Dap. Decembrie, perioada de rememorari, de intoarcere in trecut cu scopul de a-l cunoaste mai bine, de a ii da un sens. 16-22, zile incarcate de tensiune; 1989, un an cu conotatii puternice, de sange, lacrimi si o nemasurata euforie. Cel putin pentru cei care eram destul de mari ca sa intelegem ceva. Sau macar sa empatizam cu adultii din jurul nostru.
Europa Libera, un nume pentru care iti luai – in copilarie – o palma peste gura, scurt, chiar de la parintele care in veci nu s-ar fi gandit sa te loveasca. Pentru ca nu putea risca sa scapi aceste cuvinte la gradinita, sau la scoala, sau la coada la carne. Capitalistii – niste amarati, drogati, someri si ratati, care traiau undeva, intr-un loc intunecos. Partidul – o „flamura ros-galbena-albastra” [nu stiu de ce in mintea mea era mare si neagra!] sub care ne adaposteam toti. Oriunde merg, in tot ce simt, alaturi esti, iubit Partid. Esti scoala noua, casa frumoasa, esti painea calda ce-o avem la masa. Brr!!
Nu m-as fi gandit ca am atatea amintiri despre Europa Libera, dar cand in sala a rasunat refrenul binecunoscut, urmat de „Aici Radio Europa Libera. Transmitem pe frecventa de unde scurte…” m-am revazut in fata casetofonului negru, primit din Germania (dap, eram „elemente” luate in vizor, pentru ca mama primea pachete de la unchiul ei din Germania), cu tata incercand sa prinda postul, cu urechea lipita de difuzor. Apoi „a murit Honecker”. Apoi „se intampla ceva la Timisoara… Doina Cornea…”. Totul in soapta.
Apoi 21 decembrie 1989, nenea Nichi la poarta, intr-un suflet: „Dati drumul la televizor, il huiduie astia pe Ceausescu la manifestatie”. Pana am dat drumul, emisiunea se intrerupsese. Mama era speriata; fiica unui vecin din curte ne sunase in toiul noptii sa vorbeasca cu „tatutzu”, ai innebunit? i-a zis mamaie, la ora asta se suna? „Tanti, se trage la noi aici, in Piata Rosetti, sunt tancuri, mi-e frica!”. Plangea.
Apoi am iesit la poarta si treceau grupuri mari de oameni, cu pancarte, cu masini, pe jos. Nu mai vazusem astfel de multimi decat la demonstratie. „Veniti cu noi!” strigau. S-au dus ai mei, voiam sa ma duc si eu, dar nici gand sa ma lase. Aveam 10 ani. „Mamaie, zice sa mergem cu ei! Jos tiranul!” strigam. Intotdeauna am stiut ca in mine zace un revolutionar adevarat. Plus ca eram gata sa-mi dau viata pentru patrie; intr-atat eram de euforica.
N-am iesit afara, nu m-am jucat, n-am mancat. In curand revolutia a inceput sa fie transmisa la TV, eram numai ochi. Ma uitam dupa mama, dupa tata, dupa cunoscuti. Avusesem piciorul in ghips si abia mi-l scosesera; nu puteam sa stau bine pe scaun, pentru ca piciorul nu mai era obisnuit sa se indoaie. In febra evenimentelor, il indoiam putin cate putin, fara sa-mi dau seama.
De toateastea mi-a amintit vocea aceea: „Aici Radio Europa Libera. Transmitem pe frecventa de unde scurte…” Ce inseamna unde scurte? Taci! De ce undele sunt lungi si scurte? Undele scurte cum de ajung pana in Romania? Mama, a zis la Europa Libera ca… Jap! Sa nu mai spui vreodata asa ceva! De ce? Pentru ca o sa ne ia casa, ne da afara in strada. Vrei sa dormi in strada? Nu. Atunci taci.
Dar „capitalistii” ce sunt?
Jap!
Mi-a trecut prin fata ochilor toata copilaria. Toata uratenia de care nu eram constienta. Toata minciuna. Toata falsitatea. Toata frica. Tot intunericul, frigul, pustiul acelor ani. Toate fabricile si uzinele, romanii, maghiarii si germanii, partidul, flamura, poza cu tovarasu’, temele la lumanare. Si asta numai pentru ca am auzit un jingle de radio si o voce.
„Razboi pe calea undelor” (Alexandru Solomon) acopera perioada 1977-1989 si-i are ca protagonisti pe cei care, traind in „occidentul” infam, au ales sa fie romani. Cu toate riscurile pe care asta le implica la acea vreme; in ciuda atentatelor si cenzurii si cancerelor care i-au macinat si ucis pe trei dintre directorii sectiei romane; din toata inima, cu pasiune. Sunt convinsa ca acum se uita in urma si-si spun: „la ce bun?”, dar la vremea aceea a fost cea mai buna alegere pe care ar fi putut-o face.
Filmul alterneaza imagini reale cu „instalatii” de arta, marturiile pline de pasiune, dezamagire si durere ale celor „buni” cu cinismul si micimea celor „rai”, fie ei acoliti ai lui Ceausescu, securisti sau ucigasi platiti. S-a spus ca una din loviturile de maestru ale acestui film e interviul prin telefon cu Carlos Sacalul; I wouldn’t know. Pentru mine tot filmul e o lovitura de maestru.
Duceti-va sa-l vedeti (Citymall, Eroii Revolutiei sau Cinema Union) daca ati trait acele vremuri; daca il regretati pe Ceausescu si regimul lui „unde macar aveam asigurata painea pe masa” si locul de munca; daca vreti sa stiti mai multe despre cei care ne conduc azi. Daca sunteti curiosi.
O sa vedeti o femeie care inca nu poate sa aranjeze in album poze cu sotul ei mort cu aproape 20 de ani in urma, un securist cinic care azi e parlamentar, o alta femeie care a fost batuta „ca exemplu” si tot ca exemplu s-a decis sa apara in public cu vanataile pentru a arata ca nu-i e frica, doi jurnalisti straini, un muncitor care intelegea mai mult decat ar fi vrut superiorii lui, cativa oameni care azi nu-si gasesc locul in Romania, un film frumos, curat si necesar.
Asta fuse.