Arhive pe categorii: teatru

Doua loturi, TNB

Standard

Am fost  sa vad Doua loturi, o „comedie neagra” in regia lui Alexandru Dabija.

Un pic de haos vizual si sonor, un pic prea cald in sala, niste tiganeste, niste romaneste… nu tocmai rau. Piesa te prinde si povestea e vie in fata ochilor, desi e veche de o suta de ani.

Decorul (creat de Helmut Stürmer) e simplu si functional. O cusca de metal care se invarteste. E si casa, si birou, si carciuma si inchisoare metaforica. Spectacolul reproduce bine atmosfera epocii, iar actorii vopsiti pe fata sunt aproape aparitii sinistre in anumite momente.

Gavril Pătru, interpretul lui Lefter Popescu, e un actor excelent pe care nu-l stiam si pe care vreau sa il vad si in alte piese. Marius Manole, in rolul naratorului, joaca extrem de firesc si are momente bune de miscare si o gratie care ii e pusa in evidenta (desi era intepenit in urma unui incident la un genunchi). Intreaga distributie a functionat bine, iluzia s-a creat, spectatorul a uitat de caldura, de galagie si a fost atras in povestea aceea – tragica pana la urma – despre ghinion si noroc.

Spectacolul are o coregrafie buna, un fir narativ pastrat, cap, coada si mesaj. Nu sunt eu prea dusa la teatru, dar imi plac spectacolele corecte, in care nu se tipa si nimeni nu se preface ca e cine/ce nu e. „Doua loturi” e un spectacol corect si destept. Mie mi-a placut.

Reclame

Heart = broken

Standard

Am primit acest mesaj:

Rezervarea ta a expirat
Rezervarea ta a expirat. Daca biletul nu este platit, rezervarea expira dupa 15 minute de la confirmarea locurilor. Rezervarea ta a fost pentru:
locuri la spectacolul Viforul
TNB Teatrul Naţional Bucureşti „I.L.Caragiale”, Sala Atelier, Bucuresti.

Acuma, sincer, rezervarea mea a expirat pentru ca mi-am dat seama ca pe data si la ora spectacolului eu voi fi in avion, in drum spre frumosul oras de pe Bosfor. Greu ar fi fost sa ma clonez, sa fiu si in sala Atelier.

Voi vedea „Viforul” data viitoare. Numai sa ne potrivim la program.

front_Afis_Viforul_site

 

Marius Manole si „Verbs describe us”

Standard

Am terminat anul cu nou-descoperitul vlog al lui Marius Manole, mi-am luat bilete sa merg sa-l vad la teatru in vacanta de iarna, dar nu mi-as fi inchipuit ca voi avea ocazia sa-l si cunosc, intr-o intalnire frumoasa si foarte prieteneasca si sa-l ascult povestind cate in luna si-n stele, cu vocea lui inconfundabila si cu multa sinceritate.

Ocazia a fost sarbatoarea a 3 ani de Verbs describe us –   platforma culturala (initiata si inimos gestionata de Judy Florescu) care si-a inceput existenta in 2015 cu un interviu cu Marius Manole. M-am bucurat mult cand Judy m-a invitat la intalnirea de la Carturesti si ma bucur ca a aparut si acest video, ca sa vedeti si voi si, mai ales, ca sa-l auziti pe Marius Manole povestind.

Verbele lui Marius Manole: a face, a realiza, a munci, a alerga, a reusi, a depasi.

Verbele mele: a fi, a zambi, a iubi, a asculta, a invata, a povesti.

King Lear (TNB)

Standard

 

Am vazut Regele Lear (David Doiashvili, 2016) si mi-a placut. E un spectacol cu actori foarte buni: Mihai Constantin e absolut maret, Ioan Andrei Ionescu a fost foarte puternic si l-am iubit, Istvan Teglas e fermecator in scena, Crina Semciuc e foarte dulce si expresiva, Marius Manole – foarte talentat.

Spectacolul e bun, daca accepti conventiile regizorului: black and white, decoruri mobile, ploua pe scena, piscine, pistoale, telefoane mobile, jucarii chitaitoare, multe acrobatii, multa galagie si tipete. Sunt momente care te prind si te emotioneaza: nebunii care conduc pe orbi, Istvan Teglas in rolul sarmanului Tom, Lear cu mintile ratacite si cu o coronita de flori pe cap, dar sunt si momente cand zici hai ca e mult zgomot pentru nimic. Si clar e prea lung sau prost temporizat, desi are momente cand se repara si uiti de cate ore esti acolo.

E interesant sa ma observ la teatru. Intru si ies din starea in care ma fura piesa, accept conventia si traiesc povestea. Uneori sunt in starea in care imi zic: da, chiar exista pe lume oameni adulti care se tavalesc pe jos si fac ca toti dracii si asta e jobul lor. Apoi ma gandesc: uite niste bucati de lemn, galeti, jucarii de bebelusi miraculos transformate si reinvestite cu valoare de simbol. Uite cum isi calca regii supusii in picioare, uite cum un om isi poate pierde mintile dintr-un exces de vanitate. Uite ce urla asta. Ce nevoie are sa se agite asa?

Cred ca la teatru te emotioneaza totusi sinceritatea. Daca actorul crede in iluzie, asta e contagios. Cred ca actorii buni pot salva o piesa proasta.

Nu am mai vazut Regele Lear in alte regii si nu e una din piesele mele preferate. All things considered, nu cred ca Doiashvili a facut o treaba rea:  e un spectacol cu cap si coada, fidel textului, adaptat la lumea moderna si la posibilitatile tehnice ale spatiului, cu o distributie corecta si, pe alocuri, formidabila.

“Ei, la sfarsit era asa, intre nebunie si sanatate. Dar si-a recunoscut fiica; asta e bine. Si ai vazut ca a devenit si milos, a dat bani la saraci. Oricum, ai vazut prin cate a trecut. Normal ca a fost lung spectacolul.” (doua doamne vorbeau la iesirea din sala)

king lear

Trupa de actori la aplauze

Un an sabatic in care sa merg la teatru m-ar ruina?

Am nevoie de un an sabatic in Bucuresti.

O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții (TNB)

Standard

Am văzut acest spectacol aseară la Teatrul Național (regia: Bobi Pricop) si mi s-a părut absolut încântător! Știam povestea din cartea lui Mark Haddon. Am fost întotdeauna curioasă să aflu cum funcționează mintea noastră, neurotipică și nu numai. Despre autism am aflat prima oara chiar din această carte, prin 2003. Avea un titlu lung (asta îmi place, nu știu de ce), așa că am cumpărat-o. Povestea lui Christopher Boone m-a lăsat paf: am empatizat enorm cu eforturile lui de a răzbate singur în călătoria lui de la Swindon la Londra. Ce simplu facem astfel de drumuri zilnic! Tren, metrou, străzi de traversat… rutină, ai zice.  Atunci cum poate același drum să fie o adevărată călătorie inițiatică pentru cineva? Am fost uluită să văd lumea prin ochii lui – acei ochi cărora nimic nu le scapă, din păcate, dar care nici nu știu să selecteze ce văd, deci la un moment dat supraîncarcă sistemul și apar erori. Mintea umană ca un computer e un clișeu la care apelăm adesea când vorbim de tulburările de spectru autist.

În fine, fără să divaghez prea mult, spectacolul de la TNB este primul spectacol de teatru cinematografic pe care l-am văzut vreodată. Ai impresia că vezi un film care se joacă live în fața ta. Contribuie la asta anumite tehnici de film (actorii vorbesc cu publicul, ca și cum ar juca pentru cameră), implicarea foarte inteligentă a spectatorilor în piesă printr-un joc de oglinzi neașteptat, proiecțiile care creează spații în mișcare pe scenă: șoseaua, scările rulante de la metrou, scrisorile mamei – ba chiar și ecranul care se interpune la un moment dat între sală și scenă, contribuind la impresia de film. Combinația de lumini, oglinzi și zgomot/ muzică transmite supraîncărcarea senzorială a personajului mai bine decât orice monolog.

Ce să zic? Nu e doar foarte isteț ca punere în scenă, dar e și un spectacol bun. Are o poveste foarte reală și puternică și bine rezumată într-o oră și jumătate de joc. Are cinci actori care fac cât o mulțime de oameni și un erou principal, Christopher, interpretat perfect de Ciprian Nicula. Am regăsit în jocul acestui actor foarte tânăr ticurile copiilor cu diverse forme de autism, mersul și vorbirea sacadată, fixațiile, incapacitatea de a suporta atingerile altor oameni, ochii mari și privirea ușor pierdută. Christopher e și naratorul piesei, fiindcă ceea ce vedem, de fapt, e dramatizarea cărții lui. Finalul este puternic și optimist și decurge firesc din poveste. De la început până la sfârșit, a fost un spectacol frumos, invovativ, cu o poveste excelentă și necesară, foarte bine jucat și complet. Bobi Pricop zice într-un interviu mai vechi (Yorick, 2013): Cred că pentru mine un spectacol reușit e atunci când la sfârșit plec altfel decât am intrat, plec descoperind ceva în mine, ridicându-mă la un alt platou al existenței mele. Din acest punct de vedere, spectacolul pe care l-am văzut aseară e foarte reușit.

Ca profă, mă gândesc mereu cum pot ajunge aceste spectacole la elevi. Cred cu tărie că asta e una din piesele la care trebuie mers ”cu clasa” și despre care se poate discuta la dirigenție. Este un spectacol care te atrage cu efectele vizuale și, înainte să-ți dai seama, te face și puțin mai bun, mai empatic, mai deschis la diversitatea lumii.

Am auzit de acest spectacol de la Andreea Vasile, care a și publicat acum ceva timp un interviu cu Bobi Pricop: Cum să creezi un spectacol de teatru memorabil cu ajutorul tehnologiei. Mulțumesc, Andreea!

Pentru bilete, urmariti site-ul TNB: http://www.tnb.ro/ro/o-intamplare-ciudata-cu-un-caine-la-miezul-noptii 

Vacanta cu teatru

Standard

Cand am plecat in India mi-am dat seama ca imi va fi dor de teatru.

In martie 2012 am primit contractul de la scoala din India si mi-am dat seama ca trebuie sa ma duc la teatru. Si m-am dus, la tot ce gaseam bilete, m-am dus cu oameni sau singura, m-am dus sa aud limba romana si sa rup timpul si sa traiesc alte vieti. Uneori a fost magic. Cel mai magic spectacol din perioada aia, care mi-a ramas ca o amintire a unei stari, aproape ca un vis, a fost „Avalansa„, in regia lui Radu Afrim, pe care l-am prins la una din ultimele reprezentatii. La iesirea din sala eram – si eu si vecinii mei de scaun – coplesiti si uluiti. Parca nu ne venea sa plecam. Am profitat de bunavointa domnului de langa mine, care-si cumparase programul de sala, si-am citit in program numele actorului care mi se paruse nepamantean de talentat: se numea Marius Manole. Domnul il remarcase si el: asta ne-a dat o tema de conversatie, pana am fost pregatiti sa ne reintoarcem in lumea reala.

Au trecut patru ani de India si aproape doi de Turcia si nu pot sa spun ca am stat departe de teatru. Ar fi si pacat. In Bangalore exista acel mirific spatiu numit Ranga Shankara, la 23 de km de casa mea (pe care-i strabateai in minim o ora, dar cui ii mai pasa). Totusi, ajungeam rar. Acolo am vazut lucruri frumoase in engleza si in hindi, am vazut niste montari interesante cu actori si papusari, am vazut niste tablouri cam bizare bazate pe legendele locului, dar am vazut si artisti indieni tineri ca Shrunga B.V. si al sau superb spectacol ‘Boy With A Suitcase’, dupa care si eu si Zeenat am plutit vreo doua zile.

La teatru la Bucuresti n-am mai ajuns. Vara isi iau si actorii concediu, sau cel putin asa credeam eu, nedusa prin teatrele independente din capitala.

Mutarea la Istanbul a avut multe plusuri, dar un mare minus la capitolul teatru, fiindca nu inteleg inca turceste suficient ca sa pot sa vad spectacole. Am ramas cu opera si baletul, ocazional un spectacol in engleza si nicio magie.

Si cu aceasta lunga introducere, ajungem in zilele noastre. Mai precis pe la inceputul lui decembrie 2017, cand constat ca mutra inconfundabila a lui Marius Manole (un actor roman caruia la un moment dat ii dadusem follow  ca sa aflu ce mai e prin teatrele din Bucuresti, uitand cu totul ca el era tanarul nepamantean din Avalansa) imi apare cam des in feed-ul de Facebook si incerc sa aflu de ce. Omul isi facuse un canal de Youtube si publica un vlog cu momente din viata lui de actor roman agitat si ocupat.

Devenise aproape un obicei sa privesc cele 10 minute de vlog inainte de culcare, seara, dar ce te faci ca nu intelegeam decat pe sfert ce vad acolo, cine sunt oamenii aia, in ce piese joaca, despre ce vorbesc.

A fost o luna decembrie cu adevarat a cadourilor, fiindca google mi-a daruit raspunsurile la intrebari; am inceput sa identific personajele, sa-mi aduc aminte chipuri si nume la care nu ma mai gandisem de ani de zile, sa recunosc piesele, sa mi se faca dor de teatru in limba romana.

Sa ne mai miram ca pentru vacanta de iarna mi-am propus sa merg la cat de multe spectacole pot? Si, fireste, la cat de multe pot sa vad cu Marius Manole, fiindca fragmentele de pe vlog ma facusera curioasa.

Ei bine, pana acum am vazut patru spectacole si voi mai vedea inca trei. Am cumparat bilete pe internet (pe 1 ianuarie eram pe site-ul TNB si imi bazaiam prietenii pe whatsapp sa vina la teatru. Ca si mine cand locuiam in Bucuresti, nu li se parea asa o prioritate, dar unii au acceptat – le era dor) si o clipa mi-a trecut prin cap ca e cam mult sa te duci zilnic la teatru, dar asta e vacanta mea de anul asta si e bine ca e asa.

Ce-am vazut, ce mi-a placut, ce sa vedeti la teatru? Am vazut:

  • Butoiul cu pulbere (r. Felix Alexa) la TNB. O strategie interesanta de a folosi o scena rotitoare si personaje care trec dintr-un tablou in altul, dar mie mi s-a parut mai mult un spectacol de liceeni, o piesa buna pentru o trupa de elevi decat pentru niste mari actori. Nu spun ca nu e bun; e bine jucat, amuzant si enervant, atat doar ca e parca neterminata povestea, ceva nu se leaga in piesa.
  • Crima din strada Lourcine (r. Felix Alexa), la TNB.  E o piesa foarte scurta, nici o ora, cu decoruri si costume foarte colorate si cu actori foarte buni care joaca cu mult talent. Istvan Teglas este fermecator si amuzant, iar Marius Manole e intens si imprevizibil. Amandoi formeaza un cuplu putin in contratimp, dar simpatic si incearca impreuna sa afle daca au savarsit o crima si sa-si acopere urmele. Mie mi-a placut acest spectacol si-l recomand oricui n-a mai fost demult la teatru si nu stie cu ce sa inceapa.
  • Insemnarile unui nebun (r. Felix Alexa) la Arcub. Marius Manole practic recita o nuvela intreaga de Gogol, adica si-o imagineaza si o joaca asa de minunat si de fascinant ca vedem aievea si cainele vorbitor, si casa, si strada, si biroul si indiferenta, si suferinta, si perspectiva nebunului si pe cea a oamenilor din jur. E un spectacol foarte intens. Alexander Balanescu il acompaniaza la vioara si ii da replica uneori, fiind un fel de alter ego sau de martor impasibil la caderea in nebunie a personajului. Dar muzica, desi e potrivita cu contextul, e incredibil de ne-memorabila. Acest spectacol e un tur de forta si e clar de revazut.
  • Demnitate (r. Ignasi Vidal), la teatrul Avangardia, Cinema PRO. Iarasi un spectacol bun, care foarte usor ar putea sa cada in ceva foarte fals si teatral, dar Serban Pavlu si Marius Manole in rol de politicieni verosi (Pavlu) sau principiali (Manole) sunt credibili si, desi sunt doi oameni care vorbesc nonstop o ora jumate, senzatia aia ca ai acces la jocuri de culise, ca tragi cu urechea in cabinetul doi te tine in priza. La fel si unele rasturnari de situatie, care se petrec exact cand iti venea sa te uiti la ceas. Eu ma tot intrebam cum ar fi sa isi schimbe cei doi actori personajele intre ele? Mi s-a parut ca personajele sunt cam interschimbabile si destul de plate asa, fara adancime. Finalul e surprinzator si satisfacator poate. De vazut. Sala e f misto, by the way.

Ce o sa mai vad:

Ce as vrea sa vad si nu voi reusi:

Bun, v-am povestit despre vacanta mea cu gust de teatru. Daca cititi acest post, astept si alte recomandari – ce ati vazut, ce v-a placut, ce sa vad in vacanta de Pasti?

 

Cu alti ochi

Standard

Probabil ca anul asta am fost la teatru mai mult decat in toti cei 31 de ani care l-au precedat. Am mai invatat cate ceva despre aceasta arta careia nu mi s-a permis sa ma dedic („cine te primeste pe tine, raraita, la teatru?”), dar cu care am avut o relatie inca din clasa a VII-a, cand Ruxi monta la ea in gradina o piesa din care nu retin decat eu jucam un rol care se numea „Tanarul” si rosteam replica pe care n-o intelegeam: „Intr-un templu al Thaliei si al Melpomenei intru totdeauna ca la mine acasa!”

Nu se pune rolul „flacarile” pe care cu mari insistente l-am primit la finalul clasei a IV-a, cand toti copiii (afara de unii) fusesera distribuiti in roluri consistente de „mama”, „bunica” sau macar „vecinul” din piesa, iar eu si colegul meu Sile ramaseseram pe dinafara. Ni s-au dat, in cele din urma, doua cravate de pionier pe care le fluturam din culise si strigam „foc” „foc” ca sa zicem si noi ceva!

In clasa a XI-a, la Cosbuc, cu mult inainte sa existe trupa de teatru a liceului, un prof de conversatie australian ne-a organizat – pe noi, o mana de liceeni curiosi si curajosi – intr-o trupa ad-hoc pentru un spectacol de Craciun. Spectacolul a avut succes si-au urmat inca doua, in aceeasi formula, desi fara australianul care intre timp isi terminase misiunea in Romania. Apoi profa noastra de engleza a avut nevoie sa puna in scena o piesa pentru un masterat pe care-l facea (de regie? de traducere?) si ne-a ales tot pe noi, cei care stiam deja cum merg lucrurile, sa jucam pe scena la palatul copiilor. Si cam aici s-a oprit scurta mea cariera artistica. Nu m-a remarcat nici un impresar si, cum inca nu era la moda sa fii vedeta, cand luminile rampei s-au stins am revenit la viata de eleva, la bacalaureat si teze.

In luna iunie a avut loc la Teatrul de pe Lipscani (fost Rapsodia Romana) festivalul de teatru pentru gimnaziu si liceu organizat de scoala noastra si pe scena au urcat trupe de copii talentati, bine pregatiti, in roluri mai mult sau mai putin adaptate varstei si intereselor lor; trupe destul de numeroase, semn ca teatrul e la el acasa in scoli astazi.

Azi, desi nu e stagiune, pot sa ma duc la teatru in parcul Herastrau. Intrarea costa un leu si se joaca piesa „Si cu violoncelul ce facem?” de Matei Visniec. Am aflat despre ea de pe blogul Cristinei Bazavan. Programul de teatru in Herastrau continua si lunea viitoare, tot de la ora 19, tot cu un leu, dar cu alta piesa.