Pandemie si paine

Dintr-un mesaj pe care i l-am scris unei colege:

Between online lessons, marking and worrying about life, it’s been a month since we last saw each other. How are you doing? I miss you and I want to hear your news.

I’m ok, not quite able to get into a routine because I can’t sleep very well, so I wake up in a panic every day haha. I go out for walks around the campus every day, watch endless episodes of Doc Martin on Netflix, read a lot of assignments that my IB students so diligently produce and yesterday I even went to Migros, which is always a mixed experience – because it feels normal and scary at the same time.

I miss the pre-virus world, when we could touch door handles and hug each other without putting each other in mortal danger! My family are well – all tucked at home and wondering when we will be able to travel across borders and see each other again. I just had this horrible thought that wherever we go we might have to be quarantined first, which would ruin our holidays.

~

Ieri m-am intalnit cu o colega, fuma in gradina casei. „Iti spun sincer, Christina,” mi-a zis, „eu inca nu mi-am revenit din soc. Inca ma trezesc dimineata si sper ca a fost un vis urat.”

Dar primavara merge inainte, infloresc pomii, canta pasarelele, iarba e verde si eu imi inchipui ca m-am mutat pentru o vreme intr-o manastire zen, unde am ocazia sa ma relaxez si sa privesc mugurii cum se deschid si iarba cum creste. Gaudeamus igitur.

Sa treaca beleaua

In primele zile de pandemie, cand inca mai radeam la poze si filmulete despre carantina, am vazut o poza de la un magazin local care anunta ca e inchis „pana trece beleaua.” Acum ca ne-am lamurit ca nu trece cu una, cu doua, ne repliem si noi si ne adaptam la noua situatie, fiindca ce alta optiune avem?

Am inceput orele si copiii ma fac sa uit de pandemie. E ciudat si singuratic sa-ti petreci ziua in casa, corectand si predand pe internet. Timpul zboara cand sunt cu copiii sau in sedinte si se taraste cand nu am ore. Pot sa beau cafea cat si cand am chef. Pot sa iau micul dejun in sedinta, cu camera si microfonul oprite. Lucram pana la ora 4, de la 4 la 5 mai discutam intre colegi sau incercam vreun sistem nou de videoconferinta, verificam daca se vede prezentarea, daca se aude etc. Dupa 5, uneori citesc, alteori ies la plimbare prin campus. O tura completa de campus are 5000 de pasi. Am inceput sa fac niste ture smechere, gen parkour, sa o cotesc pe neasteptate sau sa lungesc plimbarea cu cateva ture in sus si-n jos pe scarile de la intrarea in scoala. Apreciez copacii si aerul curat. E frig, sunt 6 grade, ploua, mi-e dor de mare. Nu am mai iesit din campus de opt zile.

Colega care mi-a adus joi banane de la Carrefour mi-a zis ca si acolo s-au instalat acele geamuri de protectie la case si se intra in serii de maxim 10 persoane, calcand la intrare pe o covoras cu dezinfectant. Nu se mai poate circula intre orase, nici merge aiurea cu masina prin Istanbul, fara sa ai treaba. La orice ora m-as uita, Google Maps imi arata ca in Istanbul nu este deloc trafic… the new normal. Scoala ne tine la curent cu stirile din Turcia. Mai multe hoteluri au fost alocate medicilor care lucreaza in spitalele dedicate acestei maladii. La ora 9, in fiecare seara, se aplauda de la balcoane munca celor din linia intai: personal medical, salubritate, cei care spala strazile, lucratori de la supermarket, firme de livrari, farmacisti etc. Chiar si dintre colegii nostri, unii merg la scoala: ar fi imposibil sa trecem cu bine prin perioada asta de scoala online fara munca constanta a celor de la IT, de exemplu.

Turcia gestioneaza bine criza pana acum. Ministrul Sanatatii pare a fi seful desemnat. Numai el vorbeste la TV, update-urile ne vin de la el, el ne anunta seara de seara cate cazuri noi avem, cati oameni au murit. Ministrul Educatiei a aparut sa clarifice unele intrebari legate de bac si examenul de capacitate, care acum se vor da exclusiv din materia semestrului I. Ni s-a spus ca inainte de 30 aprilie nu iesim din case – in 30 aprilie se va re-evalua situatia.

Sfarsitul lumii a avut loc

21 martie 2020

Ora 11:00. Suna telefonul. Este vecina mea din Venezuela.

– Christina, scumpa mea, nu vreau sa te deranjez, am o mare mare mare rugaminte…

– Scumpa mea, tu nu ma deranjezi niciodata. Spune!

– E ziua fetei mele luni, face 20 de ani… Nu-si va putea face ziua. De o saptamana suntem inchisi in casa, nu iesim decat cu cainele… As vrea sa-i fac un tort. Ea nu stie. S-a intors din Spania si mai are 2 zile de carantina, nu, e bine, slava Domnului, toti suntem bine. Dar abia dupa ziua ei poate sa iasa. Te superi daca te rog sa imi iei niste lucruri de la supermarket?

Ora 12:00. Merg la mall-ul din apropriere, care e un outlet in aer liber. Nu am masca, fiindca n-am inteles la timp amploarea pandemiei, apoi s-au terminat mastile. Am manusi. Mall-ul insa e complet pustiu, sinistru de pustiu, in afara de farmacia unde farmacistii poarta masca si ne lasa sa intram cate unul. Imi cumpar o masca la suprapret, dar mi-e mila sa o port de frumos ce e ambalata. Mai iau una, mai ieftina. Mi se spune ca nu-mi pot da mai mult de doua. Macar acum am masca. Din pacate, centrul Turkcell de unde trebuie sa-mi incarc telefonul s-a inchis. Supermarketul e deschis, dar mi se pare full si nu exista notiunea de distanta de siguranta. Casieritele nu poarta nici masca, nici manusi. Decid sa ma duc in satul invecinat, Kurtkoy.

Ora 12:25. In Kurtkoy viata isi urmeaza cursul. E soare, frumos, firesc. Batraneii carora primaria le-a scos bancile de pe strada si le-a inchis cafenelele, stau acum pe garduri. Cateva persoane au masti, dar majoritatea nu au. Multi au copii. Unii copii tusesc. Imbracata, inmanusata, mascata, cu ochelari de soare, Christina pare din alt film. Dealtfel mi se pare ca si aud o muzica prevestitoare: bum-bum-buuum. Iata magazinul Turkcell. Sunt vreo 4 clienti, care pipaie telefoanele expuse la vanzare. Vanzatorii nu poarta masca. Doi dintre clienti, da. Pe perete e o sticla de dezinfectant. Imi vine sa ma imbaiez in ea. Imi pun credit, sterg cardul cu dezinfectant si-l bag in portofel. Vanzatoarea pufneste in ras. „E epidemie,” zic. „Am auzit,” zice. La iesire vad o farmacie. Nu strica inca o masca.

In farmacie e pliiiiin de lume si toti par cunoscuti de-ai farmacistei. Dealtfel e un sat mic. Stau la taclale ca in orice zi. Nimeni, nici chiar farmacistele, nu poarta masca. Farmacistele au manusi. Nu intru. Farmacista ma vede la usa, ma invita, ii spun ca astept sa iasa lumea. Conversatia despre situatia asta ciudata continua degajata: unul dintre clienti lucreaza de acasa, dar e plictisit de atata stat in casa, oare cat o mai dura si prostia asta? In sfarsit, se goleste si intru eu. Cer o masca. E 4 lire mascuta obisnuita, cea mai simpla. Dincolo era 50 de lire! Cer zece bucati. Poate sa imi dea zece? Normal, zice doamna, va dau si toata cutia. Aveti 20 de masti in cutie. Vreti si dezinfectant? Am si propolis, pastile pentru imunitate, pluseaza ea. Aici pandemia nu a ajuns inca. Bum-bum-buuuum, zice muzica prevestitoare din capul meu. A ajuns, dar bietii oameni nu si-au dat seama. Brusc, ma simt ca un turist din viitor. Clar am vazut prea multe filme.

Ora 13:00. Am cumparat de la supermarket cele necesare. Vanzatoarele nu poarta nici masti, nici manusi. Supermarketul arata mai ravasit ca de obicei, dar nu pentru ca e gol, ci pentru ca prea plin. Practic, cred ca nu se mai obosesc sa duca marfa in depozit, si o stocheaza langa rafturi. Arata ca in India, doar ca in loc ca totul sa fie prafuit, marfa e squeaky clean. Jur. Istanbulul nu e un oras murdar, dar zilele astea totul e STRALUCITOR de curat. Cel putin prin partea asiatica, unde locuiesc eu.

Ora 13:10. Am ajuns acasa cu telefonul reincarcat si sacosele pline. Livrez la vecina. Ma simt plina de ceva nedefinit si periculos. Dupa ce cobor din masina, sterg volanul si bordul si usa si tot ce am atins cu dezinfectant. Intru in casa ca in filmele SF, ma descalt la intrare, pun hainele la soare sa moara virusii, pun restul la spalat, ma spal cu sapun, dezinfectez pungile, produsele, pun la soare ce se poate, pun in frigider restul, ma spal din nou pe maini. Rasuflu usurata: am supravietuit si de data asta. Nu mai ies o vreme. Am de toate. Mi-am facut un meniu ca sa mananc alimentele in ordinea in care expira, nu dupa cum mi-e mie pofta, ca pana acum. Nu mai avem voie sa risipim mancarea. Nu ca inainte ar fi fost bine sa facem asta, dar necesitatea bate posibilitatea.

Ora 14:00. Ma uit cu tandrete la toate lucrurile din casa pe care le am dinainte de pandemie si pe care pot pune mana cu incredere, fara sa ma dezinfectez. Acestia sunt prietenii mei pe care nu stiam ca-i am, spre deosebire de tot ce vine de-afara acum, la care ma uit chioras, gata sa-i prind cu covidul ascuns pe undeva. Cuget la paranoia si OCD, pe care slava Domnului nu le am, si-as prefera sa nu le dezvolt in perioada asta. Cuget la bunul simt si la simtul umorului, pe care cred ca le am si voi continua sa le exersez.

Concluziile mele dupa o saptamana de stat acasa:

• sfarsitul lumii a avut loc pe 11 martie cand s-a declarat pandemia. De aici incolo, tarile au inceput practic sa se inchida si cand se vor redeschide multe lucruri se vor fi schimbat (o zice Harari, o zic si altii– schimbarile nu trebuie sa fie negative, dar the new normal is here to stay).
• nu vom sta in casa pana la 1 aprilie cum ni s-a spus initial. Eu nu cred ca vom putea iesi nicaieri de Paste si sunt curioasa daca ni se va da voie sa parasim Turcia in vacanta de vara. E cazul sa ni se comunice mesaje clare ca treaba e de durata.
• regulile sunt facute sa fie respectate; chiar e pandemie, chiar e o gripa mai nasoala, chiar trebuie sa stam in case si la distanta unii de altii.
• e bine sa ai un tel, un program, un meniu. M-am apucat de sport zilnic, tai chi dimineata, apa multa, mancare putina si fara mancat seara, ca nu trag in plug.
• e bine ca pot lucra de acasa, ca sa continui sa am un venit, cat se va putea.

Imi dau seama zilele astea ca mintea mea e destul de interesata – nu de conspiratii, ci de intrebari care unora li se par conspiratii: de ce alte virusuri n-au dus la pandemie? Cine si ce castiga din faptul ca stau miliarde de oameni acasa (audienta captiva) si li se serveste pandemie media pe toate canalele (companiile de internet, clar)? Observ nuante lingvistice: „o simpla gripa” in ianuarie a devenit de azi „virusul ucigas”. Suntem in razboi, se lupta in prima linie, armata e chemata sa care sicrie, ministrul de interne anunta la televizor masuri aspre (necesare, dar de neconceput acum doua saptamani!). Oamenii care ies din case ne sunt dusmani (in India oamenii care trebuie sa stea in izolare sau carantina sunt stampilati, ca sa poata fi reperati si reclamati daca parasesc casa sau spitalul).

Sa ne intelegm: stau in casa. Stiu ca e o boala reala si grava, stiu ca e foarte contagioasa, stiu ca nu vreau sa aflu first hand ce inseamna si nu vreau s-o afle nimeni dintre noi. Respect munca epuizanta a personalului medical si a tuturor celor care acum nu pot sa stea in casa. Protejez, ajut, nu sabotez. Ma organizez cu intelepciune, ca sa nu ma duc cu capul stand singura in casa si intrebandu-ma cand imi voi revedea familia si prietenii, cand voi vedea iar lume pe strada (si cate luni de-acum inainte vom purta masca si vom pastra distanta sociala devenita poate lege), oare voi rata inflorirea magnoliilor anul asta, cand ne vom intoarce la scoala si in ce conditii, oare vom intelege ca unele chestii se fac simplu si eficient de acasa, oare se vor redistribui averile, oare planeta se va mai reface in pauza asta pe care i-o dam etc.

E ziua 8 de stat acasa si sunt si eu curioasa sa vad ce voi scrie in ziua 30.

Sa fim sanatosi, compassionate and compliant.

 

 

 

5 days in

Ma felicit ca in ziua 1 m-a dus capul sa-mi fac un program, pentru ca ma simt f fericita ori de cate ori bifez un element de pe lista. Pana acum mi-am atins toate obiectivele, am citit mai mult decat de obicei, am vazut mai putin netflix, nu am vegetat deloc pe canapea, am gatit si am facut 5000 de pasi zilnic.

Azi am iesit cu masina din campus, am dat o tura prin satele invecinate si, din pacate, in ciuda avertismentelor TV, acolo viata merge inainte, oamenii stau la coada si-si sufla in ceafa unii altora, se tuseste, se lucreaza, magazinele deschise, farmaciile pline de oameni care-s lasati sa intre toti odata. In mall-ul unde merg de obicei, care e un outlet, adica totul e afara (fapt pe care-l blestemam, acum il binecuvantez!!) nu era lume mai deloc. La supermarket se dezinfecteaza casele de marcat, banda, produsele. Nu se mai vinde nimic varsat, totul e ambalat. Se gasesc de toate, cu unele goluri, dar nu lipseste niciun produs.

E interesanta disonanta cognitiva. E greu de acceptat, totusi, ideea ca acest virus ne-a dat vietile peste cap. E greu de crezut ca „prostia asta” nu se va termina in cateva zile, urmand ca viata sa revina la normalul acela cu job, aglomeratie, consum, zile si luni si ani intregi cand nici nu-ti trece prin cap sa stergi clanta de la usa dupa ce intri in casa. Eu observ la mine ca mi-e greu sa vad filme despre altceva decat virusi si doctori. Cand vad in film un tip care se aseaza la masa intr-o cafenea ma apuca furia. E normal? Conform acestui splendid articol pe care l-am citit in The Atlantic, da. E normal sa oscilezi intre apreciere si furie. Sa simti ca ai fost jefuit de ceva care nu credeai ca-ti poate fi luat. Sa simti anxietate si grija pentru cei dragi. Sa te urci pe pereti intre patru pereti. Sa te bucuri ca au revenit delfinii pe coastele Italiei si apele de la Venetia sunt cristaline pentru prima oara. Ideea e sa functionezi pe modul both/ and – si furios, si recunoscator, si speriat, si optimist, si stresat, si odihnit.

Ma sperie balbaiala guvernelor, lipsa unei reactii coordonate la nivel global, masurile de criza gen stare de necesitate, panica din jur care duce la penurie de provizii, inconstienta oamenilor care expun alti oameni la virus, vestile contradictorii din China (e doar o raceala, versus e un virus care te rapune), efortul continuu de a decide care surse de stiri sunt sigure, faptul ca nu stim exact cand se va termina (si cu ce consecinte economice etc.). In capul meu e cumva o chestie care ar trebui sa aiba o solutie simpla, un medicament, ceva, nu sa bage in faliment economia unei tari.

Pentru moment, insa, realitatea este ca am multa bafta. Sunt foarte recunoscatoare pentru ca:

• am un job care continua sa ma plateasca si pot lucra de acasa cu succes (o vreme);
• sunt inca in vacanta, deci odihnita;
• dorm bine;
• nu am copii, catei, pisici („nici macar un iepuras?” a intrebat socata vecina mea Eliza, de cinci ani, cand a vazut ceea ce pentru ea era prima casa fara copii de pe lume!!) si sunt libera sa-mi fac ce program vreau;
• am masina si pot sa ies;
• locuiesc intr-un campus verde caruia ii dai ocol in 10 000 de pasi;
• turcii pana acum au raspuns eficient si preventiv;
• avem o infirmiera non-stop in campus.

Voi cum va descurcati cu pandemia? Sanatate, rabdare, compassion and compliance. Vom fi bine.

Mi-a placut poza asta. Eu dupa pandemie sigur voi continua sa fac zilnic sport de-acasa. Chiar e usor si ajuta foarte mult, mental.

 

 

O intalnire cu Marina Abramovic in Istanbul

Zi frumoasa pe Bosfor cu prieteni dragi din India, plimbare, soare, apa albastra, cer albastru, bucurie. Voiam sa merg la muzeul Sabancisa vad expozitia Marina Abramovic si am mers. Bilet redus, doar 25 de lire, pret de profesor. Expozitia era in subsol, unde au ei expozitiile temporare. Inainte sa intru, chiar cand incercam sa ma orientez prin muzeul in care n-am mai fost de vreo doi ani, m-a apucat o groaznica durere de spate.

Marina Abramovic face performance art („It can be any situation that involves four basic elements: time, space, the performer’s body or presence in a medium, and a relationship between performer and audience” (Wikipedia) – nu stiu cum se zice in romana?).

In subsol am vazut video-urile Marinei:

• Aici se piaptana cu o perie intr-o mana si un piepten de metal in mana cealalta. Se piaptana intr-o nestire, pana se raneste, pana isi rupe parul din cap, repetand mereu „arta trebuie sa fie frumoasa.”
• Aici atarna cumva cu capul in jos si racneste pana ramane fara voce.
• Aici sta spate in spate cu Ulay, amandoi legati de par.
• Aici Ulay si ea se palmuiesc incet si tresar pe rand de durere.
• Aici Ulay o atinteste cu un arc cu sageata, din care ea tine un capat.
• Aici danseaza si cand ea iese din cadru, danseaza umbra.
• Aici mananca o ceapa necojita, musca din ea ca dintr-un mar, plange si zice ca nu mai vrea durere pe lume, in timp ce continua sa manance.
• Aici spala cu clabuc oasele unui schelet.
• Aici priveste in ochi un cal.
• Aici sta intinsa intr-o stea in flacari.
• Aici canta in nestire cantece populare sarbesti.
• Aici e masa cu obiecte din expozitia Rythm 0 din 1974. Unele dintre ele au fost folosite pentru a o rani.
• Aici e video-ul cu cele trei luni din 2010, „The Artist is Present” la MoMA.

Apoi alte performances, de data asta in direct, cu artisti turci sau straini care lucreaza cu Marina Abramovic Institute:

• Aici o fata care-si construieste in jur un labirint, legata la ochi. Pune caramida peste caramida. Le pipaie incet muchiile. Le stropeste cu apa. Caramizile se lipesc. Lumea face poze, filmeaza. E liniste deplina. Munceste in liniste, laborios, pe pipaite. Pe masura ce labirintul se inalta, ea dispare.
• Aici un cuplu intr-un spatiu cu caramida rosie: ea e suspendata si face acrobatii pe o franghie sau doar spanzura in gol, ca o papusa. El o misca uneori, de capatul celalalt al franghiei. Un al treilea participant scoate caramizi dintr-un zid, ca intr-un joc de Jenga. Din cand in cand totul innebuneste: fata se contorsioneaza, tipul alearga in nestire cu capatul franghiei in mana, celalalt arunca in stanga si-n dreapta cu caramizile. Apoi totul revine la nemiscare.

Ideea de baza: depasirea limitelor corpului.

Dar ce e dincolo de aceste limite? Neputinta, nebunia, boala. Libertatea?

Marina are peste 70 de ani. Ulay a murit de curand. Ultima limita nu o poate nimeni incalca. Asta face ca totul sa fie inutil, desertaciune, goana dupa vant?

Arta trebuie sa fie frumoasa, pentru ca viata nu este.

Biserici ortodoxe din Istanbul

In acest weekend Alina ne-a dus intr-un tur al catorva biserici ortodoxe din Istanbul.

Am inceput excursia in Hasköy, la biserica romaneasca. O cladire imprejmuita de un zid mare. N-as fi stiut sa ajung acolo, daca nu era Alina. Dar in biserica romaneasca se vorbea romaneste, in jur era o gradina in care cresteau rodii si struguri si pastea un card de gaste, iar in spate se gaseau si niste morminte din vremuri stravechi. Un loc care mi-a amintit de ashramul lui Sri Ramana Maharishi, din India: vegetatie semi-salbatica, un mormant zis sfant (aici, al Sfintei Arghira), o atmosfera de pace. Am aprins o lumanare si imediat ma pomenesc apucata de brat:

– Dar ce devreme ai venit, draga!

O doamna cu parul cret si roscat, cu basma pe cap. In biserica romaneasca scrie la intrare ca femeia trebuie sa poarte basma, conform traditiei. Pe mine m-au primit si fara.

Doamna se fastaceste cand ma intorc cu fata.

– Vai, scuzati-ma, semanati foarte bine cu o prietena de-a mea. Stiti, o astept sa vina. Dar dumneavoastra de unde sunteti, ca nu v-am mai vazut pe aici?

In biserica romaneasca nu e usor sa treci neobservat.

De la Hasköy trecem cu un vaporas la Ayvansaray si intram aproape numaidecat in biserica Maicii Domnului Vlaherne, adica biserica valahilor din vechiul Constantinopole. Aici e si un izvor cu apa sfintita. Un baiat umple sarguincios, de la robinet, sticlute mici si albe de plastic. Alina ne spune povestea crestinilor prigoniti, carora in acest loc li s-a aratat Fecioara Maria, care a lasat acoperamantul ei sa cada peste grupul de crestini, salvandu-le viata. Chiar langa noi e un grup de turci musulmani, care asculta aceeasi poveste, povestita de ghida lor in turceste.

Acoperamantul Maicii Domnului a ramas in acea biserica multi ani, biserica a ars… secolele sunt lungi si multe se pot intampla. Dar izvorul a continuat sa dea apa sfintita, numele de Vlaherne s-a pastrat, pelerinii au continuat sa vina.

Dupa o consultare amanuntita cu Google Maps, Trafi si alte aplicatii, intre metrobus, autobuz si picioare alegem un taxi. Soferul nu stie unde este biserica Balıklı Meryem Ana (Fecioara Maria cu Pesti?! ma mir, apoi decid ca Balıklı poate fi numele cartierului) si ne tot zice ceva de un cimitir. Pun google maps si il ghidez in turca mea destul de fluenta cand vine vorba de a ma descurca prin marele oras. Cand ajungem, e chiar locul de care ne spusese el, langa cimitirul armenesc. Nu stia ca acolo e o „kilise” (biserica). Ne lasa in fata cimitirului, unde crede el ca vrem sa mergem.

Dar noi vrem de fapt sa vedem manastirea greceasca a Fecioarei cu Pesti, zisa si Izvorul Tamaduirii, adica locul de unde provine numele acestei sarbatori crestin-ortodoxe. E un loc magic, de o frumusete uluitoare, extrem de curat. In nebunia orasului, e o oaza de pace si de frumos. In curte s-au pastrat monumente funerare din diverse locuri si in spatele bisericii e un cimitir in care sunt ingropati patriarhii ortodocsi ai Constantinopolelui. Mormintele sunt somptuoase, dupa moda cimitirelor medievale otomane. Incercam sa intram in biserica, dar usa este incuiata, asa ca ne multumim sa facem poze pe gaura cheii. Atunci apare un barbat simpatic care imi spune in turca ca el are cheia. In broasca este acum o imensa cheie de metal, iar barbatul imi spune, zambind, sa-i fac poza (ii fac) si sa descui.

Biserica este sora geamana a templului grecesc de pe bulevardul Pache Protopopescu din Bucuresti. Pe ferestre intra raze de lumina; icoanele de pe altar sunt ferecate in argint si totul e absolut frumos si impresionant. Dupa noi intra iar un grup de turisti, la fel de uimiti de frumusetea cladirii ca si noi.

Coboram apoi cele 27 de trepte pana la Izvorul Tamaduirii. Legenda vorbeste despre un rege, Leon al Constantinopolelui, care haladuind prin padurile ce imprejmuiau orasul a dat peste un cersetor orb care i-a cerut apa. O noua aparitie a Fecioarei Maria (atasata, se vede, de zona asta a orasului) i-a indicat locul unde se gasea apa, dar si faptul ca apa acestui izvor il va face pe acel orb sa vada din nou. Din anul 300 cand s-au intamplat aceste fapte si pana acum, izvorul continua sa curga, iar pelerinii sa-l viziteze, sperand in miracole. Deasupra lui s-au construit si prabusit cateva biserici. Acum este o manastire greceasca, care dainuie de la jumatea veacului al 19-lea. In apa izvorului inoata, zice-se, si cativa pesti. Eu nu i-am vazut, dar de aici vine numele bisericii: Maica Domnului cu Pesti. Pestele, se stie, e simbolul lui Iisus.

Plec de la Izvorul Tamaduirii fericita. Mi-a placut enorm acel loc, unde sigur ma voi intoarce. M-a impresionat frumusetea arhitecturii, lumina care se revarsa in interiorul bisericii prin geamurile inalte, linistea din jur, bunatatea oamenilor, clipocitul izvorului. Cine mai stie? E unul din acele locuri unde totul e perfect, sau, cel putin, eu asa l-am perceput. E drept ca pentru mine orice loc care are statui vechi de piatra e perfect.

In statie la autobuz, Alina ne arata o alta biserica ortodoxa: cea bulgara. Povestea ei – probabil o legenda – e simpatica. Biserica e construita din fier si a fost adusa intreaga cu vaporul din Viena. Astfel de biserici se trimiteau in diverse locuri ale lumii in scopul raspandirii crestinismului. Au ajuns biserici de fier prin America de Sud si Filipine, dar biserica bulgara din Istanbul e una din putinele care s-a pastrat. Legenda spune ca bulgarii au comandat-o la Viena cu mult inainte de a cere sultanului avizul pentru a-si construi o biserica. Avizul a venit, dar, smecher, sultanul spunea: se aproba, dar numai daca biserica se va construi in trei zile! Ceea ce nu stia el, era ca biserica deja era pe drum. In trei zile vaporul a acostat, a fost descarcata, montata, sfintita. Sultanul a fost batut cu propriile arme.

In dupa amiaza de octombrie care pare o zi de mai, avem timp sa vedem si Muzeul Chora, sau Biserica Mantuitorului, construita in secolul 4 de imparatul Constantin. Alina nu a glumit cand ne-a promis un pelerinaj. Aceasta biserica romanica, odinioara centrul unei mari manastiri bizantine, a fost salvata – ca si Sfanta Sofia – de faptul ca sultanul Baiazid II a transformat-o intr-o moschee. Minaretul se vede si astazi, dar se pot vedea si minunatele mozaicuri si fresce bizantine.

Pornim spre casa prin cartierele Fatih, Fener si Balat. Mai e doar o zi pana la 29 octombrie, Ziua Republicii si ziua nationala a Turciei. Republica turca implineste 95 de ani si pe toate strazile si la toate geamurile atarna steaguri portrete ale lui Mustafa Kemal Atatürk, parintele Turciei moderne. In Balat, ca intotdeauna, lumea sta la cafenele, iar din dughenele anticarilor se striga la licitatie produse:

– …. farfurie din ceramica de Iznik, originala, model cu lalele. 75… hai sa vedem… a zis cineva 80? Da! 80 de lire. Auzim cumva 85?

E o zi frumoasa de toamna, ca o zi de primavara. Pe-aici se ducea candva la scoala si domnitorul Dimitrie Cantemir. Unul din lucrurile care ma fascineaza la acest oras este vechimea lui. E un oras care spune: totul trece, totul se transforma, totul se strica, totul se distruge. Dar ceea ce e facut sa dainuie, intr-un fel sau altul, va dainui. Pana la urma, daca Alina, Aura si cu mine am fi umblat sa vizitam Biserica Mantuitorului nu pe 28 octombrie 2018, ci pe 28 octombrie 1219, nimeni n-ar fi avut habar sa ne spune unde e, intr-atat era de uitata si de ruinata. Dar iata ca intr-o tara musulmana aceste monumente crestine sunt pastrate, ingrijite si recuperate.

Ziua nationala a umplut strazile de steaguri

Prin gaura cheii privesc biserica Izvorul Tamaduirii

Manastirea Izvorul Tamaduirii

Biserica romaneasca din Istanbul

Biserica Vlaherne

Casa lui Dimitrie Cantemir

Liceul Rum Lisesi unde a invatat Cantemir

 

 

13-14 dupa 20 de ani

De acum dupa numele Andrei Gheorghe scrie Lipetzk, 14 ianuarie 1962 – Bucuresti, 19 martie 2018.

Asa ca ascult 13-14 pe youtube. Nici nu stiam ca este, dar acolo este tot.

Midnight Killer nu stiu daca vreau sa ascult.

Cand ma chinuiam prin ’98 sa inregistrez de la radio pe o caseta de 45′ o emisiune de o ora,  cand sufeream ca am pierdut o emisiune, cand se intampla sa asculte un sofer in troleu in drum spre cursuri (se intampla ades pe un anumit 90 care trecea cam la aceeasi ora 12:45 si era misto coincidenta asta!), cand nu stiam cum sa imi ascund castile sub parul prea scurt (nu stiam ca in cativa ani ne vom ascunde castile direct in urechi) si imensul radio sub banca, habar n-aveam ca in 2018 toate astea vor fi pe youtube.

M-am nascut intr-o lume in care vorbele zburau, acum tot se pastreaza, tot se gaseste, internetul are toate reziduurile plutind acolo, bine ca le are, trist ca le are, depinde.

E greu sa asculti 13-14 dupa 20 de ani. Ce misto ca ne dadeam seama ca e destept. Ce trist ca totusi nu puteam sa ne depasim frica de el. Tare ne mai intimida. De fapt ce avea diferit? Era mai iute in gandire ca noi. Avea curajul sa spuna ce gandea si gandea foarte lucid. Isi asuma un rol de profesor al natiunii. Ne complaceam in rolul de invataceii lui. Era amuzant, era incitant, dar oare invatam ceva? Vorbesc de noi, astia care eram inca adolescenti pe atunci.

Pe urma Gheorghe a disparut din radio, lumea pe care o prevestea s-a infaptuit, standardele mass-media au decazut, iar el a murit de inima cu 12 ore inainte de a fi gasit de un ingrijitor.

L-am admirat, l-am adorat, m-a inspirat, l-am uitat.

Mi-l amintesc acum cu drag si-l redescopar cu admiratie.

Multumesc, Andrei Gheorghe. Te iubesc.

A murit Andrei Gheorghe

Midnight Killer

In ’97 cand invatam pentru examenul de admitere am ascultat Midnight Killer si m-am indragostit de Andrei Gheorghe. Era tot ce nu indrazneam eu sa fiu: destept, puternic, plin de incredere in el, in culmea succesului. Si arogant si taios si [unii ziceau] nesimtit, dar asta nu ma deranja. Vorbea urat in direct la radio. Avea intotdeauna o replica super-desteapta si nu se sfia sa le spuna oamenilor ca il plictisesc. Daca n-avea chef sa faca emisiune, punea muzica si se invartea cu scaunul, iar scartaitul scaunului era tot talk show-ul din seara aia. Citea carti si le recomanda si toate erau misto. Terminase Limbi Straine, unde eu aspiram sa intru. Era persoana care voiam sa devin.

Asa ca m-am schimbat. Treptat, cu notite luate in timpul emisiunilor, cu replici taioase exersate pe noii mei colegi de facultate, cu 13-14 si MK inregistrate pe casete si ascultate de zeci de ori, cu o lista de lecturi mare cat o zi de post parcursa cu sfintenie, cu muzica recomandata de Andrei, cu 13-14 ascultat in timpul cursului la radio!! Si da, era un aparat de radio normal, adica mare. Si-l caram zilnic in ghiozdan! Ce timpuri :)

Cineva care-ti schimba viata un pic (si ireversibil)

Nu stiu daca inteleg bine conceptul de mentor, dar daca un mentor e cineva care-ti schimba viata macar un pic si ireversibil, atunci AG mi-a fost mentor si datorita lui am supravietuit in primii doi ani de facultate.

Pe site-ul lui Andrei Gheorghe am scris primul meu blog, in anul 2004.

Nu l-am cunoscut niciodata, dar l-am iubit ca pe un model de libertate, de minte deschisa, de gandire critica si de curaj.

Ieri Andrei Gheorghe a murit, dovedind ca era adevarat ce scria pe blogul lui: nemuritorii traiesc putin.

Haideti sa mai privim o data emisiunea lui despre Eminescu:

Eu in 2018

 

De la interviurile Andreei Esca mi-a placut ideea de a ma descrie in 20 de secunde.

A iesit asa:

Sunt o fiinta marunta care vrea sa fie mare; sunt o fiinta muritoare care vrea sa fie nemuritoare; sunt o pasionata de oameni si de puterea si versatilitatea lor; ma sperie si ma intristeaza raul si rautatea; nu stiu sa traiesc in lumea asta, de aceea stau la marginea ei. Imi plac pomii, norii si discutiile lungi cu oameni care au curajul sa se lase cunoscuti.

cu colegii de birou, ma prostesc (ca de obicei)

Sfarsituri si vacante

Se termina uluitor de repede primul meu an ca profesoara in Turcia, in Istanbul.

Adaptarea la clima temperata a fost neasteptat de grea pentru ca, pur si simplu, uitasem cum e iarna. Uitasem de ghete, de fermoare, de sireturi, de geaca, de caciula, de fular, de xyzal, de soba si calorifere, de plapuma, de vant, de tot. Luna de luna am sperat ca se va termina, ca se va incalzi, ca visez, ca glumeste. Zi cu soare dupa zi cu soare am fost dezamagita si intristata de revenirea ploii, de vantul rece, de desele raceli si dureri de gat, de norii cenusii care-mi atarnau deasupra capului.

Psihic, m-am simtit mereu stoarsa. Departe si aproape de Romania de care nu ma mai leaga prea multe. Prea departe de India, de care, paradoxal, ma simteam mult mai legata. Departe de caldura, de soare, de masina mea, de mancarea de la Fatty Bao, de prietenii mei din toate colturile lumii de care – iaca! – eram mai atasata decat crezusem.

Fara sa vreau am respins totul aici, in vreme ce ma luptam sa accept: scoala, cu defectele ei inerente; oamenii, cu limba lor alienanta; orasul si tara asta; mancarea; transportul; limba; campusul.

Lovita de frig, de ruptura de Zeenat si de gasca mea de joi, de rigiditatea si formalismul acestei scoli, de izolarea clevetitoare din campus, am recurs la ce stiam eu sa fac ca sa ma tin intreaga: m-am ascuns, am mancat, m-am ingrasat. Nu mult, din fericire, pentru ca am devenit un pic mai buna la a-mi recunoaste tiparele.

Cu timpul, m-am inamorat de oras, care e cu adevarat minunat, maret si decazut, dar atat de interesant in toate felurile: istoric, artistic, turistic, social. M-am obisnuit cu limba turca, pe care nu o mai percep agresiv. Am mancat cu placere kahvaltı (mic-dejun) la orice ora. Am descoperit Bosforul, cartierele, magazinele. M-am indragostit de mare si de vapoare.

Cu timpul, m-am legat putin de unii oameni cu care am gasit ca am in comun. Desi e greu inca sa-ti dai seama cine e autentic si cine nu. Am asteptat mult si am primit putin, in multe cazuri. Chiar si cine e autentic, s-a invatat sa se ascunda. Contextul.

Am calatorit. Am mers la Izmir, Iznik, Kayseri, Capadochia, Bodrum, Ankara.

Am citit carti.

Mi-am redefinit legatura cu Zeenat, astfel incat sa fie inca acolo, desi nu mai suntem aproape. Cand vorbesc cu ea la telefon capat un accent indian. Dealtfel tatal lui Adam mi-a confirmat ca am accent indian in engleza. Ce ciudat! Ce normal!

Am ramas cu muzica din India si, intr-o zi, umbland prin Ankara am avut senzatia ca sunt in Malleswaram. Nimic nu semana, dar eu in capul meu eram in Bangalore. La fel cum eram in Bucuresti in primul an de Bangalore si am luat asta drept dovada ca sunt, vai!, atat de patrioata. Cand, de fapt, creierul facea ce stia: imi povestea locurile unde fusesem asamblata complet ultima oara.

De curand am avut revelatia ca ma indepartez de India, care mi-a adus atata atentie. Nu e de colea, se pare, pentru lumea noastra ahtiata de confort si de progres, sa traiesti in India. Nu e de colea pentru indieni sa lucreze si sa coexiste cu o Westerner, alba, straina, diferita si asemanatoare.

Dar cum va fi sa zic: am trait 4 ani in India acum 20 de ani?

Revelatia ca esti format de locul in care esti. Revelatia ca 4 ani sunt scurti. Ca acum Turcia e cea care ma formeaza si daca nu sunt constienta de asta risc sa ma transform in cineva neasteptat.

Revelatia ca nu locul schimba, ci commitment-ul tau. Sau indiferenta ta, mersul cu lumea, mindlessly.

Nu sunt vremile supt om.

 

Incep sa simt, abia acum, ca m-am asamblat pe partea asta.

Momente, personaje

Imi implinesc visul de a locui aproape pentru a putea da o fuga la Bucuresti de cate ori am chef.

Fiecare fuga e amuzanta: acum am fost cu masina, 12 ore pe noapte prin Bulgaria, ajuns la 5 dimineata, am facut-o si pe asta.

Fiecare fuga normalizeaza Bucurestiul si il face sa para cand minunat, cand familiar, cand murdar si mic, cand ciudat si diferit. Dar mereu normal, mereu totul e acolo unde trebuie sa fie, previzibil, transparent.

In Kuzungcuk, unul dintre cele mai frumoase locuri din Istanbul, am mers sa cumparam o periuta de dinti la un non stop. Vanzatorul nu stia sa zica bir buçuk in engleza, asa ca a intrebat-o pe fata de langa el. One fifty, a zis ea fericita, cu accent american. Ne-a spus ca a venit in iulie din SUA, din Virginia, si ca crede ca va ramane aici pentru tot restul vietii. M-am gandit ca e totusi frumos sa fii tanar si sa stii ce vei face pentru tot restul vietii!

*

La coafor, doamna ma tragea de limba, fiindca a bagat de seama ca apar cam rar prin peisaj. I-am zis ca locuiesc in Istanbul, ca sunt profesoara, ca scoala imi asigura casa si nu platesc chirie, ca locuiesc la fix 3 minute de scoala si ca sa ajung dimineata la micul dejun (si el asigurat de scoala si destul de imbelsugat) strabat o pajiste cu papadii si cobor niste trepte, uneori insotita de cateva mierle.

– Doamna, a zis ea, il manii pe Dumnezeu daca ma plang. Am o casa frumoasa – am si muncit pentru ea, e drept. Am o familie buna. Copiii – cam neascultatori ei, dar poate am gresit si eu in cum i-am educat. Dar muncim, doamna, de ne ies ochii. Eu fac naveta, o ora in fiecare zi. Sotul e si mai departe. Cand ajungem acasa suntem franti, eu cad lata de nu mai stiu de mine; el le face la copii de mancare, le face baie. Ma credeti ca nu mai pot? Dar ce viata e asta? Dar dumneavoastra imi spuneti de pajisti, de mierle, de mers pe jos la serviciu, de micul dejun?! Va invidiez, doamna. Dar sa stiti, sincer acuma, ma bucur mult pentru dumneavoastra. Ma bucur ca exista locuri frumoase pe lume si patroni generosi. Sa va fie bine acolo, doamna.

*

In excursie la Capadocia cu copiii, colega mea se simtea cam prost sa vorbeasca numai in turca cu ghidul si eu sa nu inteleg.

– Nu-ti face griji, zic, inteleg eu mai tot, nu-ti bate capul cu tradusul.

Ghidul, dealtfel foarte informat, emite o noua prelegere despre geologia si istoria locului. Apoi se intoarce spre mine, triumfator:

– Si acum, Christina, sa ne traduci in engleza ce am zis!

Daaa, vezi sa nu!

 

 

In vis

Am dormit de la 9 jumate pana la 7 si ceva. In vis aflasem ca ma intorc in India de la anul. Eram fericita. Fiu, ziceam usurata, gata cu frigul si stresul si balamucul. Ma duc acasa.

Adaptarea e lunga si are multe etape. Invat turca si am inceput sa ma descurc in ea. Nu imi place. Profii care sunt deja aici nu sunt interesati sa cunoasca oameni noi; asa cum venim ne ducem, se pare, poate daca ramanem cativa ani avem o sansa sa ne bage cineva in seama, dar nu-si pierd vremea cu noi de la inceput. Asa ca ne bucuram de singuratate, ignore total, fiecare pe cont propriu. Invat Istanbulul si imi place marea, cu barcutele ei, imi plac simitii, ceaiul si pacea anumitor locuri. Dar nu locuiesc in centrul cu Bosfor si case frumoase, nici pe departe. Locuiesc intr-o padure de la marginea orasului, de unde uneori „scap” in oras, ca un inecat care mai iese la suprafata pentru o ultima gura de aer.

De cinci luni e iarna si – intre frig, indiferenta si efortul de a ma adapta la o noua tara, de a invata o limba complet diferita, de a castiga respectul si prietenia unor oameni carora nu le pasa de tine – cred ca au fost cele mai lungi si grele cinci luni din viata mea.

Nu e de mirare ca in vis ma duceam inapoi la soare, la gulmohari, la rochite si sandale. Si era bine, cald, pomi infloriti, pamant rosu.

Ce bine, ziceam, era si cazul sa ma intorc, destul am tras pe aici cu frig, geci, ghete si caciuli.

M-am trezit usurata, aproape fericita, in sfarsit lucrurile aveau sa se repare, gata cu diminetile de negura, cu alergia, cu geaca, cu cizmele.

Cand mi-am dat seama ca a fost doar un vis i-am multumit creierului meu ca imi administreaza el caldura care imi lipseste.

Lipa lipa, cos de alfa

E foarte interesant cat de repede m-am adaptat inapoi la India. Am un sentiment ca ma bucur ca sunt aici – un soi de natural high, rad, cant, iubesc copacii si drumurile si masina. Conduc mult mai usor fara stresul benzilor si al regulilor. Te ingradesc, dar la nevoie te protejeaza, e drept. Of, India care miroase a ea insasi, ceea ce eu numesc miros de kannadiga, sudoare si petrol, un miros greu care ramane in incapere mult dupa ce oamenii au plecat.

Una din colegele pe care am luat-o de la aeroport e profa de spaniola. Desi are aproape 60 de ani, e o fetita mica si vesela, ca o vrabiuta. „Azi am mancat un castravete si a fost asa de gustos ca am mai mancat unul. Pe urma nu mi-a mai fost foame,” a ciripit voioasa. Eu infulecasem bagheta cu pateu si senvis cu cascaval si sunca, apoi mi-era tot foame, dar trebuia sa ajung la ea. Hmm, mi-am zis, stia ea Lisa ce stia.

La vizita apartamentelor l-am avut insotitor pe colegul meu K., cel care se ocupa de apartamentele profesorilor.  Am asezat mancare in frigider, am schimbat perdele, am tras apa si K. s-a amuzat sunand la sonerie, cum ma vazuse pe mine. Pe la al treilea apartament invatase la ce sa se uite: sonerie, TV, internet, perdele, frigider, robinete, toalete, curatenie.

– Blocul tau e incolo, vrei sa te conduc? s-a oferit, galant, la plecare.

N-am vrut, dar mi-a parut bine ca s-a oferit.

– Ce ma bucur ca esti aici, mi-a zis asistenta medicala, o filipineza simpatica si extrem de muncitoare. Baietii ei se jucau, fiecare pe tableta lui. La clasa a doua si a patra sunt aproape cat ea de inalti. Au ramas asa de putini din oamenii vechi…

Si aici sunt veche si mi se pare ca niciodata n-am incetat sa fiu noua.

Azi mi-am dus masina la service si m-am intors acasa cu transportul in comun, intr-un autobuz 256B paraginit si aplecat intr-o parte. Cand am ajuns aproape de capat, mai eram doar eu, soferul si taxatorul. Soferul fluiera o melodie voioasa. Taxatorul ma masura curios cand credea ca nu-l vad. Eu citeam „Infinitul mic iubindu-l pe cel mare” si ma blocasem la ideea ca a-ti insela partenerul ar putea fi, intr-un alt sens, un indiciu de dezvoltare spirituala; un semn de expansiune a constiintei, adica ceva de bine. Inima ta s-a largit si poate cuprinde mai multe persoane. Asa ceva mai citisem, tot intr-o carte de-a lui. Ideile sunt facute ca sa fie explorate si integrate sau respinse, in functie de structura proprie. Mi-am dat voie sa explorez mental aceasta idee si sa vad problema dintr-un alt unghi, cam ca atunci cand iti defocusezi privirea si imaginea se schimba: batrana cu nas coroiat, tanara cu pana la palarie. Cred ca stiti poza din cartile de psiho.

Rodeam mental acest os, cand a aparut o batrana fara dinti care insista sa-mi vanda flori. As fi luat, dar erau legate in ghirlande de atarnat la usa si nu mi-au placut. Nu stiu sa gandesc afara din tipare, iar tiparele mele zic ca – in ciuda a TOT ce vad imprejur – usile nu sunt facute ca sa se atarne ghirlande de flori pe ele!

– Ei, si unde mergi asa voioasa?

Un motociclist cu casca; unul din putinii care poarta casca. Nu putea fi decat acelasi K., intr-una din turele lui scoala-apartamente si retur. Chiar el. Am stat putin de vorba si i-am expus dilema mea. M-a anuntat ca el asa a crezut intotdeauna: mai multa dragoste inseamna mai multa fericire si o apropiere mai mare de Dumnezeu, indiferent cum se manifesta ea.

– We are here to share some love, a declarat el, ca un hippie autentic, in vreme ce -si ambala motocicleta sa plece. Christina, one day you have to open your heart and love again.

Colegii noi au decis sa se faca praf intr-una din berariile bangaloreze… dar nu fara mine! Le-am zis ca nu-mi place sa fiu cea mai treaza din incapere si sa ma fac praf nici nu se pune problema.

– Dar, Christina, te ducem noi acasa.

Suntem toti vecini, 12 oameni in apartamente diferite din acelasi complex. De bandh day (greva indiana totala) – i-am scos la plimbare prin cartier. Ne-am imprietenit.

– Mi se pare ca esti asa adaptata aici, stii tot, intelegi tot, te descurci cu banii, cu traficul, cu tot, mi-a zis aceeasi colega de spaniola, mititica.

Mi se pare si mie ca da; evident ca devine mai usor cu vremea, dar e foarte bizar cum sentimentul ala ca abia am ajuns inca il mai simt – inca ma uimesc lucruri si fapte, inca ma simt neaclimatizata. E interesant totusi ca si la Bucuresti m-am simtit pe undeva la fel: mai mult turista decat de-a locului.

Sa ne concentram. Urmeaza Istanbul, Argentina, Grecia. Sau asa visez eu.

 

 

Comoara si inima

Catherine mi-a cerut telefonul [al ei nu mai merge] sa se duca maine la FRRO; i l-am dat și mă simt goală. În același timp, vreau să mă detașez de obiecte, să le dau cu ușurință, să nu fie inima și comoara mea în ele. Frumoasă poveste am citit deunăzi, povestea femeii care umblând pe drum a găsit un diamant mare. Bucuroasă, l-a pus în traistă. Deodată vine la ea un cerșetor, care îi cere o bucată de pâine. Cand deschide traista să i-o dea, omul vede diamantul și-i zice:

–    Dă-mi mai bine piatra aia, că e mai de valoare.

–    Poftim, zice femeia fără să stea pe gânduri.

Nu trece mult și omul se întoarce cu piatra în mână:

–    M-am mai gândit; n-o vreau. Însă aș vrea partea aceea din tine care te-a făcut să-mi dai un diamant fără să stai pe gânduri.

Mi se pare că pot să intuiesc cum e partea aia. Detașată, autosuficientă, generoasă, plină. Din preaplinul inimii ies darurile. Îmi place foarte mult simțământul.

**

–          I like you, Christina, because you are so kind and always so positive, with a smile on your face, mi-a zis ieri Sylvia, iar Ben a mormăit mhm.

–          It’s a choice, am răspuns, iar Ben a strigat I agree with you.

Pentru că este; e alegerea pe care am făcut-o când aveam inima sfâșiată și mă durea viața. S-a dovedit o alegere folositoare, așa că am rămas cu ea.

Mi se spune ca zambesc tot timpul, dar am citit odata un articol al lui Plesu in care incondeia gandirea pozitiva si pe practicantii ei – oameni care zambesc tot timpul si n-au nimic in cap. Poate ca sunt una dintre ei, dar e limpede ca pentru mine zambitul tot timpul a devenit un mod de viata.

In acelasi timp nu vreau sa fiu naiva, proasta de buna, incapabila sa disting intre a fi apreciata si a fi folosita.

**

Azi am mers la Durga Puja în Kodigehalli Main Road – cort, altar, ofrande, pictaje pe frunte cu turmeric… și numaidecât a venit un nene să-mi explice ce și cum, în engleza lui aproximativă, bucuros că i-a venit o vizitatoare străină, poate și mai bucuros că poate fi de folos, sau că atrage și asupra lui atenție, fiind cu străina. I-am mulțumit, a fost ok, cam comercial aranjamentul, de muzică nu mai zic – manele curate – dar era doar avanpremiera rugăciunii ce urma mai încolo… cine știe? Știu încetișor tot mai multe despre hinduism în formele lui exterioare, m-am familiarizat cu zeii și încep să înțeleg avatarele și palimpsestul de povești. Dar prea puțin deslușesc ce e în spate, misterul e neatins, iar cartea despre filozofiile Indiei mă adoarme.

**

This is India. Încet-încet mă asimilează. Încet-încet o deslușesc.

MARIZa

Vreau să conduc prin sate, între Pitești și Râmnicu-Vâlcea. Lumina, vița de vie, casele.

Casa din Magheru.

Mădălina ce-o mai face?

Sentimientos a flor de piel.

Strada din spatele Ateneului.

Atocha coborând dinspre Lavapies cu Tarik și Jose când mergeam să facem paella.

Localul ăla bizar de la hala traian unde am fost într-o seară cu Stela și am vorbit despre autorii ruși.

Gust de sushi de la mega image. Cu adevărat mi-am făcut toate poftele.

Nu mă pot opri să nu verific facebook. Mi se pare că s-a întâmplat ceva, nu m-am întors cine am plecat, iar mă pun la îndoială, în vreme ce știu cine sunt. Dar e firesc să fie așa, lucrurile sunt fragile pe la margini, în vreme ce centrul ține. E important centrul, trebuie să cercetez cu băgare de seamă acest concept. Mă simt ca o rochie vaporoasă pe poalele căreia se ia praful, sau din care pică ațe… dar asta o face mai frumoasă.

**

Craciun 2012

Aseara am iesit la cina cu prietenii mei, scopul fiind sa-l cunoastem pe Geoffrey. Geoffrey, un mare om de afaceri sarit de 60 de ani, este iubitul colegei noastre Julia si traieste in Singapore. Cina a inceput cu un aperitiv in apartamentul lui de la hotelul Sheraton si a continuat la un restaurant italian foarte cochet din apropiere, unde Geoffrey a acoperit nota ca un gentleman. Am fost fascinata de acest personaj care ne-a spus ca a parasit scoala la 16 ani, dar singur s-a luptat sa-si desavarseasca educatia, care a citit Razboi si pace in puscarie si are impresia ca poate manui oamenii ca pe marionete. Mi-a amintit de JR din Dallas, un JR mai citit, dar la fel de veros.
Ceea ce mi-a placut mult a fost atmosfera de Craciun din hotel: erau brazi, casuta de turta dulce si colinde.
Si, din senin, Geoffrey m-a intrebat daca voi scrie vreodata o carte. Fi-ti-ar mutra, mi-am mormait in gand, dai unde-l doare pe om! La plecare mi-a spus ca daca voi scrie in romaneste, va face eforturi sa invete ca sa ma citeasca. Yeah, bullshit.
Si totusi, inca mi se pare ciudat ca romana e o limba inaccesibila pentru miliarde de oameni!!

Nici asa, nici altminteri*

* vorba sectiunii din Dilema veche

Duminica acasa, cumparaturi in Sahakar Nagar, mult facebook si gatit. Am facut saleuri pentru a inaugura cuptorul, apoi pakora si friptura de pui. Imi place momentul cand faina, untul si cascavalul se transforma in coca. Chimie. Alchimie.

Am vorbit cu prietenii pe skype, am scris mailuri, am jucat Angry Birds, am calcat. Corectez 2-3 lucrari, traduc cateva pagini, suna sirena si vine ora de culcare.

Imi plac zilele cand imi incarc bateria.

Si uneori mi se pare ca sunt incompetenta si n-am curaj, alteori ca n-am viziune de ansamblu sau gandire strategica; si alteori ma intreb ce caut aici, de ce stau la capatul lumii singura, dar uneori, cu indieni, americani, chinezi, neo-zeelendezi din Africa de Sud, o frantuzoaica si un evreu care striga in cor „Noroc!” (invatati de mine), mi se pare ca inteleg ca nu exista raspuns la toate intrebarile, ca mergem si ne bucuram de drum.

Mi-e dor de Bucuresti si de oamenii de acolo. Mi se pare ca o data nascut si crescut la Bangalore esti format sa-ti placa genul asta de oras; indiferent cat ai calatori.

Ma gandesc cu melancolie ca poate nu voi mai avea niciodata duminici in care sa merg cu Stela la film in Bucuresti.

Cel mai bine ma simt cand conduc. Poate pentru ca-mi da – in mod necesar – senzatia ca sunt concentrata pe un singur lucru si ca-l fac bine. Poate ca sunt imprastiata, destructurata.

Spectacol de marionete la scoala, assembly si drum cu masina in oras, cu niste colege. MG Road, Commercial Street, galagie, culori. Vorbe multe. Lume multa. Probabil ca m-am salbaticit. E minunat sa fie lume, dar e minunata si pacea mea.

Si pe urma:

–          Cati ani ai?
–          35.
–          Esti o muiere atipica. Nu esti maritata, n-ai copii si nici nu pare sa-ti pese.
–          Se vede pe fata mea?
–          Eu sunt insurat de 30 de ani. Nu am copii din proprie optiune. Tu vrei copii?
–          Da. Nu umblu cu limba scoasa dupa ei, dar daca se va intampla…
–          Esti foarte normala.
–          Tu vorbesti!
–          Mie mi se pare ca inainte sa fiu director de scoala sunt o persoana.
–          Stii bine ca gandim la fel in privinta asta.

Traducere din Hinglish:

Covers = pungi de plastic (Madam, cover you want?) Se mai numesc si carry bags.

Cum = orice e in combinatie cu altceva (Meeting cum workshop, dispensary cum pharmacy)

Pachet de la Olga cu mii de rupii in forma de salam, carnati, bacon si cascaval afumat. Ca la foametea din timpul razboiului, aceste produse au o valoare uriasa din pricina ca sunt inaccesibile. Au si o cantitate uriasa de chimicale, ca sa poata veni atata spatio-timp fara sa se strice. Dar ignoram.

Mi-e dor de Bucuresti, sfasietor. Stela mi-a povestit ceva la telefon si din poveste am sorbit locurile: Piata Amzei, cartierul de stradute de la Sf Vineri. Poate nu-s facuta sa fiu internationala.

Privind la pozele pe care le-am făcut azi, în afară de obsesia pt uși albastre, am o înclinare spre ceea ce e vechi, dărăpănat, murdar. Parcă încerc să confirm clișeele, pozez vaci, case dărâmate, mizerie. Dacă sunt mai proastă decât cred, dacă nu sunt creativă, deschisă la minte, frumoasă înăuntru, dacă sunt o prefăcută?

Iar cu îndoielile, iar cu gândurile astea, tot astea? Private self consciousness sucks, dar e inevitabila când petreci mult timp singur. Trebuie să pun mâna să mai citesc, altfel rumeg la nesfârșit aceleași gânduri răsuflate.

Nu vreau să schimb pe nimeni, nici pe mine. Mă las schimbată, e o diferență.

Și mi-amintesc acum cine sunt, de ce am venit aici, mi-amintesc puterea și bucuria, mi-amintesc încrederea că sunt, indiferent cum stau lucrurile în jur… mi-amintesc unde-mi am centrul.

2014, anul calului de lemn

A fost cum e întotdeauna: avionul a zburat, vacanța s-a sfârșit și am ajuns acasă.

La Delhi, ceață, frig, claxoane, totul cenușiu, oameni triști, cerșetori. Un hotel mișto (Woodcastle), o mașină cu șofer care ne-a plimbat pe la ce era de văzut… și Taj Mahalul.

A fost chiar ca într-o poveste, ca în cărțile mele cu Păcălici. Hindusul și hindusa cei exotici îmi sunt acum vecini. Îmbulzeală, cămile, un ghid nesuferit. Dar a meritat. A dream come true.

Construcția e de o frumusețe desavârșită. Dacă găsești un loc să te așezi și să te bucuri că ești acolo, înțelegi poate cât trebuie s-o fi iubit Shah Jahan pe soția lui Mumtaz Mahal. Sau înțelegi că Shah Jahan avea mulți bani, o necuprinsă dorință de mărire și arhitecți pricepuți. Când începi să te uiți la detalii, uiți de timp și te trezești pe nesimțite transportat înapoi în secolul 17. Pietre nestemate, versete din Coran, o marmură albă care-și schimbă culoarea în funcție de lumină. Finețea detaliilor e uimitoare. Înghesuiala, lumea pestriță, cozile infinite nici nu mai contează.

Și-apoi Mussoorie! Shadab trezit de la cinci ca sa ne aștepte la tren la 12:40. A spălat mașina, s-a învârtit în loc și a fost în Dehradun de la 10. Parcă ieri plecasem: în afară de Saif, care a crescut, nu s-a schimbat nimic. Shadab și-a găsit numaidecât un nou erou în persoana lui Iulius. Papa, mai stins ca anul trecut pentru că a fost bolnav; mama, neschimbată; fosta mireasă – gravidă. Viața își urmează cursul acolo unde curge. În alte locuri pare că stagnează.

Al doilea Revelion la Mussoorie… insist cu revelioanele în locuri unde nu exista conceptul vestic de revelion! Totuși acest An Nou a fost mai reușit ca cel precedent, fie și datorită faptului că am ieșit din casă. Cu Shadab și amicul lui, Umed, ne-am plimbat pe Camel Back Road și-am văzut artificii. Nimic spectaculos, pentru că pur și simplu acolo faza cu anul nou nu contează. Le-am luat la fete vată pe băț, apoi a fost un nou an.

Oricum, e limpede că din experiența anului trecut am învățat la ce să mă aștept. Mama, Olga și Iulius au fost luați pe sus de valul de frig și amețiți de mâncarea iute. Eu eram ca acasă, ei erau ca mine anul trecut.

De ce nu au geam la baie?

Cum să nu se șteargă cu hârtie igienică?

De ce nu e cald în casă?

Gravida de ce umblă cu picioarele goale?

Și ei din ce trăiesc?

De ce nu sunt de cuvânt?

Eu, beyond all that, țopăiam ca o focă de fericire. Chiar mi-s dragi, chiar mă simt bine acolo.

–          Gagica mea s-a supărat pe mine că i-am zis că e grasă, i-a mărturisit Shadab lui Iulius.

–          Mare greșeală. Niciodată să nu-i spui unei fete că e grasă, a zis guru Iulius. Nici măcar lui sor-mea, care evident e grasă!

Ei au râs, eu m-am întristat.

Asta lovește ochiul: că sunt evident grasă.

Pentru anul 2014 cuvântul este ECHILIBRU.

Rezoluția este să fiu zveltă.

A câta oară?

Să vorbesc hindi.

Și să-mi petrec Revelionul 2015 undeva unde e cald. Deși când apare Shadab, e cald și la Mussoorie.

Cinci luni si un Craciun

Uneori mi-e greu să cred că nu mai am bunici. Că nu mai avem masa mare în sufragerie, neagră, cu picioare groase de elefant și o față de masă ca o carpetă. Că nu se mai difuzează Captain Power la televizor duminica. Că m-am făcut mare.

Adesea am impresia că trăiesc într-un film. Merg în casele unor oameni pe care îi cunosc de câteva luni și mă simt bine, în vreme ce mă simt departe și străină. E o senzație greu de explicat – senzația de a fi între oameni care n-au vazut Captain Power duminica la televizor. Îmi vine să mă trag înapoi spre satul meu, pentru că mă tem să nu fiu pe veci schimbată dacă mă las absorbită de satele lor. E un lasă-mă și nu-mi da pace pe care îl resimt difuz, în vreme ce mă bucur de compania unor oameni inteligenți și citiți, de conversațiile care se leagă, de bucatele pe care le împărțim sau de muzica pe care o ascultăm împreună.

Nu-mi dau seama dacă ține de mine, sau de faptul de a fi un est-european strivit de complexul Vestului glorios.

Banc:

Q: Why was Santa’s little helper depressed?
A: Because he had low elf esteem.

Pranzul de Crăciun al colegei mele de Geografie a fost cald și colorat ca un film al anilor copilăriei. Copiii au avut masuța lor, adulții masa lor. Cu totul altă concepție despre masă și faptul de a sta la masă decât în România. Stai frumos la masa, mănâncă frumos nu și-au avut rostul. Mi s-a părut că ne simțim bine în mod natural, s-a vorbit despre Platon, dar s-au schimbat și rețete de sos de ciuperci, n-a existat nicio tensiune, am avut Secret Santa și cadouri, Oda de Crăciun a fost simpatică foc și fiecare și-a adus la masă bucățica lui de lume și pe sine. Iar eu m-am simțit norocoasă și binecuvântată să fiu acolo, puțin împiedicată de bariera lingvistică și culturală pe care o resimt uneori mai pregnant, alteori mai deloc.

Fără să vreau, compar. Aș vrea să fi crescut ca ei, cu libertatea în sânge, cu încrederea pe care ți-o dă un pașaport dintr-o țară imperialistă. Însă am crescut ca ceilalți, ca cei care au venit după noi ca să spele vasele și să facă curat în casă, Good evening madam, what do you want me to do? Poate cu timpul voi depăși sentimentul că locul meu nu e la masă, ci la bucătărie.

Nu vine toamna

Aanewala pal jaanewala hai/ Ho sake to iss min zindagi bitaado pal jo yeh jaanewala hai [आने वाला पल जाने वाला है – clipa pe care-o astepti va trece indata; traieste-ti viata in clipa asta trecatoare]

Primele mele cantece in hindi. De la Bollywood, desigur. Un fel de Angela Similea, judecand dupa reactia localnicilor: ”imi place si-mi aduce aminte de copilarie, dar e si destul de invechit si din alte timpuri asa si putin ma rusinez ca imi place”.

Doamne, când învăța Dana de la Iași hindi, în anul 1999 poate și eu mă gândeam de ce ar vrea cineva să învețe hindi, să se ducă în India… cum naiba e posibil să vrei să fii țigancă și-n același timp să ai prejudecăți față de țigani? Me kya hum? (Ce sunt eu? – o întrebare echivalentă cu Cine sunt, dar care ia în considerare și posibilitatea ca în următoarea mea viață să fiu, de pildă, un copac cu față de măgar, ca cel de mai jos).

Acum că sunt aici e aproape necesar să învăț niște hindi – deși Bangalore (spre deosebire de alte orașe din India, mi s-a spus) e un loc unde mai toată lumea înțelege engleză și se descurcă mai în hindi, mai în kannada, mai din mâini, mai din cap să te ajute cu orice ai nevoie. În afară de asta, nu am fost niciodată fascinată de India, nici de Tagore, nici de Mircea Eliade, sunt așa ignorantă încât mă duc la temple ca să mă uit la toate zeitățile alea de pe cupolă ca la un teatru de păpuși! Însă mă fascinează cunoașterea limbilor străine, asta da, si felul cum functioneaza limbile, si senzatia pe care o ai cand incepi sa intelegi și te uiți la un text într-un alfabet străin și nu mai sunt doar purici pe foaie, ci cuvinte…

Acum textele în hindi mi se par desene cu rufe atârnate la uscat și mă bucur și de ignoranță și de anticiparea ”iluminării”.

În altă ordine de idei, de la o vreme am început să aștept toamna și mă tot uit la copaci, să văd dacă au ruginit, dar nu, sunt verzi și înfloriți ca-n prima zi când am ajuns aici.

Vis (ma bucur ca ploua)

In acest vis trebuia sa urc cu liftul la etajul 100, deoarece stateam la camera 114 a unui hotel extrem de luxos. Mi-era putin frica de lift si mai ales de inaltime si stiam ca pe la etajul 50 incepeam deja sa simt un gol maaaare in stomac. Am ajuns totusi cu bine, usile s-au deschis si-am pasit pe un hol cu mocheta. Spre camera se cobora pe niste scaune, cam ca intr-un dans al lui Fred Astaire si-n vreme ce coboram ii spuneam cuiva din spate:

– Vezi, desi stau la Sheraton *****, trebuie sa am grija sa nu-mi agat dresul, fiindca n-am bani sa-mi cumpar altul.

 

Άψυχα πράγματα

Desi era un om inalt si puternic, parea neajutorat si pierdut.

– Sunt mort, repeta din cand in cand. Sunt mort. Am murit de patru ani.

Ridica veioza si o aseza un centimetru mai la stanga. Ii indrepta palaria si se oprea iar si iar sa zgarie cu unghia o ramasita de abtibild pe suport.

– Esti mort, auzi! Ce tampenie! Om tanar, sanatos, intreg! Il manii pe Dumnezeu cu vorbele astea, ii striga manioasa bunica.

– Lasa-l, draga, nu stii ca asa e el, poet? Azi e mort, maine il uita sfantu’ contempland apusul soarelui, poimaine imi scrie un caiet de versuri despre maiestria paianjenului si nu ma lasa nici in ruptul capului sa iau jos cu matura blestemata aia de panza!

Nevasta, sau poate mama. Intotdeauna fusese inconjurat de un nor de figuri feminine si, la un moment dat, ii devenise greu sa le mai deosebeasca.

Inainte sa mor eram in viata, ca fiecare, si nu cred ca eram poet, ori daca eram, n-o stiam. Curgeam cu lumea catre confluentele cunoscute, barca mea nu se zdruncina nici mai mult nici mai putin decat ale altora. La fel ca si ei, imi doream intr-o buna zi – nu prea indepartata – sa sar si eu intr-unul din vapoarele maiestuoase ce apareau din cand in cand la orizont. Vapoare, valoare, vigoare. Nu-mi lipsea vigoarea. Invatam sa navighez alaturi de ceilalti. Cand eram mici credeam cu totii ca intre copii si navigatorii cu barba exista o etapa in care inveti sa vaslesti, in care ti se spune incotro sa-ti indrepti barca, sau chiar cum sa o transformi intr-un vapor. Poate ca exista, daca provii dintr-o familie de marinari. Ai mei insa erau agricultori.

– Asta cu muritul e noua, n-am mai auzit-o pana acum. Vocea cantata a soacrei.

– Ce inseamna mort?

– Inseamna ca te duci la joaca si nu mai pui intrebari prostesti. Nimeni nu e mort aici.

Si totusi eu sunt. In ziua cand am murit nu mi-am dat seama pe de-a-ntregul. Doar o parte din mine a stiut si mi-a cladit un mormant din vorbe. Inauntru era o penumbra rece. Acolo am asezat partea care murise.

Se pare insa ca o parte moarta atarna greu, asta cand nu cumva te tine cu totul pe loc. Cand a trecut nevasta-mea la carma barcii nici nu mi-am dat seama. Atunci am devenit poet.

*

Ridica si aseza la loc cartile, vaza cu flori, pixurile, revistele cu poze. Parea ca n-are stare, parea ca nu-si gaseste locul. Mortii cu mortii si viii cu viii. De-ar fi asa de simplu. Intr-un tarziu se aseza pe covor, tinandu-se cu mainile de cap. Pe obraji ii curgeau lacrimi. Un papa-lapte de om.

Noi, piticii, am incercat zadarnic s-o readucem la viata pe Alba ca Zapada. Statea intinsa pe jos, acolo unde cazuse, si era cu adevarat lipsita de viata. Toata viata am jelit-o, alaturi de vietuitoarele padurii.

Viata nu e decat imitarea unor forme, sau, la nevoie, cladirea altora noi. Daca stau sa ma gandesc cand ma simt cel mai „viu”, paradoxal, imi vin in minte momente cand eul dispare. Sunt viu atunci cand dispar: cand devin una cu apusul de soare, cu agitatia marii, cu linistea muntelui, cu cerul. Sunt viu cand ma intind pe iarba si las norii sa-mi treaca prin fata ochilor. Sunt viu cand ma indragostesc, cand viata imi vine de la „noi”, nu de la „eu”.

El se hotari ca trebuie sa vada cu ochii lui adevarul celor aflate si isi croi carare cu palosul prin maracinisul incalcit pana la poarta castelului. Inauntru domnea o liniste apasatoare. Strajerii, curtenii, imparatul, imparateasa, orataniile, toate vietuitoarele dormeau. Printul strabatu una cate una incaperile palatului. Deodata vazu o usa intredeschisa, in fata careia sforaiau doi strajeri si intra sfios. Facu ochi mari de uimire cand vazu, dormind pe un pat mare o domnita nemaipomenit de frumoasa si pe loc se indragosti de ea.

Avusese revelatia mortii partiale chiar inainte de a-si bea prima cafea a zilei. Ca de obicei, se trezise cu angoasa unei noi zile. Ca de obicei, se simtea strivit, imobil, inutil. Poate si rasfatat – intr-un nor de femei, e inevitabil. Descoperirea il doborase. Acum se simtea eliberat.

Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m’am însurat
Cu-o mindră crăiasă,
A lumei mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea.

Oameni si zambete

Orice legătură cu realitatea a poveştii de mai jos este întâmplătoare, bineînţeles.

B.S. era genul de personaj cu care nu vrei să ai de-a face prea des. Veşnic agitat, singur împotriva unei lumi ostile, veşnic în criză de bani. Chiar în dimineaţa asta o sunase pe Ana cu o cerere de bani, a şasea sau a şaptea pe care trebuia să i-o refuze, să-i zică îmi pare rău, dar nu am de unde să te împrumut. Însă ca să ajungă să zică asta trebuia mai întâi ca B.S. să se oprească din văicăreală:

– … şi atunci le-am spus, voi sunteţi tâmpiţi, nu l-am lovit intenţionat, el mi-a ieşit în faţă, ce dracu era să fac, ce idioţi, închipuie-ţi! M-am dus acolo, am vorbit cu şeful lor… douăjdoo de milioane… penalizare… îi dau în judecată, mama lor de nemernici…

Ana îl asculta închipuindu-şi că asistă la un monolog de teatru radiofonic. Abia se sculase din pat, părul îi era zburlit şi aspru, se gândi că trebuie să şi-l vopsească, apoi îşi turnă un pahar de apă ca să înghită pastila zilnică de calciu şi magneziu. B.S. îi amintea de Sandu, un fost coleg de serviciu care şi el avea obiceiul să intre în tot felul de belele şi să se vaiete cui voia să-l asculte, dar nu pe un ton plângăreţ , ci eficient şi bătăios, de parcă „sistemul” îi punea piedici dinadins, iar el trebuia să dea zilnic dovadă de vitejie ca să le înlăture. Ana era convinsă că în propriii lor ochi aceşti bărbaţi erau nişte eroi, mândri de felul în care se descurcau să iasă din încurcături pe care singuri şi le provocaseră. Pentru că tipul nu mai termina de vorbit, aplică strategia compătimirii, care nu dădea greş niciodată cu astfel de oameni:

–          Băi, ce ghinionul naibii! Acuma, sincer, mi se pare un abuz. Douăzeci de milioane amendă? Şi dacă-i faci rost, cum îi dai înapoi? Eu zic neapărat să-i dai în judecată pe nemernici, ai toate şansele să câştigi.

Prins pe nepregătite, B.S. se fâstâci:

–          Măi, acum au şi ei dreptate, că nici eu nu m-am asigurat, vizibilitate zero, na, omul nu prea avea cum să vadă că sunt acolo, adică, oricum, văd eu, important e acum să strâng milioanele alea să mă duc să plătesc amenda, că altfel îmi pun ăştia penalizări, nişte nemernici…

–          Cât vrei?

Pentru că, deşi nu o suna decât ca să-i ceară bani, B.S. devenea foarte delicat când era vorba să spună suma şi putea să se învârtă în jurul cozii la nefsârşit, însăilând poveşti după poveşti.

De ce i-am dat o sută de euro? avea să se întrebe ea retoric o oră mai târziu, după ce B.S. apăruse cu un taxi în parcarea blocului ei şi încercase s-o mai ţină de vorbă, dar ea îi întinsese scurt cele două hârtii galben-maronii şi se scuzase că are treburi acasă. Dar ştia de ce: omul avea nevoie, ea avea suta pusă deoparte pentru zile negre. Măcar să se folosească cineva de banii ăia. Până la urmă, nu e neapărat ca zilele negre să fie ale tale proprii.

Opt ore mai târziu însă, pe strada Plugarilor, când contempla alături de mecanicul auto propria ei maşină zdrelită într-o parte de impactul cu un X5, Ana nu se aştepta la ceea ce avea să urmeze.

– Cu totul, aşa, să zicem vreo doişpe milioane, socotea mecanicul cu voce tare. Înlocuim aripa, vopsim, chituim, facem şi o geometrie să vedem de ce scârţâie roata, să nu fie capul de bară… Săptămâna viitoare mă duc după piese.

– Haideţi mai bine peste două săptămâni, să iau şi eu banii. Altfel n-am să vă dau de piese. Şi-n gândul ei: mai bine-mi ţineam suta de euro…

– Da, asta e o problemă, că nici eu n-am, altfel luam eu, vă daţi seama şi îmi dădeaţi dumneavoastră. Aa, dar staţi. Are ăsta mic în puşculiţă. Cât ai, tată?

Cel mic nu mai era aşa de mic – un puştan de paisprezece ani frumuşel şi foc de isteţ.

– Am cinşpe milioane, şi să ştiţi că nu am nevoie de ei acum, vi-i dau pe toţi. Ia tata piese cu ei şi ce mai e nevoie şi mi-i daţi când aveţi. Vorbesc serios.

– Dragul meu, eşti tare drăguţ, dar n-am înnebunit să atentez la puşculiţa ta. Nici nu mă gândesc!

– Vă rog, e posibil aşa ceva? Ne ştim de atâta vreme, dumneavoastră aveţi nevoie, eu am bani puşi deoparte. Măcar să se folosească cineva de ei.

Şi la asta Ana nu mai spuse nimic, pentru că-şi recunoscuse propriile-i gânduri de mai devreme. Zâmbi şi-l ciufuli prieteneşte pe puştiul cel inimos.

– Mulţumesc, ai un suflet mare tu.

Iar chipul puştiului strălucea de bucurie.

Cea mai buna saorma din Bucuresti

Il asteapta sa iasa de la metrou si de data asta apare la timp. Casca de-i trosnesc falcile. De la o vreme e mereu obosit si somnoros; il chinuie la serviciu peste masura, desi zice ca nu sunt mai aglomerati decat in alte perioade. O prinde de mana, distrat, si pornesc spre casa. Trecand prin statia autobuzului 301, ea remarca un copil vagabond aproape dezbracat, care se joaca fericit cu ecranul touch screen incastrat in peretii statiei. Apasa pe toate butoanele si tipa de placere atunci cand imaginea se schimba.

Pe drumul spre casa abia daca schimba doua vorbe. El nu spune nimic, iar ei nu-i vine nimic in cap. Uneori se sperie si ea de incapacitatea asta a ei de a lega doua cuvinte cu un om pe care-l cunoaste de opt ani. Un dialog e ca un dans. Vorbele se leaga numai daca amandoi fac pasii corespunzatori. Altfel fiecare cuvant cade in gol sau poate ricoseaza, se intoarce inapoi la ea ca o ghiulea si-i suna strain si altfel. Ce faci? Cum a fost ziua de azi? Mergem undeva sa mancam? Uite ce frumos a inflorit liliacul.

Aproape de casa e o saormerie. Ca intotdeauna, e atrasa de mirosul de carne si condimente si simte cum stomacul ii face un salt. Mereu isi spune ca va veni intr-o zi acolo sa-si comande cea mai mare saorma sandvis din meniu, aceea „cu de toate”, dar nu ajunge niciodata. Decat cu el, cand il asteapta sa vina de la serviciu, dar cu el e un chin, pentru ca a citit de curand undeva ca saorma prezinta o combinatie de ingrediente toxice pentru ficat si de atunci nici pe ea n-o mai lasa sa manance.

– Iar ai inceput sa adulmeci mirosul de hepatita? o ia el peste picior. Gandeste-te numai in ce conditii frig astia carnea, uite cum iti ia cu mana ceapa si castravetii, bleah. Si manusa aia mai bine n-ar mai tine-o. Cu ea sterge tejgheaua si tot cu ea imi face mie senvisul. Ce sa zic, igiena de te baga in spital. Vrei sa-ti iei una? Daca vrei, ia-ti. Eu nu pot sa-ti interzic.

Nu-i vine sa creada ce aude. E momentul sa zica da.

– Da, hai ca-mi iau, ca nu mai pot de pofta. Tu nu vrei?

– Scarbosenie din asta? Nu cred. Vreau sa mor sanatos. Ia-mi o apa.

Apa ii lasa ei gura cand se vede cu monstrul in brate. E un monstru de sandvis. Ca intotdeauna ochii au fost mai mari decat gura si saorma cu de toate abureste punguta in care e grijuliu infasurata. Ar vrea sa muste mai repede, sa ajunga la miezul de carne (vita si pui, va rog), cartofi, castraveciori si sos de usturoi, dar intai trebuie sa treci de marginea lipiei. Si ce bine miroase!

– Hai, doar nu vrei acum s-o mananci in strada, sa curga zoaiele pe tine? o admonesteaza el inveselit de pofta cu care o vede muscand din lipie. Hai sa stam aici la masa. Imi iau si eu o placinta de-aia.

Mananca impreuna, iar ea se simte binebinebine. Placinta arata excelent, saorma e perfecta. A ajuns deja la miez, mmm. Oare sa-i ceara sa guste o gurita din placinta lui? A, care placinta, ca a si terminat-o. Haplea mai e!

– Auzi, e buna saorma aia?

– Mmmhmmm, mormaie ea cu gura plina.

– Ia, da si mie sa gust.

– Mhmmmm?! il privestea ea, scandalizata. Se sterge cu servetelul. Pai nu e esenta de hepatita? Vrei sa te imbolnavesti? il necajeste.

– Ce mi-e placinta aia, ce mi-e saorma, tot un drac. Din ceva trebuie sa murim. Miroase bine. Da-mi sa musc.

– Lasa-ma, ca doua guri mai iau si-ti dau tie restul.

– Da’ ce te doare sa-mi dai acum? Oricum ai gura plina. Sau vrei sa musti si de rezerva, sa-ti bagi printr-o masea, hahaha, rade el cam tare, dar cu pofta.

– Imediat, uite, mestec si mai iau o gura [mmm, ce buna eeee!], stai…

Dar el s-a ridicat si si-a infipt deja dintii in sulul carnos de lipie, pe care ea il tine in mana ca pe un microfon. Cand ii vede mustata mustind de zeama si limba iesind sa stearga ultimele resturi de cartof de pe buze, intelege ca i-a trecut pofta de saorma. Ca nu mai poate sa ia nici o muscatura fara sa aiba in fata ochilor o gura cu dinti lungi si neregulati umbrita de-o mustata in care atarna firimituri de placinta umede.

– Ia-o.

– Mersi, nu voiam decat o muscatura.

– Ia-o, te rog. Eu nu mai pot.

– Esti sigura?

– Foarte, incearca ea sa zambeasca.

– Poftim, bine ca dai banii si pe urma arunci jumate. Da-o-ncoa!

Si cea mai buna saorma din Bucuresti se mistuie cat ai clipi sub mustata cafenie.

si em demanau lo greu turment que pas

– La 6 jumate ne vedem la metrou, da? Dar sa fii acolo, nu ma face sa te astept.

– La 6 jumate sunt acolo.

Vocea care nu vrea sa fie facuta sa astepte ii apartine lui. Vocea care promite sa fie punctuala e a ei. El lucreaza, ea nu, prilej de permanente intepaturi din partea lui; oricum n-ai altceva de facut toata ziua a devenit deja un leitmotiv. Rabdatoare, sau poate resemnata, ea lasa sa treaca aceste vorbe ca si cand nu s-ar fi spus niciodata, desi se spun – si-nca des – si spera ca asa cum se spun se si duc, ca nu ramane nimic in urma lor, nicio durere, niciun resentiment.

La ora 6 si douazecisicinci coboara treptele metroului si binecuvanteaza scarile rulante care-i alina pentru o clipa durerea de picioare. Nu s-a oprit de-azi de dimineata; a batut orasul in lat si-n lung, mai cu autobuzul, dar mai mult la pas si-si simte talpile umflate si dureroase, spatele o inteapa, iar intr-un colt al mintii ei se tese deja imaginea unui fotoliu confortabil, asezata alaturi de el in fata unei cafele aburinde, mmm.

Statia de metrou n-a fost prevazuta cu bancute pentru cei ce asteapta; nu sunt nici macar trepte pe care sa-si aseze fundul pentru a muta in alta parte greutatea de pe picioare. E bine, totusi, ca nu trebuie sa taxezi un bilet doar ca sa intri sa astepti pe cineva. In fata turnichetelor se inalta doua randuri de scari rulante care urca. La capatul lor e o balustrada, ca un balcon. Acolo asteapta ea, in balcon, rezemata de balustrada incomoda de inox. Tocmai a sosit un tren. Statia se umple de oameni si e 6 jumate fix. Uite-l! Zambeste: e punctual. Sau nu e el?

Barbatul cu servieta cafenie cu siguranta nu era el; cand a urcat pe scara rulanta ei i s-a facut rusine ca l-a putut confunda chiar asa grav. Asa de putin il cunoaste incat i-e greu sa-l recunoasca? Mai ales ca el are o geaca bleumarin, nu sacou. Si uite-l! Ah, nu e el. Ce prostie, cum de-l tot confunda? Oare si el pateste la fel? Iesind de la metrou se uita dupa ea si i se pare ca o recunoaste, apoi observa ca s-a inselat? Ce-i face pe oameni sa semene de la departare asa de bine? Parul, barba, ochelarii, mersul specific pot fi inselatoare. Cat de des nu se deghizeaza spionii din filme folosind exact aceste elemente exterioare pe care oricine le remarca si de care asa de usor se poate scapa. Ce-l face pe el sa fie el? Poate o anumita expresie mirata a fetei, care nu-l paraseste niciodata. Poate felul in care isi tine umerii, sau cum isi misca mainile cand merge. Uite-l! Nu, nu e el.

Si timpul trece, ea se rezema cand pe un picior cand pe altul, scoate telefonul, priveste: niciun mesaj, niciun apel. O sa vina. Oricum n-a intarziat decat 10 minute si-apoi cine stie daca n-o fi pierdut metroul. In fond, el lucreaza. E posibil sa-l fi retinut la serviciu peste program. Pentru o clipa ii trece prin cap sa-i scrie un mesaj, sa-l astepte in primul local cu fotolii si cafea care-i va iesi in cale, dar ce treaba-i asta? A avut toata ziua sa bea cafele si sa se plimbe, acum e timpul lui, seara e a lui, el lucreaza si atata poate si ea sa faca pentru el. Sa se mute de pe un picior pe altul, sa scaneze calatorii care urca pe scara rulanta si sa astepte.

Zicem „timpul trece”, dar ce trece de fapt? Au trecut anii si-am ajuns maicuta batrana cu dintii de lana. De ce varsta se masoara in ani? Incearca sa-si imagineze cum va arata ca bunica, dar pentru asta ar trebui sa fie mai intai mama. De ce se schimba fiintele si lucrurile sub efectul trecerii timpului? Probabil exista o explicatie stiintifica foarte simpla pe care el ar sti cu siguranta sa i-o dea. Dar nu explicatia stiintifica simpla o intereseaza pe ea acum, ci altceva. Asteptarea. Timpul care trece intr-un singur sens. Timpul care o strabate in vreme ce ea sta pe loc si se dezintegreaza. Daca nu mai vine? Dar asta e o prostie, pentru ca n-a intarziat decat un sfert de ora si un sfert de ora e o nimica toata. Acum e mai mult ca sigura ca a fost retinut la serviciu. Nu mult, fiindca i-ar fi scris un mesaj. Cinci minute peste program, poate. Tu, ala care se pregateste sa stranga, ia vino la mine in birou. Si-acum probabil alearga spre ea, schimband doua metrouri, cale de 45 de minute.

Un nou val de calatori isi face aparitia din spatele turnichetelor. Si daca acum pe scara ar urca altcineva, o faptura din alt timp si loc, cineva care – dupa toate probabilitatile, calculele si semnele – nu are ce sa caute acolo? Daca s-ar amesteca printre oamenii de pe scara rulanta, daca, urcand, ar privi-o in ochi parca spunand „Da, sunt chiar eu si sunt aici. Nu e posibil, dar s-a intamplat.”, daca ar ajunge sus, daca? S-au vazut si miracole mai mari, conchide ea. Si-apoi, s-ar bucura de revedere.

Cum el nu apare nici de data asta, au trecut deja douazeci si cinci de minute iar ea aproape ca nu-si mai simte picioarele, decide sa caute totusi cafeneaua cu fotolii moi si sa-i trimita mesaj sa vina acolo. Tocmai atunci aude o voce, se intoarce si de data asta e chiar el, cu figura mirata, mersul inconfundabil, mainile care-i atarna greu de-o parte si de alta a corpului. Cara o geanta de laptop cu care sigur n-a plecat de acasa dimineata.

– Buna! zice ea zambind usurata.

– Hai, ca ne grabim, zice el apucand-o de umar. Trebuie sa-mi cumpar un incarcator de laptop nou si deja uite si tu cat e ceasul. Hai, fuga, ce-ai incremenit aici?

– Auzi, ce-ai zice daca mergi doar tu si eu te astept intr-o cafenea pe-aproape? Ma cam dor picioarele.

– Stii ceva, nu faci nimic toata ziua. Eu sunt mort de oboseala. Atata poti face si tu pentru mine: sa ma ajuti sa-mi iau un incarcator care sa nu mi se mai arda. Ei, poftim. Si dupa ce ca azi am avut o zi de tot rahatul in vreme ce tu probabil te-ai plimbat prin librarii, acum tot tu te bosumfli. Zau daca te inteleg!

Si ea nu stie cum sa-i spuna ca cele douazeci si cinci de minute au ros in ea ceva care nu mai poate creste la loc.

Sat de fete mari

Să nu mor și eu până nu te văd mireasă, ofta la răstimpuri bunica, pe care Irinei îi plăcea să o tachineze pe această temă, acesta fiind, dealtfel, și singurul punct oarecum sensibil pe care ea îl putuse identifica în scurta ei viață de numai opt ani la bunica cea dârză și aprigă.

Eu n-o să mă mărit niciodată, răspundea invariabil Irina.

Da, sigur, țipa bunica scoasă din minți, tu o să faci sat de fete mari.

Și așa la opt ani, ca și la paisprezece și douăzeci. Uneori Irina simțea nevoia să-și nuanțeze răspunsul cu precizarea că la treizeci de ani intenționează, totuși, să facă un copil ”fără tată”, ca să nu zică bunica ei că nu și-a adus contribuția la perpetuarea speciei. Alteori bunica nu țipa, ci îi arunca vorba ironic, din vârful buzelor ori peste umăr, aproape în silă. Sat de fete mari o să faci tu. Iar Irinei îi suna ca o imposibilitate și-i evoca vag imaginea unor fete filiforme fără chip, aliniate în costum național una lângă alta pe un câmp.

Timpul a trecut, la fel și relațiile mai bune sau mai proaste, mai lungi sau mai scurte ale Irinei. După ultima poveste de dragoste – intensă, tulburătoare, consumată de propria-i flacără – Irina a rămas pentru prima dată singură pe lume. Dusă era iubirea perfectă, demult plecată dintre cei vii bunica cea aprigă, iar cu o inimă făcută țăndări greu de crezut că mai poți avea ceva de oferit într-o nouă relație. Însuși cuvântul i se părea frivol, de consistența unei sfori care se destramă și ascuțit ca cioburile care rămân când sufletul se fărâmă în atâtea bucățele că niciodată nu le vei mai putea regăsi – necum lipi la loc – pe toate. Spre norocul ei, avea o prietenă bună căreia să i se destăinuie și mult timp la dispoziție ca să cultive și alte relații de amiciție abandonate în trecut, când pasiunea mistuitoare îi fusese de ajuns.

Când și-a dat seama că urma să împlinească treizeci de ani a avut o mică tresărire. Promisiunea copilului ”fără tată” i se părea acum nerealistă și crudă. Viața ei nu era rostuită să primească un copil, iar profesia ei care-i cerea să-și petreacă zilele între copii îi dovedise importanța rolului jucat de tată, încât i se părea egoist să-și priveze fiica (sigur că urma să aibă o fiică; un băiat ar fi fost de neconceput) de această experiență. Lasă, i-a spus în gând bunicii, nu mai țipa la mine. Aici ai avut dreptate, e o tâmpenie chestia cu copilul fără tată. Și până la urmă care e zorul să fac un copil? Am destui la grădiniță.

Irina, te-ai mai gândit? o tachina la răstimpuri colegul ei Gelu, care, de când îi împărtășise dilema ei privind copilul fără tată, se oferea săptămânal să joace rolul tatălui inexistent. Hai, știm amândoi ce-avem de făcut. Plus că e clar că fac copii frumoși, doar l-ai văzut pe Ionuț. Și-mi ies din prima, că nevastă-mea e iar gravidă.

În ciuda situației oarecum nepotrivite, pe Irina o amuzau avansurile lui Gelu și nu o dată a acceptat să iasă cu el la o bere după serviciu, ori să fie condusă acasă în mașina lui argintie. N-a rezistat decât de formă când Gelu s-a întins într-o seară să o sărute, chiar înainte ca ea să-și fi decuplat centura de siguranță și să fi deschis gura pentru a-i oferi cuvinte ca multumesc și la revedere. Săruta bine, Gelu, nimic de zis. Era puternic și blând în același timp și avea acea hotărâre ușor ironică a bărbaților despre care nu știi niciodată dacă sunt siguri de sine, ori, dimpotrivă, atât de nesiguri încât afișează o siguranță absolută. Nu putea să spună că nu-l place pe acest coleg de care fetele râdeau, pentru că mergea prea des la sala de fitness și-și îngrijea unghiile ca o femeie. Era amuzant, inteligent, tată de familie responsabil și-și adora feciorul, care avea abia un an. Nevastă-sa era o femeie frumoasă, cu vreo trei ani mai tânără decât Irina. Își revenise remarcabil după sarcină și nu întreba niciodată nimic despre lungile ședințe și deplasări în interes de serviciu ale lui Gelu, deși îi trecuse probabil vreodată prin cap că o grădiniță n-are nevoie să trimită oamenii chiar lunar la cursuri și formări de câte 2-3 zile. Gelu pretindea că pentru ea e suficient să-l știe că se întoarce acasă. Uneori povestea cu o anume duioșie prima lor vacanță la Barcelona împreună. Alteori o judeca aspru pentru pasivitate și lipsa de imaginație în exercitarea îndatoririlor conjugale. E ca o momâie în pat, cum o pui așa stă. Plus că bot, nimica. Și clipea cu subînțeles. Bot? întrebase Olimpia, educatoarea grasuță de la grupa mică, despre care toată lumea știa că e îndrăgostită în taină de Gelu. Atunci Gelu o privise pe Irina și amândoi izbucniseră într-un râs complice.

Bot.