Arhive pe categorii: scoala

Un concurs, o excursie, o lectie

Standard

Concursul Destination Imagination, etapa turca, s-a desfasurat in acest weekend la Izmir. Finala mondiala are loc in mai, in Knoxville, Tennessee. Etapa turca e o explozie de culoare si de creativitate, intr-un peisaj de vis (statiunea Kusadasi, pe malul marii Egee). Participa peste 2000 de copii intre 4 si 19 ani, insotiti de profesori si/sau parinti. Se pregatesc cu luni de zile inainte si se prezinta la Izmir cu mini-scenete simple sau elaborate, cu costume deosebite, cu decoruri spectaculoase si cu mult entuziasm. Uriasul centru de conferinte innebuneste pentru trei zile. Se pot vedea inorogi, printese, personaje de poveste, mutunachi in pijamale si adulti in toata firea cu coroane indiene din pene colorate. Toata lumea e emotionata, in diverse colturi se asambleaza decoruri, se fac repetitii, se picteaza masti si cine mai stie ce mai are fiecare de facut inainte de a se prezenta in fata juriului?

Peste toate stapaneste fantoma „interferentei”. Daca la scoala mai dai un sfat, mai tragi o linie, acolo adultii nu au voie sa se amestece cu nimic in munca copiilor. Evaluatorii se plimba incognito pe holuri si prin sali si observa cine nu lasa copiii sa faca ce pot ei mai bine. Copiii sunt cum i-ai invatat – care mai autonomi, care mai dependenti. Oricum, au semnat cu totii „Declaratia de independenta” si se mobilizeaza mai bine in absenta adultilor decat in prezenta lor. E o bucurie sa vezi grupe de copii cum repeta, deseneaza, se cearta, se pun de acord, negociaza, fac planuri sau le schimba, citesc pe ultima suta de metri cerintele concursului ca sa vada daca le indeplinesc, cara in sus si-n jos decoruri si cutii cu materiale (impachetate tot de ei, atat cat pot ei cara). Principala atractie a acestor competitii e schimbul de insigne cu sigla scolii; dupa cateva zile tricourile sunt grele de atatea insigne – unele sunt mai rare sau mai ravnite: se dau la schimb si sapte insigne cu Koc pe una cu inorog, de pilda.

La marea Egee e deja primavara si soarele incalzeste bine de tot. Numai doua echipe din fiecare categorie se califica la etapa americana. Dar, indiferent daca se califica sau nu, toti au castigat din aceasta experienta: sunt mai autonomi, au invatat sa colaboreze, sa negocieze, sa lase de la ei, sa fie lideri, sa picteze, sa citeasca niste instructiuni si sa le aplice, sa foloseasca pistolul de lipit, sa se organizeze. Indiferent daca castiga sau nu, fetele mele au daruit deja rechizitele colectate de ele printr-o campanie frumoasa pe care au desfasurat-o in scoala. Au invatat ca, indiferent cat ar fi de mici, niciodata nu sunt prea mici ca sa faca un gest mare.

Anunțuri

La usa clasei

Standard
IMG_4112

Mini-adolescentii mei, asa cum invata ei in ziua de azi

Mi-am uitat cheile acasa azi, asa ca iata-ma in fata salii de clasa de la a saptea, destul de confuza, fiindca in secret sperasem sa gasesc sala descuiata.

– Nu va faceti griji, señorita, ma duc eu acum si va gasesc o cheie, a sarit un elev inimos si foarte descurcaret, care, spre deosebire de mine, stie si turceste, deci poate vorbi – la o adica – cu personalul de serviciu.

Si dus a fost, dar ce te faci cu colegii lui care se credeau inca in pauza si faceau ca maimutele pe acolo?

– Alo, prieteni, luati loc aici, am zis.

– Cum?! Pe hol?! Pai e rece… etc. etc.

Cu aceste bombaneli la care ma asteptam, ne-am asezat cu totii pe jos, in fata dulapioarelor de pe hol.

– Ce-mi povestiti din vacanta? am intrebat, stiind foarte bine ca am studiat anul asta chiar tema vacantei si verbe legate de activitati de vacanta la timpul trecut.

Pareau cam nesiguri, asa ca le-am povestit intai vacanta mea, pronuntand verbele mai apasat, ca sa si le aminteasca. Chiar asa a si fost: un pusti mai rapid deja se prinsese ce vreau de la ei.

– In vacanta am fost la schi in Elvetia! A fost foarte multa zapada. A fost si frig, dar am schiat mult si am facut multe poze. Si am mancare ciocolata foarte foarte buna. Am fost cu parintii, dar n-am stat doua saptamani. Am stat doar o saptmana.

– Pot sa spun si eu, pot si eu? striga deja altul.

Si uite-asa vreo patru povestisera cu entuziasm in spaniola, in vreme ce restul ii ascultau nerabdatori sa le vina si lor randul. In aceasta atmosfera frumoasa ne-a gasit elevul care intr-un final imi facuse rost de o cheie. Vreau sa spun ca a venit pe hol (noi eram fix la capat), iar unii colegi nici nu l-au vazut, asa de concentrati erau sa asculte si sa povesteasca. Copilul a venit (chiar ma asteptam sa se intrerupa vraja, sa se auda urale – cred ca si el, pentru ca a fost cam mirat ca nu ii dam atentie!), a fluturat de la departare cheia, eu i-am zambit, a ajuns la usa, a descuiat usa, a deschis usa, eu m-am ridicat si elevii mei erau inca asezati pe ciment in fata dulapioarelor, cu mana pe sus, ca sa ii ascult si pe ei!

– Chicos, haideti in clasa, continuam acolo.

– Auziti, señorita, dar de ce nu ramanem aici?

– Daaaa, e chiar tare sa faci ora pe hol!!

– Of, figuri mai sunteti. Intai nu voiati sa va asezati, acum nu vreti sa va ridicati. Numai parinte de adolescent sa nu fii, am zis prefacandu-ma exasperata.

Au pufnit in ras. Stiu si ei ca sunt dificili si chiar asta le place.

Am intrat in clasa si am continuat ora. La un moment dat, copilul care fusese dupa cheie il intreaba in turca pe colegul de langa el: „auzi, ce-ati invatat asa de interesant cand stateati afara de nu va mai venea sa intrati?”

– Señorita, haideti sa facem toate orele pe hol!

– Atunci ar fi ca si cand le-am face in clasa.

Stupoare!

– Asa e! Chiar. Adica noua ne-a placut pentru ca nu era locul unde facem toate orele?

– Si ce ati inteles din asta?

– ?!

– Ca scoala nu e cladirea, nu sunt bancile, nu e tabla… scoala e un grup de oameni care au dorinta sa invete unii de la altii.

Luminite in ochisori, apoi mini-adolescentii mei dau ochii peste cap:

– Haideti, señorita, ne luati acum cu filozofiile astea.

Etica si voluntariat

Standard
IMG_6173

Cutiile si prima donatie primita, chiar in prima zi

Ne apropiem de momentul concursului Destination Imagination (DI), etapa nationala turceasca. Mergem la Izmir pe 15-18 februarie, unde elevii nostri concureaza cu elevi din toata Turcia in cele 6 categorii (descrise aici). Anul acesta am o echipa de 5 fete care lucreaza la o provocare de tip Inside Impact, adica voluntariat si serviciu comunitar. Au adunat carti si rechizite pentru 200 de copii dintr-un centru de plasament. Au colectat, sortat si daruit aceste materiale cu multa bucurie. Pot sa vad ca au devenit mai recunoscatoare pentru ceea ce au si mai constiente ca norocul lor e nu doar ca au, ci ca pot sa daruiasca.

 

 

Au existat si tentatii. Ce momente interesante! Un exemplu: donatiile se strangeau in holul de la intrare, in niste cutii. In fiecare miercuri fetele le sortau pe categorii: carti, rechizite etc. Intr-o miercuri m-au strigat de urgenta. Gasisera doua seturi de rechizite extrem de scumpe, din ceva colectie excusivista: perforator care face diverse modele, pix, radiera, creion mecanic si carioci.

– Astea sunt foarte scumpe! mi-a explicat una dintre ele – singura care mai avea voce, fiindca celelalte erau mute de uimire.

– Da, a soptit una mica de la a 5-a, demult mi le doresc, dar parintii mei mi-au zis sa-mi pun pofta in cui, fiindca niciodata nu vor da atatia bani pe pixuri.

Da, aratau bine, nimic de zis. Evident, ceva fitze moderne.

– Super! am zis. Vor face cativa copii foarte fericiti.

– Dar… dar… sa nu ne spui ca tu crezi ca trebuie sa le dam lor!

Era randul meu sa raman muta de uimire.

– Poftim?

– Sunt rechizite foarte scumpe!! Ei au nevoie de caiete si de pixuri si de creioane obisnuite. Nu crezi? Nici n-ar sti sa aprecieze astea, pleda fetita care si le dorise dintotdeauna. Cu banii de pe astea, luam 10 de seturi din alea de 15 lire, care au de toate si sunt exact ce le trebuie lor. Uite, le iau eu pe-astea si aduc la schimb niste seturi. Te rog? Pot?

– Nici sa nu te gandesti, a intervenit colega ei, cea care ma chemase sa vin de urgenta. Nu e pentru tine. Gandeste-te: donatiile sunt pentru copiii de la camin. Pai cum ar fi daca toti ne-am autoservi din donatii? Vai, imi place, il iau, lasa ca pun ceva ieftin in loc, ca oricum fraierii aia nu-si dau seama. Ce spune asta despre noi?

– Da! a sarit si colega ei. Suna ca si cand am strange donatii pentru niste copii pe care-i desconsideram! Nu credem ca merita ce e mai bun. Nu actionam din principiu, asa cum declaram, pentru a oferi tuturor sanse egale. Nu! Noi ne punem pe pozitia aia superioara unde aruncam, din mila, firimituri. Si-atunci mai bine ne vedem de treaba, fiindca inseamna ca nu am inteles nimic din proiectul asta.

(Eram mandra sa vad ca discutiile noastre despre etica si voluntariat dadeau rezultate!)

Le-am lasat sa discute. De cand le-am vorbit despre interferenta – acel concept conform caruia, in DI, adultii nu au voie sa ajute copiii cu sfaturi sau sa faca lucruri pentru ei sau in locul lor, ci doar sa-i asculte si sa-i indrume sa gaseasca singuri solutii – au renuntat sa mai astepte de la mine sa le arbitrez certurile sau sa le dau solutii (sau sa le car cutiile!! desi eu cutiile le car, daca mi se cere :)). Discutiile in contradictoriu sunt moduri in care copiii isi exerseaza independenta in gandire, inteligenta, logica, creativitatea chiar.

Cum s-a terminat discutia? Era terminata dinainte sa ma strige pe mine. De fapt dadusera o mica reprezentatie, fiindca ele deja mai discutasera o data asta in turceste si ajunsesera la aceeasi concluzie: e frumos sa-ti faci treaba corect si etic.

Zambete si carti

Standard

E saptamana cartii si citim cu copiii la toate clasele. Mai ales cei mai mici, incepatorii, au trecut de la respingere („nu stiu destula spaniola ca sa citesc o carte”) la incantare („putem sa mai citim una?”). Nu citim capodopere, ci doar carti simple, scrise la timpul prezent si foarte repetitive, care ii fac pe incepatori sa se simta confortabil ca recunosc cuvinte pe care le stiu deja. Copiilor le place sa interpreteze textul, sa-si verifice intelegerea textului cu un joc de Kahoot! sau sa isi consolideze vocabularul folosind Quizlet.

Au si invitati, scriitori turci ale caror carti le studiaza la scoala si care le sunt foarte dragi. Eu sunmanuelt bucuroasa si ii laud pentru ca, iata, citesc in trei limbi chiar inainte de a implini 14 ani, ceea ce e minunat!

Azi, o experienta frumoasa la clasa a 7-a, unde am citit cartea din imagine.

– Señorita, ma intreaba un copil caruia eu ii zic dansatorul meu preferat, fiindca e in trupa de dans si e foarte talentat. Avem tema de vacanta?

– Dragii mei, eu sunt de parere ca in vacanta copilul trebuie sa zburde, sa se joace, sa se bucure si sa uite de teme! Nu aveti tema la spaniola. Dealtfel stiu ca aveti suficiente tema la engleza, turca si mate.

– Asa e! Yeee! Sunteti cea mai tare! striga copiii.

Dar dansatorul meu preferat continua:

– Dar daca mai vrem sa luam de la biblioteca o carte de-asta si s-o citim, cred ca nu va suparati, nu? Chiar a inceput sa-mi placa sa citesc in spaniola.

#opozapezi si multe zambete, fiindca asa e cand lucrezi cu copiii :)

***

Ah, trebuie sa va spun si de M. Elevul meu, M., de la clasa a 5-a.

Azi a venit imbracat in Palarierul Nebun din Alice in Tara Minunilor. De haina avea prinsa o foaie pe care scria: „Nu te teme sa fii nebun; cei mai misto oameni sunt si ei nebuni.”

Ce tare, zic, asa ai luat costumul?

Nu, asa am scris eu. Am citit asta pe internet si mi-a placut.

Adica cum cei mai misto oameni sunt nebuni?

Adica asa.

Hmmm…

Cum suntem si noi. Eu sunt nebun, dar tu nu te superi. Inseamna ca intelegi. Adica esti putin nebuna.

#wereallmadhere

 

 

O intalnire cu Doğan Cüceloğlu

Standard

In octombrie 2017 am participat la conferinta anuala a profesorilor din scolile internationale din Istanbul. In deschidere, am avut un invitat special: profesorul Doğan Cüceloğlu de la Universitatea Hacettepe din Ankara, specialist in psihologia comunicarii si in educatie. Era frig, ploaie si noi stateam afara, pe bancutele din jurul terenului de baschet al scolii unde se tinea evenimentul, asteptand sa se termine deschiderea festiva si sa intram inauntru, la ateliere.

A aparut un domn simpatic, cu parul alb. Avea un fotoliu asezat pe teren, dar el a preferat sa se miste si sa vorbeasca liber. Aveam sa aflu de pe google ca are 79 de ani.

Castile erau comode (spre deosebire de cele de la scoala, cu care te dor urechile dupa 5 minute), iar traducerea – buna.

– Ce faceti? a inceput barbatul. Sunteti aici? Haideti, ca stiu ca o sa ploua. De fapt s-ar putea sa inceapa sa ploua chiar in timpul prezentarii mele. Simtiti ca picura putin? Vedeti ce innorat e cerul? Parca si miroase a ploaie.Nu ma supar daca fugiti inauntru; pot oricand sa zic „m-ar fi ascultat, saracii, dar n-au vrut sa se ude.” (rasete)

De-acum parca nici nu mai voiam sa intram. Prezentarea a durat 40 de minute care au parut mult mai scurte. La un moment dat a inceput si sa ploua. Toti colegii care aveau umbrela au adapostit sub ea cel putin un alt coleg care n-avea. Nimeni n-a plecat.

Ce ne-a spus Doğan Cüceloğlu:

  • Prin intrebarile de la inceput a vrut sa ne atraga atentia asupra corpului nostru in raport cu exteriorul. E bine sa verificam din cand in cand cat de prezenti suntem intr-o situatie, pe o scara de la 1 la 10. E bine sa facem asta si cu copiii, la clasa. Adesea mintea noastra rataceste, dar trebuie sa fim capabili s-o aducem inapoi. A face exercitiul de prezenta inseamna a trai constient. Acest exercitiu e necesar si pentru profesor. Adesea lasam rutina sa ne conduca, dar le datoram copiilor sa fim prezenti pentru ei, de fiecare data.
  • Copiii sunt importanti. Aici e o discrepanta intre ce spune si ce face societatea turca. Este o societate care, fara indoiala, pretuieste copiii la nivel de discurs. Parintii se sacrifica pentru copiii lor, muncesc pentru ei, ii rasfata. Vor sa-i vada oameni mari. Dar asta inseamna, totodata, ca nu vor sa-i vada copii. Adesea fiii unei familii sunt prezentati strainilor prin prisma relatiei si a realizarilor si nu a individului: „El e fiul meu cel mare, e student etc.” La fel se intampla cu femeile („doamna inginer X”, unde inginer e, de fapt, sotul). Adesea copiilor li se spune sa taca, sa asculte, sa fie cat mai nevazuti … pana se vor face mari si parerea lor va conta. Dar cum poate sa astepte cineva sa inceapa sa conteze? Daca nu conteaza de la inceput, nu va conta nici cand e mai mare, fiindca nu stie cum se face asta. Daca vrem sa ne vedem copiii oameni mari, trebuie sa-i tratam de la inceput cu seriozitate si respect.
  • Un om bogat e un om care are in jurul sau alti oameni cu care sa poata impartasi ceea ce e important pentru el. Exemplu: parintii servesc un ceai intr-un frumos restaurant de pe Bosfor, impreuna cu copilasul lor de 2-3 ani. „Mami! striga copilasul. Uite ce vapor mare!” „Da, e mare,” zice mama, fara sa se uite. „Tati! Ai vazut cat e de mare?” „Joaca-te frumos si lasa-ne,” zice tatal. „Avem ceva de vorbit.” Tocmai s-a consumat un moment in care copilului i s-a transmis mesajul nu esti important, ceea ce te intereseaza pe tine nu e important, nu ai nicio putere. Ce mai intelege copilul, dupa o vreme? Nu te iubim. 
  • Uneori tratam copiii ca pe batiste: sunt buni, la nevoie. Cand ne mandrim cu ei.
  • Copiii sunt crescuti cu frica, nu cu respect, in cultura turca. Frica este a parintilor: se tem ca ii vor scapa de sub control.
  • Copiii crescuti cu intimidare sau cu mesajul ca nu sunt importanti, devin adulti carora le e greu sa-si ia locul in lume.
  • Un copil crescut cu respect si dragoste, ca un individ valoros in sine, ca cineva care are ceva interesant de spus (chiar daca parintii au mai vazut un milion de vapoare) va fi un adult care va sti sa aiba incredere in el si in viata.
  • In viata conteaza mult sa stii sa lucrezi in echipa. In viata comunicam mereu, chiar si cand nu vorbim. Avem prieteni si cunostinte, dar toti ne aduc ceva in viata si ne imbogatesc. Oamenii alaturi de care ne traim viata sunt martorii nostri, iar noi le suntem martori. Oamenii se insotesc unii pe altii prin viata. Copiii cu care elevii nostri sunt colegi formeaza martorii lor, generatia lor. Intr-un fel sau altul, ei vor merge impreuna prin viata.
  • Cel mai important martor isi e fiecare lui insusi. Sa fim martori integri, plini de bunatate.
  • Atunci cand societatea nu pune pret pe individ (cum e societatea turca), intervin niste relatii de serviciu/ familie / de putere. Sunt fiul cuiva, ginerele cuiva, director, secretara, seful haitei si acesta devine aspectul prin care ma valorizez si masca cu care trec prin viata. Uneori nu reusim sa trecem prin viata ca noi insine. Uneori ne tratam elevii prin prisma originii lor sociale, sau a familiilor lor, uitand ca ei sunt indivizi unici.
  • In concluzie, scopul vietii este sa devenim indivizi, constienti de noi insine si de rolul nostru in lumea asta si in propria noastra viata. Profesorii si parintii transmit copiilor valori in functie de care acestia isi vor structura personalitatea si destinul. Sa fim atenti ce valori transmitem si sa fim atenti sa fim congruenti sau integri, sa traim ceea ce vrem sa transmitem.

IMG_2803

Doğan Cüceloğlu pe terenul scolii Uskudar American Academy, oct 2017

Mi-as dori mult sa stiu turca si sa-i pot citi cartile. Doğan Cüceloğlu ne-a fermecat cu umorul lui, dar si cu ideile lui, cu care rezonez.

Un interviu cu el pe tema comunicarii poate fi citit aici (in engleza).

O poza pe zi/ 9/ Cat de tare vorbim

Standard

Am văzut la o colegă învățătoare acest ceas care le spune copiilor cât de tare să vorbească, în funcție de activitatea în care sunt implicați. Nu mereu copiii trebuie să tacă și să asculte, dar nici nu trebuie mereu să țipe în clasă de parcă ar fi pe terenul de fotbal. Să-i înveți pe copiii mici să-și moduleze vocea se poate încă de foarte devreme și e un lucru pe care ei îl învață mai ales prin puterea exemplului (uneori e greu să nu țipi mai tare ca ei, dar ei din asta învață doar că nu trebuie să-i asculte decât pe cei care țipă cel mai tare, de pildă).

În acest ceas avem trei sferturi și e deschis la ”partner voices”, adică activități pe perechi. Colegii nu au nevoie să te audă atunci când tu te consulți doar cu colegul de lângă tine: rezolvați o problemă împreună, citiți o carte, lucrați la un dialog sau proiect, etc.

În celelalte cadrane avem:

  • Speaking voices – vocea mai tare și încrezătoare cu care faci o prezentare în fața clasei
  • Silent voices – voci șoptite, atunci când e o oră de lectură sau avem nevoie de concentrare ca să rezolvăm o problemă și ție ți se termină brusc mina de la pix.

IMG_1232

Colega mea mi-a spus ca îl folosește și că, într-adevăr, pe copii îi ajută. De asemenea, dacă cineva se trezește să strige tare ”Băă, care aveți o mină de zero-cinci?” i se răspunde în șoaptă.

Colega mea l-a primit de la școală și nu am reușit încă să ne dăm seama de unde se poate cumpăra, dar e o chestie drăguță pentru clasele de copii mici – aș zice până în 10 ani.

O poza pe zi/ 4

Standard

Vreau sa va povestesc un pic despre un optional pe care-l fac la scoala. Se numeste Destination Imagination si este un mod excelent de a dezvolta imaginatia si creativitatea copiilor, dar si bucuria de a lucra in echipe mixte, din clase diferite. DI (di-ai), cum ii spunem noi pe scurt, e o organizatie americana care se defineste astfel:

Cine: Destination Imagination se adreseaza elevilor de orice varsta, de la gradinita pana la liceu.

Ce: Elevii se grupeaza in eschipe de maxim 7 persoane, aleg una din Provocarile anului si raspund la provocare cu o solutie originala care foloseste elemente de STEAM (Science, Technology, Engineering, Art, Maths), teatru sau voluntariat in folosul comunitatii. Fiecare echipa are un Team Manager adult – profesor sau parinte, care ajuta echipa sa termine provocarea, dar nu are voie sa intervina, sa le spuna ce sa faca sau sa faca in locul lor.

Cand: Sezonul DI e deschis din septembrie (cand se publica Provocarile anului) pana in mai (cand are loc finala globala in Knoxville, Tennessee).

Provocarile anului scolar 2017-18 (fiecare echipa isi alege una singura):

  • Provocarea tehnica: Maze Craze (creeaza si construieste o masinarie care sa strabata un labirint). Provocarea include elemente de teatru, inginerie, stiinta si arte plastice.
  • Provocarea stiintifica: Unlikely Attraction (creeaza si construieste un joc tipic pentru un parc de distractii. Jocul trebuie sa foloseasca elemente de sunet si lumina care demonstreaza cunostinte tehnice si sa fie amplasat intr-un loc neasteptat)
  • Provocarea inginerilor: Drop Zone (construieste o structura care sa reziste la o greutate cat mai mare). Provocarea contine elemente de teatru, fiindca structura trebuie sa faca parte dintr-o sceneta creata de elevi.
  • Provocarea artistica: Change of Tune (creeaza si prezinta un spectacol de tip musical in care intriga e o schimbare de planuri). Elevii compun muzica, scriu scenariul, creeaza decorurile si costumele, regizeaza si joaca spectacolul de maxim 8 minute.
  • Improvizatie: Treasure. Exploreaza diferite culturi si prezinta o sceneta improvizata conform indicatiilor primite in sala de concurs.
  • Voluntariat: Inside Impact. Organizeaza o actiune caritabila in colaborare cu o organizatie recunoscuta pentru activitatea in domeniu. Prezinta o sceneta sau un film de maxim 8 minute in care sa explici ce-ai realizat si cum ai gandit actiunea.

In afara acestor provocari la alegere, toate echipele completeaza obligatoriu o proba de creativitate si spontaneitate numita Instant Challenge.

In imagine, elevele de clasa a sasea au primit un teanc de foi de hartie, cu indicatia sa foloseasca acele foi cum stiu ele mai bine pentru a construi din ele un turn cat mai inalt. Au 2 minute sa-si gandeasca strategia si 5 minute sa cladeasca turnul. Nu au la dispozitie foarfece, lipici si niciun alt material decat foile. Turnul pe care-l vedeti e a treia varianta, cand fetelor le-a venit ideea sa-l intareasca impaturind hartia in forma triunghiulara.

IMG_4045

Echipa mea de anul acesta raspunde la provocarea Inside Impact. Lucrez cu cinci fete inimoase din clasele a 5-a si a 6-a, care impreuna au colectat rechizite si bani pentru copiii dintr-un centru de plasament. Au o abordare de Project Manager-i adevarati: au un plan de bataie, un calendar, fac brainstorming, au intalniri cu angajatii unui ONG local, prezinta in fata unei sali de 800 de elevi proiectul lor si scriu scrisori la parinti.  In luna februarie isi vor prezenta proiectul in cadrul competitiei locale de la Izmir. Sunt extrem de entuziasmate si de implicate, fara ca eu sa fac nimic. In timp ce ele discuta, se contrazic, planifica, scriu scrisori, lipesc afise si se gandesc ce-ar putea face mai mult (poate sa cumpere si ghiozdane pentru acei copii orfani? dar cum ar fi sa se duca sa-i invete engleza? de ce exista copii orfani? de ce nu stim sa cream o societate egala, unde toti sa aiba de toate?), eu, ca sa ma bag in seama, le ofer covrigi si apa si le fac poze.

Acest optional, pentru care stau o ora si jumatate peste program de doua ori pe saptamana (fac o multime de hartoage printre picaturi si voi petrece 4 zile la Izmir in februarie, la concurs) mi-e foarte drag pentru ca e despre scoala asa cum vreau eu sa fie: interdisciplinara, cu multe oferte inteligent gandite din care copiii sa aleaga in functie de interesele lor, cu echipe mixte de elevi, cu drag si pasiune.

Asta a fost poza zilei de azi : un turn, o poveste, o lectie.