Arhive pe categorii: si em demanau lo greu turment que pas

In vis

Standard

Am dormit de la 9 jumate pana la 7 si ceva. In vis aflasem ca ma intorc in India de la anul. Eram fericita. Fiu, ziceam usurata, gata cu frigul si stresul si balamucul. Ma duc acasa.

Adaptarea e lunga si are multe etape. Invat turca si am inceput sa ma descurc in ea. Nu imi place. Profii care sunt deja aici nu sunt interesati sa cunoasca oameni noi; asa cum venim ne ducem, se pare, poate daca ramanem cativa ani avem o sansa sa ne bage cineva in seama, dar nu-si pierd vremea cu noi de la inceput. Asa ca ne bucuram de singuratate, ignore total, fiecare pe cont propriu. Invat Istanbulul si imi place marea, cu barcutele ei, imi plac simitii, ceaiul si pacea anumitor locuri. Dar nu locuiesc in centrul cu Bosfor si case frumoase, nici pe departe. Locuiesc intr-o padure de la marginea orasului, de unde uneori „scap” in oras, ca un inecat care mai iese la suprafata pentru o ultima gura de aer.

De cinci luni e iarna si – intre frig, indiferenta si efortul de a ma adapta la o noua tara, de a invata o limba complet diferita, de a castiga respectul si prietenia unor oameni carora nu le pasa de tine – cred ca au fost cele mai lungi si grele cinci luni din viata mea.

Nu e de mirare ca in vis ma duceam inapoi la soare, la gulmohari, la rochite si sandale. Si era bine, cald, pomi infloriti, pamant rosu.

Ce bine, ziceam, era si cazul sa ma intorc, destul am tras pe aici cu frig, geci, ghete si caciuli.

M-am trezit usurata, aproape fericita, in sfarsit lucrurile aveau sa se repare, gata cu diminetile de negura, cu alergia, cu geaca, cu cizmele.

Cand mi-am dat seama ca a fost doar un vis i-am multumit creierului meu ca imi administreaza el caldura care imi lipseste.

Lipa lipa, cos de alfa

Standard

E foarte interesant cat de repede m-am adaptat inapoi la India. Am un sentiment ca ma bucur ca sunt aici – un soi de natural high, rad, cant, iubesc copacii si drumurile si masina. Conduc mult mai usor fara stresul benzilor si al regulilor. Te ingradesc, dar la nevoie te protejeaza, e drept. Of, India care miroase a ea insasi, ceea ce eu numesc miros de kannadiga, sudoare si petrol, un miros greu care ramane in incapere mult dupa ce oamenii au plecat.

Una din colegele pe care am luat-o de la aeroport e profa de spaniola. Desi are aproape 60 de ani, e o fetita mica si vesela, ca o vrabiuta. „Azi am mancat un castravete si a fost asa de gustos ca am mai mancat unul. Pe urma nu mi-a mai fost foame,” a ciripit voioasa. Eu infulecasem bagheta cu pateu si senvis cu cascaval si sunca, apoi mi-era tot foame, dar trebuia sa ajung la ea. Hmm, mi-am zis, stia ea Lisa ce stia.

La vizita apartamentelor l-am avut insotitor pe colegul meu K., cel care se ocupa de apartamentele profesorilor.  Am asezat mancare in frigider, am schimbat perdele, am tras apa si K. s-a amuzat sunand la sonerie, cum ma vazuse pe mine. Pe la al treilea apartament invatase la ce sa se uite: sonerie, TV, internet, perdele, frigider, robinete, toalete, curatenie.

– Blocul tau e incolo, vrei sa te conduc? s-a oferit, galant, la plecare.

N-am vrut, dar mi-a parut bine ca s-a oferit.

– Ce ma bucur ca esti aici, mi-a zis asistenta medicala, o filipineza simpatica si extrem de muncitoare. Baietii ei se jucau, fiecare pe tableta lui. La clasa a doua si a patra sunt aproape cat ea de inalti. Au ramas asa de putini din oamenii vechi…

Si aici sunt veche si mi se pare ca niciodata n-am incetat sa fiu noua.

Azi mi-am dus masina la service si m-am intors acasa cu transportul in comun, intr-un autobuz 256B paraginit si aplecat intr-o parte. Cand am ajuns aproape de capat, mai eram doar eu, soferul si taxatorul. Soferul fluiera o melodie voioasa. Taxatorul ma masura curios cand credea ca nu-l vad. Eu citeam „Infinitul mic iubindu-l pe cel mare” si ma blocasem la ideea ca a-ti insela partenerul ar putea fi, intr-un alt sens, un indiciu de dezvoltare spirituala; un semn de expansiune a constiintei, adica ceva de bine. Inima ta s-a largit si poate cuprinde mai multe persoane. Asa ceva mai citisem, tot intr-o carte de-a lui. Ideile sunt facute ca sa fie explorate si integrate sau respinse, in functie de structura proprie. Mi-am dat voie sa explorez mental aceasta idee si sa vad problema dintr-un alt unghi, cam ca atunci cand iti defocusezi privirea si imaginea se schimba: batrana cu nas coroiat, tanara cu pana la palarie. Cred ca stiti poza din cartile de psiho.

Rodeam mental acest os, cand a aparut o batrana fara dinti care insista sa-mi vanda flori. As fi luat, dar erau legate in ghirlande de atarnat la usa si nu mi-au placut. Nu stiu sa gandesc afara din tipare, iar tiparele mele zic ca – in ciuda a TOT ce vad imprejur – usile nu sunt facute ca sa se atarne ghirlande de flori pe ele!

– Ei, si unde mergi asa voioasa?

Un motociclist cu casca; unul din putinii care poarta casca. Nu putea fi decat acelasi K., intr-una din turele lui scoala-apartamente si retur. Chiar el. Am stat putin de vorba si i-am expus dilema mea. M-a anuntat ca el asa a crezut intotdeauna: mai multa dragoste inseamna mai multa fericire si o apropiere mai mare de Dumnezeu, indiferent cum se manifesta ea.

– We are here to share some love, a declarat el, ca un hippie autentic, in vreme ce -si ambala motocicleta sa plece. Christina, one day you have to open your heart and love again.

Colegii noi au decis sa se faca praf intr-una din berariile bangaloreze… dar nu fara mine! Le-am zis ca nu-mi place sa fiu cea mai treaza din incapere si sa ma fac praf nici nu se pune problema.

– Dar, Christina, te ducem noi acasa.

Suntem toti vecini, 12 oameni in apartamente diferite din acelasi complex. De bandh day (greva indiana totala) – i-am scos la plimbare prin cartier. Ne-am imprietenit.

– Mi se pare ca esti asa adaptata aici, stii tot, intelegi tot, te descurci cu banii, cu traficul, cu tot, mi-a zis aceeasi colega de spaniola, mititica.

Mi se pare si mie ca da; evident ca devine mai usor cu vremea, dar e foarte bizar cum sentimentul ala ca abia am ajuns inca il mai simt – inca ma uimesc lucruri si fapte, inca ma simt neaclimatizata. E interesant totusi ca si la Bucuresti m-am simtit pe undeva la fel: mai mult turista decat de-a locului.

Sa ne concentram. Urmeaza Istanbul, Argentina, Grecia. Sau asa visez eu.

 

 

Comoara si inima

Standard

Catherine mi-a cerut telefonul [al ei nu mai merge] sa se duca maine la FRRO; i l-am dat și mă simt goală. În același timp, vreau să mă detașez de obiecte, să le dau cu ușurință, să nu fie inima și comoara mea în ele. Frumoasă poveste am citit deunăzi, povestea femeii care umblând pe drum a găsit un diamant mare. Bucuroasă, l-a pus în traistă. Deodată vine la ea un cerșetor, care îi cere o bucată de pâine. Cand deschide traista să i-o dea, omul vede diamantul și-i zice:

–    Dă-mi mai bine piatra aia, că e mai de valoare.

–    Poftim, zice femeia fără să stea pe gânduri.

Nu trece mult și omul se întoarce cu piatra în mână:

–    M-am mai gândit; n-o vreau. Însă aș vrea partea aceea din tine care te-a făcut să-mi dai un diamant fără să stai pe gânduri.

Mi se pare că pot să intuiesc cum e partea aia. Detașată, autosuficientă, generoasă, plină. Din preaplinul inimii ies darurile. Îmi place foarte mult simțământul.

**

–          I like you, Christina, because you are so kind and always so positive, with a smile on your face, mi-a zis ieri Sylvia, iar Ben a mormăit mhm.

–          It’s a choice, am răspuns, iar Ben a strigat I agree with you.

Pentru că este; e alegerea pe care am făcut-o când aveam inima sfâșiată și mă durea viața. S-a dovedit o alegere folositoare, așa că am rămas cu ea.

Mi se spune ca zambesc tot timpul, dar am citit odata un articol al lui Plesu in care incondeia gandirea pozitiva si pe practicantii ei – oameni care zambesc tot timpul si n-au nimic in cap. Poate ca sunt una dintre ei, dar e limpede ca pentru mine zambitul tot timpul a devenit un mod de viata.

In acelasi timp nu vreau sa fiu naiva, proasta de buna, incapabila sa disting intre a fi apreciata si a fi folosita.

**

Azi am mers la Durga Puja în Kodigehalli Main Road – cort, altar, ofrande, pictaje pe frunte cu turmeric… și numaidecât a venit un nene să-mi explice ce și cum, în engleza lui aproximativă, bucuros că i-a venit o vizitatoare străină, poate și mai bucuros că poate fi de folos, sau că atrage și asupra lui atenție, fiind cu străina. I-am mulțumit, a fost ok, cam comercial aranjamentul, de muzică nu mai zic – manele curate – dar era doar avanpremiera rugăciunii ce urma mai încolo… cine știe? Știu încetișor tot mai multe despre hinduism în formele lui exterioare, m-am familiarizat cu zeii și încep să înțeleg avatarele și palimpsestul de povești. Dar prea puțin deslușesc ce e în spate, misterul e neatins, iar cartea despre filozofiile Indiei mă adoarme.

**

This is India. Încet-încet mă asimilează. Încet-încet o deslușesc.

MARIZa

Vreau să conduc prin sate, între Pitești și Râmnicu-Vâlcea. Lumina, vița de vie, casele.

Casa din Magheru.

Mădălina ce-o mai face?

Sentimientos a flor de piel.

Strada din spatele Ateneului.

Atocha coborând dinspre Lavapies cu Tarik și Jose când mergeam să facem paella.

Localul ăla bizar de la hala traian unde am fost într-o seară cu Stela și am vorbit despre autorii ruși.

Gust de sushi de la mega image. Cu adevărat mi-am făcut toate poftele.

Nu mă pot opri să nu verific facebook. Mi se pare că s-a întâmplat ceva, nu m-am întors cine am plecat, iar mă pun la îndoială, în vreme ce știu cine sunt. Dar e firesc să fie așa, lucrurile sunt fragile pe la margini, în vreme ce centrul ține. E important centrul, trebuie să cercetez cu băgare de seamă acest concept. Mă simt ca o rochie vaporoasă pe poalele căreia se ia praful, sau din care pică ațe… dar asta o face mai frumoasă.

**

Craciun 2012

Aseara am iesit la cina cu prietenii mei, scopul fiind sa-l cunoastem pe Geoffrey. Geoffrey, un mare om de afaceri sarit de 60 de ani, este iubitul colegei noastre Julia si traieste in Singapore. Cina a inceput cu un aperitiv in apartamentul lui de la hotelul Sheraton si a continuat la un restaurant italian foarte cochet din apropiere, unde Geoffrey a acoperit nota ca un gentleman. Am fost fascinata de acest personaj care ne-a spus ca a parasit scoala la 16 ani, dar singur s-a luptat sa-si desavarseasca educatia, care a citit Razboi si pace in puscarie si are impresia ca poate manui oamenii ca pe marionete. Mi-a amintit de JR din Dallas, un JR mai citit, dar la fel de veros.
Ceea ce mi-a placut mult a fost atmosfera de Craciun din hotel: erau brazi, casuta de turta dulce si colinde.
Si, din senin, Geoffrey m-a intrebat daca voi scrie vreodata o carte. Fi-ti-ar mutra, mi-am mormait in gand, dai unde-l doare pe om! La plecare mi-a spus ca daca voi scrie in romaneste, va face eforturi sa invete ca sa ma citeasca. Yeah, bullshit.
Si totusi, inca mi se pare ciudat ca romana e o limba inaccesibila pentru miliarde de oameni!!

Nici asa, nici altminteri*

Standard

* vorba sectiunii din Dilema veche

Duminica acasa, cumparaturi in Sahakar Nagar, mult facebook si gatit. Am facut saleuri pentru a inaugura cuptorul, apoi pakora si friptura de pui. Imi place momentul cand faina, untul si cascavalul se transforma in coca. Chimie. Alchimie.

Am vorbit cu prietenii pe skype, am scris mailuri, am jucat Angry Birds, am calcat. Corectez 2-3 lucrari, traduc cateva pagini, suna sirena si vine ora de culcare.

Imi plac zilele cand imi incarc bateria.

Si uneori mi se pare ca sunt incompetenta si n-am curaj, alteori ca n-am viziune de ansamblu sau gandire strategica; si alteori ma intreb ce caut aici, de ce stau la capatul lumii singura, dar uneori, cu indieni, americani, chinezi, neo-zeelendezi din Africa de Sud, o frantuzoaica si un evreu care striga in cor „Noroc!” (invatati de mine), mi se pare ca inteleg ca nu exista raspuns la toate intrebarile, ca mergem si ne bucuram de drum.

Mi-e dor de Bucuresti si de oamenii de acolo. Mi se pare ca o data nascut si crescut la Bangalore esti format sa-ti placa genul asta de oras; indiferent cat ai calatori.

Ma gandesc cu melancolie ca poate nu voi mai avea niciodata duminici in care sa merg cu Stela la film in Bucuresti.

Cel mai bine ma simt cand conduc. Poate pentru ca-mi da – in mod necesar – senzatia ca sunt concentrata pe un singur lucru si ca-l fac bine. Poate ca sunt imprastiata, destructurata.

Spectacol de marionete la scoala, assembly si drum cu masina in oras, cu niste colege. MG Road, Commercial Street, galagie, culori. Vorbe multe. Lume multa. Probabil ca m-am salbaticit. E minunat sa fie lume, dar e minunata si pacea mea.

Si pe urma:

–          Cati ani ai?
–          35.
–          Esti o muiere atipica. Nu esti maritata, n-ai copii si nici nu pare sa-ti pese.
–          Se vede pe fata mea?
–          Eu sunt insurat de 30 de ani. Nu am copii din proprie optiune. Tu vrei copii?
–          Da. Nu umblu cu limba scoasa dupa ei, dar daca se va intampla…
–          Esti foarte normala.
–          Tu vorbesti!
–          Mie mi se pare ca inainte sa fiu director de scoala sunt o persoana.
–          Stii bine ca gandim la fel in privinta asta.

Traducere din Hinglish:

Covers = pungi de plastic (Madam, cover you want?) Se mai numesc si carry bags.

Cum = orice e in combinatie cu altceva (Meeting cum workshop, dispensary cum pharmacy)

Pachet de la Olga cu mii de rupii in forma de salam, carnati, bacon si cascaval afumat. Ca la foametea din timpul razboiului, aceste produse au o valoare uriasa din pricina ca sunt inaccesibile. Au si o cantitate uriasa de chimicale, ca sa poata veni atata spatio-timp fara sa se strice. Dar ignoram.

Mi-e dor de Bucuresti, sfasietor. Stela mi-a povestit ceva la telefon si din poveste am sorbit locurile: Piata Amzei, cartierul de stradute de la Sf Vineri. Poate nu-s facuta sa fiu internationala.

Privind la pozele pe care le-am făcut azi, în afară de obsesia pt uși albastre, am o înclinare spre ceea ce e vechi, dărăpănat, murdar. Parcă încerc să confirm clișeele, pozez vaci, case dărâmate, mizerie. Dacă sunt mai proastă decât cred, dacă nu sunt creativă, deschisă la minte, frumoasă înăuntru, dacă sunt o prefăcută?

Iar cu îndoielile, iar cu gândurile astea, tot astea? Private self consciousness sucks, dar e inevitabila când petreci mult timp singur. Trebuie să pun mâna să mai citesc, altfel rumeg la nesfârșit aceleași gânduri răsuflate.

Nu vreau să schimb pe nimeni, nici pe mine. Mă las schimbată, e o diferență.

Și mi-amintesc acum cine sunt, de ce am venit aici, mi-amintesc puterea și bucuria, mi-amintesc încrederea că sunt, indiferent cum stau lucrurile în jur… mi-amintesc unde-mi am centrul.

2014, anul calului de lemn

Standard

A fost cum e întotdeauna: avionul a zburat, vacanța s-a sfârșit și am ajuns acasă.

La Delhi, ceață, frig, claxoane, totul cenușiu, oameni triști, cerșetori. Un hotel mișto (Woodcastle), o mașină cu șofer care ne-a plimbat pe la ce era de văzut… și Taj Mahalul.

A fost chiar ca într-o poveste, ca în cărțile mele cu Păcălici. Hindusul și hindusa cei exotici îmi sunt acum vecini. Îmbulzeală, cămile, un ghid nesuferit. Dar a meritat. A dream come true.

1514398_10202138501638531_268035040_n

Construcția e de o frumusețe desavârșită. Dacă găsești un loc să te așezi și să te bucuri că ești acolo, înțelegi poate cât trebuie s-o fi iubit Shah Jahan pe soția lui Mumtaz Mahal. Sau înțelegi că Shah Jahan avea mulți bani, o necuprinsă dorință de mărire și arhitecți pricepuți. Când începi să te uiți la detalii, uiți de timp și te trezești pe nesimțite transportat înapoi în secolul 17. Pietre nestemate, versete din Coran, o marmură albă care-și schimbă culoarea în funcție de lumină. Finețea detaliilor e uimitoare. Înghesuiala, lumea pestriță, cozile infinite nici nu mai contează.

Și-apoi Mussoorie! Shadab trezit de la cinci ca sa ne aștepte la tren la 12:40. A spălat mașina, s-a învârtit în loc și a fost în Dehradun de la 10. Parcă ieri plecasem: în afară de Saif, care a crescut, nu s-a schimbat nimic. Shadab și-a găsit numaidecât un nou erou în persoana lui Iulius. Papa, mai stins ca anul trecut pentru că a fost bolnav; mama, neschimbată; fosta mireasă – gravidă. Viața își urmează cursul acolo unde curge. În alte locuri pare că stagnează.

Al doilea Revelion la Mussoorie… insist cu revelioanele în locuri unde nu exista conceptul vestic de revelion! Totuși acest An Nou a fost mai reușit ca cel precedent, fie și datorită faptului că am ieșit din casă. Cu Shadab și amicul lui, Umed, ne-am plimbat pe Camel Back Road și-am văzut artificii. Nimic spectaculos, pentru că pur și simplu acolo faza cu anul nou nu contează. Le-am luat la fete vată pe băț, apoi a fost un nou an.

Oricum, e limpede că din experiența anului trecut am învățat la ce să mă aștept. Mama, Olga și Iulius au fost luați pe sus de valul de frig și amețiți de mâncarea iute. Eu eram ca acasă, ei erau ca mine anul trecut.

De ce nu au geam la baie?

Cum să nu se șteargă cu hârtie igienică?

De ce nu e cald în casă?

Gravida de ce umblă cu picioarele goale?

Și ei din ce trăiesc?

De ce nu sunt de cuvânt?

Eu, beyond all that, țopăiam ca o focă de fericire. Chiar mi-s dragi, chiar mă simt bine acolo.

–          Gagica mea s-a supărat pe mine că i-am zis că e grasă, i-a mărturisit Shadab lui Iulius.

–          Mare greșeală. Niciodată să nu-i spui unei fete că e grasă, a zis guru Iulius. Nici măcar lui sor-mea, care evident e grasă!

Ei au râs, eu m-am întristat.

Asta lovește ochiul: că sunt evident grasă.

Pentru anul 2014 cuvântul este ECHILIBRU.

Rezoluția este să fiu zveltă.

A câta oară?

Să vorbesc hindi.

Și să-mi petrec Revelionul 2015 undeva unde e cald. Deși când apare Shadab, e cald și la Mussoorie.

Cinci luni si un Craciun

Standard

Uneori mi-e greu să cred că nu mai am bunici. Că nu mai avem masa mare în sufragerie, neagră, cu picioare groase de elefant și o față de masă ca o carpetă. Că nu se mai difuzează Captain Power la televizor duminica. Că m-am făcut mare.

Adesea am impresia că trăiesc într-un film. Merg în casele unor oameni pe care îi cunosc de câteva luni și mă simt bine, în vreme ce mă simt departe și străină. E o senzație greu de explicat – senzația de a fi între oameni care n-au vazut Captain Power duminica la televizor. Îmi vine să mă trag înapoi spre satul meu, pentru că mă tem să nu fiu pe veci schimbată dacă mă las absorbită de satele lor. E un lasă-mă și nu-mi da pace pe care îl resimt difuz, în vreme ce mă bucur de compania unor oameni inteligenți și citiți, de conversațiile care se leagă, de bucatele pe care le împărțim sau de muzica pe care o ascultăm împreună.

Nu-mi dau seama dacă ține de mine, sau de faptul de a fi un est-european strivit de complexul Vestului glorios.

Banc:

Q: Why was Santa’s little helper depressed?
A: Because he had low elf esteem.

Pranzul de Crăciun al colegei mele de Geografie a fost cald și colorat ca un film al anilor copilăriei. Copiii au avut masuța lor, adulții masa lor. Cu totul altă concepție despre masă și faptul de a sta la masă decât în România. Stai frumos la masa, mănâncă frumos nu și-au avut rostul. Mi s-a părut că ne simțim bine în mod natural, s-a vorbit despre Platon, dar s-au schimbat și rețete de sos de ciuperci, n-a existat nicio tensiune, am avut Secret Santa și cadouri, Oda de Crăciun a fost simpatică foc și fiecare și-a adus la masă bucățica lui de lume și pe sine. Iar eu m-am simțit norocoasă și binecuvântată să fiu acolo, puțin împiedicată de bariera lingvistică și culturală pe care o resimt uneori mai pregnant, alteori mai deloc.

Fără să vreau, compar. Aș vrea să fi crescut ca ei, cu libertatea în sânge, cu încrederea pe care ți-o dă un pașaport dintr-o țară imperialistă. Însă am crescut ca ceilalți, ca cei care au venit după noi ca să spele vasele și să facă curat în casă, Good evening madam, what do you want me to do? Poate cu timpul voi depăși sentimentul că locul meu nu e la masă, ci la bucătărie.

Nu vine toamna

Standard

Aanewala pal jaanewala hai/ Ho sake to iss min zindagi bitaado pal jo yeh jaanewala hai [आने वाला पल जाने वाला है – clipa pe care-o astepti va trece indata; traieste-ti viata in clipa asta trecatoare]

Primele mele cantece in hindi. De la Bollywood, desigur. Un fel de Angela Similea, judecand dupa reactia localnicilor: ”imi place si-mi aduce aminte de copilarie, dar e si destul de invechit si din alte timpuri asa si putin ma rusinez ca imi place”.

Doamne, când învăța Dana de la Iași hindi, în anul 1999 poate și eu mă gândeam de ce ar vrea cineva să învețe hindi, să se ducă în India… cum naiba e posibil să vrei să fii țigancă și-n același timp să ai prejudecăți față de țigani? Me kya hum? (Ce sunt eu? – o întrebare echivalentă cu Cine sunt, dar care ia în considerare și posibilitatea ca în următoarea mea viață să fiu, de pildă, un copac cu față de măgar, ca cel de mai jos).

Acum că sunt aici e aproape necesar să învăț niște hindi – deși Bangalore (spre deosebire de alte orașe din India, mi s-a spus) e un loc unde mai toată lumea înțelege engleză și se descurcă mai în hindi, mai în kannada, mai din mâini, mai din cap să te ajute cu orice ai nevoie. În afară de asta, nu am fost niciodată fascinată de India, nici de Tagore, nici de Mircea Eliade, sunt așa ignorantă încât mă duc la temple ca să mă uit la toate zeitățile alea de pe cupolă ca la un teatru de păpuși! Însă mă fascinează cunoașterea limbilor străine, asta da, si felul cum functioneaza limbile, si senzatia pe care o ai cand incepi sa intelegi și te uiți la un text într-un alfabet străin și nu mai sunt doar purici pe foaie, ci cuvinte…

Acum textele în hindi mi se par desene cu rufe atârnate la uscat și mă bucur și de ignoranță și de anticiparea ”iluminării”.

În altă ordine de idei, de la o vreme am început să aștept toamna și mă tot uit la copaci, să văd dacă au ruginit, dar nu, sunt verzi și înfloriți ca-n prima zi când am ajuns aici.