Arhive pe categorii: sou vosaltres qui heu fet del silenci paraules

Cine ne invata cum sa invatam?

Standard

In anul 2008, cand am inceput sa lucrez intr-o scoala din sistemul de Bacalaureat International (IB, in abreviere engleza), am auzit prima oara de ei-ti-el (ATL, sau Approaches to Learning). Au trecut ani si ani de atunci; aceste „abordari ale invatarii” s-au redefinit, rafinat si redenumit ca sa reflecte cat mai limpede modul in care invata copiii. Pentru ca programa cuprinde, in orice sistem, continuturi si competente, desi e greu de spus in ce masura aceste competente sunt predate explicit, evaluate si dezvoltate consecvent si constient in scolile care nu apartin de sistemul IB.

In scolile IB competentele se predau la fel de explicit ca si continuturile si se evalueaza periodic, de obicei pe trei nivele: expert, practicant si novice. E ok sa fii pe oricare nivel si evaluarea serveste doar sa-ti dea feedback si sa-ti spuna cine sunt expertii pe care te poti baza in clasa ta.

In gimnaziu, lista de competente pe care vrem sa le dezvolte elevii nostri arata asa:

atl

Sursa foto

Lista asta se ramifica mai departe intr-un document Excel cu peste 100 de itemi care definesc cu precizie cum arata abilitatea respectiva la ora de romana, la matematica, la limba straina sau la sport. Daca onestitatea academica e mai importanta atunci cand dai un examen final decat atunci cand copiezi o tema de pe net. Daca gandirea critica e la fel de importanta cand discuti despre literatura sau istorie ca si atunci cand lucrezi in laborator etc.

Suna foarte tehnic si nu asta vreau sa spun. Ce vreau sa spun e ca aceste chestii, o data ce esti constient de ele ca profesor, chiar functioneaza. Nu doar ca iti dau subiecte inteligente de discutie cu elevii („ia sa vedem, ce avem aici: o stire sau un exemplu de fake news?”), dar iti dau si instrumente blande cu care sa mentii disciplina in clasa („Georgica, aminteste-ti ca la ora de spaniola se lucreaza pe grupe si in colaborare. Atunci cand colaboram ne punem in comun talentele pentru a realiza lucruri pe care ne-ar fi greu sau chiar imposibil sa le realizam singuri.” sau „Tudor, vrei sa te asezi putin aici sa te linistesti? Poti sa asculti un cantec, daca vrei, dar nu iti poti lovi colegii.”)

Poate cea mai tare chestie pe care am invatat-o ca profesor IB este componenta de reflectie. Fiecare moment in care copiii sa opresc sa se intrebe „ce invata acum?” „de ce invatam asta?” si chiar „cum invat eu cel mai bine?” este un moment in care nu li se consolideaza doar cunostintele, ci si increderea in fortele proprii si gandirea aceea de tip „eu pot” care e specifica mentalitatii invingatorului (in cuvintele lui Carol Dweck, growth mindset).

Lucram intr-un sistem care e inca structurat ca in secolul 19. Scoala e o cladire care arata, in unele cazuri, ca o puscarie. Elevii au un program zilnic pe care trebuie sa il respecte. Elevii sunt grupati pe „clase” cu copii nascuti maxim la diferenta de un an. Cu putine exceptii, interactiunea dintre clase e nestructurata si extrem de limitata. Fiecare generatie afla pe pielea ei ce inseamna sa fii intr-a opta, sau sa fii „boboc”, sau sa dai bacul, desi an de an un numar mare de elevi trec prin aceleasi experiente. Profesorii sunt specializati pe o materie; rareori se preda o tema interdisciplinar. Principala motivatie pentru a invata o reprezinta notele si examenele. Etc. Etc.

Cum vad eu lucrurile, iei niste fiinte aflate la apogeul creativitatii, la varsta tuturor posibilitatilor, in culmea dezvoltarii fizice, mentale, emotionale, sociale si le inchizi intr-o cladire de caramida 8 ore pe zi „pentru binele lor”. Acolo trebuie sa asculte de niste adulti care le spun cine sa fie, ce sa faca, cum si cand sa faca, ce sa nu faca, cum sa stea etc. si ii pedepsesc cand ies din rand (vezi cazul elevului tuns, de curand). Dupa care sunt trimisi acasa cu tone de teme carora nu le inteleg rostul. Apoi, la 18 ani, li se da drumul in lume si le mai cerem si sa fie curajosi, puternici, deschisi la minte, buni la suflet, in fine, sa construiasca o societate in care sa ne fie bine tuturor. De unde se poate secera ce nu am semanat?

Lucrez in sistem, deci ma supun lui. Predau la clase de copii grupate pe criterii de varsta (dar ii incurajez sa vorbeasca intre ei; incerc sa fac ca cei de-a saptea sa vina sa converseze cu a cincea; facem proiecte care au ca public-tinta elevii de la alte clase; incerc sa ii invat sa invete unii de la altii. Functioneaza!); predau continuturi stabilite de altii (dar le personalizez pentru elevii mei si impreuna cu ei: de exemplu cand am invatat sa scriem scrisori ne-am pomenit ca ne scrie chiar Catherine Hettinger despre cum a inventat fidget spinner-ul si inventia nu i-a fost recunoscuta; toti copiii i-au raspuns cu incantare, scriind, la randul lor, scrisori). Si exemplele pot continua.

Ma laud? Desigur. Sunt foarte mandra de elevii mei si uneori stiu ca nu ma laud cu ei suficient! Sunt niste copii curiosi, curajosi, isteti, muncitori si care nu ma lasa sa cad in rutina sau blazare. Ma laud si cu invatarea din perspectiva constructivista, la care  elevii sunt parteneri si participanti activi. Ma laud si cu tehnicile metacognitive prin care elevii invata sa isi aprecieze si sa isi dezvolte potentialul singuri, adica devin autonomi. Toate aceste lucruri functioneaza si reduc foarte mult presiunea aceea pe care o resimti ca profesor de a „te ridica la inaltime”. La inaltime este modul frumos in care mintile si sufletele noastre se intalnesc pentru a crea ceva durabil: niste oameni.

Anunțuri

Cand eram mica ma rugam pentru intelepciune

Standard

Acum, iluminata gata, sunt in masura sa va impartasesc 13 lucruri pe care le-am invatat in ultimii 7 ani:

  1. E usor. Abordarea ta determina cum e viata pentru tine. Ia-le asa cum vin. Nimic nu e permanent. Ia-le ca pe cadouri, ca pe lectii, ca pe ocazii de a te inalta spiritual. Ia-le in asa fel incat sa-ti fie mai usor sa le duci.
  2. Nu exista realitate. Cum simti, asa este. Cum crezi, asa este. Pentru unii e greu, pentru altii e usor – acelasi cancer, aceeasi ireparabila pierdere. Deci atitudinea determina realitatea. Sau credinta in Cel de Sus. Sau orice te tine pe linia de plutire. Daca acolo vrei sa fii. [ah, contraargument la asta, de la profa de fizica: „Iau o foarfeca si-ti tai parul! Nu exista realitate? Acum esti tunsa! Nu simti sau crezi sau visezi sau iti imaginezi ca esti tunsa, chiar esti!! Mai zi ceva.]
  3. E greu. Viata nu are manual de utilizare, deci esti mereu pe bajbaite. Te trag de poale lucruri de care nu ai habar: dureri ascunse, rani nevindecate. Uneori ajuta sa devii constient de ele.
  4. E bine sa pui o pauza intre stimul si raspuns. Intelege „ce-i mana pe ei in lupta.” Vorbele induc fapte. Nu raspunde la cuvinte cu palme. Cunoaste-te pe tine insuti.
  5. Ajuta sa-ti cunosti bine semenii. Asculta si ce nu se spune. Raspunde nevoii din spatele vorbelor. Nu te lasa prins in dorintele altora fara voia ta.
  6. E important sa nu iti pierzi curiozitatea. Fii viu, citeste, invata, joaca-te, incearca sa intelegi, dar nu uita sa simti.
  7. Cand se inchide o usa, nu e neaparat sfarsitul. Cu vremea si asta se invata: perseverenta, sau abandonul. Sa stii ce usi merita sa spargi si pe ce usi sa nu intri nici daca sunt larg deschise. Oricum, in cele mai multe cazuri, exista si alte cai de acces. Nu exista realitate, doar perspective.
  8. Nimic nu e permanent. Nici bun, nici rau. Nimic nu e fara iesire. Concret sau abstract.
  9. Oamenii sunt imprevizibili. Pentru ca sunt constelatii de sentimente, vorbe, fapte, rateuri, ganduri, organe, oase si muschi. E un echilibru uneori delicat, alteori solid ca o stanca. Dar nu e o stanca. E o structura care poate fi rearanjata oricand, uneori cu o vorba, niciodata cu un pumn.
  10. E bine sa fii in contact cu corpul tau. Danseaza, alearga, mergi la medic, mananca cum trebuie, poarta haine frumoase.
  11. E bine sa fii aproape de sufletul tau. Mediteaza, roaga-te, priveste cerul, razi, plangi, iubeste, zambeste copiilor, sezi, canta, picteaza.
  12. Mintea se extinde daca e hranita bine. Rupe panzele de paianjen. Citeste, intreaba, discuta in contradictoriu cu argumente, pledeaza pentru o cauza, dialogheaza, scrie, asculta.
  13. Emotiile pot fi contradictorii. Un ochi plange, altul rade. Accepta contradictiile, amalgamul, haosul, paienjenisul. Nu trebuie sa controlam totul si nici nu putem. Dar putem alege sa ne protejam de ceea ce ne face rau si sa fim fericiti.

A fi fericit nu inseamna a fi inconstient sau nerealist. Eu cred ca inseamna a fi constient ca ai un drum diferit de al altora si puterea de a-l parcurge in orice conditii.

Mai cred ca suntem in viata (asa cum zic psihanalistii) pentru ca ne-am dorit mai mult sa fim decat sa nu fim. Cred ca viata in sine nu are rost sau scop, dar ajuta daca ii dai unul.

Si, da, cred ca e dezirabil sa fim fericiti in modul ala frumos in care te bucuri ca esti si ca suntem si vrei binele tuturor pentru ca poti sa vezi ca unul e in toti tot astfel precum una e in toate.

Andrei Plesu

Standard

Despre folosirea nechibzuita a cuvintelor (Dilema, ian 2013)

Inventarul cuvintelor aflate în derivă poate continua indefinit. Pînă la un punct, alunecările şi complicaţiile de sens fac parte din metabolismul limbii, din dinamica ei vie. Dar mai des decît ne dăm seama, cuvîntul prost folosit, cuvîntul manipulat cu frivolitate, cuvîntul rostit într-o doară e simptomul unei primejdioase dezordini survenite în duhul comunitar. A vorbi fără să pricepi înţelesul vorbelor tale, a vorbi crezînd că ai voie să spui ce vrei, cum vrei, după bunul tău plac e a vorbi în afara limbii, a tîrî cuvintele în întunericul de dinaintea naşterii lor.

 

Despre cunoastere si filosofie (Atelier LiterNet, ian 2012)

Exerciţiul cunoaşterii avea sens cîtă vreme el se putea converti în progres sufletesc. Cu alte cuvinte, cunoaşterea trebuia nu doar să te înveţe ceva, ci să te „salveze“ omeneşte, să te transforme, să te apropie de versiunea optimă a firii tale. În limbaj creştin, s-ar fi spus că nu era de preţuit decît cunoaşterea „mîntuitoare“. Filozofia se recomanda, aşadar, ca drum. Drum către armonia eului, examinare de sine în vederea perfecţionării de sine. S-au scris pagini exaltante pe această temă, de la Platon la Epictet şi Marc Aureliu, de la Epicur la neoplatonici. Iată un faimos pasaj din Plotin: „Dacă încă nu-ţi percepi frumuseţea proprie, procedează asemenea sculptorului care lucrează la o statuie pentru a o face să fie frumoasă:  mai ciopleşte ici, mai netezeşte dincolo, mai curăţă unde e nevoie, pînă cînd iese la lumină chipul frumos al statuii. Tot astfel, înlătură şi tu ceea ce e de prisos, îndreaptă ce e strîmb, limpezeşte părţile umbroase şi nu conteni să-ţi sculptezi propria statuie, pînă cînd va străluci în tine lumina divină a virtuţii…“

 

Despre expansiunea crestinismului in afara spatiului Asia Mica- Europa (Dilema Veche, dec 2012)

Un gînd al Abatelui Jules Monchanin, care şi-a petrecut ultimii optsprezece ani de viaţă ca misionar catolic în India: pentru a creştina civilizaţii non-occidentale, creştinismul trebuie să fie regîndit în versiunea lui originară, fără desfăşurările doctrinare, confesionale, istorice care constituie, azi, „corpul“ lui spiritual (de la sinteza intelectuală iudeo-greco-romană, pînă la Reformă şi modernitate, trecînd prin patristică, scolastică, Marea Schismă etc.). Nu e vorba de a anula – în manieră protestantă – Tradiţia. Ci a înţelege că nu poţi transmite unui „străin“ întreaga nebuloasă născută din explozia iniţială. În fond – spune Monchanin – nimic nu poate depăşi teologia Sf. Pavel şi a Sf. Ev. Ioan. „Sumele“ medievale şi istoria critică a dogmelor sînt mai curînd analitice decît creatoare. Ele sînt „firmamentul“ infinit („catholicitatea“), derivat din nucleul auroral. Ceea ce trebuie transmis e concentrarea centrului, nu întreaga lui expansiune galactică. „Primitorii“ trebuie să-şi construiască, pornind de la acest centru, propria lor nebuloasă. (Cf. Jules Monchanin, Écrits spirituels, présentation d’Édouard Duperray, Éditions du Centurion, Paris, 1965, pp. 132-134).

 

Comoara si inima

Standard

Catherine mi-a cerut telefonul [al ei nu mai merge] sa se duca maine la FRRO; i l-am dat și mă simt goală. În același timp, vreau să mă detașez de obiecte, să le dau cu ușurință, să nu fie inima și comoara mea în ele. Frumoasă poveste am citit deunăzi, povestea femeii care umblând pe drum a găsit un diamant mare. Bucuroasă, l-a pus în traistă. Deodată vine la ea un cerșetor, care îi cere o bucată de pâine. Cand deschide traista să i-o dea, omul vede diamantul și-i zice:

–    Dă-mi mai bine piatra aia, că e mai de valoare.

–    Poftim, zice femeia fără să stea pe gânduri.

Nu trece mult și omul se întoarce cu piatra în mână:

–    M-am mai gândit; n-o vreau. Însă aș vrea partea aceea din tine care te-a făcut să-mi dai un diamant fără să stai pe gânduri.

Mi se pare că pot să intuiesc cum e partea aia. Detașată, autosuficientă, generoasă, plină. Din preaplinul inimii ies darurile. Îmi place foarte mult simțământul.

**

–          I like you, Christina, because you are so kind and always so positive, with a smile on your face, mi-a zis ieri Sylvia, iar Ben a mormăit mhm.

–          It’s a choice, am răspuns, iar Ben a strigat I agree with you.

Pentru că este; e alegerea pe care am făcut-o când aveam inima sfâșiată și mă durea viața. S-a dovedit o alegere folositoare, așa că am rămas cu ea.

Mi se spune ca zambesc tot timpul, dar am citit odata un articol al lui Plesu in care incondeia gandirea pozitiva si pe practicantii ei – oameni care zambesc tot timpul si n-au nimic in cap. Poate ca sunt una dintre ei, dar e limpede ca pentru mine zambitul tot timpul a devenit un mod de viata.

In acelasi timp nu vreau sa fiu naiva, proasta de buna, incapabila sa disting intre a fi apreciata si a fi folosita.

**

Azi am mers la Durga Puja în Kodigehalli Main Road – cort, altar, ofrande, pictaje pe frunte cu turmeric… și numaidecât a venit un nene să-mi explice ce și cum, în engleza lui aproximativă, bucuros că i-a venit o vizitatoare străină, poate și mai bucuros că poate fi de folos, sau că atrage și asupra lui atenție, fiind cu străina. I-am mulțumit, a fost ok, cam comercial aranjamentul, de muzică nu mai zic – manele curate – dar era doar avanpremiera rugăciunii ce urma mai încolo… cine știe? Știu încetișor tot mai multe despre hinduism în formele lui exterioare, m-am familiarizat cu zeii și încep să înțeleg avatarele și palimpsestul de povești. Dar prea puțin deslușesc ce e în spate, misterul e neatins, iar cartea despre filozofiile Indiei mă adoarme.

**

This is India. Încet-încet mă asimilează. Încet-încet o deslușesc.

MARIZa

Vreau să conduc prin sate, între Pitești și Râmnicu-Vâlcea. Lumina, vița de vie, casele.

Casa din Magheru.

Mădălina ce-o mai face?

Sentimientos a flor de piel.

Strada din spatele Ateneului.

Atocha coborând dinspre Lavapies cu Tarik și Jose când mergeam să facem paella.

Localul ăla bizar de la hala traian unde am fost într-o seară cu Stela și am vorbit despre autorii ruși.

Gust de sushi de la mega image. Cu adevărat mi-am făcut toate poftele.

Nu mă pot opri să nu verific facebook. Mi se pare că s-a întâmplat ceva, nu m-am întors cine am plecat, iar mă pun la îndoială, în vreme ce știu cine sunt. Dar e firesc să fie așa, lucrurile sunt fragile pe la margini, în vreme ce centrul ține. E important centrul, trebuie să cercetez cu băgare de seamă acest concept. Mă simt ca o rochie vaporoasă pe poalele căreia se ia praful, sau din care pică ațe… dar asta o face mai frumoasă.

**

Craciun 2012

Aseara am iesit la cina cu prietenii mei, scopul fiind sa-l cunoastem pe Geoffrey. Geoffrey, un mare om de afaceri sarit de 60 de ani, este iubitul colegei noastre Julia si traieste in Singapore. Cina a inceput cu un aperitiv in apartamentul lui de la hotelul Sheraton si a continuat la un restaurant italian foarte cochet din apropiere, unde Geoffrey a acoperit nota ca un gentleman. Am fost fascinata de acest personaj care ne-a spus ca a parasit scoala la 16 ani, dar singur s-a luptat sa-si desavarseasca educatia, care a citit Razboi si pace in puscarie si are impresia ca poate manui oamenii ca pe marionete. Mi-a amintit de JR din Dallas, un JR mai citit, dar la fel de veros.
Ceea ce mi-a placut mult a fost atmosfera de Craciun din hotel: erau brazi, casuta de turta dulce si colinde.
Si, din senin, Geoffrey m-a intrebat daca voi scrie vreodata o carte. Fi-ti-ar mutra, mi-am mormait in gand, dai unde-l doare pe om! La plecare mi-a spus ca daca voi scrie in romaneste, va face eforturi sa invete ca sa ma citeasca. Yeah, bullshit.
Si totusi, inca mi se pare ciudat ca romana e o limba inaccesibila pentru miliarde de oameni!!

Reflectii de aprilie

Standard

Aprilie 2012

Luna aprilie a venit si, fiindca o am pe toata planuita si impartita in feliute mici, va si trece foarte repede. Este luna Pastelui, dar nu doar de-asta vorbesc de ciclicitate, ci si pentru ca – la fel ca anul trecut – la mall-ul AFI are loc un targ de carte, eu umblu prin oras dupa pomi infloriti si infloreste ceva si-n sufletul meu cand ii vad, e luna cand editura Knopf imi trimite o poezie prin e-mail in fiecare zi,  mergem la Busteni cu scoala, apoi plec o saptamana in Germania, apoi vacanta de Pasti se termina si dupa inca o saptamana de scoala se termina si luna lui April. Urmeaza in mai examenele DP, in iunie si iulie – soarele arzator.

Cel mai mult imi place sa dorm. Si-mi mai place sa merg in parc si sa zac pe iarba cu ochii la cer, sa caut magnolii pe strazi, sa studiez mugurii copacilor si sa citesc.

 

Aprilie 2013

E o poveste trista despre o femeie de 34 de ani care-si petrece serile singura in casa, cu calculatorul in brate, cufundandu-se in viata altora ca sa uite ca ea n-are una. O poveste universala, de secol 21 al relatiilor interumane mediate de ecranul calculatorului si al vorbelor trimise prin mijlocirea degetelor. Daca ne-ar filma, am fi ridicoli. Povestea se intampla in ecran; afara e pustiu si se invarte o betoniera care aprovizioneaza cu ciment santierul din apropiere.

Am citit cateva bloguri din Romania care se porcaie unii pe altii, plictisitor.

Mi-am mangaiat inca o data cu buricele degetelor superioritatea intelectuala.

Am citit doua articole din Dilema si m-am intrebat ce mangaiasem, pentru ca e clar ca n-am citit Genette, ca nu stiu ce-a zis Popper despre lume si viata si habar n-am avut ca tocmai ce s-a incheiat salonul cartii de la Paris.

Azi am decis sa fie o zi usoara. Clasa 1 sunt preferatii mei pana la infinit, stop. Sorb cuvintele spaniole, invata cu un drag nespus, iar acum incep sa lege si propozitii. Singura clasa pe care am impresia ca chiar i-am invatat ceva la spaniola.

Nu mai am cu cine sa vorbesc. Imi lipseste B.  Sigur ca e tot acolo, dar cufundat in delirul lui narcisist despre noua lui gagica, deci indisponibil. Si eu as vrea sa-i spun

ca nu mai am rabdare sa ma intorc in Romania si nu vreau sa ma intorc. Ca am cheltuit iresponsabil de multi bani si nici macar nu mi-am luat masina, ca ma tem ca poate nu o sa ma ridic niciodata peste Jodi Picoult, ca Hemingway si Kafka vor ramane niste nume la auzul carora dau din cap de parca as sti, insa e doar pantomima. Ca nu-mi gasesc corpul, ca se ascunde de mine. Ca la un moment dat am avut impresia ca ar fi putut sa fie ceva intre noi, dar momentul a trecut.

Cel mai plictisitor anticipez evaluarile fizice: ah, n-ai slabit, ba chiar parca te-ai mai implinit, ce va dau aia sa mancati in India, tu slabisesi inainte sa pleci. O porcarie judecata asta a oamenilor.

***

Citesc Dilema și mă sperii pentru că nu înțeleg ce se întâmplă în România. Comentariile care apar la articole sunt aproape în exclusivitate atacuri la persoană. M-am dezobișnuit de o cultură agresivă, dar o să vedem când ajung acasă.

Pe de altă parte, azi a avut loc un eveniment de promovare a scolii in sala de conferinte a hotelului Taj.  Sunt bună la asta: îmi place să vorbesc cu oamenii, îmi place să fiu la curent cu ce se întâmplă la toate nivelurile, sunt un cameleon, un translator și un pod.

Am citit de curând un articol pe blogul lui Mugur Pătrașcu despre cât de mult subestimează directorii acei angajați care spun gata, șefu, am înțeles. Cum dacă n-ai viziunea, poți să ai înfăptuirea.

Complexată cum sunt de lipsa de inițiativă și de blocajul mental pe care-l resimt uneori și de incapacitatea de a arunca la întâmplare cu nume de scriitori și gânditori (nu tin minte cine ce-a zis, doar felul in care m-a schimbat), mă valorizez prin genul ăsta de atenție. Sunt și eu bună la ceva. Mereu trebuie să demonstrez, nothing is forever.

Ei bine, ca lecții: poate ar fi bine să-mi iau niște pantaloni de ocazie care să stea mai puțin saggy pe mine, poate niște tocuri decente pentru evenimente de fițe. Și am nevoie de practică în a vorbi dezinvolt despre orice în engleză, small talk.

În rest, cred că mă descurc bine.

Au trecut nouă luni de când am stat lângă directorul scolii, într-o mașină care ne aducea de la aeroport.

Azi a adus în discuție naționalitatea mea ca pe un titlu de mândrie. E româncă și e bilingvă, de fapt e multilingvă. E româncă și e prima oară că lucrez cu cineva din România. Daca toti sunt ca ea, mai vreau romani in scoala.

Școlile romanesti ne învață cine suntem noi, dar și cine sunt ei. Noi suntem viteji, puternici, neînvinși, ostași – o întreagă viziune militară. Ei sunt occidentali, imperialisti, aroganți, civilizați?? Cine știe?

Oare copiii de azi tot asa invata? Sau – oare copiii de azi ce mai invata despre cine suntem noi?

 

Aprilie 2014

M-am uitat la obiectivele mele pe anul asta – zbarnai, aproape pe toate le-am atins si stiu clar ce vreau pentru la anul.

M-am uitat la action plan-ul pe care l-am facut in august, vai ce varzenie, ce putin intelegeam eu, ce putin ii pasa fostului coordonator, ne facem ca sau schimbam lumea?

Preferata mea e sefa de catedra de la engleza – mi se pare ca ea schimba lumea sincer. Si psiholoaga e la fel, iar sotul ei e omul cel mai bun de pe pamant. E atent la fiecare copil ii cunoaste pe toti individual, despre fiecare iti spune cu bune si rele si ii iubeste pe toti. Nu pot sa enumar toti copiii pe care i-a ajutat – de la a observa ca au nevoie de ochelari, pana la a-i invata sa aiba incredere in ei! Am unii colegi foarte dedicati, care se valorizeaza prin munca lor. Sunt putini cei care au ajuns dascali din greseala.

E misto sa fii prof – cel mai adesea. Mereu imi zic asa cand primesc un semn pe facebook de la fostii mei elevi. Undeva faci o impresie, lasi o urma, nu umbli degeaba pe pamant.

Azi am vorbit cu o mamica de la noi de la scoala – e o femeie minunata si i-am multumit pentru ca e mereu buna si pozitiva si orientata spre solutii… si contagioasa in randurile parintilor de la clasa fiului ei. S-a bucurat si mi-a multumit si ea ca il sustinem pe fiul ei, care are ADHD si deficit de atentie si unul dintre cei mai inteligenti baieti pe care-i cunosc. Eram la cantina, cu tava in mana, cand am vorbit cu ea. M-am dus sa ma asez la masa gandindu-ma cat mi-e de draga si deodata m-am intrebat: oare in ce limba am vorbit cu ea? Sa fi fost in engleza sau in romana? Stai, n-avea cum sa fie in romana, pentru ca m-a inteles. De la o vreme nu mai deosebesc in ce limba vorbesc si, mai ales, am inceput sa aud conversatii pe care nu le ascult, ceea ce inainte nu se intampla.

Maine avem iarasi un eveniment de marketing. Am pantaloni care stau bine pe mine si tocuri.

Jocuri de oameni mari

Standard

Nici bine nu m-am decis ca vreau sa-mi las raul si ramul pentru plaiuri straineze, ca tot universul a conspirat frumusel si m-a azvarlit hat-departe, drept in India. Acuma, cu ce-am gresit, nu stiu, ca eu voiam in Elvetia, dar trecem peste.

Mi se pare ca parcursul meu profesional nu e decat un joc al intamplarii: planuiam sa dau la drept, dar m-am trezit ca – deep down inside – voiam Limbi Straine, asa ca iata-ma studenta la engleza si spaniola, fiindca in anul cand am dat eu admiterea nu se oferea curs de portugheza. Intamplare intamplatoare. Nici bine n-am intrat la facultate – adica nici bine n-am iesit din liceu – ca dau nas in nas pe strada cu profa de franceza (abandonasem franceza pentru spaniola, da?), care ma coopteaza sa predau franceza in locul dumneaei timp de o luna, chiar in fostul meu liceu!!

Predau franceza o luna la Cosbuc (nu ma intrebati ce sentimente ascutite ma incercau cand intram in cancelarie si dadeam nas in nas cu fostii mei profesori… eleva cu Frica de Catalog nici trei luni in urma, profa cu Catalogul subtioara acum) si, ce sa vezi, prind gustul dascaliei. [Bine, demult asezam eu toata copilarimea din curte pe ciment, sa stea frumos in banca, sa-i strig la catalog – ceva-ceva meserie furasem de la mama.] Dintr-una-ntr-alta, dascalita raman toata facultatea si vrei doi anisori dupa, mai la Cosbuc, mai la un liceu economic, mai cu engleza, mai cu spaniola, pana cand ma asez sa-mi numar banii si-mi da constant cu minus. Oftez, iau o meditatie, o traducere, merg inainte.

Mergand inainte, dau peste cei de la Ipsos. Suna a ciment si materiale de constructii, dar se ocupa cu cercetari de piata si sunt gata sa ma trimita in Spania pe banii lor, sa fac interviuri cu oameni pe strada. Si ma si platesc pentru asta. Cred ca visez. Poate e momentul sa ma bucur ca FLLS nu oferea curs de portugheza in ’97? Dupa o matura chibzuinta, las invatamantul si ma fac corporatista.

Prin corporatie ma fatai ca pestele-n bol, nu-mi gasesc locul, ajung sefa de departament la 25 de ani, decad mizerabil, incapabila sa „step up to my role”, esuez in departamentul de comunicare, comunicand fara sa stiu ce comunic, invat o multime de lucruri fara sa-mi dau seama si plec, intr-un final, inapoi la scoala.

De data asta scoala se cheama „internationala”, desi pare o contradictie in termeni, noi fiind toti profi nationali care predam unor elevi amestecati, dar totusi nationali si ei, in mare masura. Dintr-una-ntr-alta, ma avanseaza si aici coordonator de program – de data asta sunt oarecum mai pregatita, desi nu intrutotul dezmeticita. Si de aici o sterg – in India.

Scoala internationala, profesori din 30 de tari, elevi din 42. Te ia si capul cand te gandesti cate tari sunt pe lume. Foarte repede trebuie sa uit ca engleza nu e limba mea materna si sa ciripesc fluent la orice ora din zi si din noapte, indiferent de cantitatea de alcool ingerata. Trece un an, sar astia sa ma faca coordonatoare de program (acelasi program… imi place, il stiu, e misto), dar cu asta timpul meu se injumatateste, orele de engleza dispar si ma trezesc profa de spaniola! Sa mai zica cineva ca n-a fost cu intentie faza din ’97!

Jocuri de oameni mari. Ne succedem generatii si ne credem minunati. Invatam sa jucam „office politics”, sa ne punem tinte si sa le atingem, sa fim buni la ce facem, ca sa putem progresa. Imi place programul IB in care lucrez pentru ca nu educa doar elevii, ci si profesorul. Una peste alta, in sase ani de IB m-am dezmeticit mult si nadajduiesc ca nu ma voi opri aici.

Dar unde o sa fiu peste zece ani? Ce cuvinte am sa scriu pe blog, din ce colt al lumii?

Cred ca tot intamplarea va decide. Eu una stiu ca vreau in Argentina la un moment dat si-n Grecia la pensie.

Numere

Standard

Am invatat numere. Codul de la banca, numarul de la xerox. Candva s-au asimilat si nu mai trebuie sa le caut. Au devenit portabile.

Asa se intampla cu invatatura: trebuie sa devina portabila. Sa se schimbe si sa te schimbe. Nu e de mirare ca i se mai spune si hrana. O data ce ai ingerat-o, pleci cu ea acasa. O digeri si asimilezi ceea ce te face sa cresti.

Intelepciuni de marti, deh.