Arhive pe categorii: sou vosaltres qui heu fet del silenci paraules

Eu in 2018

Standard

 

De la interviurile Andreei Esca mi-a placut ideea de a ma descrie in 20 de secunde.

A iesit asa:

Sunt o fiinta marunta care vrea sa fie mare; sunt o fiinta muritoare care vrea sa fie nemuritoare; sunt o pasionata de oameni si de puterea si versatilitatea lor; ma sperie si ma intristeaza raul si rautatea; nu stiu sa traiesc in lumea asta, de aceea stau la marginea ei. Imi plac pomii, norii si discutiile lungi cu oameni care au curajul sa se lase cunoscuti.

IMG_3221

cu colegii de birou, ma prostesc (ca de obicei)

Anunțuri

O intalnire cu Doğan Cüceloğlu

Standard

In octombrie 2017 am participat la conferinta anuala a profesorilor din scolile internationale din Istanbul. In deschidere, am avut un invitat special: profesorul Doğan Cüceloğlu de la Universitatea Hacettepe din Ankara, specialist in psihologia comunicarii si in educatie. Era frig, ploaie si noi stateam afara, pe bancutele din jurul terenului de baschet al scolii unde se tinea evenimentul, asteptand sa se termine deschiderea festiva si sa intram inauntru, la ateliere.

A aparut un domn simpatic, cu parul alb. Avea un fotoliu asezat pe teren, dar el a preferat sa se miste si sa vorbeasca liber. Aveam sa aflu de pe google ca are 79 de ani.

Castile erau comode (spre deosebire de cele de la scoala, cu care te dor urechile dupa 5 minute), iar traducerea – buna.

– Ce faceti? a inceput barbatul. Sunteti aici? Haideti, ca stiu ca o sa ploua. De fapt s-ar putea sa inceapa sa ploua chiar in timpul prezentarii mele. Simtiti ca picura putin? Vedeti ce innorat e cerul? Parca si miroase a ploaie.Nu ma supar daca fugiti inauntru; pot oricand sa zic „m-ar fi ascultat, saracii, dar n-au vrut sa se ude.” (rasete)

De-acum parca nici nu mai voiam sa intram. Prezentarea a durat 40 de minute care au parut mult mai scurte. La un moment dat a inceput si sa ploua. Toti colegii care aveau umbrela au adapostit sub ea cel putin un alt coleg care n-avea. Nimeni n-a plecat.

Ce ne-a spus Doğan Cüceloğlu:

  • Prin intrebarile de la inceput a vrut sa ne atraga atentia asupra corpului nostru in raport cu exteriorul. E bine sa verificam din cand in cand cat de prezenti suntem intr-o situatie, pe o scara de la 1 la 10. E bine sa facem asta si cu copiii, la clasa. Adesea mintea noastra rataceste, dar trebuie sa fim capabili s-o aducem inapoi. A face exercitiul de prezenta inseamna a trai constient. Acest exercitiu e necesar si pentru profesor. Adesea lasam rutina sa ne conduca, dar le datoram copiilor sa fim prezenti pentru ei, de fiecare data.
  • Copiii sunt importanti. Aici e o discrepanta intre ce spune si ce face societatea turca. Este o societate care, fara indoiala, pretuieste copiii la nivel de discurs. Parintii se sacrifica pentru copiii lor, muncesc pentru ei, ii rasfata. Vor sa-i vada oameni mari. Dar asta inseamna, totodata, ca nu vor sa-i vada copii. Adesea fiii unei familii sunt prezentati strainilor prin prisma relatiei si a realizarilor si nu a individului: „El e fiul meu cel mare, e student etc.” La fel se intampla cu femeile („doamna inginer X”, unde inginer e, de fapt, sotul). Adesea copiilor li se spune sa taca, sa asculte, sa fie cat mai nevazuti … pana se vor face mari si parerea lor va conta. Dar cum poate sa astepte cineva sa inceapa sa conteze? Daca nu conteaza de la inceput, nu va conta nici cand e mai mare, fiindca nu stie cum se face asta. Daca vrem sa ne vedem copiii oameni mari, trebuie sa-i tratam de la inceput cu seriozitate si respect.
  • Un om bogat e un om care are in jurul sau alti oameni cu care sa poata impartasi ceea ce e important pentru el. Exemplu: parintii servesc un ceai intr-un frumos restaurant de pe Bosfor, impreuna cu copilasul lor de 2-3 ani. „Mami! striga copilasul. Uite ce vapor mare!” „Da, e mare,” zice mama, fara sa se uite. „Tati! Ai vazut cat e de mare?” „Joaca-te frumos si lasa-ne,” zice tatal. „Avem ceva de vorbit.” Tocmai s-a consumat un moment in care copilului i s-a transmis mesajul nu esti important, ceea ce te intereseaza pe tine nu e important, nu ai nicio putere. Ce mai intelege copilul, dupa o vreme? Nu te iubim. 
  • Uneori tratam copiii ca pe batiste: sunt buni, la nevoie. Cand ne mandrim cu ei.
  • Copiii sunt crescuti cu frica, nu cu respect, in cultura turca. Frica este a parintilor: se tem ca ii vor scapa de sub control.
  • Copiii crescuti cu intimidare sau cu mesajul ca nu sunt importanti, devin adulti carora le e greu sa-si ia locul in lume.
  • Un copil crescut cu respect si dragoste, ca un individ valoros in sine, ca cineva care are ceva interesant de spus (chiar daca parintii au mai vazut un milion de vapoare) va fi un adult care va sti sa aiba incredere in el si in viata.
  • In viata conteaza mult sa stii sa lucrezi in echipa. In viata comunicam mereu, chiar si cand nu vorbim. Avem prieteni si cunostinte, dar toti ne aduc ceva in viata si ne imbogatesc. Oamenii alaturi de care ne traim viata sunt martorii nostri, iar noi le suntem martori. Oamenii se insotesc unii pe altii prin viata. Copiii cu care elevii nostri sunt colegi formeaza martorii lor, generatia lor. Intr-un fel sau altul, ei vor merge impreuna prin viata.
  • Cel mai important martor isi e fiecare lui insusi. Sa fim martori integri, plini de bunatate.
  • Atunci cand societatea nu pune pret pe individ (cum e societatea turca), intervin niste relatii de serviciu/ familie / de putere. Sunt fiul cuiva, ginerele cuiva, director, secretara, seful haitei si acesta devine aspectul prin care ma valorizez si masca cu care trec prin viata. Uneori nu reusim sa trecem prin viata ca noi insine. Uneori ne tratam elevii prin prisma originii lor sociale, sau a familiilor lor, uitand ca ei sunt indivizi unici.
  • In concluzie, scopul vietii este sa devenim indivizi, constienti de noi insine si de rolul nostru in lumea asta si in propria noastra viata. Profesorii si parintii transmit copiilor valori in functie de care acestia isi vor structura personalitatea si destinul. Sa fim atenti ce valori transmitem si sa fim atenti sa fim congruenti sau integri, sa traim ceea ce vrem sa transmitem.

IMG_2803

Doğan Cüceloğlu pe terenul scolii Uskudar American Academy, oct 2017

Mi-as dori mult sa stiu turca si sa-i pot citi cartile. Doğan Cüceloğlu ne-a fermecat cu umorul lui, dar si cu ideile lui, cu care rezonez.

Un interviu cu el pe tema comunicarii poate fi citit aici (in engleza).

O poza pe zi / 6 / Ankara

Standard

Daca confunzi Turcia cu Istanbulul sau cu plajele de la Marea Egee/ Mediterana, Ankara te va surprinde, pentru ca e un orasel relativ mic (5 milioane de locuitori, comparat cu 15 mil in Istanbul) si linistit. Fiindca s-a dezvoltat in mare masura dupa transformarea sa in capitala Turciei moderne, deci din 1923 incoace, Ankara nu are palate otomane, ruine sau cetati. Ankara Kalesi, Castelul Ankarei, situat pe un deal (ca intreg orasul dealtfel; numai dealuri si vai si privelisti incredibile), functioneaza acum ca un centru mestesugaresc in aer liber, un fel de piata de artizanat, fara vreo parte de muzeu. Turcii viziteaza cu sfintenie Ankara pentru a vedea mausoleul care adaposteste mormantul Parintelui Republicii, Mustafa Kemal Atatürk. Cum mare parte din istanbulezi nu sunt chiar istanbulezi pursange, ci au venit din diverse orase mici, multi apreciaza pacea si linistea Ankarei, comparata cu nebunia si imensitatea orasului Istanbul.

Ceea ce nu stiam este ca pisicile de Angora provin din Ankara; Angora fiind numele dat de greci acestui oras. La fel iepurii de angora si caprele de angora, a caror lana poarta numele de mohair.

Daca vrei sa afli povestea Ankarei si a Turciei, cel mai bun loc sa incepi este Muzeul Civilizatiilor Anatoliene (Anadolu Medeniyetleri Müzesi), in care a fost facuta si poza zilei de azi. Nu este un muzeu mare, dar este foarte dens, complex si frumos amenajat, intr-o cladire care pune in valoare bogatiile cuprinse inauntru.

Am gasit acolo vestigii din timpuri stravechi: oale si ulcele, arme si bijuterii din paleolitic, neolitic, epoca bronzului si a fierului, dar si vestigii ale civilizatiilor antice: asirieni, urartieni, hititi, ligieni, frigieni si alte neamuri de care nici nu auzisem.

Am fost fascinata de tablitele cu scriere cuneiforma, de pietrele gigantice insemnate cu hieroglife vechi de mii de ani, de toate semnele si scrijeliturile acelea in piatra care mi se parea ca spun: „suntem mari, suntem importanti, contam.” Si mi-au venit in minte, ca si la Efes, cuvintele lui Eminescu:

Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune. (Scrisoarea I)

IMG_5875

In aceasta vitrina se vad capetele unor sculpturi, probabil funerare, din vremea Imperiului Roman. Mi s-a parut ca nu e nicio diferenta intre poza asta si una publicata, bunaoara, de Humans of New York, cu oameni pozati la intamplare pe strada in marele oras. Intre acestia, incremeniti in piatra de o mie de ani si ceilalti, a caror imagine a fost „furata” intr-o zi de aparatul foto si impartasita lumii intregi prin internet, cred ca nu e nicio deosebire de fond.

Si-atunci, m-am intors inapoi la Scrisoarea I:

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.

Cine ne invata cum sa invatam?

Standard

In anul 2008, cand am inceput sa lucrez intr-o scoala din sistemul de Bacalaureat International (IB, in abreviere engleza), am auzit prima oara de ei-ti-el (ATL, sau Approaches to Learning). Au trecut ani si ani de atunci; aceste „abordari ale invatarii” s-au redefinit, rafinat si redenumit ca sa reflecte cat mai limpede modul in care invata copiii. Pentru ca programa cuprinde, in orice sistem, continuturi si competente, desi e greu de spus in ce masura aceste competente sunt predate explicit, evaluate si dezvoltate consecvent si constient in scolile care nu apartin de sistemul IB.

In scolile IB competentele se predau la fel de explicit ca si continuturile si se evalueaza periodic, de obicei pe trei nivele: expert, practicant si novice. E ok sa fii pe oricare nivel si evaluarea serveste doar sa-ti dea feedback si sa-ti spuna cine sunt expertii pe care te poti baza in clasa ta.

In gimnaziu, lista de competente pe care vrem sa le dezvolte elevii nostri arata asa:

atl

Sursa foto

Lista asta se ramifica mai departe intr-un document Excel cu peste 100 de itemi care definesc cu precizie cum arata abilitatea respectiva la ora de romana, la matematica, la limba straina sau la sport. Daca onestitatea academica e mai importanta atunci cand dai un examen final decat atunci cand copiezi o tema de pe net. Daca gandirea critica e la fel de importanta cand discuti despre literatura sau istorie ca si atunci cand lucrezi in laborator etc.

Suna foarte tehnic si nu asta vreau sa spun. Ce vreau sa spun e ca aceste chestii, o data ce esti constient de ele ca profesor, chiar functioneaza. Nu doar ca iti dau subiecte inteligente de discutie cu elevii („ia sa vedem, ce avem aici: o stire sau un exemplu de fake news?”), dar iti dau si instrumente blande cu care sa mentii disciplina in clasa („Georgica, aminteste-ti ca la ora de spaniola se lucreaza pe grupe si in colaborare. Atunci cand colaboram ne punem in comun talentele pentru a realiza lucruri pe care ne-ar fi greu sau chiar imposibil sa le realizam singuri.” sau „Tudor, vrei sa te asezi putin aici sa te linistesti? Poti sa asculti un cantec, daca vrei, dar nu iti poti lovi colegii.”)

Poate cea mai tare chestie pe care am invatat-o ca profesor IB este componenta de reflectie. Fiecare moment in care copiii sa opresc sa se intrebe „ce invata acum?” „de ce invatam asta?” si chiar „cum invat eu cel mai bine?” este un moment in care nu li se consolideaza doar cunostintele, ci si increderea in fortele proprii si gandirea aceea de tip „eu pot” care e specifica mentalitatii invingatorului (in cuvintele lui Carol Dweck, growth mindset).

Lucram intr-un sistem care e inca structurat ca in secolul 19. Scoala e o cladire care arata, in unele cazuri, ca o puscarie. Elevii au un program zilnic pe care trebuie sa il respecte. Elevii sunt grupati pe „clase” cu copii nascuti maxim la diferenta de un an. Cu putine exceptii, interactiunea dintre clase e nestructurata si extrem de limitata. Fiecare generatie afla pe pielea ei ce inseamna sa fii intr-a opta, sau sa fii „boboc”, sau sa dai bacul, desi an de an un numar mare de elevi trec prin aceleasi experiente. Profesorii sunt specializati pe o materie; rareori se preda o tema interdisciplinar. Principala motivatie pentru a invata o reprezinta notele si examenele. Etc. Etc.

Cum vad eu lucrurile, iei niste fiinte aflate la apogeul creativitatii, la varsta tuturor posibilitatilor, in culmea dezvoltarii fizice, mentale, emotionale, sociale si le inchizi intr-o cladire de caramida 8 ore pe zi „pentru binele lor”. Acolo trebuie sa asculte de niste adulti care le spun cine sa fie, ce sa faca, cum si cand sa faca, ce sa nu faca, cum sa stea etc. si ii pedepsesc cand ies din rand (vezi cazul elevului tuns, de curand). Dupa care sunt trimisi acasa cu tone de teme carora nu le inteleg rostul. Apoi, la 18 ani, li se da drumul in lume si le mai cerem si sa fie curajosi, puternici, deschisi la minte, buni la suflet, in fine, sa construiasca o societate in care sa ne fie bine tuturor. De unde se poate secera ce nu am semanat?

Lucrez in sistem, deci ma supun lui. Predau la clase de copii grupate pe criterii de varsta (dar ii incurajez sa vorbeasca intre ei; incerc sa fac ca cei de-a saptea sa vina sa converseze cu a cincea; facem proiecte care au ca public-tinta elevii de la alte clase; incerc sa ii invat sa invete unii de la altii. Functioneaza!); predau continuturi stabilite de altii (dar le personalizez pentru elevii mei si impreuna cu ei: de exemplu cand am invatat sa scriem scrisori ne-am pomenit ca ne scrie chiar Catherine Hettinger despre cum a inventat fidget spinner-ul si inventia nu i-a fost recunoscuta; toti copiii i-au raspuns cu incantare, scriind, la randul lor, scrisori). Si exemplele pot continua.

Ma laud? Desigur. Sunt foarte mandra de elevii mei si uneori stiu ca nu ma laud cu ei suficient! Sunt niste copii curiosi, curajosi, isteti, muncitori si care nu ma lasa sa cad in rutina sau blazare. Ma laud si cu invatarea din perspectiva constructivista, la care  elevii sunt parteneri si participanti activi. Ma laud si cu tehnicile metacognitive prin care elevii invata sa isi aprecieze si sa isi dezvolte potentialul singuri, adica devin autonomi. Toate aceste lucruri functioneaza si reduc foarte mult presiunea aceea pe care o resimti ca profesor de a „te ridica la inaltime”. La inaltime este modul frumos in care mintile si sufletele noastre se intalnesc pentru a crea ceva durabil: niste oameni.

Cand eram mica ma rugam pentru intelepciune

Standard

Acum, iluminata gata, sunt in masura sa va impartasesc 13 lucruri pe care le-am invatat in ultimii 7 ani:

  1. E usor. Abordarea ta determina cum e viata pentru tine. Ia-le asa cum vin. Nimic nu e permanent. Ia-le ca pe cadouri, ca pe lectii, ca pe ocazii de a te inalta spiritual. Ia-le in asa fel incat sa-ti fie mai usor sa le duci.
  2. Nu exista realitate. Cum simti, asa este. Cum crezi, asa este. Pentru unii e greu, pentru altii e usor – acelasi cancer, aceeasi ireparabila pierdere. Deci atitudinea determina realitatea. Sau credinta in Cel de Sus. Sau orice te tine pe linia de plutire. Daca acolo vrei sa fii. [ah, contraargument la asta, de la profa de fizica: „Iau o foarfeca si-ti tai parul! Nu exista realitate? Acum esti tunsa! Nu simti sau crezi sau visezi sau iti imaginezi ca esti tunsa, chiar esti!! Mai zi ceva.]
  3. E greu. Viata nu are manual de utilizare, deci esti mereu pe bajbaite. Te trag de poale lucruri de care nu ai habar: dureri ascunse, rani nevindecate. Uneori ajuta sa devii constient de ele.
  4. E bine sa pui o pauza intre stimul si raspuns. Intelege „ce-i mana pe ei in lupta.” Vorbele induc fapte. Nu raspunde la cuvinte cu palme. Cunoaste-te pe tine insuti.
  5. Ajuta sa-ti cunosti bine semenii. Asculta si ce nu se spune. Raspunde nevoii din spatele vorbelor. Nu te lasa prins in dorintele altora fara voia ta.
  6. E important sa nu iti pierzi curiozitatea. Fii viu, citeste, invata, joaca-te, incearca sa intelegi, dar nu uita sa simti.
  7. Cand se inchide o usa, nu e neaparat sfarsitul. Cu vremea si asta se invata: perseverenta, sau abandonul. Sa stii ce usi merita sa spargi si pe ce usi sa nu intri nici daca sunt larg deschise. Oricum, in cele mai multe cazuri, exista si alte cai de acces. Nu exista realitate, doar perspective.
  8. Nimic nu e permanent. Nici bun, nici rau. Nimic nu e fara iesire. Concret sau abstract.
  9. Oamenii sunt imprevizibili. Pentru ca sunt constelatii de sentimente, vorbe, fapte, rateuri, ganduri, organe, oase si muschi. E un echilibru uneori delicat, alteori solid ca o stanca. Dar nu e o stanca. E o structura care poate fi rearanjata oricand, uneori cu o vorba, niciodata cu un pumn.
  10. E bine sa fii in contact cu corpul tau. Danseaza, alearga, mergi la medic, mananca cum trebuie, poarta haine frumoase.
  11. E bine sa fii aproape de sufletul tau. Mediteaza, roaga-te, priveste cerul, razi, plangi, iubeste, zambeste copiilor, sezi, canta, picteaza.
  12. Mintea se extinde daca e hranita bine. Rupe panzele de paianjen. Citeste, intreaba, discuta in contradictoriu cu argumente, pledeaza pentru o cauza, dialogheaza, scrie, asculta.
  13. Emotiile pot fi contradictorii. Un ochi plange, altul rade. Accepta contradictiile, amalgamul, haosul, paienjenisul. Nu trebuie sa controlam totul si nici nu putem. Dar putem alege sa ne protejam de ceea ce ne face rau si sa fim fericiti.

A fi fericit nu inseamna a fi inconstient sau nerealist. Eu cred ca inseamna a fi constient ca ai un drum diferit de al altora si puterea de a-l parcurge in orice conditii.

Mai cred ca suntem in viata (asa cum zic psihanalistii) pentru ca ne-am dorit mai mult sa fim decat sa nu fim. Cred ca viata in sine nu are rost sau scop, dar ajuta daca ii dai unul.

Si, da, cred ca e dezirabil sa fim fericiti in modul ala frumos in care te bucuri ca esti si ca suntem si vrei binele tuturor pentru ca poti sa vezi ca unul e in toti tot astfel precum una e in toate.

Andrei Plesu

Standard

Despre folosirea nechibzuita a cuvintelor (Dilema, ian 2013)

Inventarul cuvintelor aflate în derivă poate continua indefinit. Pînă la un punct, alunecările şi complicaţiile de sens fac parte din metabolismul limbii, din dinamica ei vie. Dar mai des decît ne dăm seama, cuvîntul prost folosit, cuvîntul manipulat cu frivolitate, cuvîntul rostit într-o doară e simptomul unei primejdioase dezordini survenite în duhul comunitar. A vorbi fără să pricepi înţelesul vorbelor tale, a vorbi crezînd că ai voie să spui ce vrei, cum vrei, după bunul tău plac e a vorbi în afara limbii, a tîrî cuvintele în întunericul de dinaintea naşterii lor.

 

Despre cunoastere si filosofie (Atelier LiterNet, ian 2012)

Exerciţiul cunoaşterii avea sens cîtă vreme el se putea converti în progres sufletesc. Cu alte cuvinte, cunoaşterea trebuia nu doar să te înveţe ceva, ci să te „salveze“ omeneşte, să te transforme, să te apropie de versiunea optimă a firii tale. În limbaj creştin, s-ar fi spus că nu era de preţuit decît cunoaşterea „mîntuitoare“. Filozofia se recomanda, aşadar, ca drum. Drum către armonia eului, examinare de sine în vederea perfecţionării de sine. S-au scris pagini exaltante pe această temă, de la Platon la Epictet şi Marc Aureliu, de la Epicur la neoplatonici. Iată un faimos pasaj din Plotin: „Dacă încă nu-ţi percepi frumuseţea proprie, procedează asemenea sculptorului care lucrează la o statuie pentru a o face să fie frumoasă:  mai ciopleşte ici, mai netezeşte dincolo, mai curăţă unde e nevoie, pînă cînd iese la lumină chipul frumos al statuii. Tot astfel, înlătură şi tu ceea ce e de prisos, îndreaptă ce e strîmb, limpezeşte părţile umbroase şi nu conteni să-ţi sculptezi propria statuie, pînă cînd va străluci în tine lumina divină a virtuţii…“

 

Despre expansiunea crestinismului in afara spatiului Asia Mica- Europa (Dilema Veche, dec 2012)

Un gînd al Abatelui Jules Monchanin, care şi-a petrecut ultimii optsprezece ani de viaţă ca misionar catolic în India: pentru a creştina civilizaţii non-occidentale, creştinismul trebuie să fie regîndit în versiunea lui originară, fără desfăşurările doctrinare, confesionale, istorice care constituie, azi, „corpul“ lui spiritual (de la sinteza intelectuală iudeo-greco-romană, pînă la Reformă şi modernitate, trecînd prin patristică, scolastică, Marea Schismă etc.). Nu e vorba de a anula – în manieră protestantă – Tradiţia. Ci a înţelege că nu poţi transmite unui „străin“ întreaga nebuloasă născută din explozia iniţială. În fond – spune Monchanin – nimic nu poate depăşi teologia Sf. Pavel şi a Sf. Ev. Ioan. „Sumele“ medievale şi istoria critică a dogmelor sînt mai curînd analitice decît creatoare. Ele sînt „firmamentul“ infinit („catholicitatea“), derivat din nucleul auroral. Ceea ce trebuie transmis e concentrarea centrului, nu întreaga lui expansiune galactică. „Primitorii“ trebuie să-şi construiască, pornind de la acest centru, propria lor nebuloasă. (Cf. Jules Monchanin, Écrits spirituels, présentation d’Édouard Duperray, Éditions du Centurion, Paris, 1965, pp. 132-134).

 

Comoara si inima

Standard

Catherine mi-a cerut telefonul [al ei nu mai merge] sa se duca maine la FRRO; i l-am dat și mă simt goală. În același timp, vreau să mă detașez de obiecte, să le dau cu ușurință, să nu fie inima și comoara mea în ele. Frumoasă poveste am citit deunăzi, povestea femeii care umblând pe drum a găsit un diamant mare. Bucuroasă, l-a pus în traistă. Deodată vine la ea un cerșetor, care îi cere o bucată de pâine. Cand deschide traista să i-o dea, omul vede diamantul și-i zice:

–    Dă-mi mai bine piatra aia, că e mai de valoare.

–    Poftim, zice femeia fără să stea pe gânduri.

Nu trece mult și omul se întoarce cu piatra în mână:

–    M-am mai gândit; n-o vreau. Însă aș vrea partea aceea din tine care te-a făcut să-mi dai un diamant fără să stai pe gânduri.

Mi se pare că pot să intuiesc cum e partea aia. Detașată, autosuficientă, generoasă, plină. Din preaplinul inimii ies darurile. Îmi place foarte mult simțământul.

**

–          I like you, Christina, because you are so kind and always so positive, with a smile on your face, mi-a zis ieri Sylvia, iar Ben a mormăit mhm.

–          It’s a choice, am răspuns, iar Ben a strigat I agree with you.

Pentru că este; e alegerea pe care am făcut-o când aveam inima sfâșiată și mă durea viața. S-a dovedit o alegere folositoare, așa că am rămas cu ea.

Mi se spune ca zambesc tot timpul, dar am citit odata un articol al lui Plesu in care incondeia gandirea pozitiva si pe practicantii ei – oameni care zambesc tot timpul si n-au nimic in cap. Poate ca sunt una dintre ei, dar e limpede ca pentru mine zambitul tot timpul a devenit un mod de viata.

In acelasi timp nu vreau sa fiu naiva, proasta de buna, incapabila sa disting intre a fi apreciata si a fi folosita.

**

Azi am mers la Durga Puja în Kodigehalli Main Road – cort, altar, ofrande, pictaje pe frunte cu turmeric… și numaidecât a venit un nene să-mi explice ce și cum, în engleza lui aproximativă, bucuros că i-a venit o vizitatoare străină, poate și mai bucuros că poate fi de folos, sau că atrage și asupra lui atenție, fiind cu străina. I-am mulțumit, a fost ok, cam comercial aranjamentul, de muzică nu mai zic – manele curate – dar era doar avanpremiera rugăciunii ce urma mai încolo… cine știe? Știu încetișor tot mai multe despre hinduism în formele lui exterioare, m-am familiarizat cu zeii și încep să înțeleg avatarele și palimpsestul de povești. Dar prea puțin deslușesc ce e în spate, misterul e neatins, iar cartea despre filozofiile Indiei mă adoarme.

**

This is India. Încet-încet mă asimilează. Încet-încet o deslușesc.

MARIZa

Vreau să conduc prin sate, între Pitești și Râmnicu-Vâlcea. Lumina, vița de vie, casele.

Casa din Magheru.

Mădălina ce-o mai face?

Sentimientos a flor de piel.

Strada din spatele Ateneului.

Atocha coborând dinspre Lavapies cu Tarik și Jose când mergeam să facem paella.

Localul ăla bizar de la hala traian unde am fost într-o seară cu Stela și am vorbit despre autorii ruși.

Gust de sushi de la mega image. Cu adevărat mi-am făcut toate poftele.

Nu mă pot opri să nu verific facebook. Mi se pare că s-a întâmplat ceva, nu m-am întors cine am plecat, iar mă pun la îndoială, în vreme ce știu cine sunt. Dar e firesc să fie așa, lucrurile sunt fragile pe la margini, în vreme ce centrul ține. E important centrul, trebuie să cercetez cu băgare de seamă acest concept. Mă simt ca o rochie vaporoasă pe poalele căreia se ia praful, sau din care pică ațe… dar asta o face mai frumoasă.

**

Craciun 2012

Aseara am iesit la cina cu prietenii mei, scopul fiind sa-l cunoastem pe Geoffrey. Geoffrey, un mare om de afaceri sarit de 60 de ani, este iubitul colegei noastre Julia si traieste in Singapore. Cina a inceput cu un aperitiv in apartamentul lui de la hotelul Sheraton si a continuat la un restaurant italian foarte cochet din apropiere, unde Geoffrey a acoperit nota ca un gentleman. Am fost fascinata de acest personaj care ne-a spus ca a parasit scoala la 16 ani, dar singur s-a luptat sa-si desavarseasca educatia, care a citit Razboi si pace in puscarie si are impresia ca poate manui oamenii ca pe marionete. Mi-a amintit de JR din Dallas, un JR mai citit, dar la fel de veros.
Ceea ce mi-a placut mult a fost atmosfera de Craciun din hotel: erau brazi, casuta de turta dulce si colinde.
Si, din senin, Geoffrey m-a intrebat daca voi scrie vreodata o carte. Fi-ti-ar mutra, mi-am mormait in gand, dai unde-l doare pe om! La plecare mi-a spus ca daca voi scrie in romaneste, va face eforturi sa invete ca sa ma citeasca. Yeah, bullshit.
Si totusi, inca mi se pare ciudat ca romana e o limba inaccesibila pentru miliarde de oameni!!