetele mele au daruit deja rechizitele colectate de ele printr-o campanie frumoasa pe care au desfasurat-o in scoala. Au invatat ca, indiferent cat ar fi de mici, niciodata nu sunt prea mici ca sa faca un gest mare.

La usa clasei

Mini-adolescentii mei, asa cum invata ei in ziua de azi

Mi-am uitat cheile acasa azi, asa ca iata-ma in fata salii de clasa de la a saptea, destul de confuza, fiindca in secret sperasem sa gasesc sala descuiata.

– Nu va faceti griji, señorita, ma duc eu acum si va gasesc o cheie, a sarit un elev inimos si foarte descurcaret, care, spre deosebire de mine, stie si turceste, deci poate vorbi – la o adica – cu personalul de serviciu.

Si dus a fost, dar ce te faci cu colegii lui care se credeau inca in pauza si faceau ca maimutele pe acolo?

– Alo, prieteni, luati loc aici, am zis.

– Cum?! Pe hol?! Pai e rece… etc. etc.

Cu aceste bombaneli la care ma asteptam, ne-am asezat cu totii pe jos, in fata dulapioarelor de pe hol.

– Ce-mi povestiti din vacanta? am intrebat, stiind foarte bine ca am studiat anul asta chiar tema vacantei si verbe legate de activitati de vacanta la timpul trecut.

Pareau cam nesiguri, asa ca le-am povestit intai vacanta mea, pronuntand verbele mai apasat, ca sa si le aminteasca. Chiar asa a si fost: un pusti mai rapid deja se prinsese ce vreau de la ei.

– In vacanta am fost la schi in Elvetia! A fost foarte multa zapada. A fost si frig, dar am schiat mult si am facut multe poze. Si am mancare ciocolata foarte foarte buna. Am fost cu parintii, dar n-am stat doua saptamani. Am stat doar o saptmana.

– Pot sa spun si eu, pot si eu? striga deja altul.

Si uite-asa vreo patru povestisera cu entuziasm in spaniola, in vreme ce restul ii ascultau nerabdatori sa le vina si lor randul. In aceasta atmosfera frumoasa ne-a gasit elevul care intr-un final imi facuse rost de o cheie. Vreau sa spun ca a venit pe hol (noi eram fix la capat), iar unii colegi nici nu l-au vazut, asa de concentrati erau sa asculte si sa povesteasca. Copilul a venit (chiar ma asteptam sa se intrerupa vraja, sa se auda urale – cred ca si el, pentru ca a fost cam mirat ca nu ii dam atentie!), a fluturat de la departare cheia, eu i-am zambit, a ajuns la usa, a descuiat usa, a deschis usa, eu m-am ridicat si elevii mei erau inca asezati pe ciment in fata dulapioarelor, cu mana pe sus, ca sa ii ascult si pe ei!

– Chicos, haideti in clasa, continuam acolo.

– Auziti, señorita, dar de ce nu ramanem aici?

– Daaaa, e chiar tare sa faci ora pe hol!!

– Of, figuri mai sunteti. Intai nu voiati sa va asezati, acum nu vreti sa va ridicati. Numai parinte de adolescent sa nu fii, am zis prefacandu-ma exasperata.

Au pufnit in ras. Stiu si ei ca sunt dificili si chiar asta le place.

Am intrat in clasa si am continuat ora. La un moment dat, copilul care fusese dupa cheie il intreaba in turca pe colegul de langa el: „auzi, ce-ati invatat asa de interesant cand stateati afara de nu va mai venea sa intrati?”

– Señorita, haideti sa facem toate orele pe hol!

– Atunci ar fi ca si cand le-am face in clasa.

Stupoare!

– Asa e! Chiar. Adica noua ne-a placut pentru ca nu era locul unde facem toate orele?

– Si ce ati inteles din asta?

– ?!

– Ca scoala nu e cladirea, nu sunt bancile, nu e tabla… scoala e un grup de oameni care au dorinta sa invete unii de la altii.

Luminite in ochisori, apoi mini-adolescentii mei dau ochii peste cap:

– Haideti, señorita, ne luati acum cu filozofiile astea.

Etica si voluntariat

Cutiile si prima donatie primita, chiar in prima zi

Ne apropiem de momentul concursului Destination Imagination (DI), etapa nationala turceasca. Mergem la Izmir pe 15-18 februarie, unde elevii nostri concureaza cu elevi din toata Turcia in cele 6 categorii (descrise aici). Anul acesta am o echipa de 5 fete care lucreaza la o provocare de tip Inside Impact, adica voluntariat si serviciu comunitar. Au adunat carti si rechizite pentru 200 de copii dintr-un centru de plasament. Au colectat, sortat si daruit aceste materiale cu multa bucurie. Pot sa vad ca au devenit mai recunoscatoare pentru ceea ce au si mai constiente ca norocul lor e nu doar ca au, ci ca pot sa daruiasca.

 

 

Au existat si tentatii. Ce momente interesante! Un exemplu: donatiile se strangeau in holul de la intrare, in niste cutii. In fiecare miercuri fetele le sortau pe categorii: carti, rechizite etc. Intr-o miercuri m-au strigat de urgenta. Gasisera doua seturi de rechizite extrem de scumpe, din ceva colectie excusivista: perforator care face diverse modele, pix, radiera, creion mecanic si carioci.

– Astea sunt foarte scumpe! mi-a explicat una dintre ele – singura care mai avea voce, fiindca celelalte erau mute de uimire.

– Da, a soptit una mica de la a 5-a, demult mi le doresc, dar parintii mei mi-au zis sa-mi pun pofta in cui, fiindca niciodata nu vor da atatia bani pe pixuri.

Da, aratau bine, nimic de zis. Evident, ceva fitze moderne.

– Super! am zis. Vor face cativa copii foarte fericiti.

– Dar… dar… sa nu ne spui ca tu crezi ca trebuie sa le dam lor!

Era randul meu sa raman muta de uimire.

– Poftim?

– Sunt rechizite foarte scumpe!! Ei au nevoie de caiete si de pixuri si de creioane obisnuite. Nu crezi? Nici n-ar sti sa aprecieze astea, pleda fetita care si le dorise dintotdeauna. Cu banii de pe astea, luam 10 de seturi din alea de 15 lire, care au de toate si sunt exact ce le trebuie lor. Uite, le iau eu pe-astea si aduc la schimb niste seturi. Te rog? Pot?

– Nici sa nu te gandesti, a intervenit colega ei, cea care ma chemase sa vin de urgenta. Nu e pentru tine. Gandeste-te: donatiile sunt pentru copiii de la camin. Pai cum ar fi daca toti ne-am autoservi din donatii? Vai, imi place, il iau, lasa ca pun ceva ieftin in loc, ca oricum fraierii aia nu-si dau seama. Ce spune asta despre noi?

– Da! a sarit si colega ei. Suna ca si cand am strange donatii pentru niste copii pe care-i desconsideram! Nu credem ca merita ce e mai bun. Nu actionam din principiu, asa cum declaram, pentru a oferi tuturor sanse egale. Nu! Noi ne punem pe pozitia aia superioara unde aruncam, din mila, firimituri. Si-atunci mai bine ne vedem de treaba, fiindca inseamna ca nu am inteles nimic din proiectul asta.

(Eram mandra sa vad ca discutiile noastre despre etica si voluntariat dadeau rezultate!)

Le-am lasat sa discute. De cand le-am vorbit despre interferenta – acel concept conform caruia, in DI, adultii nu au voie sa ajute copiii cu sfaturi sau sa faca lucruri pentru ei sau in locul lor, ci doar sa-i asculte si sa-i indrume sa gaseasca singuri solutii – au renuntat sa mai astepte de la mine sa le arbitrez certurile sau sa le dau solutii (sau sa le car cutiile!! desi eu cutiile le car, daca mi se cere :)). Discutiile in contradictoriu sunt moduri in care copiii isi exerseaza independenta in gandire, inteligenta, logica, creativitatea chiar.

Cum s-a terminat discutia? Era terminata dinainte sa ma strige pe mine. De fapt dadusera o mica reprezentatie, fiindca ele deja mai discutasera o data asta in turceste si ajunsesera la aceeasi concluzie: e frumos sa-ti faci treaba corect si etic.

Zambete si carti

E saptamana cartii si citim cu copiii la toate clasele. Mai ales cei mai mici, incepatorii, au trecut de la respingere („nu stiu destula spaniola ca sa citesc o carte”) la incantare („putem sa mai citim una?”). Nu citim capodopere, ci doar carti simple, scrise la timpul prezent si foarte repetitive, care ii fac pe incepatori sa se simta confortabil ca recunosc cuvinte pe care le stiu deja. Copiilor le place sa interpreteze textul, sa-si verifice intelegerea textului cu un joc de Kahoot! sau sa isi consolideze vocabularul folosind Quizlet.

Au si invitati, scriitori turci ale caror carti le studiaza la scoala si care le sunt foarte dragi. Eu sunt bucuroasa si ii laud pentru ca, iata, citesc in trei limbi chiar inainte de a implini 14 ani, ceea ce e minunat!

Azi, o experienta frumoasa la clasa a 7-a, unde am citit cartea din imagine.

– Señorita, ma intreaba un copil caruia eu ii zic dansatorul meu preferat, fiindca e in trupa de dans si e foarte talentat. Avem tema de vacanta?

– Dragii mei, eu sunt de parere ca in vacanta copilul trebuie sa zburde, sa se joace, sa se bucure si sa uite de teme! Nu aveti tema la spaniola. Dealtfel stiu ca aveti suficiente tema la engleza, turca si mate.

– Asa e! Yeee! Sunteti cea mai tare! striga copiii.

Dar dansatorul meu preferat continua:

– Dar daca mai vrem sa luam de la biblioteca o carte de-asta si s-o citim, cred ca nu va suparati, nu? Chiar a inceput sa-mi placa sa citesc in spaniola.

#opozapezi si multe zambete, fiindca asa e cand lucrezi cu copiii :)

***

Ah, trebuie sa va spun si de M. Elevul meu, M., de la clasa a 5-a.

Azi a venit imbracat in Palarierul Nebun din Alice in Tara Minunilor. De haina avea prinsa o foaie pe care scria: „Nu te teme sa fii nebun; cei mai misto oameni sunt si ei nebuni.”

Ce tare, zic, asa ai luat costumul?

Nu, asa am scris eu. Am citit asta pe internet si mi-a placut.

Adica cum cei mai misto oameni sunt nebuni?

Adica asa.

Hmmm…

Cum suntem si noi. Eu sunt nebun, dar tu nu te superi. Inseamna ca intelegi. Adica esti putin nebuna.

#wereallmadhere

 

 

O intalnire cu Doğan Cüceloğlu

In octombrie 2017 am participat la conferinta anuala a profesorilor din scolile internationale din Istanbul. In deschidere, am avut un invitat special: profesorul Doğan Cüceloğlu de la Universitatea Hacettepe din Ankara, specialist in psihologia comunicarii si in educatie. Era frig, ploaie si noi stateam afara, pe bancutele din jurul terenului de baschet al scolii unde se tinea evenimentul, asteptand sa se termine deschiderea festiva si sa intram inauntru, la ateliere.

A aparut un domn simpatic, cu parul alb. Avea un fotoliu asezat pe teren, dar el a preferat sa se miste si sa vorbeasca liber. Aveam sa aflu de pe google ca are 79 de ani.

Castile erau comode (spre deosebire de cele de la scoala, cu care te dor urechile dupa 5 minute), iar traducerea – buna.

– Ce faceti? a inceput barbatul. Sunteti aici? Haideti, ca stiu ca o sa ploua. De fapt s-ar putea sa inceapa sa ploua chiar in timpul prezentarii mele. Simtiti ca picura putin? Vedeti ce innorat e cerul? Parca si miroase a ploaie.Nu ma supar daca fugiti inauntru; pot oricand sa zic „m-ar fi ascultat, saracii, dar n-au vrut sa se ude.” (rasete)

De-acum parca nici nu mai voiam sa intram. Prezentarea a durat 40 de minute care au parut mult mai scurte. La un moment dat a inceput si sa ploua. Toti colegii care aveau umbrela au adapostit sub ea cel putin un alt coleg care n-avea. Nimeni n-a plecat.

Ce ne-a spus Doğan Cüceloğlu:

• Prin intrebarile de la inceput a vrut sa ne atraga atentia asupra corpului nostru in raport cu exteriorul. E bine sa verificam din cand in cand cat de prezenti suntem intr-o situatie, pe o scara de la 1 la 10. E bine sa facem asta si cu copiii, la clasa. Adesea mintea noastra rataceste, dar trebuie sa fim capabili s-o aducem inapoi. A face exercitiul de prezenta inseamna a trai constient. Acest exercitiu e necesar si pentru profesor. Adesea lasam rutina sa ne conduca, dar le datoram copiilor sa fim prezenti pentru ei, de fiecare data.
• Copiii sunt importanti. Aici e o discrepanta intre ce spune si ce face societatea turca. Este o societate care, fara indoiala, pretuieste copiii la nivel de discurs. Parintii se sacrifica pentru copiii lor, muncesc pentru ei, ii rasfata. Vor sa-i vada oameni mari. Dar asta inseamna, totodata, ca nu vor sa-i vada copii. Adesea fiii unei familii sunt prezentati strainilor prin prisma relatiei si a realizarilor si nu a individului: „El e fiul meu cel mare, e student etc.” La fel se intampla cu femeile („doamna inginer X”, unde inginer e, de fapt, sotul). Adesea copiilor li se spune sa taca, sa asculte, sa fie cat mai nevazuti … pana se vor face mari si parerea lor va conta. Dar cum poate sa astepte cineva sa inceapa sa conteze? Daca nu conteaza de la inceput, nu va conta nici cand e mai mare, fiindca nu stie cum se face asta. Daca vrem sa ne vedem copiii oameni mari, trebuie sa-i tratam de la inceput cu seriozitate si respect.
• Un om bogat e un om care are in jurul sau alti oameni cu care sa poata impartasi ceea ce e important pentru el. Exemplu: parintii servesc un ceai intr-un frumos restaurant de pe Bosfor, impreuna cu copilasul lor de 2-3 ani. „Mami! striga copilasul. Uite ce vapor mare!” „Da, e mare,” zice mama, fara sa se uite. „Tati! Ai vazut cat e de mare?” „Joaca-te frumos si lasa-ne,” zice tatal. „Avem ceva de vorbit.” Tocmai s-a consumat un moment in care copilului i s-a transmis mesajul nu esti important, ceea ce te intereseaza pe tine nu e important, nu ai nicio putere. Ce mai intelege copilul, dupa o vreme? Nu te iubim. 
• Uneori tratam copiii ca pe batiste: sunt buni, la nevoie. Cand ne mandrim cu ei.
• Copiii sunt crescuti cu frica, nu cu respect, in cultura turca. Frica este a parintilor: se tem ca ii vor scapa de sub control.
• Copiii crescuti cu intimidare sau cu mesajul ca nu sunt importanti, devin adulti carora le e greu sa-si ia locul in lume.
• Un copil crescut cu respect si dragoste, ca un individ valoros in sine, ca cineva care are ceva interesant de spus (chiar daca parintii au mai vazut un milion de vapoare) va fi un adult care va sti sa aiba incredere in el si in viata.
• In viata conteaza mult sa stii sa lucrezi in echipa. In viata comunicam mereu, chiar si cand nu vorbim. Avem prieteni si cunostinte, dar toti ne aduc ceva in viata si ne imbogatesc. Oamenii alaturi de care ne traim viata sunt martorii nostri, iar noi le suntem martori. Oamenii se insotesc unii pe altii prin viata. Copiii cu care elevii nostri sunt colegi formeaza martorii lor, generatia lor. Intr-un fel sau altul, ei vor merge impreuna prin viata.
• Cel mai important martor isi e fiecare lui insusi. Sa fim martori integri, plini de bunatate.
• Atunci cand societatea nu pune pret pe individ (cum e societatea turca), intervin niste relatii de serviciu/ familie / de putere. Sunt fiul cuiva, ginerele cuiva, director, secretara, seful haitei si acesta devine aspectul prin care ma valorizez si masca cu care trec prin viata. Uneori nu reusim sa trecem prin viata ca noi insine. Uneori ne tratam elevii prin prisma originii lor sociale, sau a familiilor lor, uitand ca ei sunt indivizi unici.
• In concluzie, scopul vietii este sa devenim indivizi, constienti de noi insine si de rolul nostru in lumea asta si in propria noastra viata. Profesorii si parintii transmit copiilor valori in functie de care acestia isi vor structura personalitatea si destinul. Sa fim atenti ce valori transmitem si sa fim atenti sa fim congruenti sau integri, sa traim ceea ce vrem sa transmitem.

Doğan Cüceloğlu pe terenul scolii Uskudar American Academy, oct 2017

Mi-as dori mult sa stiu turca si sa-i pot citi cartile. Doğan Cüceloğlu ne-a fermecat cu umorul lui, dar si cu ideile lui, cu care rezonez.

Un interviu cu el pe tema comunicarii poate fi citit aici (in engleza).

O poza pe zi/ 9/ Cat de tare vorbim

Am văzut la o colegă învățătoare acest ceas care le spune copiilor cât de tare să vorbească, în funcție de activitatea în care sunt implicați. Nu mereu copiii trebuie să tacă și să asculte, dar nici nu trebuie mereu să țipe în clasă de parcă ar fi pe terenul de fotbal. Să-i înveți pe copiii mici să-și moduleze vocea se poate încă de foarte devreme și e un lucru pe care ei îl învață mai ales prin puterea exemplului (uneori e greu să nu țipi mai tare ca ei, dar ei din asta învață doar că nu trebuie să-i asculte decât pe cei care țipă cel mai tare, de pildă).

În acest ceas avem trei sferturi și e deschis la ”partner voices”, adică activități pe perechi. Colegii nu au nevoie să te audă atunci când tu te consulți doar cu colegul de lângă tine: rezolvați o problemă împreună, citiți o carte, lucrați la un dialog sau proiect, etc.

În celelalte cadrane avem:

• Speaking voices – vocea mai tare și încrezătoare cu care faci o prezentare în fața clasei
• Silent voices – voci șoptite, atunci când e o oră de lectură sau avem nevoie de concentrare ca să rezolvăm o problemă și ție ți se termină brusc mina de la pix.

Colega mea mi-a spus ca îl folosește și că, într-adevăr, pe copii îi ajută. De asemenea, dacă cineva se trezește să strige tare ”Băă, care aveți o mină de zero-cinci?” i se răspunde în șoaptă.

Colega mea l-a primit de la școală și nu am reușit încă să ne dăm seama de unde se poate cumpăra, dar e o chestie drăguță pentru clasele de copii mici – aș zice până în 10 ani.

O poza pe zi/ 4

Vreau sa va povestesc un pic despre un optional pe care-l fac la scoala. Se numeste Destination Imagination si este un mod excelent de a dezvolta imaginatia si creativitatea copiilor, dar si bucuria de a lucra in echipe mixte, din clase diferite. DI (di-ai), cum ii spunem noi pe scurt, e o organizatie americana care se defineste astfel:

Cine: Destination Imagination se adreseaza elevilor de orice varsta, de la gradinita pana la liceu.

Ce: Elevii se grupeaza in eschipe de maxim 7 persoane, aleg una din Provocarile anului si raspund la provocare cu o solutie originala care foloseste elemente de STEAM (Science, Technology, Engineering, Art, Maths), teatru sau voluntariat in folosul comunitatii. Fiecare echipa are un Team Manager adult – profesor sau parinte, care ajuta echipa sa termine provocarea, dar nu are voie sa intervina, sa le spuna ce sa faca sau sa faca in locul lor.

Cand: Sezonul DI e deschis din septembrie (cand se publica Provocarile anului) pana in mai (cand are loc finala globala in Knoxville, Tennessee).

Provocarile anului scolar 2017-18 (fiecare echipa isi alege una singura):

• Provocarea tehnica: Maze Craze (creeaza si construieste o masinarie care sa strabata un labirint). Provocarea include elemente de teatru, inginerie, stiinta si arte plastice.
• Provocarea stiintifica: Unlikely Attraction (creeaza si construieste un joc tipic pentru un parc de distractii. Jocul trebuie sa foloseasca elemente de sunet si lumina care demonstreaza cunostinte tehnice si sa fie amplasat intr-un loc neasteptat)
• Provocarea inginerilor: Drop Zone (construieste o structura care sa reziste la o greutate cat mai mare). Provocarea contine elemente de teatru, fiindca structura trebuie sa faca parte dintr-o sceneta creata de elevi.
• Provocarea artistica: Change of Tune (creeaza si prezinta un spectacol de tip musical in care intriga e o schimbare de planuri). Elevii compun muzica, scriu scenariul, creeaza decorurile si costumele, regizeaza si joaca spectacolul de maxim 8 minute.
• Improvizatie: Treasure. Exploreaza diferite culturi si prezinta o sceneta improvizata conform indicatiilor primite in sala de concurs.
• Voluntariat: Inside Impact. Organizeaza o actiune caritabila in colaborare cu o organizatie recunoscuta pentru activitatea in domeniu. Prezinta o sceneta sau un film de maxim 8 minute in care sa explici ce-ai realizat si cum ai gandit actiunea.

In afara acestor provocari la alegere, toate echipele completeaza obligatoriu o proba de creativitate si spontaneitate numita Instant Challenge.

In imagine, elevele de clasa a sasea au primit un teanc de foi de hartie, cu indicatia sa foloseasca acele foi cum stiu ele mai bine pentru a construi din ele un turn cat mai inalt. Au 2 minute sa-si gandeasca strategia si 5 minute sa cladeasca turnul. Nu au la dispozitie foarfece, lipici si niciun alt material decat foile. Turnul pe care-l vedeti e a treia varianta, cand fetelor le-a venit ideea sa-l intareasca impaturind hartia in forma triunghiulara.

Echipa mea de anul acesta raspunde la provocarea Inside Impact. Lucrez cu cinci fete inimoase din clasele a 5-a si a 6-a, care impreuna au colectat rechizite si bani pentru copiii dintr-un centru de plasament. Au o abordare de Project Manager-i adevarati: au un plan de bataie, un calendar, fac brainstorming, au intalniri cu angajatii unui ONG local, prezinta in fata unei sali de 800 de elevi proiectul lor si scriu scrisori la parinti.  In luna februarie isi vor prezenta proiectul in cadrul competitiei locale de la Izmir. Sunt extrem de entuziasmate si de implicate, fara ca eu sa fac nimic. In timp ce ele discuta, se contrazic, planifica, scriu scrisori, lipesc afise si se gandesc ce-ar putea face mai mult (poate sa cumpere si ghiozdane pentru acei copii orfani? dar cum ar fi sa se duca sa-i invete engleza? de ce exista copii orfani? de ce nu stim sa cream o societate egala, unde toti sa aiba de toate?), eu, ca sa ma bag in seama, le ofer covrigi si apa si le fac poze.

Acest optional, pentru care stau o ora si jumatate peste program de doua ori pe saptamana (fac o multime de hartoage printre picaturi si voi petrece 4 zile la Izmir in februarie, la concurs) mi-e foarte drag pentru ca e despre scoala asa cum vreau eu sa fie: interdisciplinara, cu multe oferte inteligent gandite din care copiii sa aleaga in functie de interesele lor, cu echipe mixte de elevi, cu drag si pasiune.

Asta a fost poza zilei de azi : un turn, o poveste, o lectie.

2017

In 2017 m-am apucat de un masterat in educatie pe care il voi termina in 2019.

Am fost la o conferinta despre educatie in Istanbul, unde voi prezenta si eu la anul.

Am mai tradus o carte si am citit multe altele.

Am petrecut mult timp in Bucurestiul de care-mi fusese dor.

Am fost in India in vacanta, ca sa ma bucur ca „out of sight” nu inseamna „out of mind”. Si pentru ca mi-era dor de caldura, de haos, de culori, mirosuri si kesari bath.

Am invatat niste turca, cat sa nu ma mai simt chiar picata din luna.

Am vazut si niste Turcia – o tara care stie sa faca turism si are niste peisaje naturale de o frumusete incredibila.

Am implinit zece ani de cand m-am reintors la meseria de profesoara. Am predat in anii astia la copii de toate varstele, de la clasa 1 la a 12-a. Am predat engleza, spaniola si Theory of Knowledge in trei tari, la copii de natii diferite, dar extrem de asemanatori. Cred acum ca la copii varsta face diferenta mai mult decat natia, deoarece la aceeasi varsta copiii romani, turci, indieni, olandezi, americani sau francezi se comporta absolut la fel. Exceptia ar constitui-o coreenii sau chinezii, care mi s-au parut a nu se supune acestui cliseu egalizator.

In 2017 am continuat sa predau spaniola intr-un gimnaziu din Turcia unde am aproape exclusiv elevi turci (singura eleva straina e britanica, dar locuieste in Turcia de mica si vorbeste perfect turceste).

Imi place sa fiu profa. Imi place sa invat turca. La evaluarea semestriala mi s-a confirmat iar ca sunt calda, apropiata, am un classroom management eficient, sunt in control, copiii asculta si invata, orele sunt placute si interesante. De fapt controlul provine din faptul ca ii las sa fie cine sunt si ii accept asa cum sunt, fara insa sa tolerez comportamente nepotrivite, dar explicandu-le mereu ca persoana isi poate alege comportamentul. Intru la ore linistita si calma. Acum, in saptamana de nevacanta, cand in mintea mea trebuia sa fie vacanta de Craciun, am purtat niste coarne de ren (reactia copiilor de-a saptea: „Oh, deer!”).

– Atentie, am zis, cand am coarnele pe cap, predau. Deci ascultati, luati notite si nu vorbiti. Cand imi scot coarnele, vorbiti, preferabil in spaniola. Aveti tot timpul sa va exersati turca.

I-a amuzat chestia asta. In ora aia s-a vorbit mai multa spaniola.

Un tatic mi-a spus, razand, la sedinta cu parintii ca fiica lor vine acasa de la scoala si ii invata spaniola pe el si pe sotia lui. „Acum voi fi Señorita Anghelita,” le spune. „Repetati dupa mine: buenos días. Acum cantam impreuna.” Copila ii invata spaniola raraita :)) „Asa vorbeste Señorita,” explica ea, ferma.

Cred ca-mi iese ce mi-am propus cand imi doream sa ma mut din Bangalore la Istanbul: concentrarea pe un singur lucru, honing the craft, sa fiu doar profa si sa imi iasa bine.

In 2018 voi continua sa fiu profa, sa invat turceste, sa studiez pentru masterat, sa ma bucur de viata in Istanbul, sa merg des la Bucuresti (la teatru!!! mai ales de cand urmaresc cu sfintenie fiecare episod din vlogul lui Marius Manole!), sa citesc, sa scriu.

La multi ani si un an nou fericit ne doresc!

 

 

M. e racit

Elevul meu, M., a intarziat ieri la scoala. Cand a venit, era racit cobza, cu febra, chiaun.

– Ce cauti, copile, la scoala?

– Nu stiu. Pot sa dorm pe masa?

– Mai bine te duci si te prezinti la cabinetul medical.

Avea febra si un aer pierdut, dar venise cu cartea, cu caietul. A stat ce a stat, s-a chinuit sa asculte lectia, ochii i se inchideau. In pauza l-am rugat sa mearga la cabinet. Nu a aparut la a doua ora. Lasase caietul deschis pe banca si, asa cum fac de obicei, dupa ce am predat lectia noua si copiii scriau in caiete, i-am luat si lui notite. Apoi i-am scris, pe scurt, vocabularul zilei si paginile din carte de unde poate sa invete.

Ora a continuat. M. a venit tarziu, cand mai erau vreo zece minute, cu foaia de la cabinet ca a fost retinut de doamna doctor.

– Cred ca ma simt mai bine, a zis.

S-a asezat in banca, pregatit sa-si ia notite. Apoi a vazut ca era ceva scris in caiet. A citit, a comparat cu ce era scris pe tabla. S-a uitat la mine. Copiii lucrau pe perechi la un dialog.

– Ti-am luat eu notite. Aveti lucrare joi. Sa inveti, da? Si ai grija de tine; multa sanatate!

A dat din cap. In scurta vreme se alaturase unei perechi si conversa si el. In incheierea orei, copiii au facut dialoguri in perechi alese la intamplare. Umblau prin casa, se opreau, conversau, porneau mai departe. M. a conversat si el. Lectia s-a terminat; copiii au plecat, eu m-am intors sa sterg tabla. Pe tabla, in coltul de care se rezemase M. cand conversa in spaniola cu colegul, scria: „Thank you, teacher.”

 

O situatie la clasa a cincea

Planurile mele de lectie se bazeaza pe colaborarea elevilor, pe grupe sau in echipe. Echipele uneori le fac ei, dar alteori le decide hazardul, prin zaruri, biletele sau alte sisteme care ma ajuta pe mine sa fac grupele asa cum am nevoie pentru activitatea respectiva (in functie de nivel, abilitati sau talente, etc.)

Azi sortii au ales ca M. sa fie in alta echipa („testoase”) decat bunul lui prieten A. („delfini”), fapt care l-a scos din sarite.

– Señorita, spuneti-i lui M. sa plece, echipa lui e la masa cealalta.

– Nu plec niciunde, a declarat M., asezat langa A. Aici e locul meu si A. e prietenul meu.

– M., dragul meu, azi esti in echipa testoaselor si stai la masa cealalta, am zis.

Etapa 1: prefa-te ca e doar o mica neintelegere. Clarifica neintelegerea pe un ton calm si decis.

De-acum testoasele si delfinii sedeau la masute, unii isi ascuteau creioanele, altii citeau instructiunile pentru activitatea pe care urmau sa o exploreze. Erau veseli, animati, tocmai venisera de la micul-dejun, odihniti, fiindca era doar a doua ora a zilei.

– M., pleaca, aici nu e echipa ta. Profesora Anghelina, va rog, spuneti-i sa se duca la masa lui.

Etapa 2: Reaminteste-i regulile, cu calm.

– M., colegii tai nu pot incepe activitatea fara tine. Aminteste-ti ca am decis ca vom lucra in echipe mixte si ca nu vom face nazuri cand e vorba sa ne pice o echipa sau alta. Vrei, te rog, sa mergi la masa ta?

– Bine.

M. s-a dus la masa lui, unde s-a asezat pe masa.

– Acum sunt la masa mea! a zis, cu o sclipire jucausa in ochi.

Etapa 3: Nu intra in jocul de putere.

– Super, M., ma bucur ca esti la masa ta. Ce comic, totusi, ca esti pe ea! Uite, e un scaun acolo.

– Scaunul ala nu imi place, a declarat M. de pe masa.

– Profesora, spuneti-i lui M. sa se dea jos de pe masa.

– Profesora, M. mereu ne enerveaza, si la engleza a …

– Profesora, de ce M. sta pe masa?

Etapa 4: Cut to the chase. Tradu situatia pe intelesul tuturor.

– Copii, eu cred ca am facut o conexiune. Vreti sa stiti ce conexiune?

– Vrem!

– Acum cateva saptamani am avut o activitate pe grupe in timpul careia M. s-a suparat asa de tare ca nu statea alaturi de prietenul lui A., incat a aruncat cu ghiozdanul mai-mai sa loveasca pe cineva. Mai stii, M.?

Aproba din cap.

– Acum M. sta pe masa in semn de protest, pentru ca nu vrea sa fie despartit de A., cu care e bun prieten. Dar noi ne dorim sa fim un colectiv unit, unde sa putem lucra toti cu toti. Ne dorim sa fim intr-o zi adulti flexibili, care se adapteaza eficient la context si relationeaza pozitiv cu semenii lor, indiferent daca le sunt cei mai buni prieteni sau nu.

Copiii au aprobat din cap, pentru ca discutam adesea despre cum scoala ne formeaza deprinderi de socializare.

– Stim insa ca fiecare dintre noi e diferit si minunat in felul lui. Unii suntem buni la fotbal, altii la lucrul in echipe mixte. Pentru M., schimbarile sunt suparatoare si dificil de procesat. M. are nevoie de putin timp sa se adapteze la noul grup. El sta pe masa pentru ca inca nu e pregatit sa stea pe scaun intr-un grup de colegi din care A. nu face parte. Copii, aceste prietenii pe care voi le-ati format in clasa sunt foarte pretioase si sper sa le pastrati toata viata.

Sub ochii nostri, M. aluneca de pe masa direct pe scaunul unde trebuia sa sada de la bun inceput.

Miscati de tonul meu, copiii isi priveau colegii, ba unii se tineau de mana sau isi dadeau coate, prieteneste.

Eu nu am comentat deloc faptul ca M. acum statea frumos la locul lui.

Iar M. a avut un singur lucru de spus:

– Profesora, uitati, am inceput cu partea 1. Activitatea asta e foarte tare!

 

PS. Un articol interesant: How to get students talking about their social and emotional learning

Invatare sociala

Scoatem din scoli copii toba de carte si doar partial umanizati si socializati. Psihologii arata ca un copil se umanizeaza prin cuvant si interactiunea pozitiva cu semenii lui. O serie de studii de psihologie dovedesc ca copiii si tinerii invata in primul rand de la colegi si prieteni de aceeasi varsta si abia apoi de la adulti. Chiar si adultii sunt clasificati in adulti semnificativi si adulti de la care copiii invata doar cum nu vor sa fie. Trist, dar adevarat, cei dintai ar putea fi un vecin bland sau o profa de treaba, iar cei din urma insisi parintii care cresc acel copil.

Ma preocupa tema invatarii sociale. John Dewey a scris Democracy and Education acum 101 ani, iar ideile iluministe pe care se bazeaza teoria lui sunt si mai vechi de atat. Scoala, zice el, nu face decat sa te invete cum sa contribui activ si pozitiv la procesul democratic. Scoala, deci, trebuie sa fie democratica. Scoala cladeste abilitatile sociale ale viitorului adult. Scoala te invata cum sa te raportezi la semenii tai in mod pozitiv, creativ; cum sa rezolvi conflicte, cum sa iti aperi punctul de vedere, cum sa asculti, cum sa te organizezi ca grup, cum sa intelegi alte puncte de vedere, cum sa coexisti cu oameni diferiti de tine, cum sa lasi de la tine, cum sa castigi si cum sa pierzi, cum sa nu te pierzi din vedere pe tine, cum sa iti gestionezi emotiile si asa mai departe.

Recunoasteti modelul?

Sau il recunoasteti mai bine pe cel in care scoala te invata cum sa te prefaci, cum sa faci pe plac unor adulti capriciosi, cum sa te ascunzi, cum sa disimulezi, cum sa te prefaci, cum sa simti ca parerea ta nu conteaza si ca esti zero ca individ, cum sa te bati si sa iesi invingator, cum sa furi si sa minti pentru o nota mare, cum sa tii capul sus cand te simti un ratat pe dinauntru pentru ca ai luat un 4 (alintat malefic „scaunel in catalog”), cum sa te simti superior altora cu mai putini bani ca tine, cum sa te simti inferior daca esti gras sau ochelarist, cum sa pupi in fund invatatoare acrite si pline de ele, cum sa dispretuiesti colegii mai prost imbracati, cum sa te simti umilit la fiecare greseala, cum sa traiesti cu ideea ca totul ti se cuvine pentru ca parintii tai sunt CEO si exemplele pot continua.

Intrebarea este: daca stim, in teorie, ca scoala este o pregatire pentru viata, cum se face ca am transformat-o intr-o pregatire pentru o viata nedreapta, in care cine fura castiga, in care conteaza mai mult aparentele decat esenta, in care pilele si relatiile te duc departe?

Si pe urma, desigur: daca asa ne pregatim copiii in scoala romaneasca, de ce ne miram apoi ca societatea noastra arata exact la fel? Exista cumva o fractura intre ce vrem si ce ne iese? Intre ce credem ca facem si ce facem de fapt? Evident ca da. Atunci de ce perpetuam acest model nedemocratic si producator de oameni ciuntiti psihologic?

Intrebari care ne preocupa azi pe toti: educatori, elevi, parinti. Oare si pe cei care ne guverneaza? Oare daca in scoli am pune accentul pe onestitatea academica, pe evaluarea critica a surselor de informatie (si pe citarea lor), pe delimitarea clara a ideilor altora de ideile mele inspirate din cele ale altora, pe sentimentul bun pe care trebuie sa invete sa il simta un copil care si-a facut tema onest, adica folosindu-si atat puterile cat si ajutorul permis si explicand in tema cat a putut el si unde a intervenit ajutorul (ajutorul bine dat si cerut poate extinde puterile copilului) … oare daca toate aceste conditii s-ar indeplini, s-ar mai mandri guvernantii Romaniei cu diplome cumparate sau plagiate?

Oare nu cladesc scolile noastre sentimentul bun prin asocierea lui cu nota/ pozitia ierarhica in clasa, mai degraba decat cu abilitatile, munca si cunostintele elevilor?

In ambele situatii omul cauta acelasi lucru – ceea ce el stie ca este valorizat in societatea in care traieste. Vedeti cum scoala ne pregateste pentru democratia pe care o avem?

Acum doua vorbe despre scoala mea ideala, aceea pe care candva o voi pune si in practica. O numesc in mintea mea scoala fara scaune. Este si o scoala fara clase, note si materii. In scoala mea, intre 0 si 15 ani se invata cum sa fii om si cetatean al unei societati sanatoase. Evident ca atunci cand nu ai materii de predat, nu ai nevoie de atatia profi. Atunci cand nu ai clase formate pe baza varstei de gestionat, nu iti trebuie o armata de diriginti. Scoala fara scaune se bazeaza pe munca entuziasta a maxim 10 dascali, nu profesori, nici educatori, ci mentori si exemple de adulti reusiti, care impartasesc aceleasi convingeri despre educatie. In scoala fara scaune, clasele sunt mai degraba asemanatoare incaperilor unei galerii de arta: fiecare prezinta o „instalatie” proprie, interactiva, care da prilej unor varii procese de invatare activa, prin cercetare si colaborare.  In scoala fara scaune, nu se suna decat la plecare, insa se asculta multa muzica, se canta si se invata prin joc si explorare. Nimic din ce n-ati mai vazut deja in Montessori etc. Dar aplicat la copii asa de mari? Cine ii va controla? Cum vom selecta profesorii? Vom selecta copiii??

Scoala fara scaune e doar un vis, inca imprecis definit. Ii zic fara scaune pentru ca statul acela in banca cu mainile la spate mi-a terorizat copilaria de copil cu ADHD nediagnosticat. Acum nu mai avem banci, avem mese si scaune. Inchipuiti-va ordinea asta perfecta: toti elevii stau aliniati la mesele lor, toti in cor repeta, toti intr-un gand invata. Se ridica in picioare la comanda, se aseaza la comanda. Gandesc la comanda, raspund ordonat prin ridicare de maini. Visul oricarui profesor?

In visul meu camera e acoperita cu un covor care delimiteaza diverse spatii. Intr-un colt ai patrate de matematica, in alta parte o pista de curse. Cand intri in sala, copiii colaboreaza pe grupe: unii joaca X si 0 pe patratele de matematica, folosind ca pioni chiar corpul lor. Altii isi incearca coordonarea si ingeniozitatea la curse de masini radioghidate. Unii citesc, altii scriu, trantiti pe canapea sau intinsi direct pe jos. Cativa copii sunt conectati pe skype cu o scoala fara scaune din alta tara si, impreuna, invata elemente de chimie anorganica. Niste fete pun pe o lista posibile solutii la anumite probleme sociale si de relationare pe care le-au observat in grupul lor. Exista si copii care in ziua aceea nu sunt la scoala si nu vor veni, poate, timp de o luna. Sunt copiii care desfasoara, in acel moment, un proiect de serviciu comunitar: sunt interni la o organizatie non-guvernamentala, lucreaza intr-o scoala sateasca (unde predau la clasa 1), sunt pe santier si construiesc case cu Habitat for Humanity sau fac voluntariat intr-un azil de batrani.

Haos? Balamuc? Imposibil? De unde le mai dam note? Ce scoala e aia, care nu cladeste o cultura generala? Fara note cum se mai duc la facultate? Viitorul lor cum va arata?

Cam asta intreb si eu: viitorul.lor.cum.va.arata?

Sa citim despre creative hubs, AI in the workplace, elastic workplaces.

Apoi sa citim cum scoala noastra cu scaune, profesori, elevi, materii, banci si note produce 40% analfabeti functionali.

In concluzie, visez. Si scriu, ca sa viseze si altii si pentru ca stiu ca viseaza si altii. Hai sa scoatem, cu grija, cate un scaun.

 

Cine ne invata cum sa invatam?

In anul 2008, cand am inceput sa lucrez intr-o scoala din sistemul de Bacalaureat International (IB, in abreviere engleza), am auzit prima oara de ei-ti-el (ATL, sau Approaches to Learning). Au trecut ani si ani de atunci; aceste „abordari ale invatarii” s-au redefinit, rafinat si redenumit ca sa reflecte cat mai limpede modul in care invata copiii. Pentru ca programa cuprinde, in orice sistem, continuturi si competente, desi e greu de spus in ce masura aceste competente sunt predate explicit, evaluate si dezvoltate consecvent si constient in scolile care nu apartin de sistemul IB.

In scolile IB competentele se predau la fel de explicit ca si continuturile si se evalueaza periodic, de obicei pe trei nivele: expert, practicant si novice. E ok sa fii pe oricare nivel si evaluarea serveste doar sa-ti dea feedback si sa-ti spuna cine sunt expertii pe care te poti baza in clasa ta.

In gimnaziu, lista de competente pe care vrem sa le dezvolte elevii nostri arata asa:

Sursa foto

Lista asta se ramifica mai departe intr-un document Excel cu peste 100 de itemi care definesc cu precizie cum arata abilitatea respectiva la ora de romana, la matematica, la limba straina sau la sport. Daca onestitatea academica e mai importanta atunci cand dai un examen final decat atunci cand copiezi o tema de pe net. Daca gandirea critica e la fel de importanta cand discuti despre literatura sau istorie ca si atunci cand lucrezi in laborator etc.

Suna foarte tehnic si nu asta vreau sa spun. Ce vreau sa spun e ca aceste chestii, o data ce esti constient de ele ca profesor, chiar functioneaza. Nu doar ca iti dau subiecte inteligente de discutie cu elevii („ia sa vedem, ce avem aici: o stire sau un exemplu de fake news?”), dar iti dau si instrumente blande cu care sa mentii disciplina in clasa („Georgica, aminteste-ti ca la ora de spaniola se lucreaza pe grupe si in colaborare. Atunci cand colaboram ne punem in comun talentele pentru a realiza lucruri pe care ne-ar fi greu sau chiar imposibil sa le realizam singuri.” sau „Tudor, vrei sa te asezi putin aici sa te linistesti? Poti sa asculti un cantec, daca vrei, dar nu iti poti lovi colegii.”)

Poate cea mai tare chestie pe care am invatat-o ca profesor IB este componenta de reflectie. Fiecare moment in care copiii sa opresc sa se intrebe „ce invata acum?” „de ce invatam asta?” si chiar „cum invat eu cel mai bine?” este un moment in care nu li se consolideaza doar cunostintele, ci si increderea in fortele proprii si gandirea aceea de tip „eu pot” care e specifica mentalitatii invingatorului (in cuvintele lui Carol Dweck, growth mindset).

Lucram intr-un sistem care e inca structurat ca in secolul 19. Scoala e o cladire care arata, in unele cazuri, ca o puscarie. Elevii au un program zilnic pe care trebuie sa il respecte. Elevii sunt grupati pe „clase” cu copii nascuti maxim la diferenta de un an. Cu putine exceptii, interactiunea dintre clase e nestructurata si extrem de limitata. Fiecare generatie afla pe pielea ei ce inseamna sa fii intr-a opta, sau sa fii „boboc”, sau sa dai bacul, desi an de an un numar mare de elevi trec prin aceleasi experiente. Profesorii sunt specializati pe o materie; rareori se preda o tema interdisciplinar. Principala motivatie pentru a invata o reprezinta notele si examenele. Etc. Etc.

Cum vad eu lucrurile, iei niste fiinte aflate la apogeul creativitatii, la varsta tuturor posibilitatilor, in culmea dezvoltarii fizice, mentale, emotionale, sociale si le inchizi intr-o cladire de caramida 8 ore pe zi „pentru binele lor”. Acolo trebuie sa asculte de niste adulti care le spun cine sa fie, ce sa faca, cum si cand sa faca, ce sa nu faca, cum sa stea etc. si ii pedepsesc cand ies din rand (vezi cazul elevului tuns, de curand). Dupa care sunt trimisi acasa cu tone de teme carora nu le inteleg rostul. Apoi, la 18 ani, li se da drumul in lume si le mai cerem si sa fie curajosi, puternici, deschisi la minte, buni la suflet, in fine, sa construiasca o societate in care sa ne fie bine tuturor. De unde se poate secera ce nu am semanat?

Lucrez in sistem, deci ma supun lui. Predau la clase de copii grupate pe criterii de varsta (dar ii incurajez sa vorbeasca intre ei; incerc sa fac ca cei de-a saptea sa vina sa converseze cu a cincea; facem proiecte care au ca public-tinta elevii de la alte clase; incerc sa ii invat sa invete unii de la altii. Functioneaza!); predau continuturi stabilite de altii (dar le personalizez pentru elevii mei si impreuna cu ei: de exemplu cand am invatat sa scriem scrisori ne-am pomenit ca ne scrie chiar Catherine Hettinger despre cum a inventat fidget spinner-ul si inventia nu i-a fost recunoscuta; toti copiii i-au raspuns cu incantare, scriind, la randul lor, scrisori). Si exemplele pot continua.

Ma laud? Desigur. Sunt foarte mandra de elevii mei si uneori stiu ca nu ma laud cu ei suficient! Sunt niste copii curiosi, curajosi, isteti, muncitori si care nu ma lasa sa cad in rutina sau blazare. Ma laud si cu invatarea din perspectiva constructivista, la care  elevii sunt parteneri si participanti activi. Ma laud si cu tehnicile metacognitive prin care elevii invata sa isi aprecieze si sa isi dezvolte potentialul singuri, adica devin autonomi. Toate aceste lucruri functioneaza si reduc foarte mult presiunea aceea pe care o resimti ca profesor de a „te ridica la inaltime”. La inaltime este modul frumos in care mintile si sufletele noastre se intalnesc pentru a crea ceva durabil: niste oameni.

Elevii mei

Pentru ca predau in scoli private si in sistemul international, sunt intrebata adesea… cum sunt elevii mei? Au stea in frunte? Corn de inorog? Faptul ca vin din familii cu foarte multi bani ii face sa fie diferiti? Increzuti poate? Optimisti? Lenesi?

Pentru ca am predat in Romania, India si Turcia, sunt intrebata: sunt copiii la fel peste tot?

La aceste intrebari de obicei raspund ca, fireste, copiii sunt copii. Nu au corn de inorog (desi unii vai ce si-ar mai dori!) si nici stea in frunte. Indiferent ce limba vorbesc de acasa, la diferite varste vor manifesta – cu mici variatiuni – aceleasi trasaturi*, care se pot gestiona, cu rabdare si blandete, in acelasi fel la clasa. Intervine intotdeauna si specificul clasei si cultura scolii, care sunt foarte importante.

Sunt constienta ca nu predau doar spaniola, ci predau un fel de-a fi om care mi-e propriu si la care copiii raspund chiar inainte de a rupe doua vorbe in spaniola. Predau si abilitati de invatare, implicit si explicit: predau organizare, moduri de a lua notite, managementul timpului si atentia concentrata si distributiva. La mine in clasa putem fi cine suntem; nu ma intereseaza sa fim toti la fel. De cand ma stiu am avut o orbire completa fata de tot ce inseamna par verde, cercei, guma de mestecat, elevi care stau unde se simt ei comod in clasa (pe scaune, pe jos, pe banci sau chiar pe pervazul geamului – asta cand clasa nu e prevazuta cu spatii diferite de invatare, covorase, canapea, puf etc.) etc., adica acele lucruri care nu interfereaza deloc, dupa parerea mea, cu procesul de invatare. La intrebarea: „Cum, n-ai vazut cum clefaia la guma aia?” nu am alt raspuns decat sa ridic din umeri. Daca guma nu ajunge pe banca sau scaun, daca nu se transforma in baloane care distrag atentia altor copii, chiar nu-mi pasa ca fetita mesteca guma in timp ce scrie o compunere spectaculoasa, sau isi ajuta colegii la sa inteleaga cum se combina substantivele cu adjectivele la feminin plural.

Imi pasa, insa, si elevii mei inteleg repede asta, de bunul simt, de comportamentul adecvat circumstantelor, de respectul reciproc, de cei sapte ani de acasa pe care ii cer elevilor mei de oriunde, pentru ca, inainte de a fi elevi de orice natie, sunt oameni care traiesc intre alti oameni. La „Miss Angelina” in clasa ne ascultam unii pe altii, ne respectam punctele de vedere, spatiul personal si dreptul de a invata si, in general, ne concentram pe a invata si a iesi din clasa aia cu un milimetru mai destepti decat am intrat. Stim ca avem dreptul sa fim diversi, obositi, fara chef, plictisiti, trazniti, cu probleme de invatare, dar nu mitocani, nesimtiti si indiferenti fata de oboseala, plictiseala, problemele celorlalti.

Stiu ca ma veti intreba cum fac asta, asa ca voi detalia in alte postari si cateva metode pe care le folosesc.

Nota:

*Informatii bazate pe observatiile mele si pe carti de educatie si psihologia copilului. Trasaturile specifice diferitelor varste se manifesta de obicei la fel. In clasa 1 sunt indrazneti, curiosi, traiesc intr-o lume minunata in care imaginatia si realitatea se contopesc si se continua („cand ma fac mare, vreau sa fiu Superman!” „cel mai mult mi-ar placea sa fiu Peppa Pig!”). Pana intr-a patra au devenit mini-adolescenti, preocupati de relatiile de prietenie (sau chiar de iubire!) care se infiripa, de cum sunt perceputi de ceilalti etc. Pana printr-a sasea absorb invatatura ca bureteii, sunt curiosi, neobositi si infloresc din laude si incurajari. Intre clasele 7-9 sunt cel mai vulnerabili la vorbele celorlalti si hormonii deja isi fac de cap, disperandu-i pe parinti. De asemenea, dorm mult, mananca haotic, totul e dat peste cap si scoala ajunge pe ultimul loc, ocupati fiind sa-si gestioneze tornada interioara. Acum incearca alcool, droguri, sex, sunt teribilisti, inconstienti, se taie, sunt deprimati, se imbraca numai in negru, devin obsedati de vreun artist, vor sa fie mari, adulti, independenti si complet lipsiti de orice raspundere. Sau, dimpotriva, declara ca ei vor muri inainte de a implini 30 de ani; viata de adult e o eterna corvoada, singurul mod de a trai e unul liber de orice constrangeri. Pare naspa perioada si chiar este, dar sunt si extrem de receptivi la mesajele constructive, fiindca ei chiar asta fac acum: se construiesc pe ei. Pe nervii nostri! Acum e important sa li se puna limite ferme si blande, sa faca sport pentru a se dezvolta fizic si a mai procesa energia negativa, sa fie intelesi cand nu se inteleg nici ei singuri, sa fie constienti ca e o etapa.

Printr-a zecea se aseaza si incep sa se intrebe cine sunt si ce vor sa faca in viata. Multi se implica in proiecte de voluntariat, isi urmeaza pasiuni si, fireste, socializeaza peste masura de mult. Acum prietenii sunt cele mai importante persoane, de aceea le spun mereu sa isi faca prieteni de toate varstele, ca sa aiba o diversitate de perspective. Daca sunt bine indrumati si sprijiniti de acasa, acum vor incerca sa devina tot mai independenti: excursii, tabere, drumetii, proiecte care-i duc departe de casa, in cort, in contexte noi, preferabil indrumati de adulti responsabili si deschisi la minte.

Bibliografie:

Pentru psihologia varstelor

Erik Erikson, Teoria dezvoltarii psihosociale, cartea Childhood and Society, 1963 si link articol 1 , link articol 2 si articol 3

Silvia Briceag, Psihologia varstelor

Pentru managementul clasei de elevi, cartea mea de capatai este Bill Rogers, Classroom Management.

 

 

 

Copilul meu nu vrea sa citeasca acasa

Un raspuns pe care l-am postat pe un forum la intrebarea din titlu:

Copiii invata cu placere daca parintii lor valorizeaza scoala si apreciaza invatatura primita acolo. Sincer! Cum e scoala lui? Invatatoarea? Temele? Apreciati educatia pe care o primeste, sau e asa si asa, dar e „treaba” lui de copil sa scrie/ citeasca, la fel cum parintii se duc la serviciu? E important sa va raspundeti sincer la aceste intrebari. Apoi sa ajutati copilul sa prinda drag de carte invatand alaturi de el. „Ce subiect interesant! As vrea sa stiu mai multe despre asta!” Copilul abia asteapta sa va invete ce stie! Asa se naste dragul de carte – din perceptia ca ceea ce invata acolo e important si valorizat de parinti. Cititi impreuna. Ca sa scrie trebuie sa inteleaga de ce trebuie sa scrie. Sunt teme? La ce folosesc temele (pe langa note si satisfacerea invatatoarei)? De ce primim teme? Cum ar arata scoala fara teme? (in unele sisteme copiii primesc teme din clasa a sasea incolo) Cititul e magic: te poarta spre alte lumi! Scrisul ne foloseste oricand: sa scrie el liste de cumparaturi, biletele pe frigider etc, adica sa scrie util si relevant, ca sa vada puterea scrisului. Scrieti-i biletele, sa le citeasca la micul dejun. Faceti un joc: azi nu vorbim; ne trimitem mesaje sau biletele. Copilaria e varsta cand totul poate fi abordat prin imaginatie.

Copilul meu uraste scoala

„Draga”, mi se spune adesea, „la tine la scoala, acolo, o fi mai bine. Aici e dezastru. La scoala primara ai o invatatoare, Dumnezeu cu mila. Cotizam toti la fondul clasei; luam creta, burete, perdele, aer conditionat. Se baga pe gatul parintilor caiete, culegeri, materiale auxiliare cu toptanul. Copilul nu mai pridideste la cate teme are … unele nici parintii nu le stiu rezolva! Drag de scoala? Cred ca glumesti!

La gimnaziu se schimba profesorii. Uneori mai dai si de cate unul bun. Continui sa cotizezi, sa faci teme si sa cumperi auxiliare. Intervin optionale – alte cheltuieli. Copilul vine de la scoala necajit: vrea telefon mobil, cum au toti colegii. In ore domnesc spinnere, kendama, telefoane. Acasa ma cert cu el sa faca teme. As vrea sa le faca singur, fara sa ma solicite in niciun fel. Doar eu mi-am terminat scoala demult! E treaba lui, in fond, sa-si vada de carte. Dar el vrea afara, pe tableta, la jocuri pe calculator, orice numai la teme nu. Fiecare zi e un razboi si amandoi il pierdem. Uneori se apeleaza la „sfantul Nicolae”, ca doar si pe noi ne-au mai altoit parintii si n-am murit din asta. Dar parca nu se rezolva nimic…

La liceu e o loterie. Nu mai stii ce licee sa alegi. Te temi de tot felul de influente, auzi zvonuri, vezi stiri, desi si stirile astea numai informatie nu-ti mai ofera. In fine, poate la voi acolo e mai bine?”

Raspunsul simplu este ca un sistem national greoi ca al nostru nu poate concura cu un sistem privat, mai sprinten si mai capabil sa se adapteze la noile paradigme ale educatiei. Cand ai pornit la drum la 1900 cu profesorul in centrul actului didactic, cu scoala care te pregateste sa fii un cetatean al unei patrii care atunci se fonda, cu materii asa de bine fragmentate ca iti lua ani sa intelegi cum se leaga istoria de geografie; educatia facuta cu batul si cu exercitii infinite de memorare si redare, de unde sa ai, in 2017, un invatamant centrat pe elev si pe curriculum, interdisciplinar, european, care sa dezvolte elevul si fizic si cognitiv si emotional si spiritual, daca s-ar putea? Cerem plopului pere, dar nu am plantat nicicand un par.

Raspunsul scurt e ca da, „acolo” e mai bine. Fie ca acolo e o scoala privata din Romania, India sau Turcia, acolo e mai simplu de tinut pasul cu viitorul. Acolo se cauta de catre administratorii scolii cele mai moderne curricule si/sau metode de invatare. Acolo sunt clase cu maxim 15 elevi. Acolo sunt resurse materiale abundente, fara a fi nevoie sa ne milogim la parinti ori directiune, sau sa aducem de acasa. Acolo sunt uniforme (conteaza! te fac sa te simti egal, fara sa-ti pese ca-ti agati in banca din greseala rochita Vuitton!!). Acolo sunt dulapioare pentru incuiat telefoanele si kendama in timpul orelor. Sunt lectii de management al timpului si al resurselor personale, de educatie financiara, de dezvoltare emotionala. Ne zbatem sa aflam cum invata elevii si sa ne adaptam stilul de predare la stilurile lor de invatare. E invatare personalizata, autentica, relevanta in contextul lumii reale in care traieste copilul. Tema pentru acasa la scoala primara e, adesea: „explica-le parintilor tai ce ai invatat azi si de ce e important sa stim/ facem asta” sau „cauta in jurul tau exemple de … *oricare ar fi tema abordata la clasa*”. Acolo sunt profesori platiti bine, trimisi la cursuri, inspectati, mentorati, ajutati in diverse feluri sa isi faca treaba cat pot ei de bine si de usor.

Aud deja colegi de-ai mei din invatamantul de stat spunand: „si la noi se poate!” Evident ca se poate si exemplele abunda. Se poate nu pentru ca sistemul te sprijina, ci pentru ca peste tot exista oameni curajosi, educatori cu vocatie, care sfintesc locul si fac din rahat bici.

Aud si colegi din privat mormaind: „poate ai uitat cate probleme avem, ai uitat de comunicarea interna defectuoasa, de copiii si parintii de bani-gata care te considera sclavul lor, de parintii care isi abandoneaza copiii in grija scolii, de programul obligatoriu de 8 ore pe zi, de momentele cand se strica xeroxul etc.” N-am uitat, pentru ca asa este.

Dar revenind la copilul care uraste scoala – ei urasc scoala si in sistemul public, si in privat. Urasc constrangerile cu care vine, urasc sa invete lucruri carora nu le vad rostul, urasc sa fie in slujba unor adulti care se cred sefii lor, urasc temele de casa, urasc activitatile in care sunt inrolati cu forta. Copiii care urasc scoala vad acasa ca parintii lor nu dau doi bani pe ce invata ei la scoala (e doar un mod de a scapa de grija copilului pentru niste ore); vad la scoala profesori dezinteresati care-si fac treaba fara chef. Dar lor, copiilor, li se cere motivatie interna si drag de scoala. Ca doar sunt copii, ce alta treaba au?

Eu cred ca se va schimba ceva in scoala noastra cand vom ajunge sa uitam de profesorul-Dumnezeu si sa revenim la profesorul-ghid, la profesorul pasionat, curios, curajos si intelept care se impune prin firea si personalitatea lui, nu prin note si recompense. Avem acesti profesori si ei sunt dornici sa fie focare de „infectie” pentru intregul sistem. Avem si parinti care valorizeaza scoala si invatatura copiilor si prin asta ii determina sa le placa la scoala. Sigur ca trebuie rezolvate multe probleme: curricule, salarii, spagi, coruptie, lipsa de pregatire adecvata, etc. etc. Se vrea? Se poate!

Momente, personaje

Imi implinesc visul de a locui aproape pentru a putea da o fuga la Bucuresti de cate ori am chef.

Fiecare fuga e amuzanta: acum am fost cu masina, 12 ore pe noapte prin Bulgaria, ajuns la 5 dimineata, am facut-o si pe asta.

Fiecare fuga normalizeaza Bucurestiul si il face sa para cand minunat, cand familiar, cand murdar si mic, cand ciudat si diferit. Dar mereu normal, mereu totul e acolo unde trebuie sa fie, previzibil, transparent.

In Kuzungcuk, unul dintre cele mai frumoase locuri din Istanbul, am mers sa cumparam o periuta de dinti la un non stop. Vanzatorul nu stia sa zica bir buçuk in engleza, asa ca a intrebat-o pe fata de langa el. One fifty, a zis ea fericita, cu accent american. Ne-a spus ca a venit in iulie din SUA, din Virginia, si ca crede ca va ramane aici pentru tot restul vietii. M-am gandit ca e totusi frumos sa fii tanar si sa stii ce vei face pentru tot restul vietii!

*

La coafor, doamna ma tragea de limba, fiindca a bagat de seama ca apar cam rar prin peisaj. I-am zis ca locuiesc in Istanbul, ca sunt profesoara, ca scoala imi asigura casa si nu platesc chirie, ca locuiesc la fix 3 minute de scoala si ca sa ajung dimineata la micul dejun (si el asigurat de scoala si destul de imbelsugat) strabat o pajiste cu papadii si cobor niste trepte, uneori insotita de cateva mierle.

– Doamna, a zis ea, il manii pe Dumnezeu daca ma plang. Am o casa frumoasa – am si muncit pentru ea, e drept. Am o familie buna. Copiii – cam neascultatori ei, dar poate am gresit si eu in cum i-am educat. Dar muncim, doamna, de ne ies ochii. Eu fac naveta, o ora in fiecare zi. Sotul e si mai departe. Cand ajungem acasa suntem franti, eu cad lata de nu mai stiu de mine; el le face la copii de mancare, le face baie. Ma credeti ca nu mai pot? Dar ce viata e asta? Dar dumneavoastra imi spuneti de pajisti, de mierle, de mers pe jos la serviciu, de micul dejun?! Va invidiez, doamna. Dar sa stiti, sincer acuma, ma bucur mult pentru dumneavoastra. Ma bucur ca exista locuri frumoase pe lume si patroni generosi. Sa va fie bine acolo, doamna.

*

In excursie la Capadocia cu copiii, colega mea se simtea cam prost sa vorbeasca numai in turca cu ghidul si eu sa nu inteleg.

– Nu-ti face griji, zic, inteleg eu mai tot, nu-ti bate capul cu tradusul.

Ghidul, dealtfel foarte informat, emite o noua prelegere despre geologia si istoria locului. Apoi se intoarce spre mine, triumfator:

– Si acum, Christina, sa ne traduci in engleza ce am zis!

Daaa, vezi sa nu!

 

 

Françoise Dolto

De la Francoise Dolto: dna invatatoare nu trebuie sa ma iubeasca, ci sa ma invete, cum ii zice si numele. Nu e mama mea. Nici eu nu trebuie sa-i iubesc pe elevi, ci doar sa-i invat. Cat de multa libertate iti ofera abordarea asta!

Una din cartile care mi-au placut enorm se numeste “Cand parintii divorteaza”. De acolo am prins ideea de structurare a identitatii proprii in functie de cuvintele care ni se spun (sa nu uitam ca Dolto a fost psihanalista). Zice, extraordinar de frumos, ca tot ce i se spune umanizeaza copilul, iar ceea ce NU i se spune il retrimite la stadiul de animal. Ca tratezi ca pe un animal de casa/ obiect copilul caruia nu-i spui lucruri pentru ca e prea mic. Am, tot de la ea, revelatia fortei adevarului spus unui copil. Poate ca un copil crescut asa nici nu va avea, la randul lui, tentatia sa minta.

Acum ca scriu despre copii si ma gandesc la copiii carora le-am fost profa si la zona si mediul din care provin, mi se pare ca de la Dolto mi se trage revelatia ca profesorul trebuie, in primul rand, sa isi respecte elevul. Respect in elevii mei unicitatea lor individuala. Fiecare e o persoana si aduce in clasa intreg universul pe care il contine si care poate fi armonios sau nu.

Demult ma gandesc la asta si imi plac mult cele doua citate de la inceput.

Copiii

Cand am inceput sa predau spaniola la primar si gimnaziu in India, dupa ani de zile de predat literatura engleza si teoria cunoasterii la liceu, ma simteam putin depasita de evenimente. Pentru a preda bac international HL (Higher Level) trebuia sa imi petrec noptile citind literatura engleza, critica literara, filozofie, istoria lumii. Avem caiete de notite, note de la cursurile mele din facultate, conspecte de pe net si din carti, fise si diagrame, mind maps si puzderie de intrebari. Planurile de lectie erau mereu multiforme, deoarece lectia putea lua multe turnuri, in functie de intrebarile copiilor, fiindca pana la urma scopul meu era ca ei sa inteleaga si sa le placa – ca sa poata invata.

Orele de spaniola cu copilasi care luau contact cu aceasta limba pentru prima data m-au surprins fiindca mi s-au parut la inceput usoare, dar am sfarsit muncind pentru ele mult mai mult decat muncisem pentru bacul international! E drept ca lucram intr-o scoala care-si dezvolta propria programa de studiu, deci seara si in weekend scriam la obiective de invatare, standarde de performanta si continuturi, iar in timpul zilei predam conform cu ce scrisesem seara. Epuizant!

Cu toate astea, am avut cativa copii care m-au facut sa simt ca merita tot efortul asta – si despre cativa dintre ei vreau sa vorbesc acum.

Cand Evan a venit din Suedia in India nu stia boaba de engleza. Cand a inceput orele de spaniola, un an mai tarziu, era recent iesit din programul de engleza intensiv (EAL – English as an Additional Language) al scolii si, sincer, vreo cateva saptamani am trait cu impresia ca e britanic!! Imita perfect accentul profesoarei lui si era extrem de fluent. Doar in scris puteai sa-ti dai seama ca Evan abia invata engleza.
Evan a inceput spaniola cu sfiala si multa curiozitate. De la bun inceput mi-a vorbit numai in spaniola! Hola, cómo estás, hoy estoy cansado, no tengo la tarea, quiero ir al baño, me gusta mucho la actividad, cómo se dice esto, cómo se hace esto. La scoala asta sedintele cu parintii erau sedinte parinti-copii. La prima sedinta Evan ne-a povestit, mie si parintilor lui, cum in primele luni de spaniola a invatat sa se prezinte, sa vorbeasca despre familia lui, despre tara si orasul de unde vine, despre prieteni, casa, scoala. Stia sa completeze un formular cu date personale, sa sustina un dialog simplu cu un vorbitor nativ, sa intrebe incotro e cutare sau cutare loc, sa ceara cuiva sa repete daca nu a inteles… si facea asta cu multa naturalete si usurinta. „Da,” mi-au confirmat parintii, „asa e el. Invata limbi straine foarte repede.”

Evan a descoperit ca se poate uita pe youtube la Dora Exploradora in spaniola. A inceput sa asculte muzica si sa vada filme cu dublaj in spaniola pe DVD. Toata familia a invatat putina spaniola.

In clasa a 9-a, cand Evan s-a mutat la o alta scoala, a trecut un test de spaniola de clasa a 12-a. Mama lui mi-a scris sa-mi multumeasca. I-am spus ca, sincer, n-am facut decat sa-l urmaresc cu admiratie cum isi crea si parcurgea propriul program de invatare!

Doi ani mai tarziu, a aparut Paul. Paul era nou intr-o grupa de copii care facusera deja un an de spaniola. „Va rog sa nu-mi traduceti, a zis, trebuie sa ii prind din urma.” Dupa a doua saptamana intelegea instructiunile mele in spaniola si mi-a aratat caietul lui „de studiu”, unde isi nota idei, intrebari, curiozitati, cuvinte noi si care era diferit si paralel cu caietul de clasa. „De unde ti-a venit ideea cu caietul de studiu?” l-am intrebat. „Asa am eu la toate materiile. Cand eram mai mic [Paul avea 12 ani cand mi-a zis asta!] eram foarte imprastiat, asa ca parintii mei m-au trimis la un curs de organizare personala [!]. De atunci sunt mult mai atent si organizat, asa ca invat mai bine.”

Dupa trei luni, copiii cu un an de spaniola la activ il intrebau pe Paul si ii cereau ajutorul. Paul a intuit conjugarea verbelor si a invatat prezentul simultan cu trecutul si viitorul simplu, justificand ca „in nicio limba nu vorbim numai la prezent.” Avea o curiozitate absolut copilareasca, o putere de munca si de concentrare mult superioara varstei lui si o foarte buna intelegere a faptului ca limba straina se invata cu efort personal sustinut. Colegii erau uimiti de progresul lui. Pe multi i-a motivat sa tina pasul cu el, i-a ajutat sa inteleaga conjugari si i-a instruit sa fie mai ordonati. Cand in clasa [erau, totusi, a sasea] se facea zgomot, copiii erau mai obositi sau mai neatenti, sau nu aveau chef sa invete, Paul se ridica cu caietul si pixul in mana si venea cu scaunul la coltul catedrei: „Nu ma intereseaza ce au ei chef si ce nu, zicea, pe mine sa ma inveti spaniola.”

Acum sa nu credeti ca Paul era vreun tocilar. Era, intr-adevar, mult mai ordonat decat media varstei lui. Nu stiu ce curs facuse, dar il formase bine. Avea un super simt al umorului si respect pentru colegi si profesori. Era iubit de colegi pentru ca ii ajuta si ii lua uneori peste picior, pentru ca asa facea si tatal lui cu el. Era adorabil de laudaros cand lua note maxime la teste sau castiga la Kahoot. Era in echipa de fotbal si baschet a scolii si in trupa de teatru. Se chinuia la engleza si era bun la mate. Nu era, in niciun caz, de zece pe linie. Profesoara de engleza nu-si amintea sa-l fi vazut vreodata cu un caiet „de studiu”.

Paul e acum in clasa a opta si profa lui de spaniola mi-a zis ca citeste carti in spaniola de la biblioteca. Nu mai are caiet de studiu si e putin mai distrat, fiindca adolescenta ne afecteaza pe toti. Cand am fost in India in ianuarie a venit sa ma salute si am vorbit numai in spaniola. Mi-a zis ca noua profa nu il iubeste asa de mult ca mine!! Ca o enerveaza intrebarile lui, asa ca a incetat sa le mai puna. Acum invata din cartile pe care le citeste.

Meritul meu? Ca l-am lasat sa puna intrebari, poate.

Pentru D., un mic coreean agitat, spaniola era o ora in care putea sa faca ce vrea, pentru ca era una din putinele ore la care parintii nu-i impuneau sa aduca note mari. „Chiar nu ma intereseaza, zicea el, la ora asta eu ma relaxez. Pe ai mei nu-i intereseaza daca iau 5 sau 10, numai corijent sa nu raman.” Nu invata nimic! In clasa scria numai cu mine langa el, cu niste litere mari si fara spatii intre cuvinte. Invata inca limba engleza si alfabetul latin. Nu intelegea tot ce vorbeam eu si nu putea sta locului. Ii dadeam sa citeasca carti cu poze si sa povesteasca prin desene ce a inteles. Il lasam sa scrie uneori pe computer, fiindca astfel puteam citi. Temele si le facea prin google translate, ceea ce ma umplea de furie, pentru ca nu era munca lui. Cand ti-era lumea mai draga, se ridica si pornea la plimbare prin clasa: de la unul fura o guma de sters, de la altul un creion care ajungea, cumva, rupt pe jos, spre supararea celuilalt copil… si izbucnea scandalul.

Am facut o conventie cu el ca atunci cand simte nevoia sa se miste trebuie sa iasa din clasa si sa inconjoare de doua ori fantana de apa. Apoi trebuie sa isi umple sticla, privind cu atentie apa cum curge. Apoi trebuie sa simta daca e pregatit sa intre in clasa sau nu. Daca nu, in fata usii cu geam, unde il puteam vedea, trebuie sa bea incet din sticla cu apa, daca se poate fara sa se maimutareasca la colegi! A fost incantat!! Venea special la spaniola cu sticla goala!! Mi-a zis ca ii place maxim faza cu privitul apei cum curge. Dupa o vreme a venit cu apa in sticla. Mi-a zis ca nu crede ca mai are nevoie sa iasa, pentru ca acum isi poate imagina cum priveste apa si se linisteste!

Cand au venit parintii, fiind coreeni, nu au vrut sa auda de sedinta parinti-copii. Copilul e copil, au zis ei, ce treaba are sa asculte la discutii de oameni mari?! Le-am spus despre copilul lor ca e dezordonat, neatent, dar bun la suflet si extrem de amuzant. Le-am povestit cum citeste carti cu poze. Le-am povestit strategia cu apa. Parintii ma priveau atat de fix incat am crezut ca nu vorbesc engleza.

„Ma rog, a inceput tatal, D. a batut pe cineva la dvs. in ora?”
„Poftim??? Nu!”

Tatal i-a tradus mamei in coreeana ca fiul lor nu a batut pe nimeni la ora mea.

„Isi face temele?”
„Uneori. Uneori stau cu el si le facem impreuna la pauza de pranz.”
„Sa stiti ca acasa uneori ne vorbeste in spaniola, dar noi nu intelegem nimic.”
„Aveti un copil minunat, am zis. Nu e usor sa vii dintr-o cultura atat de diferita si sa inveti deodata doua limbi straine. Ganditi-va cat de obositor este pentru el sa faca toate orele in engleza! Dar se straduieste si daca uneori oboseste si isi da in petec trebuie sa-l intelegem.”

La fel de impasibil, tatal a zis:
„Va multumesc.”

Mama a zambit.

A doua zi, la ora, D. era mai tacut decat oricand. Avea deja caietul si penarul pe banca, scrisese data in caiet din proprie initiativa. Efectul „sedintei cu parintii”!!

Am inceput ora si le-am dat de lucru independent. D. a inceput sa lucreze, mazgalit si chinuit cum lucra el, dar fara sa ma strige, fara sa ceara ajutor, fara sa intrebe daca cineva avea un pix!! Hmmm. Am pornit prin clasa, ca de obicei, privind peste umarul lor, sa ii ajut unde era nevoie. Am ajuns langa D. Nu intelesese nimic si scria cu totul altceva. Desenase si niste rachete.
– D., vrei sa iti explic?
Cu privirea fixa in caiet, mi-a raspuns:
– Auziti, ieri ati vorbit cu ai mei la sedinta?
– Da.
– Dar le-ati spus de bine de mine. Le-ati zis ca daca sunt obosit si ma comport urat dvs. ma iertati.
– Da, dar asta nu e o scuza sa te comporti urat…
– Mama mi-a zis sa nu va mai supar niciodata pentru ca sunteti singura profesoara care ma intelege cu adevarat. Tata m-a felicitat si mi-a cumparat un joc in spaniola.
– Wow!
Continua sa aiba aceeasi fata serioasa pe care o avusesera si parintii lui cu o zi mai devreme. Nu intelegeam daca e bucuros sau suparat. Privea tot in caiet.
– Auzi, am zis, esti bucuros sau suparat?
A ridicat ochii. Erau cam rosii. Nu e de mirare ca nu voia sa ma priveasca. A pufnit intr-un ras ghidus:
– Dumneavoastra ce credeti?!

Parinti si copii

Doamna care statea in fata mea avea o expresie dezolata.

– Nu vreau sa va pierdeti timpul cu mine, a inceput ea, dar as vrea sa stiu cum se descurca fiica mea la spaniola. Nu vorbiti turceste, nu?
– Din pacate…
– Of, putem chema pe cineva sa traduca?

Ma bucuram sa o vad, fiindca recent fiica ei a facut mari progrese. Fetita este insa extrem de pesimista si chiar acest lucru voiam sa-l discut cu mama.

– Doamna, as vrea sa incep cu notele fiicei dvs., fiindca stiu ca va intereseaza. La examen a luat 8,80. La teme, participare la clasa si purtare are 9. De cateva ori nu si-a adus tema, sau a adus-o prea tarziu si i-am scazut din cauza asta. Daca comparam cu rezultatele din primul semestru, progresul este vizibil. Nota de la examen s-a marit cu 2 puncte; nota de participare cu doua puncte si jumatate. Vreau totusi sa subliniez ca, mai mult decat notele, pentru mine conteaza atitudinea fata de scoala, felul in care abordeaza invatatura. Or aici cred ca putem vorbi de un progres fantastic! Fiica dvs. a inceput anul cu impresia ca nu stie nimic la spaniola. La ore parea mereu pesimista si negativa. Nu pot sa fac asta, oricum nu inteleg nimic, eu la spaniola nu stiu o boaba… asta era tot ce auzeam de la ea. Am avut cateva discutii pe tema asta. Am stat putin cu ea sa ii explic anumite lucruri. A primit niste materiale pe intelesul ei, pe care a vazut ca poate sa le lucreze corect. Increderea in sine i s-a intarit. De curand am auzit-o spunand: „eu nu inteleg nimic…” numai ca apoi sa continue, zambind, „dar pot sa fac un efort, sau sa inteb pe cineva si voi intelege.” Aici cred, doamna draga, ca se afla cel mai mare progres al fiicei dvs. Mai e mult pana departe, dar e un inceput bun.
– Ma scuzati, a inceput umila mamica, dar cred ca n-ati inteles. Nu stiu despre cine vorbiti. Eu sunt mama lui X. Fata mea nu stie nimic la spaniola. Abia isi spune numele. La examen cred ca a facut de 3. A invatat toata seara, dar de dimineata mi-a zis ca numai Allah o poate ajuta, ca ea nu stie nimica.
– La examen a luat 8,80…
– Nu va suparati, s-a intors mama catre translator, doamna e sigura ca vorbeste despre fiica mea? Cat zice ca a luat?
– 8,80.
– Bine, a zis doamna din ce in ce mai uluita, dar a mea e tamaie, nu stie nici …. Adica… Adica stie spaniola?
– Spaniola stie si cu cat i se intareste increderea in ea, cresc si cunostintele… si notele! Dar trebuie lucrat la incredere, sa stiti.

Atunci mamica s-a intors catre translator si s-a pornit intr-un torent de cuvinte din care am inteles ca nu se astepta la asta, ca ii era rusine sa vina la mine sa ma vada fiindca credea ca ii voi spune ca fiica ei e corigenta, ca fiica ei mereu se vaieta ca nu stie nimic la spaniola, ca e de acord ca fiica ei nu are incredere in ea, dar nu-si daduse seama in ce masura asta o afecteaza la scoala, ca imi multumeste ca o ajut pe fiica ei si nu o pedepsesc, ca e prima veste buna pe care o aude la o sedinta cu parintii, ca e atat de fericita!… Si, inainte sa credeti ca sunt mare vorbitoare de turca, trebuie sa stiti ca imediat s-a intors spre mine si, inainte ca translatorul sa fi deschis gura, mi-a turuit acelasi lucru in engleza!

Apoi a zis ceva foarte dragut:

– Vedeti, eu stiu bine engleza. Dar am vrut sa fie un translator aici pentru ca nu am incredere in mine… Cu cine sa semene si X-ulica mea?

&&&

Doamna extrem de eleganta cu care stateam de vorba s-a scuzat ca trebuie sa raspunda la un sms urgent. Apoi a reluat discutia despre feciorul ei, recent diagnosticat cu depresie la varsta de 12 ani.

– M-a innebunit. Nu vrea sa stea decat in camera lui. Nu vrea sa iasa si el sa bata mingea cu baietii. Nu vrea sa se joace nici pe calculator. La scoala e aproape repetent. Dau o caruta de bani pe psihologul ala inutil la care merge de doua ori pe saptamana.
– Dar eu il vad zambind mai des ca inainte… A inceput sa se joace cu baietii in pauze. Nu mai sta chircit intr-un colt… L-am vazut vorbind cu alti baieti si in clasa uneori raspunde, mai ales daca il intreb direct pe el. Are un simt al umorului foarte bun.
– Dumneavoastra sunteti o draguta, dar pe mine copilul asta o sa ma bage in mormant. Nu putea sa fie si el un copil normal!? Dumneavoastra aveti copii?
– Nu.
– Vai! Imi pare rau! Va rog sa ma iertati! Ati incercat si cu IVF? Presupun ca nu puteti ramane gravida, nu-i asa? Ma scuzati, poate sunt prea directa. Eu cu IVF l-am avut pe asta. Vai, ce ne mai doream copii. Parea normal de mic. Mereu a fost asa, mai singuratic, dar se juca si cu copiii. Nimic nu i-a lipsit! Nu stiu de ce ne-a lovit Dumnezeu asa…
– Dumnezeu v-a lovit cu un copil frumos, istet, fizic sanatos. Sufleteste, acum trece printr-o suferinta careia nu ii intelegem cauza. Dar va rog sa nu fiti suparata nici pe el, nici pe dvs. Sa nu credeti ca e defect. Cu dvs., parintii, alaturi va trece peste asta, speram. Noi il iubim asa cum este! Stiu ca nu va e usor, dar pastrati-va speranta.

De cate ori nu trebuie sa le spun direct parintilor: „il iubim asa cum este!”

Mamica a zambit pentru prima oara si cu ochii.

– Vai, doamna, mi-a zis. Il iubesc ca pe ochii din cap. Numai pe el il am si greu mi-a mai fost sa-l fac. Nu e deloc asa cum mi-am imaginat, sa stiti. E greu si el e un copil dificil. Dar cumva vom razbi, nu-i asa?

Si-a luat poseta, telefonul, mi-a intins mana.

– Va multumesc pentru vorbele frumoase. Si… va felicit, sa stiti. Ati fost foarte desteapta ca n-ati vrut copii!

 

Ce mai fac cu copiii

La clasa a 5-a le place sa fie ei profesorii. Profesorul-elev gestioneaza activitatea – care poate fi o auditie, un joc (tornado sau kahoot), o citire pe roluri, un joc de pliciuit muste etc. Eu ma „relaxez”: ma asez pe un scaun, ca un simplu spectator si astept sa ii vad cum se organizeaza. Uneori apar anumite lupte de putere, sau elevul-profesor nu se descurca sa conduca activitatea. In acele momente ma striga, iar eu le raspund: „Da, pare a fi un moment dificil, dar am incredere ca va veti descurca. Va sunt puse la incercare abilitatile de … relationare / management conflicte/ time management”, depinde de context. De obicei nu e nevoie sa intervin mai mult de atat; sistemul se autoregleaza.

Tot la clasa a 5/a le place mult sa lucreze pe „statii” sau „learning centers”. Impartim clasa in 4 mese: citire, scriere, auditie/ vorbire si joaca/ colaj/ crafts. Impartim elevii in 4 grupuri, dupa prietenii sau dupa alte sisteme (toti nascutii in luna x, fete vs baieti, toti care au un post/it galben pe spate in grupul galben etc.). Fiecare grup are 20 min la fiecare masa. Instructiunile sunt deja lipite pe masa, asa ca trec direct la treaba: scriu, citesc, vorbesc sau joaca jocuri in spaniola cu entuziasm. Uneori la statia de joaca au reviste sa decupeze si sa faca colaje pe tema zilei: casa mea, familia, la cumparaturi, cu ce ne mai imbracam etc. Activitatea decurge pasnic vreme de 80 min, timp in care eu ii observ in voie si am timp si pace sa lucrez cu cei mai slabuti sau cu elevi care au lipsit mult, pentru a-i ajuta sa ajunga la zi.

Tot la clasa a 5-a se dau in vant dupa muzica si dans. Daca invatam vocabular nou, musai facem un cantec pe tema asta, sau „un rap” pe care apoi il prezinta in clasa cu aplomb.

Tot la clasa a 5-a au fost foarte emotionati cand au lucrat la descrierea casei lor si apoi le-am spus ca o pot prezenta clasei paralele. Am facut un schimb de elevi, trei de la F s-au dus sa prezinte la G si trei de la G au venit la noi. Le-a placut ca intelegeau ce spun colegii, si-au pus intrebari, au dat feedback, ca la orice prezentare adevarata. Apoi au reflectat la elementul suplimentar = curaj de care au avut nevoie pentru a prezenta in fata prietenilor si a profesoarei de la clasa cealalta.

La clasa a 7-a am adus in clasa telefoanele mobile, care sunt parte integranta a fiintei lor! Lectia se ascunde prin clasa, codificata in QR codes pe care ei le scaneaza, descifreaza, analizeaza sau ce le mai cere sa faca o instructiune anonima scrisa pe o foaie de hartie sau afisata si ea prin clasa. Pentru ca e prea mainstream sa asculti de profa :)

Tot cei de-a saptea sunt fascinati de diversitatea lumii si le place sa afle cum traiesc copiii din alte parti ale planetei. Cand am vorbit despre haine, am analizat 10 uniforme diferite, din 10 tari ale lumii si au facut niste observatii foarte atente privind nu doar nivelul de trai al tarii respective, ci si tipul de educatie reflectat de uniforma (liberal sau militar, laic sau religios) si felul in care faptul de a merge la o scoala te aliniaza la obiectivele scolii – scolile sunt primele corporatii, unde ti se induc misiuni, viziuni si valori care devin sau nu si ale tale.

Adesea le spun celor de-a 7-a: „am o intrebare, dar nu toti veti sti sa raspundeti…” si ei de-acum striga: „stim, stim, este numai pentru cei care si-au adus si creierul azi, nu doar caietul!”.

Vreau ca cei de clasa a 8-a sa se simta seniorii scolii si aproape liceeni, de aceea abordam temele de studiu din unghiuri diferite, incerc mereu sa le aduc diverse perspective, sa le arunc o nada, un desen, un joc de cuvinte, un text, un video, un afis care sa ii faca sa-si reconsidere viziunea despre ei si despre lume. Cand am vorbit despre cum ajut in casa (lavo la ropa, plancho la ropa, paseo al perro, reparto periódicos), le-am adus si un text despre child labor, care a condus la unele revelatii in privinta dreptului la educatie al tuturor copiilor.

Tot la a opta vreau sa ii fac sa stapaneasca gramatica limbii spaniole, fara sa le-o predau in stilul clasic, plicticos. Intr-o zi au primit o scrisoare de la J.K Rowling, pe care au descompus-o in paragrafe si si-au dat seama ca JKR le scrisese la trecut, prezent si viitor, folosind aproape exclusiv cuvinte din unitatea curenta *atunci au inceput sa ma banuiasca pe mine ca as fi colaborat cu ea :))))*. I-au scris si ei, repede, un raspuns, folosind aceleasi timpuri.

In alta zi le-am marturisit cat de pierduta sunt in Istanbul si toti mi-au devenit ingeri pazitori. Fiecare mi-a scris cate un paragraf despre un loc pe care il pot vizita si ce o sa-mi placa acolo. Unii mi-au si desenat! Le-a placut foarte mult sa-mi fie de folos in limba mea materna.

Intre astea, se strecoara si ore mai traditionale de predare, si examene si ore in care dansam merengue si invatam izquierda, derecha, adelante etc. si ore cand sunt frustrati ca nu stiu deja TOATA spaniola – si atunci ce rost mai are s-o invete asa, cu taraita? Uite ce mult ia! Atunci ma recunosc pe mine in ipostaza de eleva la cursul de turca :))

Una peste alta, sunt multumita de elevii mei si de progresul lor din ultimele 6 luni. Dupa ultimul examen le-am dat o tema de reflectie – despre ei, despre orele noastre, despre mine.

„Cred ca orele sunt interesante si mereu invat ceva, desi stiu ca nu studiez acasa cat ar trebui. Mi-ar placea sa facem toate orele pe telefon!” mi-a scris cineva. „De ce nu ne jucam mereu?” ma cearta altul. „Cred ca profa face tot ce poate si deja simt ca incep sa inteleg mai bine spaniola,” ma consoleaza o fata.

Ce este cu Bacalaureatul International

Lucrez de cativa ani in IB (aibi), adica in scoli care predau conform programelor si principiilor Organizatiei de Bacalaureat International (www.ibo.org). Este un program creat in anii ’60 pentru copiii de diplomati, care nu petreceau suficient timp intr-o tara ca sa poata invata in sistemul tarii respective si mereu se vedeau nevoiti s-o ia de la capat cu alte materii, sisteme de notare si asteptari in diverse tari.

„Barem bacalaureatul sa-l dea la fel”, si-au zis cei de la IB si asa s-a nascut Diploma Programme, un program de doi ani, sase materii si trei asa-zise „core subjects”, adica Teoria cunoasterii, lucrarea de absolvire (un eseu de 30 de pagini pe o tema de cercetare aprofundata din orice domeniu) si ore de servicii comunitare, activitati artistice si sport. Au incercat ei sa creeze un program care sa includa putin din tot: si stiinta si arta si sport si matematica si o limba straina si niste istorie. Dar a cui istorie, cand tu esti calator dintr-o tara intr-alta? Asa au aparut modulele: istoria europei, sau a unui alt colt de lume, la alegere, ori chiar o singura tema: al doilea razboi mondial, de pilda.

Diploma Programme incepe in clasa a 11-a s se incheie in luna mai a clasei a 12-a cu un bac temeinic la toate materiile studiate. Bacul dureaza o luna si in medie elevii dau cam 10 examene scrise si 3-4 examene orale, lucrari de cercetare si/sau creatii artistice originale. Lucrarile scrise se pun in plic si se trimit la corectat aiurea, prin alte scoli din reteaua IB, ca sa nu existe nepotisme si favoruri.

In Romania se vorbeste mult de criza educatiei si de modelul scolii finlandeze. Scoala IB, la orice nivel, e bazata pe curajul de a pune intrebari si de a fi curios, cercetator, deschis si empatic. Profesorul dogmatic care da copiilor comentarii de memorat n-are ce cauta acolo. Spunem ca elevilor nu le mai place scoala. Nici noua nu ne-a placut, doar ca eram mult mai supusi. Nimanui nu-i plac lucrurile care n-au rost. Insa curiosi suntem cu totii de mici. Programele IB pun la treaba tocmai curiozitatea copiilor. „Ce-ar fi daca…” intrebam noi la ore si-i lasam pe ei sa afle. „Cum a fost cand…” intreb si in cateva zile am 14 isteti de-a sasea care imi povestesc ei ce e comedia, cine e Shakespeare, ce e Globe Theatre, de ce radem la comedie, de ce Puck si nu Bottom este personajul principal din „Visul unei nopti de vara”.

Dupa un an de spaniola, elevii mei de clasa 1 au inceput sa faca propozitii. Imi vorbesc numai in spaniola, desi intre ei vorbesc si engleza.

– Frio, zice unul cand intra in clasa si arata spre aerul conditionat.

– Hoy es viernes, declama altul. Pelicula!

– Mono! tipa toti.

– Mono es marron, spune cu multa bagare de seama cel caruia ii era frig.

– El mono, zice altul.

– Marron o cafe, completeaza colegul lui.

O fetita si-a luat caietul sa deseneze maimuta din desenele animate „Curious George” la care ne uitam vinerea. Insemneaza in capul paginii: Marron es mono. Cel mai tacut dintre baieti s-a asezat deja turceste pe scaun sa vada filmul.

Unii invata vorbind tare, altii desenand, altii ascultand, altii pun o mie de intrebari. Nu suntem la fel. Dar pentru toti se aplica aceleasi reguli: respectul fata de profesori, colegi si lucruri; colegialitatea si spiritul sportiv.

– Rebecca e trista azi, imi sopteste Jay, nazdravanul clasei a doua. As dori cand vine randul meu la joc, sa o las pe ea sa joace fiindca stiu ca-i place.

Rebecca refuza, dar se trage cu scaunul mai aproape de tabla. Cuvintele bune fac minuni.

IB-ul a venit pe urma cu alte doua programe: Primary Years Programme (PYP) si Middle Years Programme (MYP). In Bangalore sunt vreo 40 de scoli care ofera DP, doua scoli cu PYP si una cu toate trei programele – PYP/MYP/DP.  In Bucuresti sunt trei scoli private care ofera DP deja si doua care ofera toate trei programele.

Bulgarele se rostogoleste: diploma de bac international e acceptata de universitati de la cele mai cunoscute pana la academii anonime; ministerele educatiei din diverse tari accepta PYP ca o varianta valabila la gradinita si inscriu la licee de stat copii care au terminat clasa a zecea in sistemul MYP. Se spune despre elevii IB ca sunt curiosi, curajosi, deschisi la minte, crescuti in general in comunitati multilingve si diverse, mai toleranti. Reversul medaliei pentru multi este ca nu mai apartin niciunei tari: sunt copiii lumii, asa-zisii „third culture children.”

– Probabil ca sunt din Canada, dar m-am nascut in Nigeria si am crescut in Dubai. Parintii mei amandoi sunt canadieni. Dar cand am mers la scoala eram deja in Japonia, asa ca am mers la o scoala IB din Tokyo si pe urma m-am mutat aici. Vorbesc engleza si japoneza si mai stiu putina araba, zice un copil de-a sasea.

– Miss, sa stiti ca sunt italian doar cu numele, spune unul de-a opta. Mama e italianca, dar traieste in India de 20 de ani. Si eu si sora mea suntem nascuti aici. Sora mea e mai mare si mama lucra cand s-a nascut ea, asa ca a avut o bona. Stiti ca prima data sora mea a invatat limba tamila de la bona? Si acum o vorbeste. Si vorbim italiana cu mama si engleza cu tata, dar cu copiii pe strada mai stiu sa ma descurc putin in hindi.

– Unde-o sa fiti cand o sa fiti mari? intreb eu, care sunt copilul patriei mele, Romania.

– Cine stie? zic ei. Oriunde.

Ce are IB-ul si nu au ministerele educatiei din multe tari: bani si multa coerenta. Are bani sa-si cumpere profesori si cercetatori destepti din domeniul educatiei si sa-i motiveze sa faca programe de studiu inteligente si realiste, care sa tina cont in primul rand de dezvoltarea cognitiva si emotionala a copilului/ elevului, in al doilea rand de stilurile diferite de invatare, in al treilea rand de mediile diverse din care provin, in al patrulea rand … ati inteles ideea. Are echipe care revizuiesc periodic programele la toate materiile. Are conferinte si cursuri si lucrari si premii pentru profesori si elevi. Are o retea de suport, un singur centru de documentare pentru intreaga lume, forumuri pentru profesori. Un Ghid IB pentru predarea oricarei materii este un indreptar pentru a fi, mai ales, un bun pedagog.

Scolile care aleg sa ofere programe IB trec printr-un proces de autorizare, apoi platesc o taxa anuala catre IBO – al carei sediu este la Geneva. Organizatia in acest moment este un ONG, asadar profiturile se duc catre dezvoltarea si perfectionarea sistemului. Profesorii care predau in scolile din sistem sunt platiti de scoala, insa trebuie scoliti de IBO.

E o mica lume in lume, ca orice organizatie. Are jargonul ei, valorile si filosofia umanista a unei scoli renascentiste si beneficiile ei pentru profesorii care ajung in sistem. Intre beneficii se numara aceste targuri de joburi prin care poti ajunge sa lucrezi in alte scoli IB din lume. De vreme ce sistemul e acelasi, adaptarea la noua scoala e usoara.

– La fosta mea scoala din China aveam saptamana muzicii internationale, povesteste o colega. Chinezii sunt innebuniti dupa muzica si multi copii invata inca de mici sa cante la un instrument. Aveam ore normale dimineata, iar dupa-masa recitaluri, concerte, dans, vizionari de filme si excursii la Conservator si liceele de muzica. Intr-o anumita zi din saptamana, copiii puteau alege sa schimbe uniforma pe un costum ales de ei care sa aiba legatura cu muzica. Plateau pentru asta doi dolari. Profiturile le investeam intr-o bursa pentru un copil talentat, dar sarac.

Defectele acestui sistem sunt accentul pe deprinderi si valori, in detrimentul cunostintelor (pe principiul „in zece ani de acum n-o sa-ti mai aduci tu aminte cand a domnit Mircea cel Batran, dar daca inveti din scoala sa fii organizat, ai sa fii toata viata); abordarea invatarii ca joc si bucurie si nu ca tortura necesara; eliminarea rigiditatii in relatia dintre profesor si elev (fara insa a elimina respectul); formarea unor elevi care gandesc cu capul lor si creeaza probleme. Defectele sistemului sunt si calitatile lui, adica. E un sistem cu si pentru oameni si atunci calitatea lui depinde enorm de calitatea oamenilor implicati: profesori, elevi, parinti, directori.

Pana una-alta, mi se pare o alternativa valabila la invatamantul traditional.

O gluma

Ah, pentru Cosmin totul e o gluma! Scoala baiatului, rezultatele tot mai proaste ale fetei, care probabil ca va pica bacalaureatul si chiar si migrena persistenta a sotiei. Totul il amuza.

– Ce sa va zic, doamna, ii raspunde pisicher dirigintei care – iar, nebuna dracului! – l-a chemat la scoala, ingrijorata ca fiul sau de 14 ani nu stie sa scrie, e semi-analfabet, nu leaga cuvintele in propozitii si mai si raspunde, obraznic, ca n-are el timp de pierdut cu compunerile. Diriginta, fireste, e de romana, deci n-are in cap – nebuna dracului! – decat compuneri si analize literare.

– Ei, n-o luati personal, niciodata n-a fost bun la romana, rade Cosmin bine-dispus. Asa e, fratioare?

Cand tatal izbucneste in ras in felul acesta jovial, de parca totul ar fi cea mai tare gluma si el singurul om capabil s-o aprecieze, copilul se lumineaza la fata si zambeste pe sub mustata. „Ce tare e tata!” spune zambetul lui.

– Pai mi-aduc aminte la gradinita, invatau sa-si scrie numele – ca acuma si la gradinita trebuie sa scrii – ei, si-al meu nu scria. Ce circ, ce jale, ma chema educatoarea, se vaieta. Ei, timpul ne-a dovedit ca baiatul nu e bun la scris. Uite ca nici in clasa a opta nu scrie!

Cand diriginta aduce vorba de caiete si de teme, tatal se lasa pe spate, cu o expresie de mare amuzament.

– Hai sa va zic ceva ce nu stiati: la ce credeti dumneavoastra ca-i foloseste ghiozdanul lui al meu? Sa tina usa deschisa, doamna! Cum vine, il arunca la usa si acolo-l uita pana a doua zi cand trebuie sa plece iar la scoala.

Rade cu pofta. Copilul il priveste pe sub cozorocul sepcii si surade iar in felul acela mandru si, cumva, plin de emotie.

– Si cu temele cum e, doamna? Are vreo problema?

E clar ca e o intrebare capcana. Diriginta il priveste uimita, pentru ca tocmai ce i-a spus ca baiatul nu-si face niciodata temele.

– Hahaha, rade Cosmin de poanta pe care urmeaza s-o faca, e clar, n-are nicio problema! Ca nu le face! Asa e, ma, nu-ti faci probleme cu problemele?

Si copilul iar surade mandru.

– Bine, doamna, am rezolvat-o, conchide vesel Cosmin. P-al meu alt copil nu-l mai facem, ca daca nu s-a schimbat el de la gradinita… Dar sa zicem ca trebuie sa fie si el mai atent, din sase teme sa faca cinci, sa mai dea si scolii ce-i cere, ca deh, unde nu e libertate, e rau de astia neinregimentati ca fi-miu, eu i-am mai zis.

Scutura puternic mana profesoarei care a ramas cu gura cascata si pleaca, urmat de adolescentul inaltut, cu sapca trasa pe ochi, care a inteles inca o data ca tata il vrea „liber”, adica in conflict cu normele scolii. Pacat, isi zice, mi-ar fi placut sa fac si eu o tema din cand in cand.

 

Biker mice from Mars

Colegul meu Francisco mi-a daruit de ziua mea o ciocolata Mars legata cu fundita. Am lasat-o pe catedra.
Intra in clasa iepurasii de a intaia.
– Miss Doña Christina, zice unul, you have there a chocolate…
– Tengo un chocolaaaate, intonez eu, fidela principiului de la vorbi intr-o limba pe care ei abia daca o bunghesc.
– Chocolaaate, repeta el. Can I have some?
– Tengo un chocolate, intonez eu, porque hoy es mi cumpleaños. ¿Sabemos la palabra cumpleaños? [au invatat mai demult sa cante cumpleaños feliz]
– Can I have some chocolate, insista el.
– Hoy es mi cumpleaños, repet eu. What does that mean?
La care altul ii zice, resemnat:
– Cred ca vrea sa spuna ca e ciocolata ei si nu ne da!

De la scoala

Clasele a doua si a treia invata sa numeasca formele in limba spaniola. Iar azi, in timp ce decupau forme si le colorau, urechile mele au surprins urmatorul dialog, intre un pusti de-a treia si unul de a doua:

– Stii ceva, cred ca esti colegul cel mai saritor si cel mai bun la suflet pe care l-am avut vreodata, serios, ii spunea cel de-a treia celui de-a doua.

– De ce? a intrebat cel mai mic.

– Asa cred eu. Mereu te oferi voluntar sa ajuti, sa faci ordine si imi place cum niciodata nu te certi cu nimeni. Esti un coleg foarte bun.

– Multumesc, a zis cel mic, foarte emotionat.

Na, exista speranta pentru omenire.

*

Clasa a sasea studiaza genul liric. Dupa un inceput arid cu studiat figuri de stil, citit poezii de toate felurile si de toate culorile, comentat si analizat „the what” and „the how”, a venit vremea sa devenim poeti.

Azi le-am dus poezia lui William Carlos William „The Red Wheelbarrow”. E o poezie simpla, insa este considerata o capodopera a literaturii americane. Zice asa:

so much depends
upon

a red wheel
barrow

glazed with rain
water

beside the white
chickens.

Ei, pe copii i-a mirat ca ceva asa de banal poate fi o capodopera. Prima reactie a fost de revolta, ce e prostia asta, bine ca nu scrie despre iepuri etc.

– Cred ca inteleg de ce e o capodopera totusi, a grait un copil american pe nume Nate, dupa vreo 5 minute de gandire. Pare ceva foarte banal, dar ma gandesc la copilaria mea petrecuta la ferma. Ploaia era foarte importanta pentru camp si recolte. Poate ca nu depinde totul de roaba rosie, ci de stropii de ploaie de pe ea. Poate ca importanta lucrurilor e data de context: la ce ne-ar folosi o roaba in oras? Insa la ferma e esentiala.

– Poate in oras am putea folosi roaba pe un santier de constructii, caz in care ar fi importanta, a observat altcineva.

– Exact, a zis Nate. Si m-am mai gandit la ceva: Miss Christina ne-a spus ca poezia asta a fost scrisa acum mai bine de o suta de ani. Nu existau alte forme de transport, poate. Poate nu toata lumea isi putea permite o roaba. Poate era un semn de bunastare sa ai o roaba si gaini in curte.

– Poate poezia asta e ca o metafora! a strigat o fetita. Adica roaba rosie nu e o roaba adevarata. Poate vrea sa spuna ca fiecare lucru e important.

Si, dupa ce alte cateva voci s-au alaturat discutiei, cineva a decis ca si noi putem scrie poezii despre obiecte neimportante. Si-am scris:

So much depends upon the white / clock/ up on the wall/ measuring time

So much depends upon my/ pinky finger/ glazed with nail polish/ beside the other fingers

So much depends upon a yellow/ pencil/ waiting patiently/ beside a white rubber

 

Apoi am luat ziarul si ne-am jucat de-a poetii dada, decupand si lipind cuvinte pe hartie. Desi le-am repetat ca nu e cazul sa se chinuie sa faca poezii cu sens, ei nu pot inca sa faca lucruri la intamplare, asa ca se chinuiau sa lipeasca versuri, rime si sensuri cautate. Mai putin unul.

– Miss Christina, nu inteleg ce trebuie sa facem.

Mazgaleam cu lipici o foaie.

– De ce nu ti-ai facut tema pentru azi?

– Eram obosit si mama mi-a zis sa ma culc, ca prea fac teme toata ziua.

Peste lipici am trantit la intamplare cuvinte. El ma urmarea.

– Ce poezie vreti sa faceti?

– Ce-o iesi.

– De ce nu puneti aici „aspirator”, ca sa iasa „aspirator frumos”.

– Dar de ce trebuie sa aiba sens?

– Asa este, putem sa ne folosim de licenta poetica. Poezia e o forma de libertate, a recitat el din discutiile noastre trecute.

Si, deodata, face ochii mari si zice:

– Miss Christina, chiar nu v-ati gandit deloc cand ati lipit cuvintele pe foaie?

– Pai vorbeam cu tine, de ce?

– A…. aici aveti o aliteratie… si-nca una! Ia ascultati: lazy lion, crazy crayon. Cum sa va fi iesit asa la intamplare?

**

Asa ca sa stiti, prieteni: am o aliteratie pe umarul stang. Si niste copii de toata isprava, chiar si al de nu-si face temele.

 

Why do people speak different languages?

Sa te iei prea in serios, sa nu te iei in serios deloc. Sa muncesti toata ziua, sa nu faci nimic. Sa astepti, sa actionezi. Sa analizezi, sa iei ca atare. Sa cunosti, sa ignori. Sa fii, sa faci. Sa auzi, sa asculti. Sa vezi, sa intelegi. Nu e nicio relatie, nu e ca la testele de IQ – completati cuvantul lipsa: piciorul este pentru masa ca ….. pentru copac.

How come Spanish has numbers and colours, just like English? m-au intrebat micutii de clasa I deunazi. Apoi au completat: daca tot avem si ici si colo numere si culori, de ce ne chinuim sa le spunem pe alte nume? De ce culorile nu au un nume al lor, de culori, trans-lingvistic? Ha! Prima intalnire a piticilor cu semnul lingvistic. Invat si tot invat despre PYP (Primary Years Programme, o gaselnita http://www.ibo.org) si ma incanta ideea de a lasa copilul sa conduca ora acolo unde-l conduce curiozitatea sa naturala. La cls I, micutii fac niste conexiuni grozave. De pilda, discuta la clasa cu invatatoarea despre „comunitati” si ies prin oras si viziteaza diverse comunitati si afla cum sunt organizate si ce le distinge de alte comunitati, vorbesc despre muzica, festivaluri religioase etc. Dar la spaniola vin si copii de la clasa I A si copii de la B. Deci clase diferite, se cunosc de cunoscut, ca scoala e mica si ei au multe activitati comune, dar nu e ca si cum ar fi in aceeasi clasa. Si prezentam noi comunitatea „familie” si invatam mama, papa, hermano, hermana si cineva intreaba: dar noi astia de venim la ora de spaniola nu suntem o comunitate? La finalul orei se numeau „alumnos” si ei erau comunitatea elevilor de clasa I care invata spaniola! Nu e mare scofala, dar este, pentru ca atunci cand ei ajung singuri acolo unde tu frumos i-ai fi putut duce de manuta e de o mie de ori mai folositor, in termenii invatarii. Ei singuri au parcurs pasii, ei au intrebat, ei au raspuns, ei au facut conexiunile, tu ai fost acolo sa asisti la miracol si sa dai un bobarnac daca era necesar, dar nu au nevoie sa fie dusi de mana, nicidecum purtati prin aer din punctul A in punctul B. Pentru mine e fantastic, fiindca e prima oara cand lucrez cu copilasi asa mici.

Sa te miri de orice, sa nu te miri de nimic. Pe strada care duce la supermarketul Reliance Fresh am vazut cea mai mare si mai solida panza de paianjen; acopera un balcon intreg plin de ghivece cu flori inflorite – te-ai gandi ca cineva uda florile alea si distruge panza de paianjen, dar nu e asa.

Sa crezi tot ce ti se spune, sa nu crezi nimic. Sa interpretezi sau sa simti. Sa vorbesti sau sa taci.

Mafalda azi, din nou, cu eleva mea de a 12-a care a prins drag.

Doamna conventionala si insensibila o dragaleste pe Mafalda [1:40], o ciupeste de obrajori si o intreaba pe cine iubeste mai mult: pe mama sau pe tata?

– Doriti raspunsul conventional la aceasta intrebare, sau un raspuns mai elaborat, care sa reflecte adevaratele mele sentimente pentru ei? intreaba politicos Mafalda, iar doamnei ii pica fata de uimire.

„Fir-ar sa fie, se bosumfla Mafalda sezand pe bordura, de ce trebuie mereu sa alegem? Vreau o lume in care sa n-avem de ales!”

– Salut, sunt vecina ta! miorlaie Susanita.

– Salut, vrei sa fim prietene?

– Sigur ca da, tu pe cine iubesti mai mult: pe mama sau pe tata?

Sa ne mai intrebam de ce urla Susanita ca din gura de sarpe si o ia la goana?

Sa locuiesti la etajul 14, sa locuiesti sub pamant.

Mai multi cercei in ureche si eventual cerceii din nas dau marturie despre bogatia tatalui la tinerele indiene necasatorite, sau a sotului la femeile casatorite. Am investigat cu Vio si Dana si unghia lunga de la degetele localnicilor din Singapore: semnifica faptul ca nu muncesc la camp, duc o viata de birou, asadar s-au ajuns.

Sa scrii, sa te culci. Sa te duci maine iar la scoala, sa mai inveti ceva.

– Noh meh gustah el cole-h-i-oh [No me gusta el colegio], silabisea azi un pusti la ora de spaniola. Apoi se uita la mine, strafulgerat de o idee: A ti te gusta? – si catre sine: Of course she likes it, she’s a teacher.

 

 

Mafalda

Azi e ziua internationala a pacii si am printat o poezie simpla in limba spaniola pentru eleva mea de clasa a 12-a, care este incepatoare.

Poezia era ilustrata cu o imagine cu Mafalda.

– O stii pe Mafalda? am intrebat-o pe eleva mea.

– Nu, mi-a raspuns.

Fiind o fana Mafalda declarata, dupa ce am citit poezia si am vorbit nitel despre dia de la paz, am adus o carte cu Mafalda si am citit impreuna o pagina, apoi am citit un scurt interviu cu Quino. I-a placut.

– Nu pot sa cred ca n-o stiai pe Mafalda, i-am zis la sfarsitul orei, and I meant it.  N-ai vazut ca avem aici pe toate usile de la spaniola comic strips cu Mafalda?

– Ba da, dar am crezut ca sunt din benzile desenate cu Charlie Brown, mi-a raspuns. Desenele arata cam la fel.

Si atunci a fost randul meu sa intreb cine e Charlie Brown si al ei sa ma invete.

Lectia de chimie

Profa de chimie si proful de engleza au fugit din India duminica noapte.

Si-au facut bagajele, si-au luat copilul (da, erau casatoriti, avem o multime de teaching couples la scoala) si s-au imbarcat intr-un avion cu destinatie necunoscuta. Un sms trimis la ora 1 noaptea directorului scolii graieste: „Noi nu ne mai intoarcem, va trebui sa gasiti pe altcineva.”

Soferului care i-a dus la aeroport i-au lasat cheile de la casa si banii pentru plata menajerei.

In urma lor au ramas carti, o casa goala pentru care chiria a fost platita pe un an, o masina nou-nouta pe care abia si-o luasera, viza de rezidenta/munca in India pentru amandoi pe un an, cateva clase de copii mirati si o gasca de colegi perplecsi.

Si totul ar fi bine, daca n-as avea impresia asta ciudata ca au murit.

**

Cu cativa ani in urma am avut o colega americanca care a plecat acasa in vacanta de Craciun. Era din Seattle.

De sarbatori am vorbit cu ea pe skype, toate bune si frumoase.

– Apropo, zice, ti-am trimis o scrisoare.

Dar nu a vrut sa-mi dezvaluie ce scrie acolo.

A venit si scrisoarea in ianuarie.

„Eu nu ma mai intorc la scoala. Anunta-i tu pe directori.”

 

Ma intreb ce poate sa-i impinga pe oameni la astfel de evadari misterioase…

BBQ

La scoala se petrece un mare back to school barbecue, cu parintii, profesorii si elevii, pe terenul de sport, langa piscina, in aerul liber in care aproape sta sa ploua (dar nu cred ca va ploua), iar eu m-am ascuns in clasa si scriu pe blog.

Ma intimideaza multimile, desi nu-mi ia mult sa incep sa ma simt la locul meu intre necunoscuti. Dar imi place sa am un buffer, un moment cand imi trag sufletul si-mi desenez zambetul pe buze pentru primul „Hello, how are you.”