Arhive pe categorii: scoala

O situatie la clasa a cincea

Standard

Planurile mele de lectie se bazeaza pe colaborarea elevilor, pe grupe sau in echipe. Echipele uneori le fac ei, dar alteori le decide hazardul, prin zaruri, biletele sau alte sisteme care ma ajuta pe mine sa fac grupele asa cum am nevoie pentru activitatea respectiva (in functie de nivel, abilitati sau talente, etc.)

Azi sortii au ales ca M. sa fie in alta echipa („testoase”) decat bunul lui prieten A. („delfini”), fapt care l-a scos din sarite.

– Señorita, spuneti-i lui M. sa plece, echipa lui e la masa cealalta.

– Nu plec niciunde, a declarat M., asezat langa A. Aici e locul meu si A. e prietenul meu.

– M., dragul meu, azi esti in echipa testoaselor si stai la masa cealalta, am zis.

Etapa 1: prefa-te ca e doar o mica neintelegere. Clarifica neintelegerea pe un ton calm si decis.

De-acum testoasele si delfinii sedeau la masute, unii isi ascuteau creioanele, altii citeau instructiunile pentru activitatea pe care urmau sa o exploreze. Erau veseli, animati, tocmai venisera de la micul-dejun, odihniti, fiindca era doar a doua ora a zilei.

– M., pleaca, aici nu e echipa ta. Profesora Anghelina, va rog, spuneti-i sa se duca la masa lui.

Etapa 2: Reaminteste-i regulile, cu calm.

– M., colegii tai nu pot incepe activitatea fara tine. Aminteste-ti ca am decis ca vom lucra in echipe mixte si ca nu vom face nazuri cand e vorba sa ne pice o echipa sau alta. Vrei, te rog, sa mergi la masa ta?

– Bine.

M. s-a dus la masa lui, unde s-a asezat pe masa.

– Acum sunt la masa mea! a zis, cu o sclipire jucausa in ochi.

Etapa 3: Nu intra in jocul de putere.

– Super, M., ma bucur ca esti la masa ta. Ce comic, totusi, ca esti pe ea! Uite, e un scaun acolo.

– Scaunul ala nu imi place, a declarat M. de pe masa.

– Profesora, spuneti-i lui M. sa se dea jos de pe masa.

– Profesora, M. mereu ne enerveaza, si la engleza a …

– Profesora, de ce M. sta pe masa?

Etapa 4: Cut to the chase. Tradu situatia pe intelesul tuturor.

– Copii, eu cred ca am facut o conexiune. Vreti sa stiti ce conexiune?

– Vrem!

– Acum cateva saptamani am avut o activitate pe grupe in timpul careia M. s-a suparat asa de tare ca nu statea alaturi de prietenul lui A., incat a aruncat cu ghiozdanul mai-mai sa loveasca pe cineva. Mai stii, M.?

Aproba din cap.

– Acum M. sta pe masa in semn de protest, pentru ca nu vrea sa fie despartit de A., cu care e bun prieten. Dar noi ne dorim sa fim un colectiv unit, unde sa putem lucra toti cu toti. Ne dorim sa fim intr-o zi adulti flexibili, care se adapteaza eficient la context si relationeaza pozitiv cu semenii lor, indiferent daca le sunt cei mai buni prieteni sau nu.

Copiii au aprobat din cap, pentru ca discutam adesea despre cum scoala ne formeaza deprinderi de socializare.

– Stim insa ca fiecare dintre noi e diferit si minunat in felul lui. Unii suntem buni la fotbal, altii la lucrul in echipe mixte. Pentru M., schimbarile sunt suparatoare si dificil de procesat. M. are nevoie de putin timp sa se adapteze la noul grup. El sta pe masa pentru ca inca nu e pregatit sa stea pe scaun intr-un grup de colegi din care A. nu face parte. Copii, aceste prietenii pe care voi le-ati format in clasa sunt foarte pretioase si sper sa le pastrati toata viata.

Sub ochii nostri, M. aluneca de pe masa direct pe scaunul unde trebuia sa sada de la bun inceput.

Miscati de tonul meu, copiii isi priveau colegii, ba unii se tineau de mana sau isi dadeau coate, prieteneste.

Eu nu am comentat deloc faptul ca M. acum statea frumos la locul lui.

Iar M. a avut un singur lucru de spus:

– Profesora, uitati, am inceput cu partea 1. Activitatea asta e foarte tare!

 

PS. Un articol interesant: How to get students talking about their social and emotional learning

Anunțuri

Invatare sociala

Standard

Scoatem din scoli copii toba de carte si doar partial umanizati si socializati. Psihologii arata ca un copil se umanizeaza prin cuvant si interactiunea pozitiva cu semenii lui. O serie de studii de psihologie dovedesc ca copiii si tinerii invata in primul rand de la colegi si prieteni de aceeasi varsta si abia apoi de la adulti. Chiar si adultii sunt clasificati in adulti semnificativi si adulti de la care copiii invata doar cum nu vor sa fie. Trist, dar adevarat, cei dintai ar putea fi un vecin bland sau o profa de treaba, iar cei din urma insisi parintii care cresc acel copil.

Ma preocupa tema invatarii sociale. John Dewey a scris Democracy and Education acum 101 ani, iar ideile iluministe pe care se bazeaza teoria lui sunt si mai vechi de atat. Scoala, zice el, nu face decat sa te invete cum sa contribui activ si pozitiv la procesul democratic. Scoala, deci, trebuie sa fie democratica. Scoala cladeste abilitatile sociale ale viitorului adult. Scoala te invata cum sa te raportezi la semenii tai in mod pozitiv, creativ; cum sa rezolvi conflicte, cum sa iti aperi punctul de vedere, cum sa asculti, cum sa te organizezi ca grup, cum sa intelegi alte puncte de vedere, cum sa coexisti cu oameni diferiti de tine, cum sa lasi de la tine, cum sa castigi si cum sa pierzi, cum sa nu te pierzi din vedere pe tine, cum sa iti gestionezi emotiile si asa mai departe.

Recunoasteti modelul?

Sau il recunoasteti mai bine pe cel in care scoala te invata cum sa te prefaci, cum sa faci pe plac unor adulti capriciosi, cum sa te ascunzi, cum sa disimulezi, cum sa te prefaci, cum sa simti ca parerea ta nu conteaza si ca esti zero ca individ, cum sa te bati si sa iesi invingator, cum sa furi si sa minti pentru o nota mare, cum sa tii capul sus cand te simti un ratat pe dinauntru pentru ca ai luat un 4 (alintat malefic „scaunel in catalog”), cum sa te simti superior altora cu mai putini bani ca tine, cum sa te simti inferior daca esti gras sau ochelarist, cum sa pupi in fund invatatoare acrite si pline de ele, cum sa dispretuiesti colegii mai prost imbracati, cum sa te simti umilit la fiecare greseala, cum sa traiesti cu ideea ca totul ti se cuvine pentru ca parintii tai sunt CEO si exemplele pot continua.

Intrebarea este: daca stim, in teorie, ca scoala este o pregatire pentru viata, cum se face ca am transformat-o intr-o pregatire pentru o viata nedreapta, in care cine fura castiga, in care conteaza mai mult aparentele decat esenta, in care pilele si relatiile te duc departe?

Si pe urma, desigur: daca asa ne pregatim copiii in scoala romaneasca, de ce ne miram apoi ca societatea noastra arata exact la fel? Exista cumva o fractura intre ce vrem si ce ne iese? Intre ce credem ca facem si ce facem de fapt? Evident ca da. Atunci de ce perpetuam acest model nedemocratic si producator de oameni ciuntiti psihologic?

Intrebari care ne preocupa azi pe toti: educatori, elevi, parinti. Oare si pe cei care ne guverneaza? Oare daca in scoli am pune accentul pe onestitatea academica, pe evaluarea critica a surselor de informatie (si pe citarea lor), pe delimitarea clara a ideilor altora de ideile mele inspirate din cele ale altora, pe sentimentul bun pe care trebuie sa invete sa il simta un copil care si-a facut tema onest, adica folosindu-si atat puterile cat si ajutorul permis si explicand in tema cat a putut el si unde a intervenit ajutorul (ajutorul bine dat si cerut poate extinde puterile copilului) … oare daca toate aceste conditii s-ar indeplini, s-ar mai mandri guvernantii Romaniei cu diplome cumparate sau plagiate?

Oare nu cladesc scolile noastre sentimentul bun prin asocierea lui cu nota/ pozitia ierarhica in clasa, mai degraba decat cu abilitatile, munca si cunostintele elevilor?

In ambele situatii omul cauta acelasi lucru – ceea ce el stie ca este valorizat in societatea in care traieste. Vedeti cum scoala ne pregateste pentru democratia pe care o avem?

Acum doua vorbe despre scoala mea ideala, aceea pe care candva o voi pune si in practica. O numesc in mintea mea scoala fara scaune. Este si o scoala fara clase, note si materii. In scoala mea, intre 0 si 15 ani se invata cum sa fii om si cetatean al unei societati sanatoase. Evident ca atunci cand nu ai materii de predat, nu ai nevoie de atatia profi. Atunci cand nu ai clase formate pe baza varstei de gestionat, nu iti trebuie o armata de diriginti. Scoala fara scaune se bazeaza pe munca entuziasta a maxim 10 dascali, nu profesori, nici educatori, ci mentori si exemple de adulti reusiti, care impartasesc aceleasi convingeri despre educatie. In scoala fara scaune, clasele sunt mai degraba asemanatoare incaperilor unei galerii de arta: fiecare prezinta o „instalatie” proprie, interactiva, care da prilej unor varii procese de invatare activa, prin cercetare si colaborare.  In scoala fara scaune, nu se suna decat la plecare, insa se asculta multa muzica, se canta si se invata prin joc si explorare. Nimic din ce n-ati mai vazut deja in Montessori etc. Dar aplicat la copii asa de mari? Cine ii va controla? Cum vom selecta profesorii? Vom selecta copiii??

Scoala fara scaune e doar un vis, inca imprecis definit. Ii zic fara scaune pentru ca statul acela in banca cu mainile la spate mi-a terorizat copilaria de copil cu ADHD nediagnosticat. Acum nu mai avem banci, avem mese si scaune. Inchipuiti-va ordinea asta perfecta: toti elevii stau aliniati la mesele lor, toti in cor repeta, toti intr-un gand invata. Se ridica in picioare la comanda, se aseaza la comanda. Gandesc la comanda, raspund ordonat prin ridicare de maini. Visul oricarui profesor?

In visul meu camera e acoperita cu un covor care delimiteaza diverse spatii. Intr-un colt ai patrate de matematica, in alta parte o pista de curse. Cand intri in sala, copiii colaboreaza pe grupe: unii joaca X si 0 pe patratele de matematica, folosind ca pioni chiar corpul lor. Altii isi incearca coordonarea si ingeniozitatea la curse de masini radioghidate. Unii citesc, altii scriu, trantiti pe canapea sau intinsi direct pe jos. Cativa copii sunt conectati pe skype cu o scoala fara scaune din alta tara si, impreuna, invata elemente de chimie anorganica. Niste fete pun pe o lista posibile solutii la anumite probleme sociale si de relationare pe care le-au observat in grupul lor. Exista si copii care in ziua aceea nu sunt la scoala si nu vor veni, poate, timp de o luna. Sunt copiii care desfasoara, in acel moment, un proiect de serviciu comunitar: sunt interni la o organizatie non-guvernamentala, lucreaza intr-o scoala sateasca (unde predau la clasa 1), sunt pe santier si construiesc case cu Habitat for Humanity sau fac voluntariat intr-un azil de batrani.

Haos? Balamuc? Imposibil? De unde le mai dam note? Ce scoala e aia, care nu cladeste o cultura generala? Fara note cum se mai duc la facultate? Viitorul lor cum va arata?

Cam asta intreb si eu: viitorul.lor.cum.va.arata?

Sa citim despre creative hubs, AI in the workplace, elastic workplaces.

Apoi sa citim cum scoala noastra cu scaune, profesori, elevi, materii, banci si note produce 40% analfabeti functionali.

In concluzie, visez. Si scriu, ca sa viseze si altii si pentru ca stiu ca viseaza si altii. Hai sa scoatem, cu grija, cate un scaun.

 

Cine ne invata cum sa invatam?

Standard

In anul 2008, cand am inceput sa lucrez intr-o scoala din sistemul de Bacalaureat International (IB, in abreviere engleza), am auzit prima oara de ei-ti-el (ATL, sau Approaches to Learning). Au trecut ani si ani de atunci; aceste „abordari ale invatarii” s-au redefinit, rafinat si redenumit ca sa reflecte cat mai limpede modul in care invata copiii. Pentru ca programa cuprinde, in orice sistem, continuturi si competente, desi e greu de spus in ce masura aceste competente sunt predate explicit, evaluate si dezvoltate consecvent si constient in scolile care nu apartin de sistemul IB.

In scolile IB competentele se predau la fel de explicit ca si continuturile si se evalueaza periodic, de obicei pe trei nivele: expert, practicant si novice. E ok sa fii pe oricare nivel si evaluarea serveste doar sa-ti dea feedback si sa-ti spuna cine sunt expertii pe care te poti baza in clasa ta.

In gimnaziu, lista de competente pe care vrem sa le dezvolte elevii nostri arata asa:

atl

Sursa foto

Lista asta se ramifica mai departe intr-un document Excel cu peste 100 de itemi care definesc cu precizie cum arata abilitatea respectiva la ora de romana, la matematica, la limba straina sau la sport. Daca onestitatea academica e mai importanta atunci cand dai un examen final decat atunci cand copiezi o tema de pe net. Daca gandirea critica e la fel de importanta cand discuti despre literatura sau istorie ca si atunci cand lucrezi in laborator etc.

Suna foarte tehnic si nu asta vreau sa spun. Ce vreau sa spun e ca aceste chestii, o data ce esti constient de ele ca profesor, chiar functioneaza. Nu doar ca iti dau subiecte inteligente de discutie cu elevii („ia sa vedem, ce avem aici: o stire sau un exemplu de fake news?”), dar iti dau si instrumente blande cu care sa mentii disciplina in clasa („Georgica, aminteste-ti ca la ora de spaniola se lucreaza pe grupe si in colaborare. Atunci cand colaboram ne punem in comun talentele pentru a realiza lucruri pe care ne-ar fi greu sau chiar imposibil sa le realizam singuri.” sau „Tudor, vrei sa te asezi putin aici sa te linistesti? Poti sa asculti un cantec, daca vrei, dar nu iti poti lovi colegii.”)

Poate cea mai tare chestie pe care am invatat-o ca profesor IB este componenta de reflectie. Fiecare moment in care copiii sa opresc sa se intrebe „ce invata acum?” „de ce invatam asta?” si chiar „cum invat eu cel mai bine?” este un moment in care nu li se consolideaza doar cunostintele, ci si increderea in fortele proprii si gandirea aceea de tip „eu pot” care e specifica mentalitatii invingatorului (in cuvintele lui Carol Dweck, growth mindset).

Lucram intr-un sistem care e inca structurat ca in secolul 19. Scoala e o cladire care arata, in unele cazuri, ca o puscarie. Elevii au un program zilnic pe care trebuie sa il respecte. Elevii sunt grupati pe „clase” cu copii nascuti maxim la diferenta de un an. Cu putine exceptii, interactiunea dintre clase e nestructurata si extrem de limitata. Fiecare generatie afla pe pielea ei ce inseamna sa fii intr-a opta, sau sa fii „boboc”, sau sa dai bacul, desi an de an un numar mare de elevi trec prin aceleasi experiente. Profesorii sunt specializati pe o materie; rareori se preda o tema interdisciplinar. Principala motivatie pentru a invata o reprezinta notele si examenele. Etc. Etc.

Cum vad eu lucrurile, iei niste fiinte aflate la apogeul creativitatii, la varsta tuturor posibilitatilor, in culmea dezvoltarii fizice, mentale, emotionale, sociale si le inchizi intr-o cladire de caramida 8 ore pe zi „pentru binele lor”. Acolo trebuie sa asculte de niste adulti care le spun cine sa fie, ce sa faca, cum si cand sa faca, ce sa nu faca, cum sa stea etc. si ii pedepsesc cand ies din rand (vezi cazul elevului tuns, de curand). Dupa care sunt trimisi acasa cu tone de teme carora nu le inteleg rostul. Apoi, la 18 ani, li se da drumul in lume si le mai cerem si sa fie curajosi, puternici, deschisi la minte, buni la suflet, in fine, sa construiasca o societate in care sa ne fie bine tuturor. De unde se poate secera ce nu am semanat?

Lucrez in sistem, deci ma supun lui. Predau la clase de copii grupate pe criterii de varsta (dar ii incurajez sa vorbeasca intre ei; incerc sa fac ca cei de-a saptea sa vina sa converseze cu a cincea; facem proiecte care au ca public-tinta elevii de la alte clase; incerc sa ii invat sa invete unii de la altii. Functioneaza!); predau continuturi stabilite de altii (dar le personalizez pentru elevii mei si impreuna cu ei: de exemplu cand am invatat sa scriem scrisori ne-am pomenit ca ne scrie chiar Catherine Hettinger despre cum a inventat fidget spinner-ul si inventia nu i-a fost recunoscuta; toti copiii i-au raspuns cu incantare, scriind, la randul lor, scrisori). Si exemplele pot continua.

Ma laud? Desigur. Sunt foarte mandra de elevii mei si uneori stiu ca nu ma laud cu ei suficient! Sunt niste copii curiosi, curajosi, isteti, muncitori si care nu ma lasa sa cad in rutina sau blazare. Ma laud si cu invatarea din perspectiva constructivista, la care  elevii sunt parteneri si participanti activi. Ma laud si cu tehnicile metacognitive prin care elevii invata sa isi aprecieze si sa isi dezvolte potentialul singuri, adica devin autonomi. Toate aceste lucruri functioneaza si reduc foarte mult presiunea aceea pe care o resimti ca profesor de a „te ridica la inaltime”. La inaltime este modul frumos in care mintile si sufletele noastre se intalnesc pentru a crea ceva durabil: niste oameni.

Elevii mei

Standard

Pentru ca predau in scoli private si in sistemul international, sunt intrebata adesea… cum sunt elevii mei? Au stea in frunte? Corn de inorog? Faptul ca vin din familii cu foarte multi bani ii face sa fie diferiti? Increzuti poate? Optimisti? Lenesi?

Pentru ca am predat in Romania, India si Turcia, sunt intrebata: sunt copiii la fel peste tot?

La aceste intrebari de obicei raspund ca, fireste, copiii sunt copii. Nu au corn de inorog (desi unii vai ce si-ar mai dori!) si nici stea in frunte. Indiferent ce limba vorbesc de acasa, la diferite varste vor manifesta – cu mici variatiuni – aceleasi trasaturi*, care se pot gestiona, cu rabdare si blandete, in acelasi fel la clasa. Intervine intotdeauna si specificul clasei si cultura scolii, care sunt foarte importante.

Sunt constienta ca nu predau doar spaniola, ci predau un fel de-a fi om care mi-e propriu si la care copiii raspund chiar inainte de a rupe doua vorbe in spaniola. Predau si abilitati de invatare, implicit si explicit: predau organizare, moduri de a lua notite, managementul timpului si atentia concentrata si distributiva. La mine in clasa putem fi cine suntem; nu ma intereseaza sa fim toti la fel. De cand ma stiu am avut o orbire completa fata de tot ce inseamna par verde, cercei, guma de mestecat, elevi care stau unde se simt ei comod in clasa (pe scaune, pe jos, pe banci sau chiar pe pervazul geamului – asta cand clasa nu e prevazuta cu spatii diferite de invatare, covorase, canapea, puf etc.) etc., adica acele lucruri care nu interfereaza deloc, dupa parerea mea, cu procesul de invatare. La intrebarea: „Cum, n-ai vazut cum clefaia la guma aia?” nu am alt raspuns decat sa ridic din umeri. Daca guma nu ajunge pe banca sau scaun, daca nu se transforma in baloane care distrag atentia altor copii, chiar nu-mi pasa ca fetita mesteca guma in timp ce scrie o compunere spectaculoasa, sau isi ajuta colegii la sa inteleaga cum se combina substantivele cu adjectivele la feminin plural.

Imi pasa, insa, si elevii mei inteleg repede asta, de bunul simt, de comportamentul adecvat circumstantelor, de respectul reciproc, de cei sapte ani de acasa pe care ii cer elevilor mei de oriunde, pentru ca, inainte de a fi elevi de orice natie, sunt oameni care traiesc intre alti oameni. La „Miss Angelina” in clasa ne ascultam unii pe altii, ne respectam punctele de vedere, spatiul personal si dreptul de a invata si, in general, ne concentram pe a invata si a iesi din clasa aia cu un milimetru mai destepti decat am intrat. Stim ca avem dreptul sa fim diversi, obositi, fara chef, plictisiti, trazniti, cu probleme de invatare, dar nu mitocani, nesimtiti si indiferenti fata de oboseala, plictiseala, problemele celorlalti.

Stiu ca ma veti intreba cum fac asta, asa ca voi detalia in alte postari si cateva metode pe care le folosesc.

Nota:

*Informatii bazate pe observatiile mele si pe carti de educatie si psihologia copilului. Trasaturile specifice diferitelor varste se manifesta de obicei la fel. In clasa 1 sunt indrazneti, curiosi, traiesc intr-o lume minunata in care imaginatia si realitatea se contopesc si se continua („cand ma fac mare, vreau sa fiu Superman!” „cel mai mult mi-ar placea sa fiu Peppa Pig!”). Pana intr-a patra au devenit mini-adolescenti, preocupati de relatiile de prietenie (sau chiar de iubire!) care se infiripa, de cum sunt perceputi de ceilalti etc. Pana printr-a sasea absorb invatatura ca bureteii, sunt curiosi, neobositi si infloresc din laude si incurajari. Intre clasele 7-9 sunt cel mai vulnerabili la vorbele celorlalti si hormonii deja isi fac de cap, disperandu-i pe parinti. De asemenea, dorm mult, mananca haotic, totul e dat peste cap si scoala ajunge pe ultimul loc, ocupati fiind sa-si gestioneze tornada interioara. Acum incearca alcool, droguri, sex, sunt teribilisti, inconstienti, se taie, sunt deprimati, se imbraca numai in negru, devin obsedati de vreun artist, vor sa fie mari, adulti, independenti si complet lipsiti de orice raspundere. Sau, dimpotriva, declara ca ei vor muri inainte de a implini 30 de ani; viata de adult e o eterna corvoada, singurul mod de a trai e unul liber de orice constrangeri. Pare naspa perioada si chiar este, dar sunt si extrem de receptivi la mesajele constructive, fiindca ei chiar asta fac acum: se construiesc pe ei. Pe nervii nostri! Acum e important sa li se puna limite ferme si blande, sa faca sport pentru a se dezvolta fizic si a mai procesa energia negativa, sa fie intelesi cand nu se inteleg nici ei singuri, sa fie constienti ca e o etapa.

Printr-a zecea se aseaza si incep sa se intrebe cine sunt si ce vor sa faca in viata. Multi se implica in proiecte de voluntariat, isi urmeaza pasiuni si, fireste, socializeaza peste masura de mult. Acum prietenii sunt cele mai importante persoane, de aceea le spun mereu sa isi faca prieteni de toate varstele, ca sa aiba o diversitate de perspective. Daca sunt bine indrumati si sprijiniti de acasa, acum vor incerca sa devina tot mai independenti: excursii, tabere, drumetii, proiecte care-i duc departe de casa, in cort, in contexte noi, preferabil indrumati de adulti responsabili si deschisi la minte.

Bibliografie:

Pentru psihologia varstelor

Erik Erikson, Teoria dezvoltarii psihosociale, cartea Childhood and Society, 1963 si link articol 1 , link articol 2 si articol 3

Silvia Briceag, Psihologia varstelor

Pentru managementul clasei de elevi, cartea mea de capatai este Bill Rogers, Classroom Management.

 

 

 

Copilul meu nu vrea sa citeasca acasa

Standard

Un raspuns pe care l-am postat pe un forum la intrebarea din titlu:

Copiii invata cu placere daca parintii lor valorizeaza scoala si apreciaza invatatura primita acolo. Sincer! Cum e scoala lui? Invatatoarea? Temele? Apreciati educatia pe care o primeste, sau e asa si asa, dar e „treaba” lui de copil sa scrie/ citeasca, la fel cum parintii se duc la serviciu? E important sa va raspundeti sincer la aceste intrebari. Apoi sa ajutati copilul sa prinda drag de carte invatand alaturi de el. „Ce subiect interesant! As vrea sa stiu mai multe despre asta!” Copilul abia asteapta sa va invete ce stie! Asa se naste dragul de carte – din perceptia ca ceea ce invata acolo e important si valorizat de parinti. Cititi impreuna. Ca sa scrie trebuie sa inteleaga de ce trebuie sa scrie. Sunt teme? La ce folosesc temele (pe langa note si satisfacerea invatatoarei)? De ce primim teme? Cum ar arata scoala fara teme? (in unele sisteme copiii primesc teme din clasa a sasea incolo) Cititul e magic: te poarta spre alte lumi! Scrisul ne foloseste oricand: sa scrie el liste de cumparaturi, biletele pe frigider etc, adica sa scrie util si relevant, ca sa vada puterea scrisului. Scrieti-i biletele, sa le citeasca la micul dejun. Faceti un joc: azi nu vorbim; ne trimitem mesaje sau biletele. Copilaria e varsta cand totul poate fi abordat prin imaginatie.

Copilul meu uraste scoala

Standard

„Draga”, mi se spune adesea, „la tine la scoala, acolo, o fi mai bine. Aici e dezastru. La scoala primara ai o invatatoare, Dumnezeu cu mila. Cotizam toti la fondul clasei; luam creta, burete, perdele, aer conditionat. Se baga pe gatul parintilor caiete, culegeri, materiale auxiliare cu toptanul. Copilul nu mai pridideste la cate teme are … unele nici parintii nu le stiu rezolva! Drag de scoala? Cred ca glumesti!

La gimnaziu se schimba profesorii. Uneori mai dai si de cate unul bun. Continui sa cotizezi, sa faci teme si sa cumperi auxiliare. Intervin optionale – alte cheltuieli. Copilul vine de la scoala necajit: vrea telefon mobil, cum au toti colegii. In ore domnesc spinnere, kendama, telefoane. Acasa ma cert cu el sa faca teme. As vrea sa le faca singur, fara sa ma solicite in niciun fel. Doar eu mi-am terminat scoala demult! E treaba lui, in fond, sa-si vada de carte. Dar el vrea afara, pe tableta, la jocuri pe calculator, orice numai la teme nu. Fiecare zi e un razboi si amandoi il pierdem. Uneori se apeleaza la „sfantul Nicolae”, ca doar si pe noi ne-au mai altoit parintii si n-am murit din asta. Dar parca nu se rezolva nimic…

La liceu e o loterie. Nu mai stii ce licee sa alegi. Te temi de tot felul de influente, auzi zvonuri, vezi stiri, desi si stirile astea numai informatie nu-ti mai ofera. In fine, poate la voi acolo e mai bine?”

Raspunsul simplu este ca un sistem national greoi ca al nostru nu poate concura cu un sistem privat, mai sprinten si mai capabil sa se adapteze la noile paradigme ale educatiei. Cand ai pornit la drum la 1900 cu profesorul in centrul actului didactic, cu scoala care te pregateste sa fii un cetatean al unei patrii care atunci se fonda, cu materii asa de bine fragmentate ca iti lua ani sa intelegi cum se leaga istoria de geografie; educatia facuta cu batul si cu exercitii infinite de memorare si redare, de unde sa ai, in 2017, un invatamant centrat pe elev si pe curriculum, interdisciplinar, european, care sa dezvolte elevul si fizic si cognitiv si emotional si spiritual, daca s-ar putea? Cerem plopului pere, dar nu am plantat nicicand un par.

Raspunsul scurt e ca da, „acolo” e mai bine. Fie ca acolo e o scoala privata din Romania, India sau Turcia, acolo e mai simplu de tinut pasul cu viitorul. Acolo se cauta de catre administratorii scolii cele mai moderne curricule si/sau metode de invatare. Acolo sunt clase cu maxim 15 elevi. Acolo sunt resurse materiale abundente, fara a fi nevoie sa ne milogim la parinti ori directiune, sau sa aducem de acasa. Acolo sunt uniforme (conteaza! te fac sa te simti egal, fara sa-ti pese ca-ti agati in banca din greseala rochita Vuitton!!). Acolo sunt dulapioare pentru incuiat telefoanele si kendama in timpul orelor. Sunt lectii de management al timpului si al resurselor personale, de educatie financiara, de dezvoltare emotionala. Ne zbatem sa aflam cum invata elevii si sa ne adaptam stilul de predare la stilurile lor de invatare. E invatare personalizata, autentica, relevanta in contextul lumii reale in care traieste copilul. Tema pentru acasa la scoala primara e, adesea: „explica-le parintilor tai ce ai invatat azi si de ce e important sa stim/ facem asta” sau „cauta in jurul tau exemple de … *oricare ar fi tema abordata la clasa*”. Acolo sunt profesori platiti bine, trimisi la cursuri, inspectati, mentorati, ajutati in diverse feluri sa isi faca treaba cat pot ei de bine si de usor.

Aud deja colegi de-ai mei din invatamantul de stat spunand: „si la noi se poate!” Evident ca se poate si exemplele abunda. Se poate nu pentru ca sistemul te sprijina, ci pentru ca peste tot exista oameni curajosi, educatori cu vocatie, care sfintesc locul si fac din rahat bici.

Aud si colegi din privat mormaind: „poate ai uitat cate probleme avem, ai uitat de comunicarea interna defectuoasa, de copiii si parintii de bani-gata care te considera sclavul lor, de parintii care isi abandoneaza copiii in grija scolii, de programul obligatoriu de 8 ore pe zi, de momentele cand se strica xeroxul etc.” N-am uitat, pentru ca asa este.

Dar revenind la copilul care uraste scoala – ei urasc scoala si in sistemul public, si in privat. Urasc constrangerile cu care vine, urasc sa invete lucruri carora nu le vad rostul, urasc sa fie in slujba unor adulti care se cred sefii lor, urasc temele de casa, urasc activitatile in care sunt inrolati cu forta. Copiii care urasc scoala vad acasa ca parintii lor nu dau doi bani pe ce invata ei la scoala (e doar un mod de a scapa de grija copilului pentru niste ore); vad la scoala profesori dezinteresati care-si fac treaba fara chef. Dar lor, copiilor, li se cere motivatie interna si drag de scoala. Ca doar sunt copii, ce alta treaba au?

Eu cred ca se va schimba ceva in scoala noastra cand vom ajunge sa uitam de profesorul-Dumnezeu si sa revenim la profesorul-ghid, la profesorul pasionat, curios, curajos si intelept care se impune prin firea si personalitatea lui, nu prin note si recompense. Avem acesti profesori si ei sunt dornici sa fie focare de „infectie” pentru intregul sistem. Avem si parinti care valorizeaza scoala si invatatura copiilor si prin asta ii determina sa le placa la scoala. Sigur ca trebuie rezolvate multe probleme: curricule, salarii, spagi, coruptie, lipsa de pregatire adecvata, etc. etc. Se vrea? Se poate!

Momente, personaje

Standard

Imi implinesc visul de a locui aproape pentru a putea da o fuga la Bucuresti de cate ori am chef.

Fiecare fuga e amuzanta: acum am fost cu masina, 12 ore pe noapte prin Bulgaria, ajuns la 5 dimineata, am facut-o si pe asta.

Fiecare fuga normalizeaza Bucurestiul si il face sa para cand minunat, cand familiar, cand murdar si mic, cand ciudat si diferit. Dar mereu normal, mereu totul e acolo unde trebuie sa fie, previzibil, transparent.

In Kuzungcuk, unul dintre cele mai frumoase locuri din Istanbul, am mers sa cumparam o periuta de dinti la un non stop. Vanzatorul nu stia sa zica bir buçuk in engleza, asa ca a intrebat-o pe fata de langa el. One fifty, a zis ea fericita, cu accent american. Ne-a spus ca a venit in iulie din SUA, din Virginia, si ca crede ca va ramane aici pentru tot restul vietii. M-am gandit ca e totusi frumos sa fii tanar si sa stii ce vei face pentru tot restul vietii!

*

La coafor, doamna ma tragea de limba, fiindca a bagat de seama ca apar cam rar prin peisaj. I-am zis ca locuiesc in Istanbul, ca sunt profesoara, ca scoala imi asigura casa si nu platesc chirie, ca locuiesc la fix 3 minute de scoala si ca sa ajung dimineata la micul dejun (si el asigurat de scoala si destul de imbelsugat) strabat o pajiste cu papadii si cobor niste trepte, uneori insotita de cateva mierle.

– Doamna, a zis ea, il manii pe Dumnezeu daca ma plang. Am o casa frumoasa – am si muncit pentru ea, e drept. Am o familie buna. Copiii – cam neascultatori ei, dar poate am gresit si eu in cum i-am educat. Dar muncim, doamna, de ne ies ochii. Eu fac naveta, o ora in fiecare zi. Sotul e si mai departe. Cand ajungem acasa suntem franti, eu cad lata de nu mai stiu de mine; el le face la copii de mancare, le face baie. Ma credeti ca nu mai pot? Dar ce viata e asta? Dar dumneavoastra imi spuneti de pajisti, de mierle, de mers pe jos la serviciu, de micul dejun?! Va invidiez, doamna. Dar sa stiti, sincer acuma, ma bucur mult pentru dumneavoastra. Ma bucur ca exista locuri frumoase pe lume si patroni generosi. Sa va fie bine acolo, doamna.

*

In excursie la Capadocia cu copiii, colega mea se simtea cam prost sa vorbeasca numai in turca cu ghidul si eu sa nu inteleg.

– Nu-ti face griji, zic, inteleg eu mai tot, nu-ti bate capul cu tradusul.

Ghidul, dealtfel foarte informat, emite o noua prelegere despre geologia si istoria locului. Apoi se intoarce spre mine, triumfator:

– Si acum, Christina, sa ne traduci in engleza ce am zis!

Daaa, vezi sa nu!