Consideratii lingvistice

Intr-o saptamana, lumea s-a oprit in loc. Virusul care in ianuarie facea ravagii in China a ajuns acum pe toate continentele, mai putin Antarctica. Este o epidemie globala de un fel de boala respiratorie contagioasa cauzata de un virus nou si agresiv. Pe 11 martie 2020 OMS a declarat ca lumea se confrunta cu o pandemie.

Cuvintele:

Pandemie – adica o epidemie „pan” – universala. De ce am simtit nevoia sa avem un cuvant mai grav ca epidemie? Ce sentimente ne produce sa stim ca traim o perioada de pandemie? Ne simtim speriati pentru ca percepem ca e ceva mai grav? Sau linistiti ca macar nimeni nu mai e mai cu mot in situatia data – pandemia ne loveste pe toti la fel, americani sau chinezi, bogati sau saraci. Oare sa fie asa, insa? Evident ca nu. In primul rand se stie ca nu ne loveste pe toti la fel, fiindca nu avem toti aceeasi stare de sanatate si imunitate. Unii sunt mult mai expusi ca altii (expunerile repetate maresc incarcatura virala – caut link si va spun unde am citit) pentru ca nu au optiunea sa STEA acasa (sau macar sa LUCREZE de acasa, ceea ce cu totul altceva). Unii nu au casa. Unii nu au apa curenta sau alte metode de a isi dezinfecta mainile etc. Deci treaba cu egalitatea nu sta in picioare. Ma mira sa citesc pe social media cuvinte (frumoase, nu zic, emotionante maxim si uneori chiar bine scrise) care pleaca cumva de la premiza ca toti stam acasa si ne plictisim si singura noastra preocupare acum este sa facem mai des yoga, sa respiram si sa ne conectam cu sinele nostru profund sau, maxim, sa ne tinem copiii fericiti si ocupati. Uneori ma gandesc daca mai mor oameni si de altceva? Daca se mai nasc copii? E ciudat sentimentul asta ca lumea s-a oprit in loc. Dar la supermarket e deschis. Gunoaiele nu ne-au inundat inca. Avem apa, curent, ba chiar si strazi spalate cu detergent. Si-mi inchipui doar cum trebuie sa fie sa lucrezi acum intr-un spital, sa ai o secunda, sa intri pe net si sa vezi cum se plictisesc altii.

Covid-19 – in orice limba e un cuvant bizar. In romana are o conotatie putin comica data de asemanarea cu „guvid”. Nu e o raceala. Nu e o gripa. Nu e nici macar o boala, pentru ca bolile in limba romana sunt feminine. E un covid. Oare ne temem de covid mai mult decat de gripa? Oare il asociem cu imaginea aceea a bilei cu tepi care e omniprezenta? Oare descrieri de tipul „virusul ucigas” ne induc teama? Oare daca se numea SARS-19 il asociam cu altceva?

Izoleta si contactii – doua cuvinte noi pe care ni le-a daruit pandemia. Intrati si cititi articolul din Dilema Veche, ca merita. Discutia despre „izoleta” ca un feminin cochet e misto.

Nu ies din casa. Am cumparaturi facute pentru multa vreme si nu consum mult. Am inceput scoala! Mi-e dor de ore, de copii, de vocile lor. Mi-e drag sa-i regasesc online si ei – adolescentii! – sunt bucurosi ca deocamdata lucram asincronic si inca se pot trezi la 10 si nu le pune nimeni absenta. Lucrez zilnic mai mult de 10 ore – am opt ore online cu elevii / colegii, plus eseuri IB de corectat. Gatesc mai mult ca oricand, fiindca e o activitate creativa si relaxanta. In vacanta de saptamana trecuta am vazut doua filme cu pandemii si TED Talk-ul faimos al lui Bill Gates. O trece si asta.

Biserici ortodoxe din Istanbul

In acest weekend Alina ne-a dus intr-un tur al catorva biserici ortodoxe din Istanbul.

Am inceput excursia in Hasköy, la biserica romaneasca. O cladire imprejmuita de un zid mare. N-as fi stiut sa ajung acolo, daca nu era Alina. Dar in biserica romaneasca se vorbea romaneste, in jur era o gradina in care cresteau rodii si struguri si pastea un card de gaste, iar in spate se gaseau si niste morminte din vremuri stravechi. Un loc care mi-a amintit de ashramul lui Sri Ramana Maharishi, din India: vegetatie semi-salbatica, un mormant zis sfant (aici, al Sfintei Arghira), o atmosfera de pace. Am aprins o lumanare si imediat ma pomenesc apucata de brat:

– Dar ce devreme ai venit, draga!

O doamna cu parul cret si roscat, cu basma pe cap. In biserica romaneasca scrie la intrare ca femeia trebuie sa poarte basma, conform traditiei. Pe mine m-au primit si fara.

Doamna se fastaceste cand ma intorc cu fata.

– Vai, scuzati-ma, semanati foarte bine cu o prietena de-a mea. Stiti, o astept sa vina. Dar dumneavoastra de unde sunteti, ca nu v-am mai vazut pe aici?

In biserica romaneasca nu e usor sa treci neobservat.

De la Hasköy trecem cu un vaporas la Ayvansaray si intram aproape numaidecat in biserica Maicii Domnului Vlaherne, adica biserica valahilor din vechiul Constantinopole. Aici e si un izvor cu apa sfintita. Un baiat umple sarguincios, de la robinet, sticlute mici si albe de plastic. Alina ne spune povestea crestinilor prigoniti, carora in acest loc li s-a aratat Fecioara Maria, care a lasat acoperamantul ei sa cada peste grupul de crestini, salvandu-le viata. Chiar langa noi e un grup de turci musulmani, care asculta aceeasi poveste, povestita de ghida lor in turceste.

Acoperamantul Maicii Domnului a ramas in acea biserica multi ani, biserica a ars… secolele sunt lungi si multe se pot intampla. Dar izvorul a continuat sa dea apa sfintita, numele de Vlaherne s-a pastrat, pelerinii au continuat sa vina.

Dupa o consultare amanuntita cu Google Maps, Trafi si alte aplicatii, intre metrobus, autobuz si picioare alegem un taxi. Soferul nu stie unde este biserica Balıklı Meryem Ana (Fecioara Maria cu Pesti?! ma mir, apoi decid ca Balıklı poate fi numele cartierului) si ne tot zice ceva de un cimitir. Pun google maps si il ghidez in turca mea destul de fluenta cand vine vorba de a ma descurca prin marele oras. Cand ajungem, e chiar locul de care ne spusese el, langa cimitirul armenesc. Nu stia ca acolo e o „kilise” (biserica). Ne lasa in fata cimitirului, unde crede el ca vrem sa mergem.

Dar noi vrem de fapt sa vedem manastirea greceasca a Fecioarei cu Pesti, zisa si Izvorul Tamaduirii, adica locul de unde provine numele acestei sarbatori crestin-ortodoxe. E un loc magic, de o frumusete uluitoare, extrem de curat. In nebunia orasului, e o oaza de pace si de frumos. In curte s-au pastrat monumente funerare din diverse locuri si in spatele bisericii e un cimitir in care sunt ingropati patriarhii ortodocsi ai Constantinopolelui. Mormintele sunt somptuoase, dupa moda cimitirelor medievale otomane. Incercam sa intram in biserica, dar usa este incuiata, asa ca ne multumim sa facem poze pe gaura cheii. Atunci apare un barbat simpatic care imi spune in turca ca el are cheia. In broasca este acum o imensa cheie de metal, iar barbatul imi spune, zambind, sa-i fac poza (ii fac) si sa descui.

Biserica este sora geamana a templului grecesc de pe bulevardul Pache Protopopescu din Bucuresti. Pe ferestre intra raze de lumina; icoanele de pe altar sunt ferecate in argint si totul e absolut frumos si impresionant. Dupa noi intra iar un grup de turisti, la fel de uimiti de frumusetea cladirii ca si noi.

Coboram apoi cele 27 de trepte pana la Izvorul Tamaduirii. Legenda vorbeste despre un rege, Leon al Constantinopolelui, care haladuind prin padurile ce imprejmuiau orasul a dat peste un cersetor orb care i-a cerut apa. O noua aparitie a Fecioarei Maria (atasata, se vede, de zona asta a orasului) i-a indicat locul unde se gasea apa, dar si faptul ca apa acestui izvor il va face pe acel orb sa vada din nou. Din anul 300 cand s-au intamplat aceste fapte si pana acum, izvorul continua sa curga, iar pelerinii sa-l viziteze, sperand in miracole. Deasupra lui s-au construit si prabusit cateva biserici. Acum este o manastire greceasca, care dainuie de la jumatea veacului al 19-lea. In apa izvorului inoata, zice-se, si cativa pesti. Eu nu i-am vazut, dar de aici vine numele bisericii: Maica Domnului cu Pesti. Pestele, se stie, e simbolul lui Iisus.

Plec de la Izvorul Tamaduirii fericita. Mi-a placut enorm acel loc, unde sigur ma voi intoarce. M-a impresionat frumusetea arhitecturii, lumina care se revarsa in interiorul bisericii prin geamurile inalte, linistea din jur, bunatatea oamenilor, clipocitul izvorului. Cine mai stie? E unul din acele locuri unde totul e perfect, sau, cel putin, eu asa l-am perceput. E drept ca pentru mine orice loc care are statui vechi de piatra e perfect.

In statie la autobuz, Alina ne arata o alta biserica ortodoxa: cea bulgara. Povestea ei – probabil o legenda – e simpatica. Biserica e construita din fier si a fost adusa intreaga cu vaporul din Viena. Astfel de biserici se trimiteau in diverse locuri ale lumii in scopul raspandirii crestinismului. Au ajuns biserici de fier prin America de Sud si Filipine, dar biserica bulgara din Istanbul e una din putinele care s-a pastrat. Legenda spune ca bulgarii au comandat-o la Viena cu mult inainte de a cere sultanului avizul pentru a-si construi o biserica. Avizul a venit, dar, smecher, sultanul spunea: se aproba, dar numai daca biserica se va construi in trei zile! Ceea ce nu stia el, era ca biserica deja era pe drum. In trei zile vaporul a acostat, a fost descarcata, montata, sfintita. Sultanul a fost batut cu propriile arme.

In dupa amiaza de octombrie care pare o zi de mai, avem timp sa vedem si Muzeul Chora, sau Biserica Mantuitorului, construita in secolul 4 de imparatul Constantin. Alina nu a glumit cand ne-a promis un pelerinaj. Aceasta biserica romanica, odinioara centrul unei mari manastiri bizantine, a fost salvata – ca si Sfanta Sofia – de faptul ca sultanul Baiazid II a transformat-o intr-o moschee. Minaretul se vede si astazi, dar se pot vedea si minunatele mozaicuri si fresce bizantine.

Pornim spre casa prin cartierele Fatih, Fener si Balat. Mai e doar o zi pana la 29 octombrie, Ziua Republicii si ziua nationala a Turciei. Republica turca implineste 95 de ani si pe toate strazile si la toate geamurile atarna steaguri portrete ale lui Mustafa Kemal Atatürk, parintele Turciei moderne. In Balat, ca intotdeauna, lumea sta la cafenele, iar din dughenele anticarilor se striga la licitatie produse:

– …. farfurie din ceramica de Iznik, originala, model cu lalele. 75… hai sa vedem… a zis cineva 80? Da! 80 de lire. Auzim cumva 85?

E o zi frumoasa de toamna, ca o zi de primavara. Pe-aici se ducea candva la scoala si domnitorul Dimitrie Cantemir. Unul din lucrurile care ma fascineaza la acest oras este vechimea lui. E un oras care spune: totul trece, totul se transforma, totul se strica, totul se distruge. Dar ceea ce e facut sa dainuie, intr-un fel sau altul, va dainui. Pana la urma, daca Alina, Aura si cu mine am fi umblat sa vizitam Biserica Mantuitorului nu pe 28 octombrie 2018, ci pe 28 octombrie 1219, nimeni n-ar fi avut habar sa ne spune unde e, intr-atat era de uitata si de ruinata. Dar iata ca intr-o tara musulmana aceste monumente crestine sunt pastrate, ingrijite si recuperate.

Ziua nationala a umplut strazile de steaguri

Prin gaura cheii privesc biserica Izvorul Tamaduirii

Manastirea Izvorul Tamaduirii

Biserica romaneasca din Istanbul

Biserica Vlaherne

Casa lui Dimitrie Cantemir

Liceul Rum Lisesi unde a invatat Cantemir

 

 

Rilke

Privirea stinge-mi-o: Te pot zari,
urechea-nchide-mi: Te pot auzi,
si fara de picioare vin la Tine
si fara gura te implor, divine!
Frange-mi chiar bratul: Te voi tine sus
cu inima mea, precum cu o mana,
inima tine-mi: creierul va bate
si creierul de-mi arzi in flacari,
pana si-n sangele-mi Te voi purta, ca-n toate. (trad. de Eugen Jebeleanu)

13-14 dupa 20 de ani

De acum dupa numele Andrei Gheorghe scrie Lipetzk, 14 ianuarie 1962 – Bucuresti, 19 martie 2018.

Asa ca ascult 13-14 pe youtube. Nici nu stiam ca este, dar acolo este tot.

Midnight Killer nu stiu daca vreau sa ascult.

Cand ma chinuiam prin ’98 sa inregistrez de la radio pe o caseta de 45′ o emisiune de o ora,  cand sufeream ca am pierdut o emisiune, cand se intampla sa asculte un sofer in troleu in drum spre cursuri (se intampla ades pe un anumit 90 care trecea cam la aceeasi ora 12:45 si era misto coincidenta asta!), cand nu stiam cum sa imi ascund castile sub parul prea scurt (nu stiam ca in cativa ani ne vom ascunde castile direct in urechi) si imensul radio sub banca, habar n-aveam ca in 2018 toate astea vor fi pe youtube.

M-am nascut intr-o lume in care vorbele zburau, acum tot se pastreaza, tot se gaseste, internetul are toate reziduurile plutind acolo, bine ca le are, trist ca le are, depinde.

E greu sa asculti 13-14 dupa 20 de ani. Ce misto ca ne dadeam seama ca e destept. Ce trist ca totusi nu puteam sa ne depasim frica de el. Tare ne mai intimida. De fapt ce avea diferit? Era mai iute in gandire ca noi. Avea curajul sa spuna ce gandea si gandea foarte lucid. Isi asuma un rol de profesor al natiunii. Ne complaceam in rolul de invataceii lui. Era amuzant, era incitant, dar oare invatam ceva? Vorbesc de noi, astia care eram inca adolescenti pe atunci.

Pe urma Gheorghe a disparut din radio, lumea pe care o prevestea s-a infaptuit, standardele mass-media au decazut, iar el a murit de inima cu 12 ore inainte de a fi gasit de un ingrijitor.

L-am admirat, l-am adorat, m-a inspirat, l-am uitat.

Mi-l amintesc acum cu drag si-l redescopar cu admiratie.

Multumesc, Andrei Gheorghe. Te iubesc.

A murit Andrei Gheorghe

Midnight Killer

In ’97 cand invatam pentru examenul de admitere am ascultat Midnight Killer si m-am indragostit de Andrei Gheorghe. Era tot ce nu indrazneam eu sa fiu: destept, puternic, plin de incredere in el, in culmea succesului. Si arogant si taios si [unii ziceau] nesimtit, dar asta nu ma deranja. Vorbea urat in direct la radio. Avea intotdeauna o replica super-desteapta si nu se sfia sa le spuna oamenilor ca il plictisesc. Daca n-avea chef sa faca emisiune, punea muzica si se invartea cu scaunul, iar scartaitul scaunului era tot talk show-ul din seara aia. Citea carti si le recomanda si toate erau misto. Terminase Limbi Straine, unde eu aspiram sa intru. Era persoana care voiam sa devin.

Asa ca m-am schimbat. Treptat, cu notite luate in timpul emisiunilor, cu replici taioase exersate pe noii mei colegi de facultate, cu 13-14 si MK inregistrate pe casete si ascultate de zeci de ori, cu o lista de lecturi mare cat o zi de post parcursa cu sfintenie, cu muzica recomandata de Andrei, cu 13-14 ascultat in timpul cursului la radio!! Si da, era un aparat de radio normal, adica mare. Si-l caram zilnic in ghiozdan! Ce timpuri :)

Cineva care-ti schimba viata un pic (si ireversibil)

Nu stiu daca inteleg bine conceptul de mentor, dar daca un mentor e cineva care-ti schimba viata macar un pic si ireversibil, atunci AG mi-a fost mentor si datorita lui am supravietuit in primii doi ani de facultate.

Pe site-ul lui Andrei Gheorghe am scris primul meu blog, in anul 2004.

Nu l-am cunoscut niciodata, dar l-am iubit ca pe un model de libertate, de minte deschisa, de gandire critica si de curaj.

Ieri Andrei Gheorghe a murit, dovedind ca era adevarat ce scria pe blogul lui: nemuritorii traiesc putin.

Haideti sa mai privim o data emisiunea lui despre Eminescu:

Eu in 2018

 

De la interviurile Andreei Esca mi-a placut ideea de a ma descrie in 20 de secunde.

A iesit asa:

Sunt o fiinta marunta care vrea sa fie mare; sunt o fiinta muritoare care vrea sa fie nemuritoare; sunt o pasionata de oameni si de puterea si versatilitatea lor; ma sperie si ma intristeaza raul si rautatea; nu stiu sa traiesc in lumea asta, de aceea stau la marginea ei. Imi plac pomii, norii si discutiile lungi cu oameni care au curajul sa se lase cunoscuti.

cu colegii de birou, ma prostesc (ca de obicei)

O intalnire cu Doğan Cüceloğlu

In octombrie 2017 am participat la conferinta anuala a profesorilor din scolile internationale din Istanbul. In deschidere, am avut un invitat special: profesorul Doğan Cüceloğlu de la Universitatea Hacettepe din Ankara, specialist in psihologia comunicarii si in educatie. Era frig, ploaie si noi stateam afara, pe bancutele din jurul terenului de baschet al scolii unde se tinea evenimentul, asteptand sa se termine deschiderea festiva si sa intram inauntru, la ateliere.

A aparut un domn simpatic, cu parul alb. Avea un fotoliu asezat pe teren, dar el a preferat sa se miste si sa vorbeasca liber. Aveam sa aflu de pe google ca are 79 de ani.

Castile erau comode (spre deosebire de cele de la scoala, cu care te dor urechile dupa 5 minute), iar traducerea – buna.

– Ce faceti? a inceput barbatul. Sunteti aici? Haideti, ca stiu ca o sa ploua. De fapt s-ar putea sa inceapa sa ploua chiar in timpul prezentarii mele. Simtiti ca picura putin? Vedeti ce innorat e cerul? Parca si miroase a ploaie.Nu ma supar daca fugiti inauntru; pot oricand sa zic „m-ar fi ascultat, saracii, dar n-au vrut sa se ude.” (rasete)

De-acum parca nici nu mai voiam sa intram. Prezentarea a durat 40 de minute care au parut mult mai scurte. La un moment dat a inceput si sa ploua. Toti colegii care aveau umbrela au adapostit sub ea cel putin un alt coleg care n-avea. Nimeni n-a plecat.

Ce ne-a spus Doğan Cüceloğlu:

• Prin intrebarile de la inceput a vrut sa ne atraga atentia asupra corpului nostru in raport cu exteriorul. E bine sa verificam din cand in cand cat de prezenti suntem intr-o situatie, pe o scara de la 1 la 10. E bine sa facem asta si cu copiii, la clasa. Adesea mintea noastra rataceste, dar trebuie sa fim capabili s-o aducem inapoi. A face exercitiul de prezenta inseamna a trai constient. Acest exercitiu e necesar si pentru profesor. Adesea lasam rutina sa ne conduca, dar le datoram copiilor sa fim prezenti pentru ei, de fiecare data.
• Copiii sunt importanti. Aici e o discrepanta intre ce spune si ce face societatea turca. Este o societate care, fara indoiala, pretuieste copiii la nivel de discurs. Parintii se sacrifica pentru copiii lor, muncesc pentru ei, ii rasfata. Vor sa-i vada oameni mari. Dar asta inseamna, totodata, ca nu vor sa-i vada copii. Adesea fiii unei familii sunt prezentati strainilor prin prisma relatiei si a realizarilor si nu a individului: „El e fiul meu cel mare, e student etc.” La fel se intampla cu femeile („doamna inginer X”, unde inginer e, de fapt, sotul). Adesea copiilor li se spune sa taca, sa asculte, sa fie cat mai nevazuti … pana se vor face mari si parerea lor va conta. Dar cum poate sa astepte cineva sa inceapa sa conteze? Daca nu conteaza de la inceput, nu va conta nici cand e mai mare, fiindca nu stie cum se face asta. Daca vrem sa ne vedem copiii oameni mari, trebuie sa-i tratam de la inceput cu seriozitate si respect.
• Un om bogat e un om care are in jurul sau alti oameni cu care sa poata impartasi ceea ce e important pentru el. Exemplu: parintii servesc un ceai intr-un frumos restaurant de pe Bosfor, impreuna cu copilasul lor de 2-3 ani. „Mami! striga copilasul. Uite ce vapor mare!” „Da, e mare,” zice mama, fara sa se uite. „Tati! Ai vazut cat e de mare?” „Joaca-te frumos si lasa-ne,” zice tatal. „Avem ceva de vorbit.” Tocmai s-a consumat un moment in care copilului i s-a transmis mesajul nu esti important, ceea ce te intereseaza pe tine nu e important, nu ai nicio putere. Ce mai intelege copilul, dupa o vreme? Nu te iubim. 
• Uneori tratam copiii ca pe batiste: sunt buni, la nevoie. Cand ne mandrim cu ei.
• Copiii sunt crescuti cu frica, nu cu respect, in cultura turca. Frica este a parintilor: se tem ca ii vor scapa de sub control.
• Copiii crescuti cu intimidare sau cu mesajul ca nu sunt importanti, devin adulti carora le e greu sa-si ia locul in lume.
• Un copil crescut cu respect si dragoste, ca un individ valoros in sine, ca cineva care are ceva interesant de spus (chiar daca parintii au mai vazut un milion de vapoare) va fi un adult care va sti sa aiba incredere in el si in viata.
• In viata conteaza mult sa stii sa lucrezi in echipa. In viata comunicam mereu, chiar si cand nu vorbim. Avem prieteni si cunostinte, dar toti ne aduc ceva in viata si ne imbogatesc. Oamenii alaturi de care ne traim viata sunt martorii nostri, iar noi le suntem martori. Oamenii se insotesc unii pe altii prin viata. Copiii cu care elevii nostri sunt colegi formeaza martorii lor, generatia lor. Intr-un fel sau altul, ei vor merge impreuna prin viata.
• Cel mai important martor isi e fiecare lui insusi. Sa fim martori integri, plini de bunatate.
• Atunci cand societatea nu pune pret pe individ (cum e societatea turca), intervin niste relatii de serviciu/ familie / de putere. Sunt fiul cuiva, ginerele cuiva, director, secretara, seful haitei si acesta devine aspectul prin care ma valorizez si masca cu care trec prin viata. Uneori nu reusim sa trecem prin viata ca noi insine. Uneori ne tratam elevii prin prisma originii lor sociale, sau a familiilor lor, uitand ca ei sunt indivizi unici.
• In concluzie, scopul vietii este sa devenim indivizi, constienti de noi insine si de rolul nostru in lumea asta si in propria noastra viata. Profesorii si parintii transmit copiilor valori in functie de care acestia isi vor structura personalitatea si destinul. Sa fim atenti ce valori transmitem si sa fim atenti sa fim congruenti sau integri, sa traim ceea ce vrem sa transmitem.

Doğan Cüceloğlu pe terenul scolii Uskudar American Academy, oct 2017

Mi-as dori mult sa stiu turca si sa-i pot citi cartile. Doğan Cüceloğlu ne-a fermecat cu umorul lui, dar si cu ideile lui, cu care rezonez.

Un interviu cu el pe tema comunicarii poate fi citit aici (in engleza).

O poza pe zi / 6 / Ankara

Daca confunzi Turcia cu Istanbulul sau cu plajele de la Marea Egee/ Mediterana, Ankara te va surprinde, pentru ca e un orasel relativ mic (5 milioane de locuitori, comparat cu 15 mil in Istanbul) si linistit. Fiindca s-a dezvoltat in mare masura dupa transformarea sa in capitala Turciei moderne, deci din 1923 incoace, Ankara nu are palate otomane, ruine sau cetati. Ankara Kalesi, Castelul Ankarei, situat pe un deal (ca intreg orasul dealtfel; numai dealuri si vai si privelisti incredibile), functioneaza acum ca un centru mestesugaresc in aer liber, un fel de piata de artizanat, fara vreo parte de muzeu. Turcii viziteaza cu sfintenie Ankara pentru a vedea mausoleul care adaposteste mormantul Parintelui Republicii, Mustafa Kemal Atatürk. Cum mare parte din istanbulezi nu sunt chiar istanbulezi pursange, ci au venit din diverse orase mici, multi apreciaza pacea si linistea Ankarei, comparata cu nebunia si imensitatea orasului Istanbul.

Ceea ce nu stiam este ca pisicile de Angora provin din Ankara; Angora fiind numele dat de greci acestui oras. La fel iepurii de angora si caprele de angora, a caror lana poarta numele de mohair.

Daca vrei sa afli povestea Ankarei si a Turciei, cel mai bun loc sa incepi este Muzeul Civilizatiilor Anatoliene (Anadolu Medeniyetleri Müzesi), in care a fost facuta si poza zilei de azi. Nu este un muzeu mare, dar este foarte dens, complex si frumos amenajat, intr-o cladire care pune in valoare bogatiile cuprinse inauntru.

Am gasit acolo vestigii din timpuri stravechi: oale si ulcele, arme si bijuterii din paleolitic, neolitic, epoca bronzului si a fierului, dar si vestigii ale civilizatiilor antice: asirieni, urartieni, hititi, ligieni, frigieni si alte neamuri de care nici nu auzisem.

Am fost fascinata de tablitele cu scriere cuneiforma, de pietrele gigantice insemnate cu hieroglife vechi de mii de ani, de toate semnele si scrijeliturile acelea in piatra care mi se parea ca spun: „suntem mari, suntem importanti, contam.” Si mi-au venit in minte, ca si la Efes, cuvintele lui Eminescu:

Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune. (Scrisoarea I)

In aceasta vitrina se vad capetele unor sculpturi, probabil funerare, din vremea Imperiului Roman. Mi s-a parut ca nu e nicio diferenta intre poza asta si una publicata, bunaoara, de Humans of New York, cu oameni pozati la intamplare pe strada in marele oras. Intre acestia, incremeniti in piatra de o mie de ani si ceilalti, a caror imagine a fost „furata” intr-o zi de aparatul foto si impartasita lumii intregi prin internet, cred ca nu e nicio deosebire de fond.

Si-atunci, m-am intors inapoi la Scrisoarea I:

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.

Cine ne invata cum sa invatam?

In anul 2008, cand am inceput sa lucrez intr-o scoala din sistemul de Bacalaureat International (IB, in abreviere engleza), am auzit prima oara de ei-ti-el (ATL, sau Approaches to Learning). Au trecut ani si ani de atunci; aceste „abordari ale invatarii” s-au redefinit, rafinat si redenumit ca sa reflecte cat mai limpede modul in care invata copiii. Pentru ca programa cuprinde, in orice sistem, continuturi si competente, desi e greu de spus in ce masura aceste competente sunt predate explicit, evaluate si dezvoltate consecvent si constient in scolile care nu apartin de sistemul IB.

In scolile IB competentele se predau la fel de explicit ca si continuturile si se evalueaza periodic, de obicei pe trei nivele: expert, practicant si novice. E ok sa fii pe oricare nivel si evaluarea serveste doar sa-ti dea feedback si sa-ti spuna cine sunt expertii pe care te poti baza in clasa ta.

In gimnaziu, lista de competente pe care vrem sa le dezvolte elevii nostri arata asa:

Sursa foto

Lista asta se ramifica mai departe intr-un document Excel cu peste 100 de itemi care definesc cu precizie cum arata abilitatea respectiva la ora de romana, la matematica, la limba straina sau la sport. Daca onestitatea academica e mai importanta atunci cand dai un examen final decat atunci cand copiezi o tema de pe net. Daca gandirea critica e la fel de importanta cand discuti despre literatura sau istorie ca si atunci cand lucrezi in laborator etc.

Suna foarte tehnic si nu asta vreau sa spun. Ce vreau sa spun e ca aceste chestii, o data ce esti constient de ele ca profesor, chiar functioneaza. Nu doar ca iti dau subiecte inteligente de discutie cu elevii („ia sa vedem, ce avem aici: o stire sau un exemplu de fake news?”), dar iti dau si instrumente blande cu care sa mentii disciplina in clasa („Georgica, aminteste-ti ca la ora de spaniola se lucreaza pe grupe si in colaborare. Atunci cand colaboram ne punem in comun talentele pentru a realiza lucruri pe care ne-ar fi greu sau chiar imposibil sa le realizam singuri.” sau „Tudor, vrei sa te asezi putin aici sa te linistesti? Poti sa asculti un cantec, daca vrei, dar nu iti poti lovi colegii.”)

Poate cea mai tare chestie pe care am invatat-o ca profesor IB este componenta de reflectie. Fiecare moment in care copiii sa opresc sa se intrebe „ce invata acum?” „de ce invatam asta?” si chiar „cum invat eu cel mai bine?” este un moment in care nu li se consolideaza doar cunostintele, ci si increderea in fortele proprii si gandirea aceea de tip „eu pot” care e specifica mentalitatii invingatorului (in cuvintele lui Carol Dweck, growth mindset).

Lucram intr-un sistem care e inca structurat ca in secolul 19. Scoala e o cladire care arata, in unele cazuri, ca o puscarie. Elevii au un program zilnic pe care trebuie sa il respecte. Elevii sunt grupati pe „clase” cu copii nascuti maxim la diferenta de un an. Cu putine exceptii, interactiunea dintre clase e nestructurata si extrem de limitata. Fiecare generatie afla pe pielea ei ce inseamna sa fii intr-a opta, sau sa fii „boboc”, sau sa dai bacul, desi an de an un numar mare de elevi trec prin aceleasi experiente. Profesorii sunt specializati pe o materie; rareori se preda o tema interdisciplinar. Principala motivatie pentru a invata o reprezinta notele si examenele. Etc. Etc.

Cum vad eu lucrurile, iei niste fiinte aflate la apogeul creativitatii, la varsta tuturor posibilitatilor, in culmea dezvoltarii fizice, mentale, emotionale, sociale si le inchizi intr-o cladire de caramida 8 ore pe zi „pentru binele lor”. Acolo trebuie sa asculte de niste adulti care le spun cine sa fie, ce sa faca, cum si cand sa faca, ce sa nu faca, cum sa stea etc. si ii pedepsesc cand ies din rand (vezi cazul elevului tuns, de curand). Dupa care sunt trimisi acasa cu tone de teme carora nu le inteleg rostul. Apoi, la 18 ani, li se da drumul in lume si le mai cerem si sa fie curajosi, puternici, deschisi la minte, buni la suflet, in fine, sa construiasca o societate in care sa ne fie bine tuturor. De unde se poate secera ce nu am semanat?

Lucrez in sistem, deci ma supun lui. Predau la clase de copii grupate pe criterii de varsta (dar ii incurajez sa vorbeasca intre ei; incerc sa fac ca cei de-a saptea sa vina sa converseze cu a cincea; facem proiecte care au ca public-tinta elevii de la alte clase; incerc sa ii invat sa invete unii de la altii. Functioneaza!); predau continuturi stabilite de altii (dar le personalizez pentru elevii mei si impreuna cu ei: de exemplu cand am invatat sa scriem scrisori ne-am pomenit ca ne scrie chiar Catherine Hettinger despre cum a inventat fidget spinner-ul si inventia nu i-a fost recunoscuta; toti copiii i-au raspuns cu incantare, scriind, la randul lor, scrisori). Si exemplele pot continua.

Ma laud? Desigur. Sunt foarte mandra de elevii mei si uneori stiu ca nu ma laud cu ei suficient! Sunt niste copii curiosi, curajosi, isteti, muncitori si care nu ma lasa sa cad in rutina sau blazare. Ma laud si cu invatarea din perspectiva constructivista, la care  elevii sunt parteneri si participanti activi. Ma laud si cu tehnicile metacognitive prin care elevii invata sa isi aprecieze si sa isi dezvolte potentialul singuri, adica devin autonomi. Toate aceste lucruri functioneaza si reduc foarte mult presiunea aceea pe care o resimti ca profesor de a „te ridica la inaltime”. La inaltime este modul frumos in care mintile si sufletele noastre se intalnesc pentru a crea ceva durabil: niste oameni.

Cand eram mica ma rugam pentru intelepciune

Acum, iluminata gata, sunt in masura sa va impartasesc 13 lucruri pe care le-am invatat in ultimii 7 ani:

1. E usor. Abordarea ta determina cum e viata pentru tine. Ia-le asa cum vin. Nimic nu e permanent. Ia-le ca pe cadouri, ca pe lectii, ca pe ocazii de a te inalta spiritual. Ia-le in asa fel incat sa-ti fie mai usor sa le duci.
2. Nu exista realitate. Cum simti, asa este. Cum crezi, asa este. Pentru unii e greu, pentru altii e usor – acelasi cancer, aceeasi ireparabila pierdere. Deci atitudinea determina realitatea. Sau credinta in Cel de Sus. Sau orice te tine pe linia de plutire. Daca acolo vrei sa fii. [ah, contraargument la asta, de la profa de fizica: „Iau o foarfeca si-ti tai parul! Nu exista realitate? Acum esti tunsa! Nu simti sau crezi sau visezi sau iti imaginezi ca esti tunsa, chiar esti!! Mai zi ceva.]
3. E greu. Viata nu are manual de utilizare, deci esti mereu pe bajbaite. Te trag de poale lucruri de care nu ai habar: dureri ascunse, rani nevindecate. Uneori ajuta sa devii constient de ele.
4. E bine sa pui o pauza intre stimul si raspuns. Intelege „ce-i mana pe ei in lupta.” Vorbele induc fapte. Nu raspunde la cuvinte cu palme. Cunoaste-te pe tine insuti.
5. Ajuta sa-ti cunosti bine semenii. Asculta si ce nu se spune. Raspunde nevoii din spatele vorbelor. Nu te lasa prins in dorintele altora fara voia ta.
6. E important sa nu iti pierzi curiozitatea. Fii viu, citeste, invata, joaca-te, incearca sa intelegi, dar nu uita sa simti.
7. Cand se inchide o usa, nu e neaparat sfarsitul. Cu vremea si asta se invata: perseverenta, sau abandonul. Sa stii ce usi merita sa spargi si pe ce usi sa nu intri nici daca sunt larg deschise. Oricum, in cele mai multe cazuri, exista si alte cai de acces. Nu exista realitate, doar perspective.
8. Nimic nu e permanent. Nici bun, nici rau. Nimic nu e fara iesire. Concret sau abstract.
9. Oamenii sunt imprevizibili. Pentru ca sunt constelatii de sentimente, vorbe, fapte, rateuri, ganduri, organe, oase si muschi. E un echilibru uneori delicat, alteori solid ca o stanca. Dar nu e o stanca. E o structura care poate fi rearanjata oricand, uneori cu o vorba, niciodata cu un pumn.
10. E bine sa fii in contact cu corpul tau. Danseaza, alearga, mergi la medic, mananca cum trebuie, poarta haine frumoase.
11. E bine sa fii aproape de sufletul tau. Mediteaza, roaga-te, priveste cerul, razi, plangi, iubeste, zambeste copiilor, sezi, canta, picteaza.
12. Mintea se extinde daca e hranita bine. Rupe panzele de paianjen. Citeste, intreaba, discuta in contradictoriu cu argumente, pledeaza pentru o cauza, dialogheaza, scrie, asculta.
13. Emotiile pot fi contradictorii. Un ochi plange, altul rade. Accepta contradictiile, amalgamul, haosul, paienjenisul. Nu trebuie sa controlam totul si nici nu putem. Dar putem alege sa ne protejam de ceea ce ne face rau si sa fim fericiti.

A fi fericit nu inseamna a fi inconstient sau nerealist. Eu cred ca inseamna a fi constient ca ai un drum diferit de al altora si puterea de a-l parcurge in orice conditii.

Mai cred ca suntem in viata (asa cum zic psihanalistii) pentru ca ne-am dorit mai mult sa fim decat sa nu fim. Cred ca viata in sine nu are rost sau scop, dar ajuta daca ii dai unul.

Si, da, cred ca e dezirabil sa fim fericiti in modul ala frumos in care te bucuri ca esti si ca suntem si vrei binele tuturor pentru ca poti sa vezi ca unul e in toti tot astfel precum una e in toate.

Andrei Plesu

Despre folosirea nechibzuita a cuvintelor (Dilema, ian 2013)

Inventarul cuvintelor aflate în derivă poate continua indefinit. Pînă la un punct, alunecările şi complicaţiile de sens fac parte din metabolismul limbii, din dinamica ei vie. Dar mai des decît ne dăm seama, cuvîntul prost folosit, cuvîntul manipulat cu frivolitate, cuvîntul rostit într-o doară e simptomul unei primejdioase dezordini survenite în duhul comunitar. A vorbi fără să pricepi înţelesul vorbelor tale, a vorbi crezînd că ai voie să spui ce vrei, cum vrei, după bunul tău plac e a vorbi în afara limbii, a tîrî cuvintele în întunericul de dinaintea naşterii lor.

 

Despre cunoastere si filosofie (Atelier LiterNet, ian 2012)

Exerciţiul cunoaşterii avea sens cîtă vreme el se putea converti în progres sufletesc. Cu alte cuvinte, cunoaşterea trebuia nu doar să te înveţe ceva, ci să te „salveze“ omeneşte, să te transforme, să te apropie de versiunea optimă a firii tale. În limbaj creştin, s-ar fi spus că nu era de preţuit decît cunoaşterea „mîntuitoare“. Filozofia se recomanda, aşadar, ca drum. Drum către armonia eului, examinare de sine în vederea perfecţionării de sine. S-au scris pagini exaltante pe această temă, de la Platon la Epictet şi Marc Aureliu, de la Epicur la neoplatonici. Iată un faimos pasaj din Plotin: „Dacă încă nu-ţi percepi frumuseţea proprie, procedează asemenea sculptorului care lucrează la o statuie pentru a o face să fie frumoasă:  mai ciopleşte ici, mai netezeşte dincolo, mai curăţă unde e nevoie, pînă cînd iese la lumină chipul frumos al statuii. Tot astfel, înlătură şi tu ceea ce e de prisos, îndreaptă ce e strîmb, limpezeşte părţile umbroase şi nu conteni să-ţi sculptezi propria statuie, pînă cînd va străluci în tine lumina divină a virtuţii…“

 

Despre expansiunea crestinismului in afara spatiului Asia Mica- Europa (Dilema Veche, dec 2012)

Un gînd al Abatelui Jules Monchanin, care şi-a petrecut ultimii optsprezece ani de viaţă ca misionar catolic în India: pentru a creştina civilizaţii non-occidentale, creştinismul trebuie să fie regîndit în versiunea lui originară, fără desfăşurările doctrinare, confesionale, istorice care constituie, azi, „corpul“ lui spiritual (de la sinteza intelectuală iudeo-greco-romană, pînă la Reformă şi modernitate, trecînd prin patristică, scolastică, Marea Schismă etc.). Nu e vorba de a anula – în manieră protestantă – Tradiţia. Ci a înţelege că nu poţi transmite unui „străin“ întreaga nebuloasă născută din explozia iniţială. În fond – spune Monchanin – nimic nu poate depăşi teologia Sf. Pavel şi a Sf. Ev. Ioan. „Sumele“ medievale şi istoria critică a dogmelor sînt mai curînd analitice decît creatoare. Ele sînt „firmamentul“ infinit („catholicitatea“), derivat din nucleul auroral. Ceea ce trebuie transmis e concentrarea centrului, nu întreaga lui expansiune galactică. „Primitorii“ trebuie să-şi construiască, pornind de la acest centru, propria lor nebuloasă. (Cf. Jules Monchanin, Écrits spirituels, présentation d’Édouard Duperray, Éditions du Centurion, Paris, 1965, pp. 132-134).

 

Comoara si inima

Catherine mi-a cerut telefonul [al ei nu mai merge] sa se duca maine la FRRO; i l-am dat și mă simt goală. În același timp, vreau să mă detașez de obiecte, să le dau cu ușurință, să nu fie inima și comoara mea în ele. Frumoasă poveste am citit deunăzi, povestea femeii care umblând pe drum a găsit un diamant mare. Bucuroasă, l-a pus în traistă. Deodată vine la ea un cerșetor, care îi cere o bucată de pâine. Cand deschide traista să i-o dea, omul vede diamantul și-i zice:

–    Dă-mi mai bine piatra aia, că e mai de valoare.

–    Poftim, zice femeia fără să stea pe gânduri.

Nu trece mult și omul se întoarce cu piatra în mână:

–    M-am mai gândit; n-o vreau. Însă aș vrea partea aceea din tine care te-a făcut să-mi dai un diamant fără să stai pe gânduri.

Mi se pare că pot să intuiesc cum e partea aia. Detașată, autosuficientă, generoasă, plină. Din preaplinul inimii ies darurile. Îmi place foarte mult simțământul.

**

–          I like you, Christina, because you are so kind and always so positive, with a smile on your face, mi-a zis ieri Sylvia, iar Ben a mormăit mhm.

–          It’s a choice, am răspuns, iar Ben a strigat I agree with you.

Pentru că este; e alegerea pe care am făcut-o când aveam inima sfâșiată și mă durea viața. S-a dovedit o alegere folositoare, așa că am rămas cu ea.

Mi se spune ca zambesc tot timpul, dar am citit odata un articol al lui Plesu in care incondeia gandirea pozitiva si pe practicantii ei – oameni care zambesc tot timpul si n-au nimic in cap. Poate ca sunt una dintre ei, dar e limpede ca pentru mine zambitul tot timpul a devenit un mod de viata.

In acelasi timp nu vreau sa fiu naiva, proasta de buna, incapabila sa disting intre a fi apreciata si a fi folosita.

**

Azi am mers la Durga Puja în Kodigehalli Main Road – cort, altar, ofrande, pictaje pe frunte cu turmeric… și numaidecât a venit un nene să-mi explice ce și cum, în engleza lui aproximativă, bucuros că i-a venit o vizitatoare străină, poate și mai bucuros că poate fi de folos, sau că atrage și asupra lui atenție, fiind cu străina. I-am mulțumit, a fost ok, cam comercial aranjamentul, de muzică nu mai zic – manele curate – dar era doar avanpremiera rugăciunii ce urma mai încolo… cine știe? Știu încetișor tot mai multe despre hinduism în formele lui exterioare, m-am familiarizat cu zeii și încep să înțeleg avatarele și palimpsestul de povești. Dar prea puțin deslușesc ce e în spate, misterul e neatins, iar cartea despre filozofiile Indiei mă adoarme.

**

This is India. Încet-încet mă asimilează. Încet-încet o deslușesc.

MARIZa

Vreau să conduc prin sate, între Pitești și Râmnicu-Vâlcea. Lumina, vița de vie, casele.

Casa din Magheru.

Mădălina ce-o mai face?

Sentimientos a flor de piel.

Strada din spatele Ateneului.

Atocha coborând dinspre Lavapies cu Tarik și Jose când mergeam să facem paella.

Localul ăla bizar de la hala traian unde am fost într-o seară cu Stela și am vorbit despre autorii ruși.

Gust de sushi de la mega image. Cu adevărat mi-am făcut toate poftele.

Nu mă pot opri să nu verific facebook. Mi se pare că s-a întâmplat ceva, nu m-am întors cine am plecat, iar mă pun la îndoială, în vreme ce știu cine sunt. Dar e firesc să fie așa, lucrurile sunt fragile pe la margini, în vreme ce centrul ține. E important centrul, trebuie să cercetez cu băgare de seamă acest concept. Mă simt ca o rochie vaporoasă pe poalele căreia se ia praful, sau din care pică ațe… dar asta o face mai frumoasă.

**

Craciun 2012

Aseara am iesit la cina cu prietenii mei, scopul fiind sa-l cunoastem pe Geoffrey. Geoffrey, un mare om de afaceri sarit de 60 de ani, este iubitul colegei noastre Julia si traieste in Singapore. Cina a inceput cu un aperitiv in apartamentul lui de la hotelul Sheraton si a continuat la un restaurant italian foarte cochet din apropiere, unde Geoffrey a acoperit nota ca un gentleman. Am fost fascinata de acest personaj care ne-a spus ca a parasit scoala la 16 ani, dar singur s-a luptat sa-si desavarseasca educatia, care a citit Razboi si pace in puscarie si are impresia ca poate manui oamenii ca pe marionete. Mi-a amintit de JR din Dallas, un JR mai citit, dar la fel de veros.
Ceea ce mi-a placut mult a fost atmosfera de Craciun din hotel: erau brazi, casuta de turta dulce si colinde.
Si, din senin, Geoffrey m-a intrebat daca voi scrie vreodata o carte. Fi-ti-ar mutra, mi-am mormait in gand, dai unde-l doare pe om! La plecare mi-a spus ca daca voi scrie in romaneste, va face eforturi sa invete ca sa ma citeasca. Yeah, bullshit.
Si totusi, inca mi se pare ciudat ca romana e o limba inaccesibila pentru miliarde de oameni!!

Reflectii de aprilie

Aprilie 2012

Luna aprilie a venit si, fiindca o am pe toata planuita si impartita in feliute mici, va si trece foarte repede. Este luna Pastelui, dar nu doar de-asta vorbesc de ciclicitate, ci si pentru ca – la fel ca anul trecut – la mall-ul AFI are loc un targ de carte, eu umblu prin oras dupa pomi infloriti si infloreste ceva si-n sufletul meu cand ii vad, e luna cand editura Knopf imi trimite o poezie prin e-mail in fiecare zi,  mergem la Busteni cu scoala, apoi plec o saptamana in Germania, apoi vacanta de Pasti se termina si dupa inca o saptamana de scoala se termina si luna lui April. Urmeaza in mai examenele DP, in iunie si iulie – soarele arzator.

Cel mai mult imi place sa dorm. Si-mi mai place sa merg in parc si sa zac pe iarba cu ochii la cer, sa caut magnolii pe strazi, sa studiez mugurii copacilor si sa citesc.

 

Aprilie 2013

E o poveste trista despre o femeie de 34 de ani care-si petrece serile singura in casa, cu calculatorul in brate, cufundandu-se in viata altora ca sa uite ca ea n-are una. O poveste universala, de secol 21 al relatiilor interumane mediate de ecranul calculatorului si al vorbelor trimise prin mijlocirea degetelor. Daca ne-ar filma, am fi ridicoli. Povestea se intampla in ecran; afara e pustiu si se invarte o betoniera care aprovizioneaza cu ciment santierul din apropiere.

Am citit cateva bloguri din Romania care se porcaie unii pe altii, plictisitor.

Mi-am mangaiat inca o data cu buricele degetelor superioritatea intelectuala.

Am citit doua articole din Dilema si m-am intrebat ce mangaiasem, pentru ca e clar ca n-am citit Genette, ca nu stiu ce-a zis Popper despre lume si viata si habar n-am avut ca tocmai ce s-a incheiat salonul cartii de la Paris.

Azi am decis sa fie o zi usoara. Clasa 1 sunt preferatii mei pana la infinit, stop. Sorb cuvintele spaniole, invata cu un drag nespus, iar acum incep sa lege si propozitii. Singura clasa pe care am impresia ca chiar i-am invatat ceva la spaniola.

Nu mai am cu cine sa vorbesc. Imi lipseste B.  Sigur ca e tot acolo, dar cufundat in delirul lui narcisist despre noua lui gagica, deci indisponibil. Si eu as vrea sa-i spun

ca nu mai am rabdare sa ma intorc in Romania si nu vreau sa ma intorc. Ca am cheltuit iresponsabil de multi bani si nici macar nu mi-am luat masina, ca ma tem ca poate nu o sa ma ridic niciodata peste Jodi Picoult, ca Hemingway si Kafka vor ramane niste nume la auzul carora dau din cap de parca as sti, insa e doar pantomima. Ca nu-mi gasesc corpul, ca se ascunde de mine. Ca la un moment dat am avut impresia ca ar fi putut sa fie ceva intre noi, dar momentul a trecut.

Cel mai plictisitor anticipez evaluarile fizice: ah, n-ai slabit, ba chiar parca te-ai mai implinit, ce va dau aia sa mancati in India, tu slabisesi inainte sa pleci. O porcarie judecata asta a oamenilor.

***

Citesc Dilema și mă sperii pentru că nu înțeleg ce se întâmplă în România. Comentariile care apar la articole sunt aproape în exclusivitate atacuri la persoană. M-am dezobișnuit de o cultură agresivă, dar o să vedem când ajung acasă.

Pe de altă parte, azi a avut loc un eveniment de promovare a scolii in sala de conferinte a hotelului Taj.  Sunt bună la asta: îmi place să vorbesc cu oamenii, îmi place să fiu la curent cu ce se întâmplă la toate nivelurile, sunt un cameleon, un translator și un pod.

Am citit de curând un articol pe blogul lui Mugur Pătrașcu despre cât de mult subestimează directorii acei angajați care spun gata, șefu, am înțeles. Cum dacă n-ai viziunea, poți să ai înfăptuirea.

Complexată cum sunt de lipsa de inițiativă și de blocajul mental pe care-l resimt uneori și de incapacitatea de a arunca la întâmplare cu nume de scriitori și gânditori (nu tin minte cine ce-a zis, doar felul in care m-a schimbat), mă valorizez prin genul ăsta de atenție. Sunt și eu bună la ceva. Mereu trebuie să demonstrez, nothing is forever.

Ei bine, ca lecții: poate ar fi bine să-mi iau niște pantaloni de ocazie care să stea mai puțin saggy pe mine, poate niște tocuri decente pentru evenimente de fițe. Și am nevoie de practică în a vorbi dezinvolt despre orice în engleză, small talk.

În rest, cred că mă descurc bine.

Au trecut nouă luni de când am stat lângă directorul scolii, într-o mașină care ne aducea de la aeroport.

Azi a adus în discuție naționalitatea mea ca pe un titlu de mândrie. E româncă și e bilingvă, de fapt e multilingvă. E româncă și e prima oară că lucrez cu cineva din România. Daca toti sunt ca ea, mai vreau romani in scoala.

Școlile romanesti ne învață cine suntem noi, dar și cine sunt ei. Noi suntem viteji, puternici, neînvinși, ostași – o întreagă viziune militară. Ei sunt occidentali, imperialisti, aroganți, civilizați?? Cine știe?

Oare copiii de azi tot asa invata? Sau – oare copiii de azi ce mai invata despre cine suntem noi?

 

Aprilie 2014

M-am uitat la obiectivele mele pe anul asta – zbarnai, aproape pe toate le-am atins si stiu clar ce vreau pentru la anul.

M-am uitat la action plan-ul pe care l-am facut in august, vai ce varzenie, ce putin intelegeam eu, ce putin ii pasa fostului coordonator, ne facem ca sau schimbam lumea?

Preferata mea e sefa de catedra de la engleza – mi se pare ca ea schimba lumea sincer. Si psiholoaga e la fel, iar sotul ei e omul cel mai bun de pe pamant. E atent la fiecare copil ii cunoaste pe toti individual, despre fiecare iti spune cu bune si rele si ii iubeste pe toti. Nu pot sa enumar toti copiii pe care i-a ajutat – de la a observa ca au nevoie de ochelari, pana la a-i invata sa aiba incredere in ei! Am unii colegi foarte dedicati, care se valorizeaza prin munca lor. Sunt putini cei care au ajuns dascali din greseala.

E misto sa fii prof – cel mai adesea. Mereu imi zic asa cand primesc un semn pe facebook de la fostii mei elevi. Undeva faci o impresie, lasi o urma, nu umbli degeaba pe pamant.

Azi am vorbit cu o mamica de la noi de la scoala – e o femeie minunata si i-am multumit pentru ca e mereu buna si pozitiva si orientata spre solutii… si contagioasa in randurile parintilor de la clasa fiului ei. S-a bucurat si mi-a multumit si ea ca il sustinem pe fiul ei, care are ADHD si deficit de atentie si unul dintre cei mai inteligenti baieti pe care-i cunosc. Eram la cantina, cu tava in mana, cand am vorbit cu ea. M-am dus sa ma asez la masa gandindu-ma cat mi-e de draga si deodata m-am intrebat: oare in ce limba am vorbit cu ea? Sa fi fost in engleza sau in romana? Stai, n-avea cum sa fie in romana, pentru ca m-a inteles. De la o vreme nu mai deosebesc in ce limba vorbesc si, mai ales, am inceput sa aud conversatii pe care nu le ascult, ceea ce inainte nu se intampla.

Maine avem iarasi un eveniment de marketing. Am pantaloni care stau bine pe mine si tocuri.

Jocuri de oameni mari

Nici bine nu m-am decis ca vreau sa-mi las raul si ramul pentru plaiuri straineze, ca tot universul a conspirat frumusel si m-a azvarlit hat-departe, drept in India. Acuma, cu ce-am gresit, nu stiu, ca eu voiam in Elvetia, dar trecem peste.

Mi se pare ca parcursul meu profesional nu e decat un joc al intamplarii: planuiam sa dau la drept, dar m-am trezit ca – deep down inside – voiam Limbi Straine, asa ca iata-ma studenta la engleza si spaniola, fiindca in anul cand am dat eu admiterea nu se oferea curs de portugheza. Intamplare intamplatoare. Nici bine n-am intrat la facultate – adica nici bine n-am iesit din liceu – ca dau nas in nas pe strada cu profa de franceza (abandonasem franceza pentru spaniola, da?), care ma coopteaza sa predau franceza in locul dumneaei timp de o luna, chiar in fostul meu liceu!!

Predau franceza o luna la Cosbuc (nu ma intrebati ce sentimente ascutite ma incercau cand intram in cancelarie si dadeam nas in nas cu fostii mei profesori… eleva cu Frica de Catalog nici trei luni in urma, profa cu Catalogul subtioara acum) si, ce sa vezi, prind gustul dascaliei. [Bine, demult asezam eu toata copilarimea din curte pe ciment, sa stea frumos in banca, sa-i strig la catalog – ceva-ceva meserie furasem de la mama.] Dintr-una-ntr-alta, dascalita raman toata facultatea si vrei doi anisori dupa, mai la Cosbuc, mai la un liceu economic, mai cu engleza, mai cu spaniola, pana cand ma asez sa-mi numar banii si-mi da constant cu minus. Oftez, iau o meditatie, o traducere, merg inainte.

Mergand inainte, dau peste cei de la Ipsos. Suna a ciment si materiale de constructii, dar se ocupa cu cercetari de piata si sunt gata sa ma trimita in Spania pe banii lor, sa fac interviuri cu oameni pe strada. Si ma si platesc pentru asta. Cred ca visez. Poate e momentul sa ma bucur ca FLLS nu oferea curs de portugheza in ’97? Dupa o matura chibzuinta, las invatamantul si ma fac corporatista.

Prin corporatie ma fatai ca pestele-n bol, nu-mi gasesc locul, ajung sefa de departament la 25 de ani, decad mizerabil, incapabila sa „step up to my role”, esuez in departamentul de comunicare, comunicand fara sa stiu ce comunic, invat o multime de lucruri fara sa-mi dau seama si plec, intr-un final, inapoi la scoala.

De data asta scoala se cheama „internationala”, desi pare o contradictie in termeni, noi fiind toti profi nationali care predam unor elevi amestecati, dar totusi nationali si ei, in mare masura. Dintr-una-ntr-alta, ma avanseaza si aici coordonator de program – de data asta sunt oarecum mai pregatita, desi nu intrutotul dezmeticita. Si de aici o sterg – in India.

Scoala internationala, profesori din 30 de tari, elevi din 42. Te ia si capul cand te gandesti cate tari sunt pe lume. Foarte repede trebuie sa uit ca engleza nu e limba mea materna si sa ciripesc fluent la orice ora din zi si din noapte, indiferent de cantitatea de alcool ingerata. Trece un an, sar astia sa ma faca coordonatoare de program (acelasi program… imi place, il stiu, e misto), dar cu asta timpul meu se injumatateste, orele de engleza dispar si ma trezesc profa de spaniola! Sa mai zica cineva ca n-a fost cu intentie faza din ’97!

Jocuri de oameni mari. Ne succedem generatii si ne credem minunati. Invatam sa jucam „office politics”, sa ne punem tinte si sa le atingem, sa fim buni la ce facem, ca sa putem progresa. Imi place programul IB in care lucrez pentru ca nu educa doar elevii, ci si profesorul. Una peste alta, in sase ani de IB m-am dezmeticit mult si nadajduiesc ca nu ma voi opri aici.

Dar unde o sa fiu peste zece ani? Ce cuvinte am sa scriu pe blog, din ce colt al lumii?

Cred ca tot intamplarea va decide. Eu una stiu ca vreau in Argentina la un moment dat si-n Grecia la pensie.

Numere

Am invatat numere. Codul de la banca, numarul de la xerox. Candva s-au asimilat si nu mai trebuie sa le caut. Au devenit portabile.

Asa se intampla cu invatatura: trebuie sa devina portabila. Sa se schimbe si sa te schimbe. Nu e de mirare ca i se mai spune si hrana. O data ce ai ingerat-o, pleci cu ea acasa. O digeri si asimilezi ceea ce te face sa cresti.

Intelepciuni de marti, deh.

O mere dil ke chain (oh, the peace of my heart)

De cand am avut inima franta si a fost nevoie s-o remaiez fir cu fir, ma mandresc ca nu ma mai atasez. Nici de oameni, nici de locuri, nici de circumstante. Totul se termina, nimic nu dureaza, trecem prin timp si timpul prin noi pana vom ajunge la groapa.

Cinic, adica foarte schematic. Adevarat, dar lipsit de viata. Ce folos defilarea asta de peisaje pe la fereastra trenului care ne duce spre statia terminus, cand eu imi port din reflex costumul de cosmonaut si ma multumesc sa observ succesiunea zilelor si miscarea necontenita a pasagerilor din jurul meu?

Vedeti imaginea, nu? Trenul acela albastru, care ne ducea la bunici sau la mare, cand eram mici. Vagonul de tip bou-vagon, cu un pasager langa tine si doi vizavi – uneori cu capre, gaini si legaturi de ceapa printre care sa-ti strecori picioarele. Mergand spre nicaieri, zi si noapte, cand mai repede, cand mai incet. Si eu la geam, neaparat geamul din stanga, intr-un costum mare, alb, cu o casca imensa cu hublou. Ca in filmul „In space, there are no feelings„, unde Simon fuge in capsula lui de indata ce lumea in care traieste devine prea greu de suportat. El prefera sa stea cuibarit acolo; eu imi iau capsula si o scot in lume, sa faca cunostinta cu capsulele altora. Insa nu cobor din tren, nici nu ma astept ca pasagerul din dreapta mea sa isi doreasca sa ramana alaturi de mine pana la statia-terminus. Pentru ca eu nu ma atasez.

Dar oare nu m-am atasat deja de costumul alb cu hublou, pe care-l port ca pe-un sicriu alt-fel? Oare nu m-am atasat de tren?

La fel ca multi alti semeni de-ai mei, sufar de „insecure attachment” (tulburari de atasament). Oscilez intre dependenta (“atasament angoasat-ambivalent”) si respingerea oricarui atasament (“atasament evitant”). Cu alte cuvinte, fie ma agat de om ca raia si ii cer atentie (neaparat pozitiva!) nelimitata si exclusiva; fie n-am nevoie de nimeni si de nimic – daca ma cauti, bine; daca nu, iarasi bine.

Potrivit articolelor rasarite din palaria lui Google, acest tip de problema este mai frecvent decat credeam. Suntem multi cei care stim doar alba sau neagra: ori ne lipim de om ca raia si pana la urma suntem respinsi (adesea violent), ori ne ascundem in capsula si ne dam nemuritori si reci. Desi consolarea statistica e o prostie („mal de muchos, consuelo de tontos”, zic spaniolii), in spatele ei se ascunde intotdeauna speranta ca fiind mai multi in situatia respectiva, poate unul dintre noi va reusi sa gaseasca solutia care sa ne salveze pe toti!

Exista, oare, aceasta solutie, sau suntem condamnati la o vesnica miscare de pendul intre dependenta si singuratate?

Potrivit acelorasi articole, posibilitatile ar fi:

1) mergem la psiholog sa invatam sa ne „organizam” atasamentul, sa stabilim (si sa acceptam) limite in relatii si sa ne apreciem (“self-transformation”, zice americanul; in romana vorbim de “atasament securizant”);

2) ne gasim un partener co-dependent si  jucam in filmul casniciei cu nabadai/ traim fericiti pana la adanci batraneti;

3) ne facem sihastri/ filosofi, hotarand o data pentru totdeauna ca lumea nu ne intelege geniul. Cica Schopenhauer s-ar fi luptat si el cu atasamentul evitant si de-aia avem azi „Lumea ca vointa si reprezentare”. Daca omul se insura, facea cinci copii si-si vedea de negustorie, altfel ar fi stat lucrurile cu fenomenologia.

In varianta 4) plecam in India si locuim acolo o vreme, incercand sa ne ferim cat de cat de privirea cercetatoare a localnicilor, de vorba lor verde-n fata (“you are big, madam, more smaller is better”), de insistenta cu care isi doresc sa petreaca timp cu noi, de intrebarile incomode pe care ni le adreseaza. Aici costumul de scafandru nu transmite, ca in vest, mesajul “lasa-ma-n pace”, ci atrage atentia ca la balci, asa cum e si firesc de altfel. Se inghesuie ciuruc pe tine, bat in hublou, te pomenesti cu copii care trag de casca, cu mame care taie pe furis petice cu foarfeca sa le ia amintire, cu tati care te intreaba cat ai dat pe el, de unde, poti sa le faci si lor rost.

Mi se pare ca le este imposibil sa inteleaga conceptul de intimitate. Ceea ce e frumos, insa, este ca intruziunea lor nu are in ea niciun dram de judecata. Intre ei se judeca permanent si aspru. Pe straini ii accepta complet, cu toate ciudateniile lor.

Si cam asta conchid toti psihologii ca este esenta vindecarii tulburarilor de atasament: acceptarea neconditionata a ta ca individ unic. India a reusit sa-mi rearanjeze schemele de atasament fara ca eu sa-mi dau seama. A sarit pe costumul ala pana l-a facut praf, pe urma trenul a ramas in pana, mecanicul ne-a dat jos pe toti, am luat-o la picior spre urmatoarea statie, ne-am insotit ca pelerinii la Canterbury, semnal la mobil nu aveam, electricitate nici atat, ne-am spalat toti in apa imputita a marii si-am iesit din ea uzi.

Cand am plecat din Bucuresti, in iulie, imi doream cel mai mult sa stiu cum ma voi intoarce. Mi se parea mie ca ma va pocni iluminarea, ori cine stie? Doar cu asta asociem India in rarele ocazii cand vine vorba despre ea in Romania. Nu stiam unde ma duc si cred ca nu m-am gandit niciodata sa ma asimilez culturii locului (mintea imi era la enclava in care aveam sa locuiesc ca profesor expat).

Acum ca mai am un pic si ma intorc, mi se pare ca o sa-mi fie dor de India in luna aia pe care o voi petrece departe de ea. M-am atasat. Si cu asta s-a facut praf toata nemurirea si raceala mea.

Cantecul din titlu, cantat de Kishore Kumar, face apologia atasamentului securizant: „am dat lumea in schimbul tau, fiindca numai pe tine te vreau”, insa „acum depinde de tine sa accepti sau nu iubirea mea”.

Din cele cateva vorbe pe care le-am invatat in hindi, preferatele mele sunt dil (inima) si nimbu (lamaie).

mai mult decat oameni

Reflectia porneste de la o fotografie gasita pe facebook la Irina si de la cursul de 3 zile de pedagogie pt ciclul primar pe care il fac acum:

Cu alte cuvinte, eram nebun, nu? Acum nu mai sunt. Am devenit „normal”.

Dar daca zic „I used to have superpowers, but my parents/ my teachers took them away”? Cred ca intelesul se schimba.

Si atunci ma intreb: educam copilul, sau clasa? E mai simplu cand sunt toti la fel, stam cu mainile la spate, spunem ca doamna si primim un zece. Apoi ne facem mari si asteptam sa ne dea statul casa, serviciu si pensie. Pentru ca am uitat ca odata aveam superputeri si eram capabili sa schimbam lumea.

In cursul pe care-l fac se vorbeste mult de globalizare si de educatia copilului pentru a trai intr-o lume conectata prin tehnologie. Cat stim din ce se intampla in lume si ce impact au evenimentele care au loc la mii de kilometri departare asupra vietii mele aici, oriunde ar fi acel aici?

De ce vorbim de ani de zile despre pace mondiala si prietenie intre popoare si continuam sa alimentam conflicte?

Azi m-am gândit că pacea înseamnă să ne dăm prioritate la semafor și să ne iertăm atunci când ne încurcăm reciproc din greșeală sau ignoranță.

 

Why do people speak different languages?

Sa te iei prea in serios, sa nu te iei in serios deloc. Sa muncesti toata ziua, sa nu faci nimic. Sa astepti, sa actionezi. Sa analizezi, sa iei ca atare. Sa cunosti, sa ignori. Sa fii, sa faci. Sa auzi, sa asculti. Sa vezi, sa intelegi. Nu e nicio relatie, nu e ca la testele de IQ – completati cuvantul lipsa: piciorul este pentru masa ca ….. pentru copac.

How come Spanish has numbers and colours, just like English? m-au intrebat micutii de clasa I deunazi. Apoi au completat: daca tot avem si ici si colo numere si culori, de ce ne chinuim sa le spunem pe alte nume? De ce culorile nu au un nume al lor, de culori, trans-lingvistic? Ha! Prima intalnire a piticilor cu semnul lingvistic. Invat si tot invat despre PYP (Primary Years Programme, o gaselnita http://www.ibo.org) si ma incanta ideea de a lasa copilul sa conduca ora acolo unde-l conduce curiozitatea sa naturala. La cls I, micutii fac niste conexiuni grozave. De pilda, discuta la clasa cu invatatoarea despre „comunitati” si ies prin oras si viziteaza diverse comunitati si afla cum sunt organizate si ce le distinge de alte comunitati, vorbesc despre muzica, festivaluri religioase etc. Dar la spaniola vin si copii de la clasa I A si copii de la B. Deci clase diferite, se cunosc de cunoscut, ca scoala e mica si ei au multe activitati comune, dar nu e ca si cum ar fi in aceeasi clasa. Si prezentam noi comunitatea „familie” si invatam mama, papa, hermano, hermana si cineva intreaba: dar noi astia de venim la ora de spaniola nu suntem o comunitate? La finalul orei se numeau „alumnos” si ei erau comunitatea elevilor de clasa I care invata spaniola! Nu e mare scofala, dar este, pentru ca atunci cand ei ajung singuri acolo unde tu frumos i-ai fi putut duce de manuta e de o mie de ori mai folositor, in termenii invatarii. Ei singuri au parcurs pasii, ei au intrebat, ei au raspuns, ei au facut conexiunile, tu ai fost acolo sa asisti la miracol si sa dai un bobarnac daca era necesar, dar nu au nevoie sa fie dusi de mana, nicidecum purtati prin aer din punctul A in punctul B. Pentru mine e fantastic, fiindca e prima oara cand lucrez cu copilasi asa mici.

Sa te miri de orice, sa nu te miri de nimic. Pe strada care duce la supermarketul Reliance Fresh am vazut cea mai mare si mai solida panza de paianjen; acopera un balcon intreg plin de ghivece cu flori inflorite – te-ai gandi ca cineva uda florile alea si distruge panza de paianjen, dar nu e asa.

Sa crezi tot ce ti se spune, sa nu crezi nimic. Sa interpretezi sau sa simti. Sa vorbesti sau sa taci.

Mafalda azi, din nou, cu eleva mea de a 12-a care a prins drag.

Doamna conventionala si insensibila o dragaleste pe Mafalda [1:40], o ciupeste de obrajori si o intreaba pe cine iubeste mai mult: pe mama sau pe tata?

– Doriti raspunsul conventional la aceasta intrebare, sau un raspuns mai elaborat, care sa reflecte adevaratele mele sentimente pentru ei? intreaba politicos Mafalda, iar doamnei ii pica fata de uimire.

„Fir-ar sa fie, se bosumfla Mafalda sezand pe bordura, de ce trebuie mereu sa alegem? Vreau o lume in care sa n-avem de ales!”

– Salut, sunt vecina ta! miorlaie Susanita.

– Salut, vrei sa fim prietene?

– Sigur ca da, tu pe cine iubesti mai mult: pe mama sau pe tata?

Sa ne mai intrebam de ce urla Susanita ca din gura de sarpe si o ia la goana?

Sa locuiesti la etajul 14, sa locuiesti sub pamant.

Mai multi cercei in ureche si eventual cerceii din nas dau marturie despre bogatia tatalui la tinerele indiene necasatorite, sau a sotului la femeile casatorite. Am investigat cu Vio si Dana si unghia lunga de la degetele localnicilor din Singapore: semnifica faptul ca nu muncesc la camp, duc o viata de birou, asadar s-au ajuns.

Sa scrii, sa te culci. Sa te duci maine iar la scoala, sa mai inveti ceva.

– Noh meh gustah el cole-h-i-oh [No me gusta el colegio], silabisea azi un pusti la ora de spaniola. Apoi se uita la mine, strafulgerat de o idee: A ti te gusta? – si catre sine: Of course she likes it, she’s a teacher.

 

 

Chestie de perspectiva

Tensiunile care apar, inevitabil, in relatiile noastre de orice fel pot fi solutionate daca intelegi ca, pana la urma, toate relatiile sunt temporare, limitate in timp si cu data de expirare, „pana cand moartea ne va desparti”.

„Nothing’s forever, not even five minutes” zice Lou Reed in cantecul Finish Line, unde e vorba despre o viata ca o intrecere fara sens spre o linie de finis cu proprietati parca magnetice.

Iar moartea care ne va desparti e, probabil, o solutie de dorit fata de viata care ne va desparti, cu problemele ei, cu fricile noastre, cu curiozitatea nesatioasa pe care o avem de a cunoaste si altceva, mereu altceva.

„Eu am vrut sa cunosc femeia, nu femeile,” a explicat odata un barbat secretul relatiei sale de peste 30 de ani.

Iar aseara am stabilit, in fata la galeria Orizont, ca, daca Brancusi nu-ti spune nimic, poate e cazul sa fii putin curios in legatura cu el, sa citesti si sa fii constient ca il poti privi, la un moment dat, cu alti ochi.

„Ochii” cu care privim un lucru sau o persoana se refera la gandurile si sentimentele pe care ni le starneste si care sunt filtrate prin mintea si inima noastra si prin experienta anterioara dobandita in relatii.

Si totusi nu sunt avocata relatiilor monogame, sau nu asa cum am fost odat’. Dar pot sa inteleg un nivel la care aprofundarea devine mai interesanta decat diversitatea.

Azi am vazut pe National Geographic un program despre Domul din Koln. Constructia lui a inceput in secolul 13, dar, in secolul 15, arhitectul-sef de la vremea aceea a murit in mod misterios cazand de pe o schela, iar lucrarile s-au oprit vreme de 300 de ani dupa moartea lui. Domul s-a terminat in epoca romantica a secolului 19, cu materiale moderne si dupa planurile Evului Mediu, a fost bombardat in Al Doilea Razboi Mondial si a ramas in picioare si este azi cea mai mare catedrala gotica din lume… terminata la 500 de ani dupa sfarsitul epocii gotice.

Mi s-a parut miscatoare povestea acestei cladiri (cladirile au si ele un destin, ca oamenii, doar ca traiesc intr-un timp altfel decat al oamenilor) si-am vrut sa v-o impartasesc si voua, dimpreuna cu reflectiile mele dezlanate asupra subiectului meu preferat de meditatie: oamenii. Nu omul, oamenii.

11 martie 2012

Am primit doua mesaje pe aceeasi tema:

Azi se implinesc doi ani de cand Dana a plecat dintre noi, iti amintesti 11 martie? Ma doare tacerea ta, nu o inteleg…am crezut ca ai tinut la ea, ca ati fost prietene. (comentariu pe blogul meu de la Maya)

si

Vroiam sa-ti spun ca am pomenit-o pe Dana aici , la o biserica ortodoxa in Madrid. Da-mi te rog adresa lui Andrei daca o ai sa pot sa mai vorbesc cu el.Oricum , daca vorbesti tu, sa-i transmiti te rog de la mine ca am pomenit-o si eu pe Dana.
 Am facut azi o coliva si am mers la biserica sa le pomenesc pe fetele noastre. (de la cealalta Dana, care acum e la Madrid)

Apreciez ca v-ati adus aminte, fetelor, si eu mi-am amintit de Dana si de Adina si am facut o prajitura sa o duc maine la scoala in amintirea lor. Azi in geamul meu au ars doua lumanari aprinse cu gandul la cele doua colege care n-au mai ajuns la scoala in ziua aceea ingrozitoare de 11 martie 2010.

Sper ca Andrei si Bogdan si familiile fetelor sunt bine si le transmit pe aceasta cale ganduri bune.

cu mic, cu mare

uneori am cinci ani ca Lisa
alteori am cinci sute de ani
am trait toate vietile, am visat toate visele
am cunoscut desertaciunea si goana dupa vant

azi m-am nascut.

cand era mica ii spuneau c-o lasa in padure
cand era mica o dadeau la tigani
cand era mica manca tot la masa de frica injectiei
cand era mica statea cuminte, ca sa nu ajunga la casa de copii
cand era mica se reincarna in altcineva

a iesit soarele, s-au aprins lumanarile, straluceste pe cer o stea
cand va veni vremea, ne va fi calauza

uneori am cinci ani, alteori cincisprezece
alunec printre varste si-mi repet greselile
ca una cu minte putina
ca una care-si cauta mintile

„capitalul inactiv nu aduce posesorului sau profit.”

si-apoi am incalecat pe-o sa
mi-a placut intotdeauna sa spun povesti
acum le spun sacadat si fara rima
sub forma de poezie

iar asta se opreste aici

Craciunul este despre porc?

Craciunul este momentul cand mancam sorici, piftie, sarmale si cozonaci pana ne ia cu salvarea. Este sarbatoarea foamei si-a sfarsitului. Intre Craciun si Anul Nou e doar o saptamana si, cu putin noroc, nici n-o petrecem treji.

Craciunul este momentul cand ne facem curat in casa si aruncam tot ce nu ne mai trebuie pe geam la vaduve, orfani si nevoiasi simtindu-ne buni si darnici din cauza asta.

De Craciun cheltuim prea mult pentru bucuria de a da, sau bucuria de a primi, sau din obligatie, pentru ca toata lumea da si primeste.

De Craciun tinem post sau nu, vrem sa ne simtim mai buni, ne uitam putin mai atent unii la altii si, daca nu suntem atenti, uitam cu totul de Isus, fiind preocupati de Mos Craciun.

Craciunul este cand facem petreceri cu firma, pe banii ei sau ai nostri. Cand ne tragem biletele la secret santa, apoi suntem dezamagiti de cat de putin ne cunoaste colegul. Cand ne gandim la zapezile din copilarie, la bunici, la sobe, cozonaci si celelalte lucruri care „odinioara” reprezentau ceva pentru noi si acum sunt goale si calpe.

Craciunul este o emotie: accesul la copilul care am fost odata si iluzia apartenentei la ceva ce s-ar putea numi familia umana.

un posibil raspuns la intrebarea ce este Craciunul trimisa de Stela

si em demanau lo greu turment que pas

– La 6 jumate ne vedem la metrou, da? Dar sa fii acolo, nu ma face sa te astept.

– La 6 jumate sunt acolo.

Vocea care nu vrea sa fie facuta sa astepte ii apartine lui. Vocea care promite sa fie punctuala e a ei. El lucreaza, ea nu, prilej de permanente intepaturi din partea lui; oricum n-ai altceva de facut toata ziua a devenit deja un leitmotiv. Rabdatoare, sau poate resemnata, ea lasa sa treaca aceste vorbe ca si cand nu s-ar fi spus niciodata, desi se spun – si-nca des – si spera ca asa cum se spun se si duc, ca nu ramane nimic in urma lor, nicio durere, niciun resentiment.

La ora 6 si douazecisicinci coboara treptele metroului si binecuvanteaza scarile rulante care-i alina pentru o clipa durerea de picioare. Nu s-a oprit de-azi de dimineata; a batut orasul in lat si-n lung, mai cu autobuzul, dar mai mult la pas si-si simte talpile umflate si dureroase, spatele o inteapa, iar intr-un colt al mintii ei se tese deja imaginea unui fotoliu confortabil, asezata alaturi de el in fata unei cafele aburinde, mmm.

Statia de metrou n-a fost prevazuta cu bancute pentru cei ce asteapta; nu sunt nici macar trepte pe care sa-si aseze fundul pentru a muta in alta parte greutatea de pe picioare. E bine, totusi, ca nu trebuie sa taxezi un bilet doar ca sa intri sa astepti pe cineva. In fata turnichetelor se inalta doua randuri de scari rulante care urca. La capatul lor e o balustrada, ca un balcon. Acolo asteapta ea, in balcon, rezemata de balustrada incomoda de inox. Tocmai a sosit un tren. Statia se umple de oameni si e 6 jumate fix. Uite-l! Zambeste: e punctual. Sau nu e el?

Barbatul cu servieta cafenie cu siguranta nu era el; cand a urcat pe scara rulanta ei i s-a facut rusine ca l-a putut confunda chiar asa grav. Asa de putin il cunoaste incat i-e greu sa-l recunoasca? Mai ales ca el are o geaca bleumarin, nu sacou. Si uite-l! Ah, nu e el. Ce prostie, cum de-l tot confunda? Oare si el pateste la fel? Iesind de la metrou se uita dupa ea si i se pare ca o recunoaste, apoi observa ca s-a inselat? Ce-i face pe oameni sa semene de la departare asa de bine? Parul, barba, ochelarii, mersul specific pot fi inselatoare. Cat de des nu se deghizeaza spionii din filme folosind exact aceste elemente exterioare pe care oricine le remarca si de care asa de usor se poate scapa. Ce-l face pe el sa fie el? Poate o anumita expresie mirata a fetei, care nu-l paraseste niciodata. Poate felul in care isi tine umerii, sau cum isi misca mainile cand merge. Uite-l! Nu, nu e el.

Si timpul trece, ea se rezema cand pe un picior cand pe altul, scoate telefonul, priveste: niciun mesaj, niciun apel. O sa vina. Oricum n-a intarziat decat 10 minute si-apoi cine stie daca n-o fi pierdut metroul. In fond, el lucreaza. E posibil sa-l fi retinut la serviciu peste program. Pentru o clipa ii trece prin cap sa-i scrie un mesaj, sa-l astepte in primul local cu fotolii si cafea care-i va iesi in cale, dar ce treaba-i asta? A avut toata ziua sa bea cafele si sa se plimbe, acum e timpul lui, seara e a lui, el lucreaza si atata poate si ea sa faca pentru el. Sa se mute de pe un picior pe altul, sa scaneze calatorii care urca pe scara rulanta si sa astepte.

Zicem „timpul trece”, dar ce trece de fapt? Au trecut anii si-am ajuns maicuta batrana cu dintii de lana. De ce varsta se masoara in ani? Incearca sa-si imagineze cum va arata ca bunica, dar pentru asta ar trebui sa fie mai intai mama. De ce se schimba fiintele si lucrurile sub efectul trecerii timpului? Probabil exista o explicatie stiintifica foarte simpla pe care el ar sti cu siguranta sa i-o dea. Dar nu explicatia stiintifica simpla o intereseaza pe ea acum, ci altceva. Asteptarea. Timpul care trece intr-un singur sens. Timpul care o strabate in vreme ce ea sta pe loc si se dezintegreaza. Daca nu mai vine? Dar asta e o prostie, pentru ca n-a intarziat decat un sfert de ora si un sfert de ora e o nimica toata. Acum e mai mult ca sigura ca a fost retinut la serviciu. Nu mult, fiindca i-ar fi scris un mesaj. Cinci minute peste program, poate. Tu, ala care se pregateste sa stranga, ia vino la mine in birou. Si-acum probabil alearga spre ea, schimband doua metrouri, cale de 45 de minute.

Un nou val de calatori isi face aparitia din spatele turnichetelor. Si daca acum pe scara ar urca altcineva, o faptura din alt timp si loc, cineva care – dupa toate probabilitatile, calculele si semnele – nu are ce sa caute acolo? Daca s-ar amesteca printre oamenii de pe scara rulanta, daca, urcand, ar privi-o in ochi parca spunand „Da, sunt chiar eu si sunt aici. Nu e posibil, dar s-a intamplat.”, daca ar ajunge sus, daca? S-au vazut si miracole mai mari, conchide ea. Si-apoi, s-ar bucura de revedere.

Cum el nu apare nici de data asta, au trecut deja douazeci si cinci de minute iar ea aproape ca nu-si mai simte picioarele, decide sa caute totusi cafeneaua cu fotolii moi si sa-i trimita mesaj sa vina acolo. Tocmai atunci aude o voce, se intoarce si de data asta e chiar el, cu figura mirata, mersul inconfundabil, mainile care-i atarna greu de-o parte si de alta a corpului. Cara o geanta de laptop cu care sigur n-a plecat de acasa dimineata.

– Buna! zice ea zambind usurata.

– Hai, ca ne grabim, zice el apucand-o de umar. Trebuie sa-mi cumpar un incarcator de laptop nou si deja uite si tu cat e ceasul. Hai, fuga, ce-ai incremenit aici?

– Auzi, ce-ai zice daca mergi doar tu si eu te astept intr-o cafenea pe-aproape? Ma cam dor picioarele.

– Stii ceva, nu faci nimic toata ziua. Eu sunt mort de oboseala. Atata poti face si tu pentru mine: sa ma ajuti sa-mi iau un incarcator care sa nu mi se mai arda. Ei, poftim. Si dupa ce ca azi am avut o zi de tot rahatul in vreme ce tu probabil te-ai plimbat prin librarii, acum tot tu te bosumfli. Zau daca te inteleg!

Si ea nu stie cum sa-i spuna ca cele douazeci si cinci de minute au ros in ea ceva care nu mai poate creste la loc.

I exist as I am, that is enough

1 Corinteni 13

1. Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti, si n-as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor.

2. Si chiar daca as avea darul prorociei si as cunoaste toate tainele si toata stiinta; chiar daca as avea toata credinta, asa incat sa mut si muntii, si n-as avea dragoste, nu sunt nimic.

3. Si chiar daca mi-as imparti toata averea pentru hrana saracilor, chiar daca mi-as da trupul sa fie ars, si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic.

4. Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate; dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie,

5. nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau,

6. nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar,

7. acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul.

8. Dragostea nu va pieri niciodata. Prorociile se vor sfarsi; limbile vor inceta; cunostinta va avea sfarsit.

9. Caci cunoastem in parte si prorocim in parte;

10. dar, cand va veni ce este desavarsit, acest „in parte” se va sfarsi.

11. Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand m-am facut om mare, am lepadat ce era copilaresc.

12. Acum, vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci, vom vedea fata in fata. Acum, cunosc in parte; dar atunci, voi cunoaste deplin, asa cum am fost si eu cunoscut pe deplin.

13. Acum, dar, raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

te cambiaría por cualquiera

Taximetristul care m-a dus intr-o zi acasa mi-a spus ca el nu suporta sa primeasca ordine de la clienti. Mi-a impartasit totodata si informatia confidentiala ca pe Regina Elisabeta si pe recent-inchisul-complet bulevard Dacia au voie sa circule in voie taxiurile si multe drumuri s-ar putea scurta pe aceste artere mereu pustii, „dar nu le spun asta la toti clientii, ca pe unii nu vreau sa-i duc pe unde vor ei!”.

Exista anumite ore din zi cand cererea de taxiuri e mare si pentru sofer e important sa aiba acces la cat mai multi clienti, de aceea ia curse lungi sau scurte si se strecoara ca un sarpe pe scurtaturi ca sa duca rapid clientul si sa ia alta comanda. „Dar in ziua aia am avut un domn foarte autoritar si-am preferat sa stau cu el in aglomeratie si sa pierd ora aia, decat sa-l duc pe unde voia el. Eu nu sunt soferul lui, nici servitorul nimanui.”

In vreme ce sunt de acord cu acest domn (cu care am avut o conversatie interesanta, din care am aflat inclusiv despre celebrul „acord global” de care uitasem de douazeci de ani) ca tonul face muzica si ca un job in domeniul serviciilor nu te transforma in servitorul nimanui, am totusi senzatia ca greseste sau ca se pacaleste singur atunci cand reactioneaza violent la „ordinul” clientului prin a face tocmai invers.

Eu seman cu acest sofer de taxi pe care-l judec aici. Nu imi place sa primesc ordine de la nimeni, desi ador sa servesc din dragoste. Problema este, sigur, una de respect. Atunci cand latri ordine si te astepti sa ti se indeplineasca nu respecti omul din fata ta, libertatea lui.  Uiti ca fiecare om are o inima. Dar acelasi lucru se intampla si atunci cand raspunzi cu aceeasi moneda si totul se transforma intr-o noua interactiune cauzatoare de frustrare, ori posibil chiar intr-un conflict. De ce sa nu discuti? De ce sa nu gasesti o solutie? De ce sa nu folosesti limbajul articulat pentru a-i comunica interlocutorului autoritar ca tonul sau te deranjeaza?

Fiecare om are o inima. Saptamana asta a trebuit sa-mi repet aceasta mantra de multe ori.

Fiecare om are o inima si pentru diferite motive si-o ascunde asa de bine, incat ajunge sa uite el insusi unde-a pus-o „bine”. Numai copiii umbla cu inimile la vedere.

Nu stiu unde vreau sa ajung cu textul asta. La suferinta pe care o cauzam celor din jur fara sa ne dam seama. La vorba elevei mele Edith, „the child eats, and eats, and eats, but at some point he will throw up.” La cat de usor e sa fii rece, indiferent, taios, punand nervii proprii deasupra nervilor celorlalti si cat de greu greu greu e sa fii calm, bland, intelegator, orientat spre solutie, nu spre conflict. Sa deosebesti lucrurile mici de cele mari.

Mariza are un cantec care-mi place si acest cantec zice:

Há palavras que nos beijam
Como se tivessem boca

Exista vorbe care ne saruta

De parc-ar avea buze

Putem sa transformam competitia in colaborare, conflictul in solutie si vorbele in sarutari. Dar vrem, sau e in firea noastra sa cautam samanta de scandal?

Nu stiu. Voi ce credeti?

Depre

Masinile gonesc vijelios acum ca s-a incheiat ora ambuteiajului.

A fost lumina, apoi s-a facut intuneric.

Din cartile necitite nu te alegi cu nimic, din cele citite cu ce?

Si m’heu de fer callar daca trebuie sa mi se inchida gura
que sigui ara, s-o faceti acum
ara que puc dir no, acum cand pot sa zic nu
i res teniu per a comprar-me. si n-aveti cu ce sa ma cumparati

Que no vull esperar.  nu vreau s-astept
Que sigui ara! acum s-o faceti
Ara que puc sentir acum cand pot simti
el pes de tanta basarda. cat de grea e atata tristete

Que no em sap cap greu nu-mi pare rau deloc
dur la boca tancada, sa-mi tin gura inchisa
sou vosaltres qui heu fet voi sunteti cei care-au facut
del silenci paraules. din tacere cuvinte

Que no vull esperar  nu vreau sa astept
que el temps rovelli l’arma,  ca timpul sa-mi rugineasca arma
que no vull que la por si nu vreau ca frica
tingui més temps per a guanyar-me. sa aiba timp sa ma cuprinda

Si m’heu de fet callar daca trebuie sa ma faceti sa tac
que sigui ara, acum s-o faceti
ara que tinc les mans acum cand am maini
per a canviar de guitarra. ca sa pot schimba chitara

Sintalitate

Ce alegi intre prapastie si padure? Cum se incheaga un grup de oameni? Despre ce vorbim cand vorbim despre orice? Care e drumul cel mai scurt spre casa? Cand se va hotari timpul probabil daca ploua sau e soare? Cum se umple un gol care nu se umple cu nimic? De ce zicem google it si nu yahoo it? Cand am uitat ce stiam inainte ca sa pot invata ce stiu acum? Invatul are dezvat? Murim sau dormim? Cine merge in toate masinile astea si cand s-a umplut Bucurestiul de masini? Cate feluri de a intelege exista? Cum se numeste un om care e numai cap? De ce nu raspunde mama la telefon? Cat timp avem? Cum se poate vedea (si iubi) in acelasi timp partea si intregul? Cine [pe cine] creste?

Un an

Cand a trecut? :-(

Mi-e la fel de dor de Adina si de Dana ca pe 11 martie 2010. Domnul sa le aiba sufletele in paza.

Dar de ce sa te zdrobesti/de stanci

Pentru ca am asta in cap de cateva zile, azi am mers cu masina la scoala si-am ascultat Quijote. A fost baba mea si-s multumita de ea. Back where I come from, baba se alege in functie de ziua nasterii, de data nasterii ori fix aleatoriu intre 1 si 9 martie, cand vrei. Eu mi-o aleg mereu joi, fiindca m-am nascut joi. Si trisez fiind foarte atenta si la vremea de pe 1, ca sa pot zice „baba mea e pe 1” in caz ca ziua de 1 ar fi mai insorita si mai luminoasa decat cea de joi :D

Dap.

Imi place insorit si luminos. Nu ma prapadesc dupa ninsori, ger sau ploaie. Cum sunt departe de a ma prapadi dupa campania Radio 21 cu romanii n-au valoare, romanii nu sunt buni la pat, romanii nu asta, romanii nu aia care-a aparut pe toate gardurile, cu litere albe pe carpe (fu)negre. Vreau sa vina primavara, sa infloreasca pomii, „sa se invarteasca pamantul si sa se intample ceva nou”, sa trimitem eseurile la ToK, sa asteptam rezultatele, sa-mi creasca copiii.

Azi cand m-am intins pe salteluta albastra de la sala m-am gandit ca asa voi sta si cand voi fi moarta si ca daca as muri acum n-as mai zice „cum?? asta a fost tot??”, ci „multumesc pentru tot – a fost mai mult decat speram”.

Cred ca sunt fericita. [Ciudat :)]

 

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.

Lucian Blaga – Încheiere

Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte.
Dar cel ce ţi-a vorbit e în pământ.
E în apă. E în vânt.
Sau mai departe.

Cu foaia această închid porţile şi trag cheile.
Sunt undeva jos sau undeva sus.
Tu stinge-ţi lumânarea şi-ntreabă-te:
taina trăită unde s-a dus?

Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?
De la basmul sângelui spus
întoarce-ţi sufletul către perete
şi lacrima către apus.

Lucian Blaga – În marea trecere

Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.
Cerul se dăruieşte apelor de jos.
Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere
îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagă poveste.

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.

Poate a pierit subt stânci.
Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aştept veştile,
numai peşteri răsună,
pâraie se cer în adânc.

Sânge fără răspuns,
o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.

Tot mai departe sovăi pe drum –
şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframă
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.

Marin Sorescu – Actorii

Cei mai dezinvolti – actorii!
Cu manecile suflecate
Cum stiu ei sa ne traiasca!
N-am vazut niciodata un sarut mai perfect
Ca al actorilor in actul trei,
Cind incep sentimentele sa se clarifice

Moartea lor pe scena e atat de naturala,
Incat, pe langa perfectiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Mortii adevarati,
Morti tragic, odata pentru totdeauna,
Parca misca!

Iar noi, cei tepeni intr-o singura viata!
Nici macar pe-asta n-o stim trai.
Vorbim anapoda sau tacem ani in sir,
Penibil si inestetic
Si nu stim unde dracu sa ne tinem mainile.

Nichita Stanescu – Necuvintele

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

Tudor Arghezi – Inviere

De cand mi-ai pus capul pe genunchi, mi-e bine.
Nu stiam ca ma voi vindeca de mine, cu tine.
Vorbele, gandurile, impletirile crezusem ca-mi ajung.
Nu stiam. Mi-au zvacnit umerii, mi-au crescut bratele:
fusesem ciung.

Mi-am simtit coapsele, gleznele, spinarea, tari ca un luptator.
M-am vindecat si m-am nascut, sarutandu-ti talpa unui picior.
Fusesem slabanog, fusesem orb, ratacit
Intre uragane, miazanoapte si rasarit.

Mana-ti atarna-n nisip si pietris,
Linsa de valul curmezis
Care vine-mblinzit sa-ti pupe unghiile, inelele si-o bratara,
Zale rupte, firimituri de coifuri si de scuturi,
O poala de odajdii argintii si fluturi.

Pentru leacurile din macesii sanului tau
Am infruntat mania lui Dumnezeu.

Vezi? Corabia din zare pluteste lin, plecata pe sfert,
Plumbuita ca intrun namol de cositor fiert.
Merge marea, merge cerul impovarat de stele.

Numai corabia si noi ne-am oprit intre ele

Ionel Teodoreanu – Joc de iarnă

Oraşul era acelaşi
Exact
Halucinant de intact
Vitrinele toate,
Gălbui luminate,
La fel desuete şi decolorate
Pe străzile goale
Aceleaşi! cu umbră în ele şi şoaptă ferită perechi provinciale
Alene ningea,
Dar cădea cu vechimi noua nea,
Turbure, sură, deasă,
Ninsoarea sporea îmbulzită, lânoasă
Din ea.
Iarna în alb  mătăsos ca o raclă-o mireasă.
Copii
Clădeau un om de omăt cu vrăbii în pumni şi în glasuri zurlii.
Lunar
Omul creştea bulbucat şi cu ochi ca de zar.
De ce
Îmi vine deodată atâta pustiu de melancolie?
Ai cui sunt? Ai mei?
Genunchii aceştia grei?
Iată-mă alb ca o navă în ceaţă,
Ivit în oglindă, faţă în faţă.
Cine e omul acesta nins?
M-am scuturat de omăt,
Dar nimic nu cădea fumuriu
De pe fiinţa nălucă, pe pragul pustiu
Eram eu – nu nins –
Singur, bătrân, învins.

Neauzit de încet,
Moartea clădise din mine un om de omăt.

Mircea Dinescu – Jupânu’

Intr-o vineri, pe la prinzul mare,
rapita se-mbolnavi de galbinare,
câinele se scoroji sub masa
si-ncepu să ploua din mireasa.

Nu mai chiuiti ca nu-i a bine,
vine cineva dar nu stiu cine,
merge undeva dar nu stiu unde,
stati si voi prin santuri ca va tunde.

Biv-vel-Vierme-i, chiar Jupinu’ nostru,
ne-a tocit în miini la popa-prostu
si acum prin aerul de-amiaza
ca ne-o chinta sparta ne fileaza.

Mircea Cartarescu – Mica elegie

iubeste-ma, pentru ca si eu te iubesc,
tine la mine, pentru ca si eu tin la tine,
soarele e galben, cerul e albastru, norii sint albastru deschis,
deci, draga, sa ne bucuram de viata

…pina nu se rupe funia de argint,
pina nu se sfarima vasul de aur…

cimpiile sint verzi, soselele sint prafuite
dealurile sint aurii, viaductele de caramida respira,
tu esti o fata buna la sfirsit de concediu
mama ta e o femeie de treaba.

incearca sa te porti frumos cu mine, sa nu ma chinuiesti,
sa nu dai friu liber agresivitatii din tine;
nu te gindi neaparat la maritis, lasa lucrurile sa curga,
iar cind faci dragoste, nu te gindi ca faci dragoste.

m-am saturat de amoruri cu pandalii–
cred ca si tu ai avut experiente din astea: muscatul pernei, ore si
ore de tenis doar ca sa uiti
telefoane la care tremuri ca pus in priza – s-au dus dracului
zilele alea, s-a dus psihi-mu, coritaki-mu…

deci iubeste-ma, pentru ca si eu te iubesc,
tine la mine, pentru ca si eu tin la tine,
si chiar daca n-avem bani deocamdata, sa ne bucuram de placerea
de a iubi, si sa ne grabim sa traim,

…pina nu se rupe funia de argint,
pina nu se sfarima vasul de aur…

George Bacovia – Ninge

Când iar începe-a ninge
Mă simt de-un dor cuprins.
Mă văd, pe-un drum, departe,
Mergând, încet, şi nins.

Sub streşină, cerdacul
Se-ntunecă mâhnit;
Stă rezemată-o fată
De stâlpu-nzăpădit.

Nichita Stanescu – Cantec de dor

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

Marin Sorescu – Simetrie

Mergeam asa,
Cand deodata in fata mea,
S-au desfacut doua drumuri :
Unul la dreapta,
Si altul la stanga,
Dupa toate regulile simetriei.
Am stat,
Am facut ochii mici,
Mi-am tuguiat buzele,
Am tusit,
Si-am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
Dupa cum s-a dovedit dupa aceea).

Am mers pe el cum am mers,
De prisos sa mai dau amanunte.
Si dupa aceea in fata mea s-au cascat doua
Prapastii :
Una la dreapta
Alta la stanga.
M-am aruncat in cea din stanga,
Fara macar sa clipesc, fara macar sa-mi fac vant,
Gramada cu mine in cea din stanga,
Care, vai, nu era cea captusita cu puf!
Taras, m-am urnit mai departe.
M-am tarat ce m-am tarat,
Si deodata in fata mea
S-au deschis larg doua drumuri.
„V-arat eu voua !” – mi-am zis –
Si-am apucat-o tot pe cel din stanga,
In vrajmasie.
Gresit, foarte gresit, cel din dreapta era
Adevaratul, adevaratul, marele drum, cica.
Si la prima rascruce
M-am daruit cu toata fiinta
Celui din dreapta. Tot asa,
Celalalt trebuia acum, celalalt…
Acum merindea imi e pe sfarsite,
Toiagul din mana mi-a-mbatranit,
Nu mai dau din el muguri,
Sa stau la umbra lor
Cand m-apuca disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scartaie si maraie impotriva-mi,
C-am tinut-o tot intr-o greseala…

Si iata in fata mea iar se casca
Doua ceruri :
Unul in dreapta.
Altul la stanga.

my inspiration

In vacanta Bucurestiul devine alt oras

In vacanta Bucurestiul devine mai mult decat un decor prin care treci in goana ca sa ajungi intr-unul din punctele-terminus: casa, scoala sau megaimaj. In vacanta incep sa existe strazile ca locuri de plimbare, privirea se ridica si cuprinde acoperisurile caselor, un balcon mai deosebit, plantele si pasarile. In vacanta inghesuiala in mijloacele de transport nu te mai deranjeaza, pentru ca nu te grabesti nicaieri. In vacanta poti sa ajungi in locuri inaccesibile gen primaria sectorului 2 si facultatea de drept, biroul perfectionare.

In vacanta poti sa casti gura la martisoare pe strada si sa visezi la pomi infloriti.

In vacanta este posibil sa ne opreasca pe strada un om necunoscut si sa ne intrebe cand va veni oare primavara. Si asta sa-i aminteasca Stelei de poezia „Warning” a lui Jenny Joseph.

When I am an old woman, I shall wear purple
with a red hat that doesn’t go, and doesn’t suit me.
And I shall spend my pension on brandy and summer gloves
and satin candles, and say we’ve no money for butter.
I shall sit down on the pavement when I am tired
and gobble up samples in shops and press alarm bells
and run my stick along the public railings
and make up for the sobriety of my youth.
I shall go out in my slippers in the rain
and pick the flowers in other people’s gardens
and learn to spit.

You can wear terrible shirts and grow more fat
and eat three pounds of sausages at a go
or only bread and pickles for a week
and hoard pens and pencils and beer nuts and things in boxes.

But now we must have clothes that keep us dry
and pay our rent and not swear in the street
and set a good example for the children.
We must have friends to dinner and read the papers.
But maybe I ought to practice a little now?
So people who know me are not too shocked and surprised
When suddenly I am old, and start to wear purple.

Diseara merg la concert!

Diseara merg(em) la concert in hard rock cafe. Ina mi-a vorbit de medicul Florin Fanea si de felul cum a salvat o viata fara sa ceara nimic in schimb. Si sunt sigura ca Daniela nu e singura persoana pe care a ajutat-o.

Concertul din aceasta seara are ca scop strangerea de fonduri pentru operatia de neoplasm pulmonar a doctorului Fanea, operatie care costa $ 150,000 in SUA. Intrarea la concert e 25 de lei, canta Sarmalele Reci, Vita de vie si Popa’s Band.

Daca vreti sa donati pentru dr. Fanea, conturile sunt:

BCR, sucursala Izvor (Bucuresti):

in euro – RO66 RNCB 0081 0357 5974 0002
in lei – RO93 RNCB 0081 0357 5974 0001

Qui pregunta ja respon

E ca atunci cand privesti orice lucru prea de aproape si esti furat de culori, de textura firului de lana sau de marginile piesei de puzzle, care trebuie sa se imbuce exact in piesele de langa si uiti ca scopul tau este sa creezi ori doar sa reproduci acolo un model. Pentru ca modelul nu se vede decat de la distanta si poate si cu anumiti ochi, uneori imi scapa si uit sa-l caut; asta cand nu uit de-a binelea ca exista (sau trebuie sa).

Azi cred ca exista modele pe care nu stim sa le vedem singuri, poate suntem prea incalciti in urzeala, poate prea fixati pe marginea rotunjita a piesei de puzzle din dreapta jos si avem nevoie de altcineva sa ne ridice putin de ceafa, ca pe pisoi, si sa ne zica „ia vezi acum, nu cumva e altceva?” Si sigur ca este, apoi modelul se tese de la sine, piesele se imbina ca prin minune si-ai mai trecut un prag.

Neschimbata

A schimba, din latinescul excambiare. A intrat in limba cu numele de „a inschimba”, apoi s-a scurtat.  Il folosim ca sa schimbam bani, in bancuri cu el se schimba locomotiva (pe vodca!), unele lucruri ne fac sa ne schimbam la fata, bebelusii si ei trebuie schimbati, ne place sa ne regasim neschimbati la 10 ani de la terminarea facultatii, se schimba vremea cand ne luam invers un ciorap, la clasa de curand am schimbat foaia, pot sa schimb cu el doua vorbe ori sa schimb vorba de-a dreptul, ma tot schimb de pe un scaun pe altul fara sa-mi gasesc locul – si uite-asa, cand tranzitiv, cand reflexiv, cand singur, cand in expresii si locutiuni, verbul asta „a schimba” ne schimba pana si felul in care-l privim acum, dupa 14 repetari intr-un singur alineat.

A schimba, schimb, schimbare, schimbator, schimbacios, neschimbat, neschimbator, preschimbat, preschimbare – dar si schimbis, schimboaie, schimbaciune (DEX). Totul ca sa spui ca lucrurile nu mai sunt la fel, fie ca ceva in natura lor a suferit o transformare, ori sunt percepute altfel de organul de simt al receptorului. Oamenii „se schimba” cu trecerea timpului, sub influenta circumstantelor, prin proprie vointa si/ sau ambitie; se schimba fizic sau li se schimba comportamentul („s-a schimbat boierul, nu e cum il stii” zice servitorul in fabula „Boul si vitelul”). Se schimba, la randul lor, si timpurile (eternii „copii din ziua de azi” graiesc despre aceasta schimbare), regimurile politice, geografia locurilor, legile, granitele, drepturile, preturile, relatiile de putere, moda, valorile, conceptia despre lume.

Unele schimbari sunt bruste, dar altele apar tiptil, incat la un moment dat te trezesti in fata faptului implinit si mai schimba ceva daca poti! Bine, se pare ca venim dotati pentru schimbare, dupa posibilitati, unii mai mult, altii mai putin. Rezistenta la schimbare pune bete in roate adesea, de multe ori chiar fara sa ne dam seama. Dorinta de schimbare ne impinge de multe ori la „orice altceva”, schimbare sa fie!

Si pe urma vine momentul ala cand stingem lumina si ne ascultam macar un pic gandurile, inainte de adormi si ne intrebam „oare eu m-am schimbat?” Eu uneori ma gandesc ca da, eu m-am schimbat in multe feluri in cei 32 de ani prin care am trecut. Mi-am schimbat comportamentul, modul de a relationa, m-am imblanzit si am inceput sa vad, programatic, partea buna a vietii, fapt care a dus la schimbarea modului in care sunt perceputa. Dar in ultima vreme ma tot intreb daca e o schimbare de par, sau una de narav?

Narav, din slavul nravu, e alt cuvant interesant.

 

 

 

Telefonul de la ora 2

– Buna, ce faci?

– Bine, pe acasa. Am vazut ca m-ai sunat la ora doua si stiu ca acum e sase jumate, dar acum am scos telefonul din geanta.

– Da, am o veste trista. Stii ca Francine era bolnava…

Nu trebuie nici macar sa intreb „cine?” Desi nu mai lucrez acolo de trei ani, exista cateva nume pe care nu le uit si intre ele este si Francine. Imi revine in minte rasul ei, cand a dat nas in nas cu Nakrys: „Tu n’savais pas que chuis black?” Francine, care m-a invitat sa imi petrec o vacanta in Martinica ei natala. Francine, cu care vorbeam des intr-o vreme, cand la telefon, cand pe messenger, despre problemele panelistilor, apoi despre articole noi pentru Highlights. De la altii scoteai un email cu clestele, ea incerca sa-mi trimita articolele gata scrise, ca sa ne scuteasca de o bataie de cap. Francine la al carei „Bonjour, Christina” zambeam, oricat mi-ar fi fost de grea ziua.

– Da, ce e cu ea?

Francine, impreuna cu care am lucrat vreo patru ani. Ea de la Paris, eu din Bucuresti. Partenerea mea de conversatii telefonice de vineri, cand se faceau rapoartele it-dev. Intelegatoare, amuzanta.

– A murit…

„Christina, cand vii sa ne vezi? Nu poti sa treci pe la Paris si sa nu ne vezi. Iti dau numarul meu de telefon.” Numarul a ramas acasa, eu am mers la Paris. Am vorbit cu ea pe messenger, iarta-ma, i-am zis, n-am drum pana la voi si oricum n-avem timp. In fond, nu eram prietene. Doar colege. Si mi-era drag sa lucrez cu ea.

– Cum a murit????

Intrebare stupida. A murit. Nu mai este. N-o mai pot suna. Nu mai raspunde pe messenger. Era putin mai mare decat mine, poate implinise 40 de ani, poate inca nu.

– Cancer de san…

Excelurile cu vouchere de la amazon.fr, mocheta gri din Ayash Center, telefonul. „Yes, Christina, I vill speak to Georges about it, we ‘ave to solve it somehow, don’t worry.” „I have good news: vi have a new provideur, ‘ope he will be more serious zen the last on, fingeurs crossed. How are you, are you tired?” Intotdeauna stia sa strecoare o vorba buna, o incurajare. Urasc sa vorbesc la telefon in interes de serviciu, dar cu ea mi-era drag.  M-am bucurat cand a venit in Romania si-am cunoscut-o. „I will see what I can do” era vorba ei.

Acum Francine nu mai este si amintirile despre ea sunt, deodata, triste si dureroase. In mintea mea sed pe o masa gri de furnir, cu telefonul la ureche si-mi legan picioarele deasupra unei mochete gri. E praf. Sunt intr-un birou care abia acum incepe sa fie amenajat si am inima stransa din cauza a doua noi aparate telefonice aflate inca in cutiile lor. Sunt noile linii de call-center si mi-e groaza de momentul cand vor incepe sa sune acele telefoane. „You are nervous about ze phones, are you?” imi zice Francine la ureche si, fiindca se aude foarte incet, trebuie sa-mi infig telefonul in cap ca sa inteleg ceva. „It will be ok, you will manage.” Suntem in 2005.

Si apoi, cativa ani mai tarziu: „Hey, I ‘eard you want to become a teacher. You go, girl! I ‘ope you ‘ave a lot of fun and good luck wiz zet. Keep in touch.” Dar, asa cum se intampla, we didn’t. Si acum a murit.

Nu stiu cum altfel sa o plang, decat povestind ca a fost odata cea pe care-o alintam, intre noi, Fransinica.

Repose en paix, Francine. You are missed.

Hepiniuir!

In Australia revelionul a trecut deja. La noi e inca „seara de Anul Nou” si telefoanele zbarnaie de sms-uri, in vreme ce la TV stirile se transmit cu dublu de intensitate, fie ca e vorba despre pretul benzinei, accidentul lui Serban Huidu, ultimele cumparaturi in supermarket (intotdeauna e Carrefour in imagini, de ce oare?) sau retrospectiva politica a anului.

Suntem in ultima zi a lui 2010, ba chiar in prima zi a lui 2011, conform viziunii adventiste, unde ziua incepe la apusul soarelui. Suntem intr-un moment de trecere; ne facem urari si tragem sperante de la noul an, asa cum am facut si pana acum si asa cum vom face, cu siguranta, si la revelionul 2011.

A fost un an greu acest 2010 in care am ramas fara Dana si Adina. Mi se spune adesea ca-s idealista si vad numai partile bune ale oamenilor. M-am fript de cateva ori, dar continui sa idealizez. Partial, probabil, si fiindca asa sunt eu croita, dar cred ca e aici si o atitudine pe care mi-am impus-o dupa ce le-am pierdut pe colegele noastre. Mi-e tare dor de ele.

Sigur ca-n 2010 s-a intamplat si ce trebuia sa se intample, adica elevii nostri au trecut cu bine de primul bac international si-s acum studenti care si pe unde (bafta!), eu mi-am luat definitivatul in vara, am fost la Dublin si la Cluj, am facut revizia si ITP-ul, am dat o caruta de bani pe RCA si Casco, am iesit cu Livia la cafele si am continuat sa ma trezesc la 6 jumate ca sa ma duc la scoala, cu aceeasi placere.

Pana cand n-am plecat de acasa, in septembrie, nu mi-am dat seama ca de fapt era destul de simplu. Totusi pentru mine plecarea asta face parte din seria de minuni ale anului care tocmai se incheie, o alta minune fiind recuperarea banilor pe traducerea de la RAO.

Si-n 2010 am avut alaturi prietenii carora le multumesc ca exista (vorba lui Vio!) si iata ca, dupa doi ani de povesti despre, am cunoscut-o si pe Stela, fapt pentru care sunt recunoscatoare si fericita.

Acum ca sta sa inceapa un an nou si am senzatia aia ca orice e posibil, ca „de la 1 ianuarie” putem sa ne schimbam viata si sa fim altcineva (si nici macar nu trebuie sa ne dam de trei ori peste cap pentru asta) si ca e momentul sa ne facem planuri, proiecte si ganduri de viitor, ma gandesc doar ca asta am facut in fiecare an si de fiecare data – retrospectiv – ceva s-a indeplinit, deci pot continua sa-mi fac planuri, fara sa ma agat de ele si sa-mi cumpar grefuri si apa plata in ianuarie (cand, fireste, imi voi face abonament la sala!), doar cu conditia sa nu ma blestem in decembrie ca n-am slabit nici un gram :) si-n general sa iau lucrurile asa cum vin, traind putin si-n iluzia ca ceva-ceva controlez si eu, fiind recunoscatoare pentru lucrurile minunate si acceptand ceea ce nu pot schimba.

Imi doresc ca 2011 sa fie frumos. Si va doresc si voua acelasi lucru.

La multi ani!

20 decembrie 2010

In weekend am fost la Timisoara si la Resita – 20 ore pe drum, 3 ore in Timisoara, o noapte la Resita, mai putin de o ora la Anina la mormantul bunicii. Vazuta asa, in termeni cantitativi, pare mai mare daraua decat ocaua; drumul mai lung decat sederea. Dar probabil ca drumul conteaza uneori mai mult decat destinatia, mai ales cand e un drum si dorit si necesar si foarte frumos. Pe dealurile dintre Resita si Anina, pe drumul zis „peste Carasova”, copacii erau grei de zapada si peisajul alb-negru. Zapada si trunchiuri de copaci, zapada si acoperisuri cu hornuri fumegande, zapada si liniste. In Anina am recitat inca o data in gand statiile intre Steierdorf si Anina, asa cum ma invata omama cand eram mica si mergeam cu ea la Anina cu „cursa”, sa cumparam cine-stie-ce: Steierdorf, Sigismund, Elfabrik, Fabrica de Paine, Anina.

La unchiul meu din Resita am revazut tabloul cu Schutzengel de care am scris de curand pe blog, la care nu ma mai gandisem de ani buni si pe care nici nu visam sa-l revad asa curand.

In 27 decembrie se fac 4 ani de cand a murit omama.

Ieri seara cand zburam pe autostrada A1 cu cine-mai-stie-cati km peste suta la ora, mi se parea ca vin din Germania si din Anina si dintr-o vacanta de vara si dintr-una de o saptamana si imi placea starea asta confuza in care as fi vrut sa-i spun lui tata sa dea drumul la cazan, desi 1. nu mai stau in casa aceea de cateva luni si 2. nu mai avem cazan (boiler) de multi ani, de cand exista minunata centrala care-ti furnizeaza apa calda fara asteptarea de 30 de minute si fara sa trebuiasca sa pastrezi „niste calda” si pentru urmatorul membru al familiei aflat pe lista de asteptare la dus.

Nu stiu de ce conteaza experienta asta asa de mult incat s-o povestesc pe blog, dar acum am scris-o si o sa dau „publish”.

Eu queria ser a pedra que não pensa

Cand se trezi proiectata afara din camera cu patrate de sah, Regina simti ca ceva s-a rupt. Era timpul sa se rupa, dar totusi o durea. Si-a dat seama intr-o strafulgerare ca tare-i mai placuse sa se simta speciala in suferinta ei, asa cum sedea ea in camera cu patrare si isi contempla singuratatea. Dupa o vreme si-a dat seama ca altceva nici nu mai putea sa faca.

Nu este bine ca Reginele sa fie singure, mai ales cand numai asta au facut ani de zile.

Deci era asa de simplu: tragi o linie cu varful botinei si hop! Te trezesti aruncata pe alt nivel.

Ei bine, aici sunt oameni multi si cam indiferenti la aparitia unei Regine medievale cu guler incretit. Daca vrei sa intri cu unul in vorba trebuie sa-l opresti din drum si sa-i adresezi cuvantul. Poti avea si surpriza sa-ti raspunda cald si prietenos. Lumea nu e asa ostila cum crede Regina mea. Lumea e cum este.

Pe nivelul asta, Regina nu mai este Regina, dar nu simte c-ar fi pierdut ceva, ba dimpotriva. Oamenii din jur s-au animat si nu ii mai par umbre sau fantome. Fiecare e o inima, fiecare e o persoana. Si fosta Regina e acum o inima noua si o persoana intreaga. Parca nici nu stie cand s-a schimbat. E atenta. E atenta la gesturi, la vorbe, la atitudini, la suferinta din spatele cuvintelor grele pe care si le arunca uneori oamenii, inevitabil. Nu e deloc usor, dar are o misiune. Asta inseamna intotdeauna mai mult decat o meserie.

Pentru fosta regina a inceput o noua viata. Si e fericita si recunoscatoare.

Lista

covor

birou cu sertare

rafturi

scaun

rama

timp

interes

25 de kile

calendar

cui

si coca-cola zero

Meitat gest, meitat silenci

Am pierdut un dosar de carton burdusit de hartii, pe care, fireste, „l-am pus bine” acum vreo doua saptamani. Convinsa ca e undeva „bine”, am si uitat de el pana alaltaieri, cand am avut nevoie de o hartie de acolo. Ieri am cautat asiduu la scoala acel loc „bun” unde am gasit cu cale sa las pretiosul dosar, dar n-a fost chip sa-l gasesc. Azi fac acelasi lucru, dar acasa. In cele din urma il voi gasi, dar ce senzatie nasoala sa nu mai stii cand l-ai avut ultima oara, unde l-ai pus, de ce tocmai acolo? Parca unele lucruri le fac mainile fara tine si-apoi trebuie sa pornesti in aventuri demne de Sherlock Holmes ca sa reconstitui parcursul, ca gandirea si memoria sa prinda din urma realitatea actiunii. Un hit al anilor trecuti proclama chiar aceasta ruptura intre constient (sau ratiune) si fapta: „Pumnii mei minte nu are„, desi oarecum agramat. :))

Nu se intampla acelasi lucru si cand „vorbeste gura fara tine”? Unde esti tu cand gura ta (care „minte nu are”) se pune pe treaba si emite ordine, ineptii sau – de cele mai multe ori – reactii disproportionate fata de context, pe care apoi le regreti, incerci sa le dregi sau chiar le negi („nu asta am vrut sa spun”)?  Am constatat ca oboseala, mai ales, ma face sa fac lucruri fara mine, cum a fi sa traversez vitejeste intersectii la volanul masinii uitand sa ma asigur, ori sa spun lucruri pe care apoi nu mi le mai amintesc.

Incerc deja de vreo doi ani sa pun o pauza intre fapta si reactie, astfel incat sa nu mai ajung sa spun/ fac lucruri pe care apoi sa le regret, dar totusi mi se pare uneori ca-s prea repezita si alteori, dimpotriva, ca derulez procese complicate de gandire si la fapta nu mai ajung neam.

Aceste reflectii se leaga de pierderea dosarului, dar si de ploaie, Raimon (titlul cantecului din care am luat numele acestui post este „La por”, „Frica”) si saptamana de la scoala ce tocmai s-a incheiat. Ma bucur ca e sambata – deja de anul asta vinerea (cand am doar trei ore si toate cu clasa mea) si sambata au inceput sa urce cu pasi mari in topul zilelor preferate din saptamana.

-Teacher, mi-a zis Diana intr-o zi, cine decide cate zile sunt in saptamana? Nu se poate da o lege sa se mai bage o zi in plus?

Eu as face saptamanile variabile; care de 7 zile, care de 12 sau de 3, astfel incat sa scapam de ciclul asta ametitor saptamana-weekend-saptamana si de obsesia pentru timp. Cred ca avem mai mult timp decat ne dam seama, in ciuda faptului ca nimeni nu da legi sa se mareasca saptamana, ori, dupa caz, sa se instituie weekendul de 3 zile :)

Ma duc sa caut blestematul de dosar!

J’aime

De cand am cunoscut-o pe Stela mi-e ingrozitor de dor de Dana.

Robinson Crusoe Day

Notite fervente pe marginea „cursului” (intre ghilimele, pentru ca tot eu mi l-am facut, din scattered notes si critica):

Enlightenment ideas >> independence, self-examination, hard work

ch V: shipwreck on „the island of despair” [si cum sa nu aud in cap „everybody died on the ship, he’s alone on the island…”, numai Ada Milea am avut in cap toata ziua]

ch XI – ill with a fever, has a vision & repents > conversion, born again, island becomes home (formerly a place of punishment & misery)

ch XII – appoints himself „king and lord of all this country”, builds a country bower for retreat – deci fitze de fitze: Robinson e singur pe insula, singur-singurel. Si-a facut casa, gradina, culturi, tarc de capre, are pisici, face branza si paine, isi impleteste cosuri… cativa ani o duce bine. Apoi descopera o vale superba, in care-si trage o „resedinta la tara”! Asa, fiindca se simte el aristocrat. Mie mi se pare ca asta suna foarte tare a modern-day Romania si acum realizez ca de fapt manelistii si badaranii din trafic sunt niste aristocrati in mintea lor, de aceea li se cuvine spatiul public fara drept de apel. Ei au descoperit o vale frumoasa, deci trebuie sa-si faca acolo o coliba din termopan.

In mod paradoxal, acest Robinson care traieste 28 de ani in natura, nu stie decat sa-si recreeze cu mijloacele pe care le are la indemana propriul spatiu „civilizat”. Si ma intreb daca omul sfinteste locul, sau il distruge?

from survival to colonization, successful land-owner – ditto. Eu l-as vedea mai degraba ca pe-un naufragiat adoptat de o insula prietenoasa. El se vede latifundiar. Avantaj el?

obsessed w/ numbers and exact quantities – si lipsit de sentimente!

Friday vs Queequeg?? – stiu ca Melville se joaca cu multe opere clasice ale literaturii engleza. Fr si Q au foarte multe in comun, dar le bon sauvage, canibalul, primeste un tratament diferit in America secolului 19: e diferit, dar nu inferior. E drept ca Q nu e negru :D

Eurocentric attitude, imperialism, colonialism [„governor”] – discurs politic cat cuprinde in aceasta frumoasa poveste pentru copii (care, daca adorm in cele douazeci si ceva de capitole cat R. face si drege pe insula, risca sa piarda chiar finalul in care eroul, din naufragiat delusional, devine latifundiar autentic, bogat si sef de insula). Dupa 28 de ani in singuratate, el functioneaza in societate la fel de eficient ca inainte si, ce e mai interesant, firea nu i s-a schimbat deloc.

Niciodata pana acum nu mi-am dat seama ca Robinson isi schimba numele dintr-un nemtesc Kreutznaer in Crusoe, ca e atat de vain si lipsit de sentimente, ca povestea e atat de politica si de rasista, ca atatea lucruri sunt trecute cu vederea ca insignifiante (ex. stim in detaliu cate scanduri a luat de pe corabia esuata si sunt capitole intregi in care-si enumera „averea”, dar ni se spune intr-o propozitie ca R. s-a insurat si nevasta i-a murit), ca dupa plecarea lui R. pe insula se creeaza o colonie si este adjudecata de Anglia. Ce simpla era politica externa pe vremea aia! Si cata lume mai era inca nedescoperita!

Sa nu se inteleaga totusi ca am ramas cu o aversiune fata de Robinson Crusoe. El este omul epocii lui: muncitor, perseverent, priceput si extrem de rational, dar totusi temator de Dumnezeu. Si este, mai ales, intruchiparea unei idei despre puterea civilizatoare a omului. Nu societatea te umanizeaza, pare sa spuna el, ci omul creeaza societatea – fie ea si una de pisici, papagali si capre. Tarzan exprima si el aceeasi idee, poate chiar mai clar, pentru ca el e crescut in afara societatii si totusi nu se dezumanizeaza.

Studiile arata, din pacate, ca societatea oamenilor are totusi un rol esential si copiii-lupi rareori mai pot fi umanizati daca sunt descoperiti la varste mari.

Si m-a amuzat intotdeauna paralela intre Defoe si Crusoe; acum stiu ca autorul se numea in realitate Daniel Foe si si-a adaugat un „de” fitzos, ca sa para mai nobil. Madame Bovary c’est moi.

Toata marea literatura e un continuum, un trompe l’oeil, o mare de picaturi separate care vorbesc intre ele, se ciocnesc si se amesteca pastrandu-si totusi individualitatea. Faptul ca pot sa vad asta ma umple de fericire.

Shakespeare today

Astazi, zi de Shakespeare. Multe de citit, multa critica in jur, mult context… si cu cat citesti si-ai mai citi, cu atat iti dai seama ca nu e posibil sa epuizezi nimic, sa zici „gata, am invatat”, ci doar sa dezvalui strat dupa strat si cu cat inaintezi sa ramai tot mai uimit si mai fermecat. Shakespeare cel prafuit din cartea supergroasa numai buna de tinut drept „picior” la fotoliu se poate citi cu nenumarati ochi, altii la fiecare varsta. Si fiecare ciob de informatie arunca alta lumina asupra operei lui, incat nu mai stiu ce e oglinda si ce e geam curat si gandul ma poarta numai la invatatii ai mari de la Oxford si Stanford care-si dedica cariera (sper ca nu si viata!) studierii unei parti a operei lui Billy: sonetele 1 la 17 o viata intreaga! Doctorat, conferinte, scrieri si rescrieri numai pe 17 sonete dintr-o opera – e drept – destul de mare si diversa.

De fiecare data cand invat, am acest defect si numai acum realizez, incerc sa epuizez fiecare tema de parc-as fi invatatul care si-a dedicat ultimii 40 de ani studiului conceptului de „marriage of true minds” in opera lui Shakespeare. Pierduta in fair youth si dark lady, cu greu mai ies sa ma arunc in Richard III, Hamlet si Romeo & Juliet. Fiecare e o lume in sine. Fiecare isi merita propriul invatat care nu mai iasa de acolo vreme de 40 de ani. Dar eu sunt una singura. Una care trebuie sa treaca de Shakespeare si sa galopeze si prin Neoclasicism, epoca Victoriana si – oroare – modernism si postmodernism. Oroare pentru ca aici totul se naruie in haos, inclusiv entuziasmul meu.

Nu, de morfo si sintaxa nici nu poate fi vorba. Ah, de ce n-am zece vieti, vorba poetului.

Si daca le-as avea, parca vad ca nu le-as dedica morfosintaxei. Nici lui Sexpir, for that matter.

Insa uneori, cand am de invatat la orice, innebunesc temporar realizand imensitatea cunoasterii. Dar ce folos are un om daca castiga lumea si isi pierde sufletul?

Sa luam din „oceanul cunoasterii” ceea ce ne e bun la un moment dat. Calitatea sta in conexiuni chiar mai mult decat in cunostinte. Si, daca ne tine vreodata sa si adaugam o picatura in ocean, e mai mult decat minunat. De fapt e cam tot ce putem face, „batrani dascali” cu barba alba de la Oxford, sau profe de engleza din Bucuresti.

Insight: A Renaissance reader would not have visualised wire as an industrial object.

Billy, in sonetul 130: If hairs be wires, black wires grow on her head.

Ce vedeti cand cititi versul asta? Eu vad un par ca o sarma de frecat cratitile, fiindca mi-e greu sa rup „wires” de sensul lui industrial si sa ma gandesc la el, de pilda, ca bijuterie. My point: ca sa poti citi ca un Renaissance reader, trebuie intai sa citesti ce trebuie sa uiti din ce stii acum.

Ahh, pentru mine examenele sunt o tortura, fiindca eu niciodata nu termin de invatat! 

Nu mi-am dorit niciodata sa cresc mare

Serios. Cand eram mica ziceam ca vreau sa ma fac florareasa sau tiganca cand o sa fiu mare. Apoi au intrat in top bibliotecara si profa. Prin clasele primare imi inchipuiam ca oamenii se transforma total, adica copiii dispar pe la 20 de ani si poc! apar in locul lor „oamenii mari” cu pardesiu, pantofi cu toc, barbat si copii acasa. Si casa, fireste. Nimeni nu mi-a explicat procesul de crestere, iar eu singura n-am stiut sa-l constientizez. La 20 de ani, asadar, am avut o mare problema: nu disparuse copilul, iar pantofii cu toc nici gand sa-si faca aparitia. Pe la 23, mai ales dupa ce trecusem foarte aproape de temuta casatorie, am inceput sa ma chinui sa port pantofi cu toc si pardesiu. Inutil; nu eram eu.

Casatoria a fost alta tema care nu m-a preocupat, deoarece imi inchipuiam ca e – oricum – inevitabila, deci cand ii va veni vremea n-am sa pot scapa. Sincer, mai degraba imi doream sa scap, ca tanti Elena, ciudata colega a mamei de la scoala, care era necasatorita la 30 de ani si toata lumea ii deplangea soarta. Mie mi se parea, dimpotriva, ca Elena, cu mica ei garsoniera din Titan, plina de carti si foarte frumos aranjata, traieste o viata de vis. Nu tipa nimeni la ea (cum tipa la noi tata, cand era nervos), nici o soacra n-o bate la cap si e libera sa faca ce vrea si cand vrea. Sigur ca era pacat ca nu avea copii, dar in afara de asta Elena era un model de viata altfel. Stiam, totodata, ca era „rau” sa fii asa, deci m-am straduit din greu sa intru in tiparele trasate de mamaie, in vreme ce o infruntam – aparent – cu vorbe care stiam ca o supara, gen „ba n-o sa joci la nici o nunta, pentru ca eu n-am de gand sa ma marit!”

Si totusi copiii se fac oameni mari, cel putin pe dinafara, fie ca vor asta sau nu si timpul m-a transformat intr-o tanti care n-a uitat sa se joace si sa fie copil, dar stie si sa bea cafea cu celelalte tanti, sa vorbeasca despre „lucruri serioase” si sa gateasca. De unde rezulta ca unele lucruri pur si simplu nu sunt cum vrem noi, ci sunt asa cum sunt.

La multi ani, tanti Elena! Nu ti-am spus-o niciodata, dar cred ca esti minunata :)

P.S. Ne-am gandit si la Dana azi, de ziua numelui ei. Am adus prajituri si Rafaello, asa cum ne aducea ea tot timpul. Si i-am zis la multi ani, oriunde ar fi. Din gandurile noastre nu va pleca niciodata. Mi-e dor de tine, minunato! E mereu vineri de cand ai plecat…

11 mai

Mi-e dor de Dana si de Adinutza zi de zi. Iar cand mi-e dor, ma opresc la peretele cu amintiri si le zambesc.

Va iubesc, dragele mele!

Dor

Am din ce in ce mai des momente in care astept ca Dana sa dea un semn de viata.

Cand am venit de la Dublin ma gandeam ca sigur voi descoperi ca am visat povestea cu accidentul.

Inainte sa inceapa scoala ma gandeam „Hai, ca de data asta vine si Dana.”

Dar Dana nu mai este.

Sufletul…

– Auzi, ii zice azi un pusti altuia, lumanarile astea sunt sufletele lor. De-aia sunt mereu aprinse.

Eram la scoala, in fata peretelui pe care-am scris amintiri si-am pus poze cu Adina si Dana, am decupat stelute si inimi si-am desenat baobabi, trandafiri si roboti in amintirea celor doua fete, de la a caror moarte se implineste azi saptamana.

– Auziti, ma intreaba unul dintre baietii de mai devreme, la inmormantare la Dana au fost fluturi? Adica acolo la mormant?

– Fluturi?

– Da, adica se zice ca sufletul zboara cu fluturii…

– Sau cu pasari…, completeaza celalalt.

– A, da. Pasari au fost?

– Da, copii, au fost porumbei la inmormantarea Danei. Si ei au plans, adaug in gand, pentru ca simt cum mi se umplu ochii de lacrimi.

Ne e dor de ele. Mie una mi-e dor zi de zi.

Dimineata mi-e dor de Adina, care intotdeauna dadea desteptarea cu rasul ei frumos si bucuria care parea s-o insoteasca la tot pasul. Ii admiram bratarile, cana de cafea cu pai, bricheta, bluza sau coafura. Ea nu se lasa mai prejos si ne facea fiecaruia mici bucurii: un compliment, un zambet, o mica poveste legata de ceva ce stia ca ne place. Apoi ne imprastiam care-incotro pe la ore si poate ne mai vedeam pe la 10, cand isi manca traditionalul sendvis si ne mai povestea una-alta. Uneori mi-arata caiete sau lucrari ale copiilor, alteori luam eu jurnalele de lectura pe care le aduna de la clase sa mai citesc povesti. Ne enervam cand nu mergea xeroxul, ne bosumflam cand era urat afara, imi spunea ca vrea sa vina primavara, sa infloreasca iar pomii, ii placeau florile mult de tot.

La pranz mi-e dor de Dana. Casoleta ei ingrijit pregatita de acasa continea intotdeauna numai hrana sanatoasa, elegant taiata si asezata. Niciodata Dana nu venea cu capatana intreaga de salata s-o spele la scoala, cu rosii netaiate, cu salam sau mancare gatita trantita cum s-a nimerit la orele mici ale diminetii. Nu! La Dana era intotdeauna vorba de aspect, in aceeasi masura ca si de gust. Legume, masline, cubulete de cascaval, feliute de sunca, sau bucati de carnita cu cartofi, din care ne invita si pe noi sa gustam. Manca la cancelarie. Cateodata pe usa clasei scoteau capul nazdravanii ei: „Doamna diriginta, veniti!” „Intrati in clasa, vin acum,” era raspunsul invariabil. Isi termina tacticoasa dumicatul, se stergea la gura, se ridica si intra in clasa… mereu eleganta, mereu masurata in toate si-n acelasi timp cu un zambet ingaduitor, care ii trada sufletul frumos.

Fac ce fac si cad in amintiri. Pur si simplu nu-mi vine sa cred ca numai in amintiri le mai pot intalni… Sufletul lor a urcat la cer pe aripi de porumbel. Si acolo sunt copii care au nevoie de invatatura, ne-a spus azi tatal Danei. Poate sunt si alti profi care au nevoie intre ei de doua colege dragi si bune. Dumnezeu sa le dea lumina si pace. Iar noua puterea de a multumi pentru amintiri…

Unele lucruri nu mai inseamna nimic

De la o vreme mi se pare ca vorbim prea mult, ne consumam pentru nimicuri si nu ne iubim destul, sau nu o aratam destul.

As vrea sa ne privim in ochi si sa ne simtim sufletele („toata lumea are o inima”, zice dr. Yalom).

Dar cred ca sunt doar obosita, foarte indurerata si obosita.

Am primit de la Melissa o poezie care exprima si conceptia mea despre moarte. O postez aici si ma retrag. Nu mai am cuvinte…

Death is nothing at all.

I have only slipped away into the next room.

I am I, and you are you.

Whatever we were to each other, that we are still.

Call me by my old familiar name; speak to me in the easy way which you always used.

Put no difference in your tone; wear no forced air of solemnity or sorrow.

Laugh as we have always laughed at the little jokes we enjoyed together.

Play, smile, think of me, pray for me.

Let my name be ever the household word that it always was.

Let it be spoken without effect, without the trace of a shadow on it.

Life means all that it ever meant.

It is the same as it ever was; there is unbroken continuity.

What is this death but a negligible accident?

Why should I be out of mind because I am out of sight?

I am waiting for you, for an interval, somewhere very near, just around the corner.

All is well.

Henry Scott Holland 1847-1918

Armonie

Weekend negru… La un moment dat credeam ca nu mai am de unde sa plang, ca s-a terminat, gata, au secat lacrimile, ramane doar o privire sticloasa si goala care se roteste de colo-colo intreband: „De ce?” Ce rost are moartea? Ce rost are cultul mortii? La ce bun sa mai vad un sicriu deschis in care e doar o parere de rau, o papusa de ceara cu chipul Danei, o papusa stricata („zdrobita lu’ mama”, jelea mamica ei) cu rani pe fata care nu mai semana cu Adinutza noastra? Pentru ce? Ce folos coroanele, florile, masinile mortuare, crucea si preotii, ce folos vorbele noastre de aducere-aminte, ce folos lacrimile?

Sa ne amintim de ea asa cum a fost, ni se zice. Zdrobita. Facuta tandari, ca o jucarie strivita, intr-o masina ca o coaja de ou din care mai gasesti si-acum bucati pe DN1, undeva in Puchenii Mosneni, langa o biserica a carei umbra buna n-a ajuns pana la colegele mele dragi.

Si totusi ritualurile au intelesul lor si taina lor si rostul lor. Si totusi vesnica pomenire iti picura o mica alinare in suflet, si totusi odihneste, Cristoase, sufletul adormitei roabei tale te ameteste, iti sterge lacrimile, iti muta pentru o clipa gandul in sfere mai inalte, unde nu este durere, nici intristare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit… S-a mutat din moarte la viata. Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul.

O sa fie gol in cancelarie pe masa, unde-si lasa Dana geanta – geanta din care cand si cand piuia semnaul sonor inconfundabil al telefonului, discret ca ea. „Dana, cred ca ti-a sunat telefonul!” Il lua si vorbea incet, incat nici langa ea sa fi stat nu auzeai un cuvant. „Bine, te pup, pa.” Si inchidea. „Era Andrei,” ne spunea. Azi l-am vazut pe Andrei cel mare si bland ca un urs, garbovit de durere si inima mi-a plans pentru el. Ieri l-am vazut pe Bogdan, mult iubit si nelipsit din povestile Adinei, impietrit ca o statuie.

Nu le da, Doamne, oamenilor dureri mai mari decat pot sa poarte…

Reconfortanta prezenta mamei Danei, la parastas: „Noi nu dam vina pe nimeni si nu suntem suparati pe nimeni. Dana era fericita la scoala asta, cu toata naveta pe care o facea zi de zi. Era fericita, iubea copii, iubea revista si proiectele ei, mergea de drag la scoala. Asa i-a fost scris si de ce ti-e scris nu scapi. Si-n concediu putea sa intample accidentul, si aici in Campina. Daca eram noi la spital si venea la noi si pe drum avea accidentul [trista si cutremuratoare paralela cu povestea mamei Iulianei, de care mi-am amintit azi in bus!], oare ar fi fost altceva? Eu n-am sa zic niciodata rau de scoala. Dana iubea scoala aia!”

Ii sorbeam cuvintele ca puisorii. Expresiile care i se perindau pe chip ne aminteau asa de mult de Dana! Privirea Danei era privirea mamei, iar cand a inceput sa ne spuna amintiri si povesti cu ea si s-o imite, eram vrajiti…

O sa fie gol in cancelarie fara Dana. O sa fie gol in parcare fara Bijou.

O sa fie liniste in cancelarie fara Adina. Efuziunile ei, dragalasenia cu care ne intampina, senvisul ei traditional de la ora 10, vocea ei sonora o sa ne lipseasca.

De maine incepe scoala si va fi multa vreme doar vineri… Vineri e ziua cand Dana nu avea ore. Vineri e ziua cand mi se parea ca lucrez la alta scoala.

Weekend negru cu adevarat. Ieri a murit si Carmen Ciciu si mi se pare anapoda sa scriu asa ceva. Dar Carmen a murit dupa o saptamana de coma, dupa un stop cardiac la serviciu indelung mediatizat… Carmen nu mi-a fost prietena apropiata, dar mi-a fost 5 ani de zile colega la Ipsos si-am impartit bune si rele, ne-am facut cadouri si-am mancat torturi, a venit sa ma pupe cand am plecat din firma si cu ea am impodobit bradul in 2002, la primul Craciun in Ipsos. Urmaream lunar pozele cu gemenii pe picasa si moartea ei e la fel de neasteptata si nedreapta ca si cea a dragutelor mele „surori”.

Daca-mi doresc totusi ceva din tot sufletul e sa mai fie nitel miercuri ca sa le iau in brate pe Dana si pe Adina, sa le strang tare, sa le spun ca le iubesc si ca, egoist vorbind, as vrea sa nu plece dintre noi chiar acum. Sa le spun sa stea joi acasa, ca prea e vremea rea ca sa se puna pe drum.

Sa fie nitel duminica si Carmen sa hotarasca sa-si faca un control medical in loc sa mearga la serviciu… si sa ii fie depistata la timp problema de la inima.

Sunt trista, adanc trista, dar stiu ca voi rade iar si ca nu e o vorba doar ca timpul le vindeca pe toate. Uneori o resimt ca pe-o tradare: sa ma bucur iar, sa rad si sa cant fara Dana, fara Adina, fara Carmen? Dar viata noastra continua si ne e data ca s-o traim, intelegand ca uneori nu e nimic de inteles, acceptand ceea ce nu putem schimba si avand nadejde in Dumnezeu, singurul care are perspectiva de ansamblu atat de importanta in intelegerea sensului lucrurilor.

„Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Lui binecuvantat,” surade amintirilor tatal Danei. Amin.

Viata…

Viaţa … un maraton către somnul veşnic. De cele mai multe ori, alergarea se termină la linia de sosire, însă sunt şi câteva cazuri în care viaţa se împiedică şi pierde cursa. Din păcate, unul dintre acele nefericite situaţii, în care cursa vieţii se sfârşeşte înainte de termina traseul, ne-a lovit din plin şi ne-a scuturat din temelii.

Într-o zi care părea că oricare alta, am primit vestea şocantă că cele 2 profesoare, Dana Tudorache şi Adina Toader, ne-au părăsit pe vecie. Pe o vreme anormală, au păşit prea devreme în afară acestei lumi, o lume care ţipă de durere şi jale sperând că ce s-a întâmplat este un simplu coşmar.

Din păcate adevărul este de cele mai multe ori dureros şi cu greu îţi vine să crezi ce palmă dură ţi-a dat soarta. Din dimineaţa zilei de joi am pierdut 2 oameni cu adevărat minunaţi, plin de viaţa şi planuri de viitor. Lumină din ochii Danei şi a Adinei vestea numai fericire, speranţa şi determinare în orice făceau. Se vedea plăcerea şi devotamentul pe care îl investească în orice activitate.

Este greu să vorbeşti despre persoane care nu le-ai cunoscut cu adevărat, mai ales că este acuma este prea târziu. Din afară se vedea caldura cu care tratat pe oricine, dorinţa de a invăţa şi de a ghida elevii. Pe lângă o activitate profesională de invidiat, au fost şi prieteni de neegalat, despre care se poate spune, fără niciun de rezerve,că luptau până în pânzele albe să obţină orice le-ai fi cerut.

Pe Dana am cunoscut-o mai bine pentru prima oara cand m-am inscris la revista. Lupta pentru Zoom ca si cum ar fi fost copilasul ei. Stiu ca nimic in lume nu a oprit-o sa scrie cel mai bun editorial in fiecare luna, zbatandu-se ca revista sa ajunga una dintre cele mai bune. Colegii mei aveau 3 profesori de engleza, insa orele despre care vorbeau cu placere erau cele ale Adinei. De fiecare data cand intram in clasa cu 5 minute mai repede ii vedeam razand si glumind.

Însă, din păcate, niciun cuvânt nu mai poate da timpul înapoi, niciun cuvânt nu poate şterge de pe hartă acel loc blestemat în care s-a petrecut accidentul, şi cu siguranţă nimic nu le mai poate aduce înapoi printre noi pe niciuna dintre ele. Un singur lucru ne rămâne de făcut … şi acela este să creem un nou sertărel în căpuşorul nostru, în care să păstrăm toate momentele în care Dana şi Adina zîmbeau şi erau fericite. Ele vor fi pentru totdeauna vii in sufletele noastre.

Dumnezeu să le odihnească şi să le vegheze!

Elevul Dan Mircea Traian, clasa a XI-a DP mi-a trimis aceste cuvinte in memoria Danei si a Adinei…