Arhive pe categorii: scoala

Momente, personaje

Standard

Imi implinesc visul de a locui aproape pentru a putea da o fuga la Bucuresti de cate ori am chef.

Fiecare fuga e amuzanta: acum am fost cu masina, 12 ore pe noapte prin Bulgaria, ajuns la 5 dimineata, am facut-o si pe asta.

Fiecare fuga normalizeaza Bucurestiul si il face sa para cand minunat, cand familiar, cand murdar si mic, cand ciudat si diferit. Dar mereu normal, mereu totul e acolo unde trebuie sa fie, previzibil, transparent.

In Kuzungcuk, unul dintre cele mai frumoase locuri din Istanbul, am mers sa cumparam o periuta de dinti la un non stop. Vanzatorul nu stia sa zica bir buçuk in engleza, asa ca a intrebat-o pe fata de langa el. One fifty, a zis ea fericita, cu accent american. Ne-a spus ca a venit in iulie din SUA, din Virginia, si ca crede ca va ramane aici pentru tot restul vietii. M-am gandit ca e totusi frumos sa fii tanar si sa stii ce vei face pentru tot restul vietii!

*

La coafor, doamna ma tragea de limba, fiindca a bagat de seama ca apar cam rar prin peisaj. I-am zis ca locuiesc in Istanbul, ca sunt profesoara, ca scoala imi asigura casa si nu platesc chirie, ca locuiesc la fix 3 minute de scoala si ca sa ajung dimineata la micul dejun (si el asigurat de scoala si destul de imbelsugat) strabat o pajiste cu papadii si cobor niste trepte, uneori insotita de cateva mierle.

– Doamna, a zis ea, il manii pe Dumnezeu daca ma plang. Am o casa frumoasa – am si muncit pentru ea, e drept. Am o familie buna. Copiii – cam neascultatori ei, dar poate am gresit si eu in cum i-am educat. Dar muncim, doamna, de ne ies ochii. Eu fac naveta, o ora in fiecare zi. Sotul e si mai departe. Cand ajungem acasa suntem franti, eu cad lata de nu mai stiu de mine; el le face la copii de mancare, le face baie. Ma credeti ca nu mai pot? Dar ce viata e asta? Dar dumneavoastra imi spuneti de pajisti, de mierle, de mers pe jos la serviciu, de micul dejun?! Va invidiez, doamna. Dar sa stiti, sincer acuma, ma bucur mult pentru dumneavoastra. Ma bucur ca exista locuri frumoase pe lume si patroni generosi. Sa va fie bine acolo, doamna.

*

In excursie la Capadocia cu copiii, colega mea se simtea cam prost sa vorbeasca numai in turca cu ghidul si eu sa nu inteleg.

– Nu-ti face griji, zic, inteleg eu mai tot, nu-ti bate capul cu tradusul.

Ghidul, dealtfel foarte informat, emite o noua prelegere despre geologia si istoria locului. Apoi se intoarce spre mine, triumfator:

– Si acum, Christina, sa ne traduci in engleza ce am zis!

Daaa, vezi sa nu!

 

 

Françoise Dolto

Standard

De la Francoise Dolto: dna invatatoare nu trebuie sa ma iubeasca, ci sa ma invete, cum ii zice si numele. Nu e mama mea. Nici eu nu trebuie sa-i iubesc pe elevi, ci doar sa-i invat. Cat de multa libertate iti ofera abordarea asta!

Una din cartile care mi-au placut enorm se numeste “Cand parintii divorteaza”. De acolo am prins ideea de structurare a identitatii proprii in functie de cuvintele care ni se spun (sa nu uitam ca Dolto a fost psihanalista). Zice, extraordinar de frumos, ca tot ce i se spune umanizeaza copilul, iar ceea ce NU i se spune il retrimite la stadiul de animal. Ca tratezi ca pe un animal de casa/ obiect copilul caruia nu-i spui lucruri pentru ca e prea mic. Am, tot de la ea, revelatia fortei adevarului spus unui copil. Poate ca un copil crescut asa nici nu va avea, la randul lui, tentatia sa minta.

Acum ca scriu despre copii si ma gandesc la copiii carora le-am fost profa si la zona si mediul din care provin, mi se pare ca de la Dolto mi se trage revelatia ca profesorul trebuie, in primul rand, sa isi respecte elevul. Respect in elevii mei unicitatea lor individuala. Fiecare e o persoana si aduce in clasa intreg universul pe care il contine si care poate fi armonios sau nu.

Demult ma gandesc la asta si imi plac mult cele doua citate de la inceput.

Copiii

Standard

Cand am inceput sa predau spaniola la primar si gimnaziu in India, dupa ani de zile de predat literatura engleza si teoria cunoasterii la liceu, ma simteam putin depasita de evenimente. Pentru a preda bac international HL (Higher Level) trebuia sa imi petrec noptile citind literatura engleza, critica literara, filozofie, istoria lumii. Avem caiete de notite, note de la cursurile mele din facultate, conspecte de pe net si din carti, fise si diagrame, mind maps si puzderie de intrebari. Planurile de lectie erau mereu multiforme, deoarece lectia putea lua multe turnuri, in functie de intrebarile copiilor, fiindca pana la urma scopul meu era ca ei sa inteleaga si sa le placa – ca sa poata invata.

Orele de spaniola cu copilasi care luau contact cu aceasta limba pentru prima data m-au surprins fiindca mi s-au parut la inceput usoare, dar am sfarsit muncind pentru ele mult mai mult decat muncisem pentru bacul international! E drept ca lucram intr-o scoala care-si dezvolta propria programa de studiu, deci seara si in weekend scriam la obiective de invatare, standarde de performanta si continuturi, iar in timpul zilei predam conform cu ce scrisesem seara. Epuizant!

Cu toate astea, am avut cativa copii care m-au facut sa simt ca merita tot efortul asta – si despre cativa dintre ei vreau sa vorbesc acum.

Cand Evan a venit din Suedia in India nu stia boaba de engleza. Cand a inceput orele de spaniola, un an mai tarziu, era recent iesit din programul de engleza intensiv (EAL – English as an Additional Language) al scolii si, sincer, vreo cateva saptamani am trait cu impresia ca e britanic!! Imita perfect accentul profesoarei lui si era extrem de fluent. Doar in scris puteai sa-ti dai seama ca Evan abia invata engleza.
Evan a inceput spaniola cu sfiala si multa curiozitate. De la bun inceput mi-a vorbit numai in spaniola! Hola, cómo estás, hoy estoy cansado, no tengo la tarea, quiero ir al baño, me gusta mucho la actividad, cómo se dice esto, cómo se hace esto. La scoala asta sedintele cu parintii erau sedinte parinti-copii. La prima sedinta Evan ne-a povestit, mie si parintilor lui, cum in primele luni de spaniola a invatat sa se prezinte, sa vorbeasca despre familia lui, despre tara si orasul de unde vine, despre prieteni, casa, scoala. Stia sa completeze un formular cu date personale, sa sustina un dialog simplu cu un vorbitor nativ, sa intrebe incotro e cutare sau cutare loc, sa ceara cuiva sa repete daca nu a inteles… si facea asta cu multa naturalete si usurinta. „Da,” mi-au confirmat parintii, „asa e el. Invata limbi straine foarte repede.”

Evan a descoperit ca se poate uita pe youtube la Dora Exploradora in spaniola. A inceput sa asculte muzica si sa vada filme cu dublaj in spaniola pe DVD. Toata familia a invatat putina spaniola.

In clasa a 9-a, cand Evan s-a mutat la o alta scoala, a trecut un test de spaniola de clasa a 12-a. Mama lui mi-a scris sa-mi multumeasca. I-am spus ca, sincer, n-am facut decat sa-l urmaresc cu admiratie cum isi crea si parcurgea propriul program de invatare!

Doi ani mai tarziu, a aparut Paul. Paul era nou intr-o grupa de copii care facusera deja un an de spaniola. „Va rog sa nu-mi traduceti, a zis, trebuie sa ii prind din urma.” Dupa a doua saptamana intelegea instructiunile mele in spaniola si mi-a aratat caietul lui „de studiu”, unde isi nota idei, intrebari, curiozitati, cuvinte noi si care era diferit si paralel cu caietul de clasa. „De unde ti-a venit ideea cu caietul de studiu?” l-am intrebat. „Asa am eu la toate materiile. Cand eram mai mic [Paul avea 12 ani cand mi-a zis asta!] eram foarte imprastiat, asa ca parintii mei m-au trimis la un curs de organizare personala [!]. De atunci sunt mult mai atent si organizat, asa ca invat mai bine.”

Dupa trei luni, copiii cu un an de spaniola la activ il intrebau pe Paul si ii cereau ajutorul. Paul a intuit conjugarea verbelor si a invatat prezentul simultan cu trecutul si viitorul simplu, justificand ca „in nicio limba nu vorbim numai la prezent.” Avea o curiozitate absolut copilareasca, o putere de munca si de concentrare mult superioara varstei lui si o foarte buna intelegere a faptului ca limba straina se invata cu efort personal sustinut. Colegii erau uimiti de progresul lui. Pe multi i-a motivat sa tina pasul cu el, i-a ajutat sa inteleaga conjugari si i-a instruit sa fie mai ordonati. Cand in clasa [erau, totusi, a sasea] se facea zgomot, copiii erau mai obositi sau mai neatenti, sau nu aveau chef sa invete, Paul se ridica cu caietul si pixul in mana si venea cu scaunul la coltul catedrei: „Nu ma intereseaza ce au ei chef si ce nu, zicea, pe mine sa ma inveti spaniola.”

Acum sa nu credeti ca Paul era vreun tocilar. Era, intr-adevar, mult mai ordonat decat media varstei lui. Nu stiu ce curs facuse, dar il formase bine. Avea un super simt al umorului si respect pentru colegi si profesori. Era iubit de colegi pentru ca ii ajuta si ii lua uneori peste picior, pentru ca asa facea si tatal lui cu el. Era adorabil de laudaros cand lua note maxime la teste sau castiga la Kahoot. Era in echipa de fotbal si baschet a scolii si in trupa de teatru. Se chinuia la engleza si era bun la mate. Nu era, in niciun caz, de zece pe linie. Profesoara de engleza nu-si amintea sa-l fi vazut vreodata cu un caiet „de studiu”.

Paul e acum in clasa a opta si profa lui de spaniola mi-a zis ca citeste carti in spaniola de la biblioteca. Nu mai are caiet de studiu si e putin mai distrat, fiindca adolescenta ne afecteaza pe toti. Cand am fost in India in ianuarie a venit sa ma salute si am vorbit numai in spaniola. Mi-a zis ca noua profa nu il iubeste asa de mult ca mine!! Ca o enerveaza intrebarile lui, asa ca a incetat sa le mai puna. Acum invata din cartile pe care le citeste.

Meritul meu? Ca l-am lasat sa puna intrebari, poate.

Pentru D., un mic coreean agitat, spaniola era o ora in care putea sa faca ce vrea, pentru ca era una din putinele ore la care parintii nu-i impuneau sa aduca note mari. „Chiar nu ma intereseaza, zicea el, la ora asta eu ma relaxez. Pe ai mei nu-i intereseaza daca iau 5 sau 10, numai corijent sa nu raman.” Nu invata nimic! In clasa scria numai cu mine langa el, cu niste litere mari si fara spatii intre cuvinte. Invata inca limba engleza si alfabetul latin. Nu intelegea tot ce vorbeam eu si nu putea sta locului. Ii dadeam sa citeasca carti cu poze si sa povesteasca prin desene ce a inteles. Il lasam sa scrie uneori pe computer, fiindca astfel puteam citi. Temele si le facea prin google translate, ceea ce ma umplea de furie, pentru ca nu era munca lui. Cand ti-era lumea mai draga, se ridica si pornea la plimbare prin clasa: de la unul fura o guma de sters, de la altul un creion care ajungea, cumva, rupt pe jos, spre supararea celuilalt copil… si izbucnea scandalul.

Am facut o conventie cu el ca atunci cand simte nevoia sa se miste trebuie sa iasa din clasa si sa inconjoare de doua ori fantana de apa. Apoi trebuie sa isi umple sticla, privind cu atentie apa cum curge. Apoi trebuie sa simta daca e pregatit sa intre in clasa sau nu. Daca nu, in fata usii cu geam, unde il puteam vedea, trebuie sa bea incet din sticla cu apa, daca se poate fara sa se maimutareasca la colegi! A fost incantat!! Venea special la spaniola cu sticla goala!! Mi-a zis ca ii place maxim faza cu privitul apei cum curge. Dupa o vreme a venit cu apa in sticla. Mi-a zis ca nu crede ca mai are nevoie sa iasa, pentru ca acum isi poate imagina cum priveste apa si se linisteste!

Cand au venit parintii, fiind coreeni, nu au vrut sa auda de sedinta parinti-copii. Copilul e copil, au zis ei, ce treaba are sa asculte la discutii de oameni mari?! Le-am spus despre copilul lor ca e dezordonat, neatent, dar bun la suflet si extrem de amuzant. Le-am povestit cum citeste carti cu poze. Le-am povestit strategia cu apa. Parintii ma priveau atat de fix incat am crezut ca nu vorbesc engleza.

„Ma rog, a inceput tatal, D. a batut pe cineva la dvs. in ora?”
„Poftim??? Nu!”

Tatal i-a tradus mamei in coreeana ca fiul lor nu a batut pe nimeni la ora mea.

„Isi face temele?”
„Uneori. Uneori stau cu el si le facem impreuna la pauza de pranz.”
„Sa stiti ca acasa uneori ne vorbeste in spaniola, dar noi nu intelegem nimic.”
„Aveti un copil minunat, am zis. Nu e usor sa vii dintr-o cultura atat de diferita si sa inveti deodata doua limbi straine. Ganditi-va cat de obositor este pentru el sa faca toate orele in engleza! Dar se straduieste si daca uneori oboseste si isi da in petec trebuie sa-l intelegem.”

La fel de impasibil, tatal a zis:
„Va multumesc.”

Mama a zambit.

A doua zi, la ora, D. era mai tacut decat oricand. Avea deja caietul si penarul pe banca, scrisese data in caiet din proprie initiativa. Efectul „sedintei cu parintii”!!

Am inceput ora si le-am dat de lucru independent. D. a inceput sa lucreze, mazgalit si chinuit cum lucra el, dar fara sa ma strige, fara sa ceara ajutor, fara sa intrebe daca cineva avea un pix!! Hmmm. Am pornit prin clasa, ca de obicei, privind peste umarul lor, sa ii ajut unde era nevoie. Am ajuns langa D. Nu intelesese nimic si scria cu totul altceva. Desenase si niste rachete.
– D., vrei sa iti explic?
Cu privirea fixa in caiet, mi-a raspuns:
– Auziti, ieri ati vorbit cu ai mei la sedinta?
– Da.
– Dar le-ati spus de bine de mine. Le-ati zis ca daca sunt obosit si ma comport urat dvs. ma iertati.
– Da, dar asta nu e o scuza sa te comporti urat…
– Mama mi-a zis sa nu va mai supar niciodata pentru ca sunteti singura profesoara care ma intelege cu adevarat. Tata m-a felicitat si mi-a cumparat un joc in spaniola.
– Wow!
Continua sa aiba aceeasi fata serioasa pe care o avusesera si parintii lui cu o zi mai devreme. Nu intelegeam daca e bucuros sau suparat. Privea tot in caiet.
– Auzi, am zis, esti bucuros sau suparat?
A ridicat ochii. Erau cam rosii. Nu e de mirare ca nu voia sa ma priveasca. A pufnit intr-un ras ghidus:
– Dumneavoastra ce credeti?!

Parinti si copii

Standard

Doamna care statea in fata mea avea o expresie dezolata.

– Nu vreau sa va pierdeti timpul cu mine, a inceput ea, dar as vrea sa stiu cum se descurca fiica mea la spaniola. Nu vorbiti turceste, nu?
– Din pacate…
– Of, putem chema pe cineva sa traduca?

Ma bucuram sa o vad, fiindca recent fiica ei a facut mari progrese. Fetita este insa extrem de pesimista si chiar acest lucru voiam sa-l discut cu mama.

– Doamna, as vrea sa incep cu notele fiicei dvs., fiindca stiu ca va intereseaza. La examen a luat 8,80. La teme, participare la clasa si purtare are 9. De cateva ori nu si-a adus tema, sau a adus-o prea tarziu si i-am scazut din cauza asta. Daca comparam cu rezultatele din primul semestru, progresul este vizibil. Nota de la examen s-a marit cu 2 puncte; nota de participare cu doua puncte si jumatate. Vreau totusi sa subliniez ca, mai mult decat notele, pentru mine conteaza atitudinea fata de scoala, felul in care abordeaza invatatura. Or aici cred ca putem vorbi de un progres fantastic! Fiica dvs. a inceput anul cu impresia ca nu stie nimic la spaniola. La ore parea mereu pesimista si negativa. Nu pot sa fac asta, oricum nu inteleg nimic, eu la spaniola nu stiu o boaba… asta era tot ce auzeam de la ea. Am avut cateva discutii pe tema asta. Am stat putin cu ea sa ii explic anumite lucruri. A primit niste materiale pe intelesul ei, pe care a vazut ca poate sa le lucreze corect. Increderea in sine i s-a intarit. De curand am auzit-o spunand: „eu nu inteleg nimic…” numai ca apoi sa continue, zambind, „dar pot sa fac un efort, sau sa inteb pe cineva si voi intelege.” Aici cred, doamna draga, ca se afla cel mai mare progres al fiicei dvs. Mai e mult pana departe, dar e un inceput bun.
– Ma scuzati, a inceput umila mamica, dar cred ca n-ati inteles. Nu stiu despre cine vorbiti. Eu sunt mama lui X. Fata mea nu stie nimic la spaniola. Abia isi spune numele. La examen cred ca a facut de 3. A invatat toata seara, dar de dimineata mi-a zis ca numai Allah o poate ajuta, ca ea nu stie nimica.
– La examen a luat 8,80…
– Nu va suparati, s-a intors mama catre translator, doamna e sigura ca vorbeste despre fiica mea? Cat zice ca a luat?
– 8,80.
– Bine, a zis doamna din ce in ce mai uluita, dar a mea e tamaie, nu stie nici …. Adica… Adica stie spaniola?
– Spaniola stie si cu cat i se intareste increderea in ea, cresc si cunostintele… si notele! Dar trebuie lucrat la incredere, sa stiti.

Atunci mamica s-a intors catre translator si s-a pornit intr-un torent de cuvinte din care am inteles ca nu se astepta la asta, ca ii era rusine sa vina la mine sa ma vada fiindca credea ca ii voi spune ca fiica ei e corigenta, ca fiica ei mereu se vaieta ca nu stie nimic la spaniola, ca e de acord ca fiica ei nu are incredere in ea, dar nu-si daduse seama in ce masura asta o afecteaza la scoala, ca imi multumeste ca o ajut pe fiica ei si nu o pedepsesc, ca e prima veste buna pe care o aude la o sedinta cu parintii, ca e atat de fericita!… Si, inainte sa credeti ca sunt mare vorbitoare de turca, trebuie sa stiti ca imediat s-a intors spre mine si, inainte ca translatorul sa fi deschis gura, mi-a turuit acelasi lucru in engleza!

Apoi a zis ceva foarte dragut:

– Vedeti, eu stiu bine engleza. Dar am vrut sa fie un translator aici pentru ca nu am incredere in mine… Cu cine sa semene si X-ulica mea?

&&&

Doamna extrem de eleganta cu care stateam de vorba s-a scuzat ca trebuie sa raspunda la un sms urgent. Apoi a reluat discutia despre feciorul ei, recent diagnosticat cu depresie la varsta de 12 ani.

– M-a innebunit. Nu vrea sa stea decat in camera lui. Nu vrea sa iasa si el sa bata mingea cu baietii. Nu vrea sa se joace nici pe calculator. La scoala e aproape repetent. Dau o caruta de bani pe psihologul ala inutil la care merge de doua ori pe saptamana.
– Dar eu il vad zambind mai des ca inainte… A inceput sa se joace cu baietii in pauze. Nu mai sta chircit intr-un colt… L-am vazut vorbind cu alti baieti si in clasa uneori raspunde, mai ales daca il intreb direct pe el. Are un simt al umorului foarte bun.
– Dumneavoastra sunteti o draguta, dar pe mine copilul asta o sa ma bage in mormant. Nu putea sa fie si el un copil normal!? Dumneavoastra aveti copii?
– Nu.
– Vai! Imi pare rau! Va rog sa ma iertati! Ati incercat si cu IVF? Presupun ca nu puteti ramane gravida, nu-i asa? Ma scuzati, poate sunt prea directa. Eu cu IVF l-am avut pe asta. Vai, ce ne mai doream copii. Parea normal de mic. Mereu a fost asa, mai singuratic, dar se juca si cu copiii. Nimic nu i-a lipsit! Nu stiu de ce ne-a lovit Dumnezeu asa…
– Dumnezeu v-a lovit cu un copil frumos, istet, fizic sanatos. Sufleteste, acum trece printr-o suferinta careia nu ii intelegem cauza. Dar va rog sa nu fiti suparata nici pe el, nici pe dvs. Sa nu credeti ca e defect. Cu dvs., parintii, alaturi va trece peste asta, speram. Noi il iubim asa cum este! Stiu ca nu va e usor, dar pastrati-va speranta.

De cate ori nu trebuie sa le spun direct parintilor: „il iubim asa cum este!”

Mamica a zambit pentru prima oara si cu ochii.

– Vai, doamna, mi-a zis. Il iubesc ca pe ochii din cap. Numai pe el il am si greu mi-a mai fost sa-l fac. Nu e deloc asa cum mi-am imaginat, sa stiti. E greu si el e un copil dificil. Dar cumva vom razbi, nu-i asa?

Si-a luat poseta, telefonul, mi-a intins mana.

– Va multumesc pentru vorbele frumoase. Si… va felicit, sa stiti. Ati fost foarte desteapta ca n-ati vrut copii!

 

Ce mai fac cu copiii

Standard

La clasa a 5-a le place sa fie ei profesorii. Profesorul-elev gestioneaza activitatea – care poate fi o auditie, un joc (tornado sau kahoot), o citire pe roluri, un joc de pliciuit muste etc. Eu ma „relaxez”: ma asez pe un scaun, ca un simplu spectator si astept sa ii vad cum se organizeaza. Uneori apar anumite lupte de putere, sau elevul-profesor nu se descurca sa conduca activitatea. In acele momente ma striga, iar eu le raspund: „Da, pare a fi un moment dificil, dar am incredere ca va veti descurca. Va sunt puse la incercare abilitatile de … relationare / management conflicte/ time management”, depinde de context. De obicei nu e nevoie sa intervin mai mult de atat; sistemul se autoregleaza.

Tot la clasa a 5/a le place mult sa lucreze pe „statii” sau „learning centers”. Impartim clasa in 4 mese: citire, scriere, auditie/ vorbire si joaca/ colaj/ crafts. Impartim elevii in 4 grupuri, dupa prietenii sau dupa alte sisteme (toti nascutii in luna x, fete vs baieti, toti care au un post/it galben pe spate in grupul galben etc.). Fiecare grup are 20 min la fiecare masa. Instructiunile sunt deja lipite pe masa, asa ca trec direct la treaba: scriu, citesc, vorbesc sau joaca jocuri in spaniola cu entuziasm. Uneori la statia de joaca au reviste sa decupeze si sa faca colaje pe tema zilei: casa mea, familia, la cumparaturi, cu ce ne mai imbracam etc. Activitatea decurge pasnic vreme de 80 min, timp in care eu ii observ in voie si am timp si pace sa lucrez cu cei mai slabuti sau cu elevi care au lipsit mult, pentru a-i ajuta sa ajunga la zi.

Tot la clasa a 5-a se dau in vant dupa muzica si dans. Daca invatam vocabular nou, musai facem un cantec pe tema asta, sau „un rap” pe care apoi il prezinta in clasa cu aplomb.

Tot la clasa a 5-a au fost foarte emotionati cand au lucrat la descrierea casei lor si apoi le-am spus ca o pot prezenta clasei paralele. Am facut un schimb de elevi, trei de la F s-au dus sa prezinte la G si trei de la G au venit la noi. Le-a placut ca intelegeau ce spun colegii, si-au pus intrebari, au dat feedback, ca la orice prezentare adevarata. Apoi au reflectat la elementul suplimentar = curaj de care au avut nevoie pentru a prezenta in fata prietenilor si a profesoarei de la clasa cealalta.

La clasa a 7-a am adus in clasa telefoanele mobile, care sunt parte integranta a fiintei lor! Lectia se ascunde prin clasa, codificata in QR codes pe care ei le scaneaza, descifreaza, analizeaza sau ce le mai cere sa faca o instructiune anonima scrisa pe o foaie de hartie sau afisata si ea prin clasa. Pentru ca e prea mainstream sa asculti de profa :)

Tot cei de-a saptea sunt fascinati de diversitatea lumii si le place sa afle cum traiesc copiii din alte parti ale planetei. Cand am vorbit despre haine, am analizat 10 uniforme diferite, din 10 tari ale lumii si au facut niste observatii foarte atente privind nu doar nivelul de trai al tarii respective, ci si tipul de educatie reflectat de uniforma (liberal sau militar, laic sau religios) si felul in care faptul de a merge la o scoala te aliniaza la obiectivele scolii – scolile sunt primele corporatii, unde ti se induc misiuni, viziuni si valori care devin sau nu si ale tale.

Adesea le spun celor de-a 7-a: „am o intrebare, dar nu toti veti sti sa raspundeti…” si ei de-acum striga: „stim, stim, este numai pentru cei care si-au adus si creierul azi, nu doar caietul!”.

Vreau ca cei de clasa a 8-a sa se simta seniorii scolii si aproape liceeni, de aceea abordam temele de studiu din unghiuri diferite, incerc mereu sa le aduc diverse perspective, sa le arunc o nada, un desen, un joc de cuvinte, un text, un video, un afis care sa ii faca sa-si reconsidere viziunea despre ei si despre lume. Cand am vorbit despre cum ajut in casa (lavo la ropa, plancho la ropa, paseo al perro, reparto periódicos), le-am adus si un text despre child labor, care a condus la unele revelatii in privinta dreptului la educatie al tuturor copiilor.

Tot la a opta vreau sa ii fac sa stapaneasca gramatica limbii spaniole, fara sa le-o predau in stilul clasic, plicticos. Intr-o zi au primit o scrisoare de la J.K Rowling, pe care au descompus-o in paragrafe si si-au dat seama ca JKR le scrisese la trecut, prezent si viitor, folosind aproape exclusiv cuvinte din unitatea curenta *atunci au inceput sa ma banuiasca pe mine ca as fi colaborat cu ea :))))*. I-au scris si ei, repede, un raspuns, folosind aceleasi timpuri.

In alta zi le-am marturisit cat de pierduta sunt in Istanbul si toti mi-au devenit ingeri pazitori. Fiecare mi-a scris cate un paragraf despre un loc pe care il pot vizita si ce o sa-mi placa acolo. Unii mi-au si desenat! Le-a placut foarte mult sa-mi fie de folos in limba mea materna.

Intre astea, se strecoara si ore mai traditionale de predare, si examene si ore in care dansam merengue si invatam izquierda, derecha, adelante etc. si ore cand sunt frustrati ca nu stiu deja TOATA spaniola – si atunci ce rost mai are s-o invete asa, cu taraita? Uite ce mult ia! Atunci ma recunosc pe mine in ipostaza de eleva la cursul de turca :))

Una peste alta, sunt multumita de elevii mei si de progresul lor din ultimele 6 luni. Dupa ultimul examen le-am dat o tema de reflectie – despre ei, despre orele noastre, despre mine.

„Cred ca orele sunt interesante si mereu invat ceva, desi stiu ca nu studiez acasa cat ar trebui. Mi-ar placea sa facem toate orele pe telefon!” mi-a scris cineva. „De ce nu ne jucam mereu?” ma cearta altul. „Cred ca profa face tot ce poate si deja simt ca incep sa inteleg mai bine spaniola,” ma consoleaza o fata.

Ce este cu Bacalaureatul International

Standard

Lucrez de cativa ani in IB (aibi), adica in scoli care predau conform programelor si principiilor Organizatiei de Bacalaureat International (www.ibo.org). Este un program creat in anii ’60 pentru copiii de diplomati, care nu petreceau suficient timp intr-o tara ca sa poata invata in sistemul tarii respective si mereu se vedeau nevoiti s-o ia de la capat cu alte materii, sisteme de notare si asteptari in diverse tari.

„Barem bacalaureatul sa-l dea la fel”, si-au zis cei de la IB si asa s-a nascut Diploma Programme, un program de doi ani, sase materii si trei asa-zise „core subjects”, adica Teoria cunoasterii, lucrarea de absolvire (un eseu de 30 de pagini pe o tema de cercetare aprofundata din orice domeniu) si ore de servicii comunitare, activitati artistice si sport. Au incercat ei sa creeze un program care sa includa putin din tot: si stiinta si arta si sport si matematica si o limba straina si niste istorie. Dar a cui istorie, cand tu esti calator dintr-o tara intr-alta? Asa au aparut modulele: istoria europei, sau a unui alt colt de lume, la alegere, ori chiar o singura tema: al doilea razboi mondial, de pilda.

Diploma Programme incepe in clasa a 11-a s se incheie in luna mai a clasei a 12-a cu un bac temeinic la toate materiile studiate. Bacul dureaza o luna si in medie elevii dau cam 10 examene scrise si 3-4 examene orale, lucrari de cercetare si/sau creatii artistice originale. Lucrarile scrise se pun in plic si se trimit la corectat aiurea, prin alte scoli din reteaua IB, ca sa nu existe nepotisme si favoruri.

In Romania se vorbeste mult de criza educatiei si de modelul scolii finlandeze. Scoala IB, la orice nivel, e bazata pe curajul de a pune intrebari si de a fi curios, cercetator, deschis si empatic. Profesorul dogmatic care da copiilor comentarii de memorat n-are ce cauta acolo. Spunem ca elevilor nu le mai place scoala. Nici noua nu ne-a placut, doar ca eram mult mai supusi. Nimanui nu-i plac lucrurile care n-au rost. Insa curiosi suntem cu totii de mici. Programele IB pun la treaba tocmai curiozitatea copiilor. „Ce-ar fi daca…” intrebam noi la ore si-i lasam pe ei sa afle. „Cum a fost cand…” intreb si in cateva zile am 14 isteti de-a sasea care imi povestesc ei ce e comedia, cine e Shakespeare, ce e Globe Theatre, de ce radem la comedie, de ce Puck si nu Bottom este personajul principal din „Visul unei nopti de vara”.

Dupa un an de spaniola, elevii mei de clasa 1 au inceput sa faca propozitii. Imi vorbesc numai in spaniola, desi intre ei vorbesc si engleza.

– Frio, zice unul cand intra in clasa si arata spre aerul conditionat.

– Hoy es viernes, declama altul. Pelicula!

– Mono! tipa toti.

– Mono es marron, spune cu multa bagare de seama cel caruia ii era frig.

– El mono, zice altul.

– Marron o cafe, completeaza colegul lui.

O fetita si-a luat caietul sa deseneze maimuta din desenele animate „Curious George” la care ne uitam vinerea. Insemneaza in capul paginii: Marron es mono. Cel mai tacut dintre baieti s-a asezat deja turceste pe scaun sa vada filmul.

Unii invata vorbind tare, altii desenand, altii ascultand, altii pun o mie de intrebari. Nu suntem la fel. Dar pentru toti se aplica aceleasi reguli: respectul fata de profesori, colegi si lucruri; colegialitatea si spiritul sportiv.

– Rebecca e trista azi, imi sopteste Jay, nazdravanul clasei a doua. As dori cand vine randul meu la joc, sa o las pe ea sa joace fiindca stiu ca-i place.

Rebecca refuza, dar se trage cu scaunul mai aproape de tabla. Cuvintele bune fac minuni.

IB-ul a venit pe urma cu alte doua programe: Primary Years Programme (PYP) si Middle Years Programme (MYP). In Bangalore sunt vreo 40 de scoli care ofera DP, doua scoli cu PYP si una cu toate trei programele – PYP/MYP/DP.  In Bucuresti sunt trei scoli private care ofera DP deja si doua care ofera toate trei programele.

Bulgarele se rostogoleste: diploma de bac international e acceptata de universitati de la cele mai cunoscute pana la academii anonime; ministerele educatiei din diverse tari accepta PYP ca o varianta valabila la gradinita si inscriu la licee de stat copii care au terminat clasa a zecea in sistemul MYP. Se spune despre elevii IB ca sunt curiosi, curajosi, deschisi la minte, crescuti in general in comunitati multilingve si diverse, mai toleranti. Reversul medaliei pentru multi este ca nu mai apartin niciunei tari: sunt copiii lumii, asa-zisii „third culture children.”

– Probabil ca sunt din Canada, dar m-am nascut in Nigeria si am crescut in Dubai. Parintii mei amandoi sunt canadieni. Dar cand am mers la scoala eram deja in Japonia, asa ca am mers la o scoala IB din Tokyo si pe urma m-am mutat aici. Vorbesc engleza si japoneza si mai stiu putina araba, zice un copil de-a sasea.

– Miss, sa stiti ca sunt italian doar cu numele, spune unul de-a opta. Mama e italianca, dar traieste in India de 20 de ani. Si eu si sora mea suntem nascuti aici. Sora mea e mai mare si mama lucra cand s-a nascut ea, asa ca a avut o bona. Stiti ca prima data sora mea a invatat limba tamila de la bona? Si acum o vorbeste. Si vorbim italiana cu mama si engleza cu tata, dar cu copiii pe strada mai stiu sa ma descurc putin in hindi.

– Unde-o sa fiti cand o sa fiti mari? intreb eu, care sunt copilul patriei mele, Romania.

– Cine stie? zic ei. Oriunde.

Ce are IB-ul si nu au ministerele educatiei din multe tari: bani si multa coerenta. Are bani sa-si cumpere profesori si cercetatori destepti din domeniul educatiei si sa-i motiveze sa faca programe de studiu inteligente si realiste, care sa tina cont in primul rand de dezvoltarea cognitiva si emotionala a copilului/ elevului, in al doilea rand de stilurile diferite de invatare, in al treilea rand de mediile diverse din care provin, in al patrulea rand … ati inteles ideea. Are echipe care revizuiesc periodic programele la toate materiile. Are conferinte si cursuri si lucrari si premii pentru profesori si elevi. Are o retea de suport, un singur centru de documentare pentru intreaga lume, forumuri pentru profesori. Un Ghid IB pentru predarea oricarei materii este un indreptar pentru a fi, mai ales, un bun pedagog.

Scolile care aleg sa ofere programe IB trec printr-un proces de autorizare, apoi platesc o taxa anuala catre IBO – al carei sediu este la Geneva. Organizatia in acest moment este un ONG, asadar profiturile se duc catre dezvoltarea si perfectionarea sistemului. Profesorii care predau in scolile din sistem sunt platiti de scoala, insa trebuie scoliti de IBO.

E o mica lume in lume, ca orice organizatie. Are jargonul ei, valorile si filosofia umanista a unei scoli renascentiste si beneficiile ei pentru profesorii care ajung in sistem. Intre beneficii se numara aceste targuri de joburi prin care poti ajunge sa lucrezi in alte scoli IB din lume. De vreme ce sistemul e acelasi, adaptarea la noua scoala e usoara.

– La fosta mea scoala din China aveam saptamana muzicii internationale, povesteste o colega. Chinezii sunt innebuniti dupa muzica si multi copii invata inca de mici sa cante la un instrument. Aveam ore normale dimineata, iar dupa-masa recitaluri, concerte, dans, vizionari de filme si excursii la Conservator si liceele de muzica. Intr-o anumita zi din saptamana, copiii puteau alege sa schimbe uniforma pe un costum ales de ei care sa aiba legatura cu muzica. Plateau pentru asta doi dolari. Profiturile le investeam intr-o bursa pentru un copil talentat, dar sarac.

Defectele acestui sistem sunt accentul pe deprinderi si valori, in detrimentul cunostintelor (pe principiul „in zece ani de acum n-o sa-ti mai aduci tu aminte cand a domnit Mircea cel Batran, dar daca inveti din scoala sa fii organizat, ai sa fii toata viata); abordarea invatarii ca joc si bucurie si nu ca tortura necesara; eliminarea rigiditatii in relatia dintre profesor si elev (fara insa a elimina respectul); formarea unor elevi care gandesc cu capul lor si creeaza probleme. Defectele sistemului sunt si calitatile lui, adica. E un sistem cu si pentru oameni si atunci calitatea lui depinde enorm de calitatea oamenilor implicati: profesori, elevi, parinti, directori.

Pana una-alta, mi se pare o alternativa valabila la invatamantul traditional.

O gluma

Standard

Ah, pentru Cosmin totul e o gluma! Scoala baiatului, rezultatele tot mai proaste ale fetei, care probabil ca va pica bacalaureatul si chiar si migrena persistenta a sotiei. Totul il amuza.

– Ce sa va zic, doamna, ii raspunde pisicher dirigintei care – iar, nebuna dracului! – l-a chemat la scoala, ingrijorata ca fiul sau de 14 ani nu stie sa scrie, e semi-analfabet, nu leaga cuvintele in propozitii si mai si raspunde, obraznic, ca n-are el timp de pierdut cu compunerile. Diriginta, fireste, e de romana, deci n-are in cap – nebuna dracului! – decat compuneri si analize literare.

– Ei, n-o luati personal, niciodata n-a fost bun la romana, rade Cosmin bine-dispus. Asa e, fratioare?

Cand tatal izbucneste in ras in felul acesta jovial, de parca totul ar fi cea mai tare gluma si el singurul om capabil s-o aprecieze, copilul se lumineaza la fata si zambeste pe sub mustata. „Ce tare e tata!” spune zambetul lui.

– Pai mi-aduc aminte la gradinita, invatau sa-si scrie numele – ca acuma si la gradinita trebuie sa scrii – ei, si-al meu nu scria. Ce circ, ce jale, ma chema educatoarea, se vaieta. Ei, timpul ne-a dovedit ca baiatul nu e bun la scris. Uite ca nici in clasa a opta nu scrie!

Cand diriginta aduce vorba de caiete si de teme, tatal se lasa pe spate, cu o expresie de mare amuzament.

– Hai sa va zic ceva ce nu stiati: la ce credeti dumneavoastra ca-i foloseste ghiozdanul lui al meu? Sa tina usa deschisa, doamna! Cum vine, il arunca la usa si acolo-l uita pana a doua zi cand trebuie sa plece iar la scoala.

Rade cu pofta. Copilul il priveste pe sub cozorocul sepcii si surade iar in felul acela mandru si, cumva, plin de emotie.

– Si cu temele cum e, doamna? Are vreo problema?

E clar ca e o intrebare capcana. Diriginta il priveste uimita, pentru ca tocmai ce i-a spus ca baiatul nu-si face niciodata temele.

– Hahaha, rade Cosmin de poanta pe care urmeaza s-o faca, e clar, n-are nicio problema! Ca nu le face! Asa e, ma, nu-ti faci probleme cu problemele?

Si copilul iar surade mandru.

– Bine, doamna, am rezolvat-o, conchide vesel Cosmin. P-al meu alt copil nu-l mai facem, ca daca nu s-a schimbat el de la gradinita… Dar sa zicem ca trebuie sa fie si el mai atent, din sase teme sa faca cinci, sa mai dea si scolii ce-i cere, ca deh, unde nu e libertate, e rau de astia neinregimentati ca fi-miu, eu i-am mai zis.

Scutura puternic mana profesoarei care a ramas cu gura cascata si pleaca, urmat de adolescentul inaltut, cu sapca trasa pe ochi, care a inteles inca o data ca tata il vrea „liber”, adica in conflict cu normele scolii. Pacat, isi zice, mi-ar fi placut sa fac si eu o tema din cand in cand.