Netflix: Atypical (2017)

 

Acest serial de un singur sezon are in centru o familie cu doi copii adolescenti care incep sa fie capabili sa se descurce pe cont propriu, ceea ce le da timp parintilor sa se intrebe cine mai sunt ei si care e relatia lor.

Fiica primeste o bursa la un liceu de prestigiu, dar nu stie daca poate sa-si permita sa plece, avand in vedere ca, la scoala, ea e principalul sprijin al fratelui ei. Fiul s-a nascut cu o forma de autism si asta a reorganizat prioritatile intregii familii vreme de mai multi ani. Dar acum se pare ca baiatul incepe sa poata sa functioneze destul de bine pe cont propriu, cu ajutorul terapeutei Julia.

Este un serial de doar opt episoade pe care l-am vazut in cateva ore; amuzant, corect din punct de vedere medical si uman, care surprinde frumos complexitatea relatiilor interumane, indiferent ca esti neurotipic sau nu.

Un tap cinstit

Ma uit la serialul „Amy”, pe Hallmark. Azi a fost un episod in care Amy a adus acasa un tip pe care maica-sa il cunostea ca pe-un cal breaz. Cum tipul era psiholog de copii, mama lui Amy il interpeleaza:

– And how are you? Still making a buck on the back of innocent children?

traducere:

– Si tu desenezi in continuare tapi pe spinarea copiilor nevinovati?

Mai incolo, tipul ii spune lui Amy:

– Any good child psychologist knows that.

traducere:

– Asta o stie orice copil psiholog.

Vreau sa declar „making a buck” tradus cu „desenezi un tzap” drept cea mai creativa traducere a lunii august si sa va spun ca ma gandeam sa fac si eu un tap cinstit (make an honest buck) si sa ma apuc de traduceri la hallmark.

House, sezonul 6

Am vazut 3 episoade intr-o zi. E clar ca e vacanta. Acum sunt la zi cu tot sezonul 6 – slabut sezon. Nu e totusi chiar asa jalnic cum ma temusem dupa vizionarea episodului 2, Epic Fail. Ma temeam ca titlul prevesteste soarta sezonului, dar s-a reparat pe parcurs si e digerabil. Pana acum tot primul episod e cel mai bun din serie. Asteptam sa ne surprinda si cu altele la fel de wow. Pana una-alta, Chase si Cameron joaca prost si sunt foarte falsi in calitate de soti, Foreman se chinuie ca un peste pe uscat si Wilson e la pamant din punctul meu de vedere – mai lame n-a fost ca personaj in toata existenta lui de 5 sezoane de pana acum. Ma bucur ca House-Cuddy a luat o pauza (multumesc Academiei, mamei, lui tata si producatorilor si scenaristilor), pentru ca sunt contra acestei relatii si nu-mi place de Cuddy. Ma intreb daca mai are copil – unele fire s-au pierdut pe parcurs.

Nu stiu de ce am impresia ca au inceput sa cam ramana fara diagnostice ciudate… sa treaca la pojar, varicela, gripa A si alte parascovenii. Oricum nu mai conteaza demult pacientul si diagnosticul si-au devenit cazurile atat de far-fetched incat putem sa credem orice.

 

 

Festivalul de Film Spaniol si bicicletzica Tico :)

Aseara am vazut la Gala de deschidere a Festivalului un film argentinian.

Titlul,„Una novia errante”, m-a dus prima data cu gandul la povesti de dragoste cu happy end, in care cei doi se cauta si se gasesc dupa multe peripetii, sau la filmele de Hollywood (din care am vazut de curand The Hangover) unde orice s-ar intampla la final se tine nunta si todos los errantes vin sa-si ocupe locurile/rolurile in viata de pe ecran.

Dar n-a fost asa. Ines si iubitul ei (de cuyo nombre no puedo acordarme) nu se cautau, pentru ca se gasisera deja – ba chiar plecau si-n vacanta impreuna, in frumoasa statiune Mar de las Pampas, langa Gesel. La inceputul filmului ii vedem pe-amandoi in omnibusul care-i duce la mare, iar putin mai incolo in film aflam si ca acolo urmau sa-si sarbatoreasca aniversarea. Doar ca Ines plange, iar iubitul ei cu barba (in continuare nu-mi amintesc numele lui) e tot mai incomodat de lacrimile ei amestecate cu rimel, de suspinele care fac capetele din autocar sa se intoarca si de vorbele soptite printre suspine: „Dar mi-ai promis… ne iubim… ce s-a intamplat… de ce… hai sa incercam…”. Lui i-ar fi bine daca ar putea cumva sa se faca nevazut, pentru ca n-o mai iubeste pe femeia asta care plange langa el, dar ii pare rau si s-o abandoneze (eu cred ca iubit-o candva), desi il face de ras cu smiorcaiala ei. Ocazia se iveste cand autobuzul opreste in Mar de las Pampas, Ines coboara, iar el profita de ocazie ca sa ramana si s-o stearga inapoi la Buenos Aires.

Pentru ca regizoarea e femeie (Ana Katz;  fratele ei, asistent de regie, Daniel Katz a fost cel care ne-a prezentat filmul aseara si-a raspuns la intrebari), camera nu-l urmeaza pe Miguel (nu mi-am adus aminte, ci m-am uitat pe imdb!!) in noua lui postura de barbat liber, ci ramane cu Ines-cea-parasita, care intai nu-si revine din soc, pe urma incearca sa-si carpeasca viata, se enerveaza, se razbuna copilareste pe Miguel stergandu-i mailurile, merge la petreceri, incearca fara succes sa agate un alt barbat, plange, spala rufe, i se face rau, incearca sa plece, se imprieteneste cu German, vede marea… totul in slow motion oarecum, cu multe taceri si pauze in care pui tu de la tine sentimente si interpretari pana te cam plictisesti :-)

M-am plictisit la filmul asta. Multe cadre prea de aproape, cu o camera care se misca de te lua ameteala; multe taceri in care nu stiai de ce se tace si ce urmeaza, toate vorbele sunau a gol si mi s-a parut ca Ines nu stia sa comunice si ca ceilalti nu stiau s-o inteleaga si m-am enervat. Si m-am gandit ca e cazul sa facem si filme cu oameni inteligenti emotional, care comunica eficient si isi rezolva problemele mai usor si mai rapid in felul acesta.

Filmul a primit la San Sebastian premiul „Cine en construccion”. Acum nu stiu daca asta inseama ceea ce cred eu, dar eu cred ca si-l merita, pentru ca e un film neterminat :)

Dar ce frumos suna spaniola argentiniana („Dale!” plasha, cabashos, uruguashos, vos pensas, plata, pibes…) si ce frumoasa este marea in Mar de las Pampas si cum imi doresc (iarasi) sa ajung si eu acolo! Simt Argentina ca pe o tara calda si prietenoasa, unde am trait candva, intr-o alta viata. E singurul loc de pe lume pentru care simt asa ceva… inca de cand am citit „Toate panzele sus” si mi-am dorit sa merg in Tara de Foc.

Si pentru ca Liviei i-a fost rau aseara, am condus eu Tico, cu urlete de surpriza fiindca mi s-a parut minuscul, foarte usurel, parca zbura, parca era o bicicletzica la care eu dadeam la pedale… pe langa fitzoasa mea de Pisicutza, care-i mare si are o frana de te-arunca prin parbriz. I love driving!

House sezonul 6

Every bit as good as anything House. Se poate vedea online aici.

Nu pot sa nu remarc ca a inceput ca un serial cu doctori si a devenit un serial despre House si being broken. J’adore.everything.about.it.

Dar cel mai masca am ramas la faza cu vocea ascunsa in cutiuta muzicala.

Si mi-a placut ca House danseaza in acest episod :x

Un om pe niste scari. Blindness (2008)

Multa vreme mi-a luat sa inteleg ce inseamna „vecinul meu praseste ciori, vecina mea praseste farduri”. Azi am prasit cercei (again) si un colier pe care nu stiu cat o sa-l port. Si cu greu am lasat de pe deget un inel de 120 de lei care ar fi putut avea o viata lunga si fericita in scrumiera mea de inele (pentru ca mi-era deosebit de clar ca n-o sa-l port mai mult de cateva zile).

A fost un 1 mai deosebit de nemuncitoresc (desi Carturesti si Costa cafe si Piccadilly si Rendez-vous si casa de bilete a Operei si magazinele de inele de la Piata Amzei si Vicina au muncit; ca dovada ca m-au ajutat sa scap repede de multi bani :)); cu soare si nori grasi si cu un copac mov – un fel de Jacaranda – in fata la Carturesti.

Ma gandesc obsesiv la anul 2001, vreau sa vad Blindness si Doctor House si citesc o carte noua de Orson Scott Card, care sper sa fie de calibrul lui Ender.

Cum v-ati petrecut 1 mai muncitorescul?

Blindness (2008) – dupa „Eseu despre orbire” de Jose Saramago

Edit: Am vazut Blindness. Filmul urmeaza foarte fidel linia cartii si pot sa spun ca personajele si locurile sunt intocmai cum mi le-am imaginat. Lipseste partea de reflectie asupra evenimentelor si poate ca sotia doctorului devine prea mult o wonder woman, personaj mai mult decat persoana, iar doctorul doar o schita care nu se sustine in lipsa sotiei.

Pana la urma, daca stau sa ma gandesc, desi faptele si eroii corespund perfect in carte si film, filmul – care ar trebui sa le „dea viata” – ii transforma in personaje, iar cartea le lasa libertatea sa se construiasca mult mai bine ca fiinte umane, ca persoane. Si astfel, privim filmul ca pe o poveste distopica, fruct al unui preaplin de imaginatie, dar citim cartea ca pe o potentiala realitate care ne priveste personal, deoarece se adreseaza direct conditiei noastre umane si permite identificarea  cititorului cu personajele captive in ceatza alba.

Daca nu as fi citit cartea, nu as fi inteles filmul altfel decat ca o poveste SF grotesca, cu final deschis.

Gegen die Wand (2004)

A castigat Ursul de Aur la festivalul de la Berlin si zace la mine in camera de o luna si ceva, intr-un patratel de carton de la revista Re:publik. E vorba de filmul „Cu capul inainte„, in care un el si o ea se arunca cu capul inainte in zid, in viata, in casnicie si in puscarie. Prima data nu mi-a placut, a doua oara mi-a placut la nebunie. Inca mi se pare prea lung si la un moment dat imi pierd rabdarea cu Cahit si Sibel, care nu se pot hotari sa aiba si ei odata o viata normala si sa nu se mai chinuie atata.

Intrebarea e: cum ajunge cineva sa aiba o viata normala? E deajuns sa schimbi mobila din casa, sa pui perdele si un pat roz si sa faci ca apartamentul imputit de burlac sa para deodata un cuibusor confortabil? Sau mai trebuie ceva? Intri in „normal” cand te casatoresti? Cand ai un copil? Cand alegi sa-ti imparti viata cu cineva, fara sa stii ce consecinte o sa aiba aceasta alegere? Cand hotarasti sa te intorci acasa?

Pana la urma mai conteaza si daca vrei sa fii ‘normal’, si daca ai aceeasi definitie a „normalului” ca si mine, si daca stii ce sa faci cu viata ta si la ce-ti foloseste. Altfel sfarsesti in zid, cu gatul rupt, sau pe gresia din baie, cu venele decupate. Iar cand nu mai stii ce sa faci, exista intotdeauna solutia sinuciderii provocate, adica a agresiunii stradale, care sfarseste in crima.

E multa violenta in film; titlul anunta deja ceva oarecum „fara scapare”; este sex, este cocaina, opiu, sange; se plange pe alocuri, iar actorul principal nici macar nu joaca: e beat de-a binelea atunci cand ii cere scenariul, pentru ca e alcoolic si e slab ca un tzar la final, pentru ca e la dezalcoolizare. O amestecatura de film si viata.

Pe malul Bosforului canta o trupa de muzicieni cu instrumente populare. Coloana sonora a filmului e ravasitoare, iar Depeche Mode cu „I feel you” apare de doua ori, in contexte de violenta, betie si drog.

La ce m-am gandit in timp ce vedeam filmul?

1. ca nu ii inteleg pe oamenii astia care traiesc la intamplare si-si bat joc de viata lor

2. ca nu inteleg anarhia; nu simpatizez cu anarhistii; caut ordine si sens

3. ca imi place germana si mi-e ciuda ca nu inteleg turca

4. ca vreau neaparat sa merg la Istanbul

5. ca coloana sonora e bestiala

6. ca tipa arata foarte bine, desi e uratica

7. ca nu se mai termina odata

8. ca e prea violent

9. ca-mi place.

Danke, Eva! ;-)

Hotie si prostie

O doamna a revenit de la munca din Italia cu o suma de bani. Banii i-au fost furati in Romania de un hot de buzunare. Reportera vorbeste cu doamna:

– si cati bani ati avut?

– doua mii cinci sute de euro…

– si, aaa, de cand munciti pentru banii astia?

– din iunie…

Mi se pare o marsavie sa rasuceasca cutitul in rana omului cu intrebari deja clasice, precum: „Si ce-ati simtit cand v-ati vazut copilul strivit de compresor?” „De cand munciti pentru banii astia?” „Va doare? [mana sangeranda, sectionata din umar de un fierastrau electric]. De ce fac jurnalistii chestia asta?

Idiocracy pe ploaie

Ploua, n-am fost la spectacolul la care m-a invitat Melania [era la 10 dimineata, iar pe asa o ploaie nu mi-a ars de iesit din casa].

N-am iesit azi deloc. Nici nu mai am xyzal, asa ca sunt expusa intemperiilor, aerului rece, apei, vantului si umezelii.

De azi dimineata pana acum am citit, am cascat ochii pe net, am vazut Idiocracy, care mi s-a parut o enorma porcarie si acum ma distrez cu Madagascar :)

Mi-e dor de doctor House…

Sf. Dumitru reloaded

Azi e sf. Dumitru, maine e sf. Dimitrie, ora s-a dat inapoi si ma zapaceste, iar pe AXN e MARATONUL DOCTOR HOUSE – sezonul 2. Ce tare! Sa dai drumul la TV la orice ora si sa vezi un episod din House! Sa apara in pauzele de publicitate Robert Sean Leonard, Lisa Edelstein et co. care ureaza la multi ani postului AXN! Acuma tot ce-mi doresc e un maraton Hugh Laurie :”> … pentru ca Hugh inseamna mult mai mult decat House MD si mi-ar placea sa i se recunoasca asta. Sau sa stie mai multi fani House despre asta.

Oricum, la Muzeul Satului e targ de Sf. Dumitru si am sa merg sa caut un fluier, o basca pentru Jose si kurtos kalacs. E frig, mainile ma mananca, visez sa incep saptamana cu toate lucrarile corectate si un dosar organizat traznet… visez sa citesc, sa-mi termin/schimb planificarea la ToK, visez sa ascult Raimon pe malul lacului, la Village Museum, langa morile acelea vechi de apa, unde Si em mor rasuna cutremurator.

Si visez la un ceai verde, fierbinte, amarui, cu Joaquin Sabina pe fundal, intr-o sufragerie draguta din Madrid :-)

Mmmm, da, mi-e dor de Doctor House

Se vorbeste despre el pe blogul meu si s-au adunat ceva fani. Se vorbeste si la serviciu, ba chiar si la bere mai vine vorba de el si de cat a mai ramas pana la inceputul sezonului 5.

Azi am reluat bunul obicei de a monitoriza blogurile despre el (le gasiti in blogroll-ul meu, categoria „latest addiction”) si am gasit cateva poze bestiale, un interviu in care sunt socata de cat de mult si-a pierdut accentul britanic si un box cu 23 de DVD-uri ale primelor patru sezoane, acum in pre-order pe Amazon.

Da, mi-e dor de doctor House!

Hugh Laurie in Street Kings

L-am urmarit pe bloguri inca de cand se numea „The Night Watchman”. Intre timp a aparut pe ecrane si si-a schimbat numele in Street Kings (in Romania „Stapanii strazilor”, la Hollywood Multiplex, Cinema PRO si poate si in alte locuri din Bucuresti).

IMDB ii da vreo 7.5 stele din 10. Zoso zice ca e un thriller excelent.

Eu l-am vazut numai si numai pentru ca e cu Hugh Laurie, intr-un rol destul de scurt, cu o camasa albastra care-i vine foarte bine, dragalas, barbierit si cu chelie. :)

E un film din seria „sange pe pereti”, serie pe care probabil o incununeaza. E foarte violent. Impuscaturi, morti, raniti, cadavre, urmariri cu masini, negri care vand droguri, coreeni care vand droguri, politisti corupti, probe falsificate, vaduve indoliate, patrunderi prin forta, amenintari cu arma, cartuse care sar in toate partile, rapiri, vorbe violente si momente de umor doar atat cat sa te destinda, ca sa mai rezisti la o tura de bum-bum.

Nu ma uit de obicei la genul asta de filme, am adormit la Training Day (care e de acelasi regizor), desi era cu iubirea vietii mele Ethan Hawke, asa ca probabil filmul asta e destul de misto din moment ce am rezistat treaza si chiar nu m-am plictisit.

Keanu Reeves [Tom Ludlow] a mai imbatranit si pare un justitiar cam obosit, mereu cu sticla de vodca la gura, niciodata clatinandu-se pe picioare, care imparte dreptatea cu pumnii si pistolul, fara sa mai piarda vremea la discutii. Il insoteste dragutul de Chris Evans, detectivul de birou care vrea sa fie si el pe strazi, in centrul actiunii. Forest Whitaker e seful „al mare”, care falsifica probe si ii acopera urmele lui Ludlow, ori de cate ori e nevoie. Hugh Laurie e Capitanul Biggs, care-l urmareste pe Ludlow ca un copoi, mirosind ceva ilegal. Nebunie, veselie, urmariri, rasturnari de situatie suficiente ca sa te tina in priza. Nimic fantastic sau ce nu s-a mai vazut in toate filmele de gen.

Nu stiu ce cauta Hugh Laurie acolo. Joaca si el intr-un blockbuster – cu ochii lui incredibil de albastri, cu accentul american de „House” si mimica de geniu comic. E cam out of place, dar credibil. Si, daca ma intrebati pe mine, cand apare el pe ecran, se lumineaza toata sala, din ecran tasnesc raze de soare si coruri de heruvimi intoneaza Aleluia!

Dar s-ar putea ca asta sa fie doar impresia mea :p

Astazi la telejurnal: fantoma Catalina, Costel Busuioc si Laura Andresan

L-am vazut si eu pe celebrul Costel, la Hijos de Babel (cea mai mare parte sudamericani; mor dupa accentul cubanezilor!!!). Mi-a placut de el, mi-a placut si incercarea unui domn din juriu de a-i vorbi in romaneste (i-a zis ceva foarte haios, cu accentul lor spaniol si fara diacritice care e absolut demential – cand mi-aduc aminte exact ce i-a zis o sa scriu). Costel e banatean si a lucrat in Spania ca zidar, pana cand colegii lui – care-l auzeau cantand zi de zi pe santier – l-au inscris la concursul Hijos de Babel. Pana acum a castigat sase etape, e comparat cu Paul Potts si ministerul culturii, sau cineva cu autoritate oricum, i-a oferit o bursa de canto in Romania. Pana una-alta, Costel ieri spunea ca-si doreste sa nu se termine niciodata concursul, pentru ca se simte atat de bine si-l inteleg perfect!

Si nu mi se pare aiurea ca „talentele Romaniei se afirma in strainatate”, nici ca „nu ne recunoastem valorile” si alte aberatii pe care le-am auzit. Eu ma bucur ca s-a auzit de el; poate zidaria in Spania a fost sansa lui si sper sa si-o exploateze in continuare si sa-i mearga bine. Nu stiu daca in Romania i s-ar fi dat vreodata ocazia sa cante Ave Maria intr-un concurs televizat, pana la urma.

Si foarte ok din partea spaniolilor sa-i spuna ca face onoare tarii lui.

Dupa Costel am picat direct in oala cu OTV, B1TV si alte minunatii si m-am oprit din ras abia pe la 1 noaptea, cand am stins televizorul.

Aseara la OTV niste neni stateau intr-o casa si asteptau „din clipa in clipa” sa apara o fantoma =))))) Pe ecran titluri peste titluri: „Dintr-un moment intr-altul urmeaza sa apara fantoma in direct” (probabil era prinsa in trafic), „OTV transmite in direct din casa fantomei Catalina” (si pana sa apara gazda, se intretine cu oaspetii, probabil), „Credeti in existenta fantomelor?” 54% da, 46% nu. Nu mai puteam de ras, asa ca am schimbat canalul.

Si ajung la B1Tv, parca, unde Laura Andresan ne citea povesti erotice direct de pe ecranul laptopului. Pentru ca citeste – nu-i asa – cu intonatie si privind languros la camera, ecranul se tot stinge si ea face pauze penibile frecand touchpad-ul ca sa-l reaprinda. Pe urma mai e si problema a doua: fie nu vede bine, fie nu stie sa citeasca, dar se tot impiedica. Asa ca povestea curge cu poticneli si e hilara in loc de erotica: iar mainile lui puternice se sprij-ji-ji-nira cu ginga-sie pe fesele ei rot-unde… emm… se sprijinira cu gingasie pe fesele ei rotunde [privire galesa, fluturari de gene] si ii sopti… [evident, inventez, nu mai stiu ce citea ea acolo, da’ nu diferea prea tare]

Si tot asa. Pana cand se stingea ecranul, sau ii amortea cotul (ca statea in pat, tolanita in cot si filmata de sus in jos cu vedere prin decolteu). In 10 minute cat m-am uitat, a produs cam 7-8 balbe si repetitii, de s-a dus naibii toata atmosfera languroasa (care nici nu exista to begin with, da’ na, ea a incercat).

Si am vazut-o si pe Mihaela Radulescu la Brancu, alaltaieri, cu noua frizura care o schimba foarte tare. Cu care ocazie mi-am reamintit de ce nu-l suport pe Brancu. Dar Mihaela inca imi place.

Si pe la puterea noptii am vazut pe TVR Cultural primul episod din „Povestile din Canterbury” si nu mi-a placut deloc. Si nu-mi mai amintesc o iota din povestile lui Chaucer. Nada. Dupa atatea comentarii si lucrari si toceala in anul 1, mi-e rusine.

Nu mai dau drumul la televizor decat ca sa ma joc pe wii.

Smilla’s Sense of Snow la PRO TV

Intrerupem Dr. House pentru o stire extrem de importanta: in seara asta PRO TV ne da filmul „Crima in Copenhaga”, mai pe romaneste numit si „Cum simte domnisoara Smilla zapada”. E un super film cu Julia Ormond si Gabriel Byrne, facut foarte bine dupa o carte minunata. De la care imi trag si eu porecla de Smilla.

Asa ca daca sunteti acasa si vreti sa vedeti un film frumos, puteti sa dati pe PRO TV. Deja a inceput.

Enjoy si va astept cu pareri!

M-am facut fan Dr. House!

Nu stiu cum se intampla, da’ tocmai atunci cand stai mai linistit si mai blazat si zici ca nu-ti mai trebe tie sentimente si prostii de pustan te trezesti ca le capeti! De exemplu, esti si tu in depresie ca tot omul, n-ai chef de nimic, ai o senzatie de toamna de-aia apasatoare, n-ai chef de scris, de citit, de visat; visele optimiste ti se par prostesti… in fine, tot arsenalul. Si dai drumul la TV si vezi o emisiune a lui Jay Leno cu Hugh Laurie si-ti cam place, da’ oricum nu conteaza, el e acolo, tu aici, nici de Sabina nu-ti arde, darmite de un nene pe care-l vezi prima data in viata. Desi e foarte dragut si are niste ochi albastri… :p

Pe urma, intr-o seara, te hotarasti si tu – ca omu’ – ca, dupa vreo 3 luni de cand le ai, sa copiezi niste CD-uri cu Grey’s Anatomy sezonul 3, pe care le-ai primit imprumut. Si nu de alta, da’ colegul care ti le-a dat le-ar vrea inapoi, le-a promis si altora… Ei, dar se pare ca in cutie e un singur DVD cu Grey si alte trei cu trei sezoane din „House M.D.„, orice ar insemna asta. Si, fiindca ai hardiscu’ mare mai nou, copiezi un sezon asa, la misto, sa fie. Evident, intre copiere si vizionare vor mai trece luni de zile. Important e ca le ai acolo. Instinct de harciog [no offence, Vlad :p].

Abia cand dai din intamplare de episodul 14 pe TVR incepi sa te prinzi de cateva chestii:

1. ca Dr. House n-are nici o legatura cu „Doctor in Alaska” :)) [oh da, eu imi imaginasem ca Dr. House e… un medic de familie. Pai nu? Altfel de ce ar fi House? Si ma gandeam ca e batran, cu barba, si face oamenii bine prin ceva catun la mama naibii, rupt de lume]
2. ca Hugh Laurie ala este Dr. House si Dr. House, ca personaj, este intr-un mare fel de misto. Adica naspa, arogant, cinic, sarcastic, super destept si – evident – cu un suflet mare, pe care insa nu-l arata. Dar il ghicesti tu si e cu atat mai dragut :)
3. ca serialul e cam tras de par, cu niste cazuri demne de Sherlock Holmes, din care s-a si inspirat [observati legatura subtila ce exista intre House si Ho[l]mes, da? :)) e intentionata!!], dar cu fete frumoase si cu Robert Sean Leonard, care a crescut maaare.
4. ca-ti place iremediabil [adica pentru vreo luna si ceva] de doctorul House si de spital si de cazurile lui si de echipa lui si de scenarist si de super-cladirile spitalului si ca, iaca, ai o noua iubire de-aia prosteasca, de care ziceai ca nu-ti mai trebe si care te face foaaaaarte fericita.

Da’ spune tu daca nu e frumusel tare!!

Razboi pe calea undelor – Cold Waves

Dap. Decembrie, perioada de rememorari, de intoarcere in trecut cu scopul de a-l cunoaste mai bine, de a ii da un sens. 16-22, zile incarcate de tensiune; 1989, un an cu conotatii puternice, de sange, lacrimi si o nemasurata euforie. Cel putin pentru cei care eram destul de mari ca sa intelegem ceva. Sau macar sa empatizam cu adultii din jurul nostru.

Europa Libera, un nume pentru care iti luai – in copilarie – o palma peste gura, scurt, chiar de la parintele care in veci nu s-ar fi gandit sa te loveasca. Pentru ca nu putea risca sa scapi aceste cuvinte la gradinita, sau la scoala, sau la coada la carne. Capitalistii – niste amarati, drogati, someri si ratati, care traiau undeva, intr-un loc intunecos. Partidul – o „flamura ros-galbena-albastra” [nu stiu de ce in mintea mea era mare si neagra!] sub care ne adaposteam toti. Oriunde merg, in tot ce simt, alaturi esti, iubit Partid. Esti scoala noua, casa frumoasa, esti painea calda ce-o avem la masa. Brr!!

Nu m-as fi gandit ca am atatea amintiri despre Europa Libera, dar cand in sala a rasunat refrenul binecunoscut, urmat de „Aici Radio Europa Libera. Transmitem pe frecventa de unde scurte…” m-am revazut in fata casetofonului negru, primit din Germania (dap, eram „elemente” luate in vizor, pentru ca mama primea pachete de la unchiul ei din Germania), cu tata incercand sa prinda postul, cu urechea lipita de difuzor. Apoi „a murit Honecker”. Apoi „se intampla ceva la Timisoara… Doina Cornea…”. Totul in soapta.

Apoi 21 decembrie 1989, nenea Nichi la poarta, intr-un suflet: „Dati drumul la televizor, il huiduie astia pe Ceausescu la manifestatie”. Pana am dat drumul, emisiunea se intrerupsese. Mama era speriata; fiica unui vecin din curte ne sunase in toiul noptii sa vorbeasca cu „tatutzu”, ai innebunit? i-a zis mamaie, la ora asta se suna? „Tanti, se trage la noi aici, in Piata Rosetti, sunt tancuri, mi-e frica!”. Plangea.

Apoi am iesit la poarta si treceau grupuri mari de oameni, cu pancarte, cu masini, pe jos. Nu mai vazusem astfel de multimi decat la demonstratie. „Veniti cu noi!” strigau. S-au dus ai mei, voiam sa ma duc si eu, dar nici gand sa ma lase. Aveam 10 ani. „Mamaie, zice sa mergem cu ei! Jos tiranul!” strigam. Intotdeauna am stiut ca in mine zace un revolutionar adevarat. Plus ca eram gata sa-mi dau viata pentru patrie; intr-atat eram de euforica.

N-am iesit afara, nu m-am jucat, n-am mancat. In curand revolutia a inceput sa fie transmisa la TV, eram numai ochi. Ma uitam dupa mama, dupa tata, dupa cunoscuti. Avusesem piciorul in ghips si abia mi-l scosesera; nu puteam sa stau bine pe scaun, pentru ca piciorul nu mai era obisnuit sa se indoaie. In febra evenimentelor, il indoiam putin cate putin, fara sa-mi dau seama.

De toateastea mi-a amintit vocea aceea: „Aici Radio Europa Libera. Transmitem pe frecventa de unde scurte…” Ce inseamna unde scurte? Taci! De ce undele sunt lungi si scurte? Undele scurte cum de ajung pana in Romania? Mama, a zis la Europa Libera ca… Jap! Sa nu mai spui vreodata asa ceva! De ce? Pentru ca o sa ne ia casa, ne da afara in strada. Vrei sa dormi in strada? Nu. Atunci taci.

Dar „capitalistii” ce sunt?

Jap!

Mi-a trecut prin fata ochilor toata copilaria. Toata uratenia de care nu eram constienta. Toata minciuna. Toata falsitatea. Toata frica. Tot intunericul, frigul, pustiul acelor ani. Toate fabricile si uzinele, romanii, maghiarii si germanii, partidul, flamura, poza cu tovarasu’, temele la lumanare. Si asta numai pentru ca am auzit un jingle de radio si o voce.

„Razboi pe calea undelor” (Alexandru Solomon) acopera perioada 1977-1989 si-i are ca protagonisti pe cei care, traind in „occidentul” infam, au ales sa fie romani. Cu toate riscurile pe care asta le implica la acea vreme; in ciuda atentatelor si cenzurii si cancerelor care i-au macinat si ucis pe trei dintre directorii sectiei romane; din toata inima, cu pasiune. Sunt convinsa ca acum se uita in urma si-si spun: „la ce bun?”, dar la vremea aceea a fost cea mai buna alegere pe care ar fi putut-o face.

Filmul alterneaza imagini reale cu „instalatii” de arta, marturiile pline de pasiune, dezamagire si durere ale celor „buni” cu cinismul si micimea celor „rai”, fie ei acoliti ai lui Ceausescu, securisti sau ucigasi platiti. S-a spus ca una din loviturile de maestru ale acestui film e interviul prin telefon cu Carlos Sacalul; I wouldn’t know. Pentru mine tot filmul e o lovitura de maestru.

Duceti-va sa-l vedeti (Citymall, Eroii Revolutiei sau Cinema Union) daca ati trait acele vremuri; daca il regretati pe Ceausescu si regimul lui „unde macar aveam asigurata painea pe masa” si locul de munca; daca vreti sa stiti mai multe despre cei care ne conduc azi. Daca sunteti curiosi.

O sa vedeti o femeie care inca nu poate sa aranjeze in album poze cu sotul ei mort cu aproape 20 de ani in urma, un securist cinic care azi e parlamentar, o alta femeie care a fost batuta „ca exemplu” si tot ca exemplu s-a decis sa apara in public cu vanataile pentru a arata ca nu-i e frica, doi jurnalisti straini, un muncitor care intelegea mai mult decat ar fi vrut superiorii lui, cativa oameni care azi nu-si gasesc locul in Romania, un film frumos, curat si necesar.

Asta fuse.

bloggeri.ro iar s-a luat la hartza

Nu stiu de ce, dar citind o suta si-o mie de pareri, de bloguri, de certuri, de justificari, de acuze… n-aveam in cap decat un vers din Ada Milea, care zice a intrat Don Quijote-n turmele de oi/ a taiat si-a ucis ca la razboi.

Rezumatul scandalului il face, scurt si la obiect, Irina – deja femeie simpla cu domeniu, nu puturoasa ca mine :) [ca domeniu am, blogul l-am transferat, da’ sunt rezistenta la schimbare, na! :)]

Am observat ca-n ultima vreme e la moda sa tratezi mass-media si mijloacele de informare ca pe o portavoce personala (vezi scandalul „divelor”, care mai de care mai „dotata” cu emisiune personala in care-si poate varsa povestea :d) si vad ca incepe sa se practice asta si cu blogurile. E haios si copilaresc acest scandal, plin de neintelegeri si orgolii ranite. Si eu cred ca se va stinge de la sine cu un fssss… si gata.

La fel ca si Irina, n-am nimic de reprosat in privinta corectitudinii juriului la prima editie. M-am inscris pentru ca sincer credeam ca pot castiga si am castigat pentru ca am scris articole dragute care au fost apreciate la justa lor valoare. O situatie absolut win-win, in care eu n-am adus decat entuziasm, cunostinte de limba romana scrisa si o oarecare usurinta in exprimare. Pe organizatori mi-a facut placere sa-i cunosc la petrecerea de acordare a premiilor si mi-au facut o impresie excelenta. Si zau, ne invartim toti pe la aceeasi medie de varsta (care nu e 50-60!) – nu vi se pare deplasat sa fim asa de suspiciosi si de orgoliosi si de conspirationisti? Ma sperie atata incrancenare la o varsta la care ar trebui sa fim deschisi si optimisti.

Si ma amuza cei care comenteaza de pe margine la scandalurile astea… asa, ca mine :)

Deci tac.

P.S. La editia a doua a concursului nu m-am mai bagat, pentru ca nici una din teme nu m-a inspirat indeajuns. Si, oricum, fiind plecata pe mai toata durata concursului, mi s-a parut mai intelept sa stau deoparte. Ceea ce nu inseamna ca nu urmaresc ce se intampla si nu le tin pumnii sa fie bine. Ne vedem la party! :)

Scandal cu dive la Turcescu

Foto: Retusuri – imagini trucate

Sincer, nu pot sa-mi dau seama cum s-a ajuns in doar 4 zile de la vestea teribila soptita cu neincredere ca „fetita Lianei Stanciu s-ar putea sa aiba cancer…” la tot circul de asta-seara. Si nu inteleg ce cauta Robert Turcescu acolo: sa inteleg ca a inceput sa urmeze invataturile lui Diaconescu?

Nu stiu, dar mi se pare penibil. Mi-a placut ce-a facut Mihaela Radulescu; a fost acolo cand i s-a cerut sa ajute, a mobilizat o multime de oameni cu mai multi sau mai putini bani si a facut destula valva in presa cat sa se auda de copila, sa se stranga banii si sa se ridice si cateva intrebari privind situatia sistemului medical (mai ales partea de ingrijire a copiilor), dotarile din Romania si numarul mare de copii bolnavi care au nevoie de sprijin. Cred ca povestea trebuia sa se opreasca aici: apeluri in emisiuni (in fond, sunt colegi de breasla), cate o stire din cand in cand despre starea fetitei (atat de mica…) si gata.

In buna noastra traditie insa, am transformat-o intr-un circ national: paruiala semesistica intre „dive”, emisiuni paralele unde cele doua merg sa-si spuna punctele de vedere (la Realitatea, respectiv Antena 3), despicare de fir in patru absolut tabloida („cine ce i-a spus si cui” „cine ce cont a anuntat” etc.) PLUS componenta de durere inerenta cazului, si ea exagerata.

Zâna face declaratii mieroase si subtil-intzepatoare in emisiunea ei de sambata, Raduleasca arata ca si-a pierdut rabdarea si se declara insultata nici mai mult nici mai putin decat de UNICEF, a carui reprezentanta e dna Banica (!!!!), amandoua sunt vedete media, deci conflictul lor e in toata presa. Mi se pare foarte tare cum fiecare poate sa vina in emisiunea ei de uichend si sa spuna ce are de spus :D Dar nu inteleg de ce s-a bagat Turcescu (pentru audienta? dar o are deja, cred) .

Si nu inteleg de ce la noi totul trebuie sa fie exagerat mereu: o tragedie, o drama, cutremurator etc., sau – dimpotriva – penibil, hilar.

PS1. Site-ul Antena 3 ma enerveaza; mi-a blocat browserul de 3 ori!! Deci nu mai pun nici un link; oricum e plina presa.

PS2. Articol emotionant despre Teodora aici.

Comentarii?

Perquè sabessis com t’enyoro

foto: TV3 

Lluís Llach astazi la TV3, intr-un ultim concert pe care l-a sustinut la Verges in 24 martie. TV3 se poate vedea in direct pe internet (multumesc, internet!), iar cantece din concert se pot asculta si in player-ul de pe site-ul lluisllach.cat.

Disparates

Greutatea mea ideala este de 56 de kilograme. Azi am fost la nutritionista si mi-a dat regim: 950 – 1100 de calorii pe zi; peste, pui, legume, fructe – u know the drill. Fara zahar, gem, merdenele. Fara protocol de la evenimente cu staif, fara zile de nastere, nunti, botezuri, cumetrii, fara grasimi. 2-4 kile pe luna, slabite, muuulte luni inainte in care sa-mi formez obiceiul de a manca sanatos. Dureaza cam 7 luni sa-ti formezi un obicei alimentar sanatos. De fapt dureaza vreo 4, dar 7 e necesar ca sa-l poti mentine. Adica sa mananc toata viata pui fara piele (ptiu! scrisesem pile!), legume fierte, ciorba si salate. Yadda, yadda, yadda.

Azi s-a terminat Grey iar in mare suspans. Iar saptamana viitoare e ultimul episod din seria a 2-a. Imi place ca s-au luminat si mai-marii-facatori-de-grile de pe la noi si dau serialele cu sezon si episod, sa stii si tu unde ai ramas, la o adica. Deci vreau sezonul trei din Grey. Chiar daca rimeaza. Cred ca o sa moara Denny, pentru ca l-am vazut la RachelRay – care, btw, e foarte simpatica si azi a avut-o invitata pe Elaine din Seinfeld – oare in ce 2009 vom vedea si noi emisiunea?? – deci ziceam ca l-am vazut pe Denny la Rachel Ray si era unbelievably cute si Rachel ii tot zicea „you look pretty good for a dead man”! Asa ca sigur moare. Iar Cristina se marita cu Burke, tocmai am citit pe blogul domnilor scenaristi. Si Meredith se impaca iar cu papagalul de Derek. Oh, this is so boring. Devine o mare telenovela si e primul serial la care m-am uitat deja la 2 sezoane! La LOST am renuntat dupa primul. Dar pe-asta l-am vazut asa, in stil clasic, marti de marti la TVR1. Cam cum vedeam pe vremuri Familia Guldenburg sau alte minuni.

Azi la florarie am vazut bumbac. Costa 10 lei tulpina, cu ghemotoace mici si pufoase pe ea. Vreau sa-mi cumpar si sa pun intr-o vaza delicata de sticla transparenta, in noua mea casa. Sau in noua mea camera :-) Whichever comes out.

Iau in continuare medicamente pentru alergie. In fiecare zi imi iau pastiluta minune si pe urma devin un fel de Superman: pun mana pe sticle inghetate, ma spal cu apa rece, ating bare si margini de metal reci, merg prin vant si ploaie. Bucurati-va ca puteti face toate astea fara o pastiluta mica de 5 grame, care sa va blocheze explozia de histamina :p

Azi am comentat cu Getitza blogul lui Steve Pavlina (in special the 10 Reasons You Should Never Get a Job) si toata povestea cu The Secret si legea atractiei si a ras de mine cand i-am zis ca am reusit sa atrag un 104 fix cand ma grabeam mai tare. :)

Iar ieri am vazut „Tragedia lui Carmen” la National, sa nu zic ca n-am mers si eu la un spectacol din cadrul festivalului Enescu. Daca pe catalani i-am ratat… „Carmen” a fost ok – I’m not the biggest opera fan, deci m-am mai uitat si pe pereti, dar cred ca fost un spectacol ok, chiar daca Runbaby il desfiinteaza complet. M-a derutat un actor dintr-o telenovela, care ma distragea de la piesa ori de cate ori aparea pe scena, pentru ca nu reuseam sa-mi amintesc in ce telenovela l-am vazut. Si mi-a placut de toreador, care semana cu Andrei Gheorghe… pe vremea cand eram eu moarta dupa el. Si-s de acord ca biata femeie era vulgara, da’ m-am gandit ca asa o fi rolul. Mi-au placut copiii si decorurile.

In public au fost Albulescu, Stefan Iordache, Caramitru insusi, Peter Imre si nevasta si alti mondeni.

In afara de randul 8, toate locurile la Sala Mare a TNB sunt EXTREM de inghesuite si abia ai loc de picioare. Daca langa tine mai sta si un domn „de la presa”, unsuros si nesimtit, care pute de-ti muta nasul, esti dus. Aer conditionat nu exista. Dar poate asta face arta mai deosebita: te transpune intr-o lume unde uiti de conditiile exterioare.

P.S. Vreau la Tate Modern!

P.S. 2 Am aflat din Tabu ca nostalgia dupa tineretea comunista/ eugenii/ ciocolata pitic/ coada la lapte/ insigna si cravata de pionier etc. etc. se numeste estalgie. I like this word.

domnule doctor, am o vestalgie…. [adica ma doare la vesta?]

The Apprentice

Nu stiu cand se transmite de fapt The Apprentice pe Antena 3, pentru ca eu ma uit doar atunci cand prind si tot ce-am vazut pana acum a fost destul de fragmentar. Azi am prins finala din sezonul 4 – foarte controversata, pentru ca Trump a oferit ambilor finalisti ocazia de a deveni „the apprentice”, ceea ce ma si asteptam sa faca. Randal si Rebecca, amandoi foarte puternici, amandoi foarte destepti si hotarati, amandoi potriviti sa fie ucenici intr-un mediu de business de miliarde de dolari, au ajuns fata in fata in finala, unde Trump initial l-a ales pe Randal. Apoi l-a intrebat, in calitate de Ucenic, daca crede ca ar trebui s-o angajeze si pe Rebecca. Iar el a spus nu. „This is the Apprentice, not the „Apprenti„, s-a justificat el intr-un plural latinesc fortat. Evident, am fost super dezamagita (pentru ca tineam cu Rebecca, desi – obiectiv – stiam ca Randal e mai tare) si m-am repezit pe net sa caut interviuri si articole post-show si sa vad DE CE Randal a fost atat de lipsit de fair play.

Show-ul a fost difuzat in State in 2005, deci e history deja. Cerneala a curs multa, Rebecca intre timp lucreaza ca reporter financiar la CNBC, Randal conduce propria lui firma de consultanta si mai multe proiecte in colaborare cu Donald Trump. Fiecare si-a exprimat punctul de vedere, amandoi o duc extrem de bine.

Dar citind tot felul de opinii care s-au exprimat pe marginea deciziei lui Randal (si a acceptarii ei fara discutie – dar cu oarecare regret, au zis unii – de catre marele The Trump), am ramas surprinsa cat de repede s-a ajuns la un core issue care mie nici nu-mi trecuse prin cap: rasismul. Randal e primul negru care a fost vreodata ales ca Apprentice. A fost o miscare nefericita din partea lui Trump sa-i ceara sa-si imparta locul cu un alb. „Cand castigi medalia de aur la olimpiada, nu-ti cere nimeni sa-i dai jumate din ea celui care a luat argintul”, zice Randal intr-un interviu. Desi el nu ridica deloc problema rasei, aproape toata presa vorbeste numai despre asta. Randal a fost un candidat vizibil mai bun si negru? Sau doar a fost cel mai bun si merita sa castige?

Am citit de curand o carte a unui tip foarte destept si el, care e neurochirurg si negru, Ben Carson.  Daca eu nu m-am putut gandi pe moment decat ca Randal a fost egoist, sau n-a dorit sa-si imparta laurii cu nimeni, sau „si-a dat arama pe fata” la sfarsit (dupa ce timp de 15 saptamani a colaborat cu Rebecca si a vorbit mereu de ea cu mare admiratie si respect) – in lumina celor povestite de Ben Carson (cartea se cheama „Think Big”), se pare ca intr-adevar rasa joaca un rol foarte important, uneori chiar fara ca oamenii sa-si dea seama. Si ca acest bias nu exista in tarile care n-au o istorie de astfel de conflicte rasiale; de aceea mie nici prin cap nu mi-a trecut ca Rebecca era alba si Randal negru. Dar ma intreb daca as fi fost in vreun fel afectata de prejudecati daca Randal era tigan.

Nu mai stiu unde am citit un studiu despre cat de mult ne afecteaza prejudecatile si ideile preconcepute, chiar si atunci cand ne credem destepti, toleranti si deschisi la minte. Unor subiecti albi si negri americani li le aratau poze si li se cerea sa apese pe un buton rosu daca omul din poza e „urat” sau pe unul verde daca e „frumos”. S-a constatat ca atat albii cat si negrii au votat ca „frumosi” oameni albi. S-a mai constatat ca, in vreme ce in fata pozei unui alb decizia „frumos/urat” era luata aproape instantaneu, in fata pozelor cu chipuri „de culoare”, atat subiectii albi cat si cei negri aveau o mica, imperceptibila, ezitare.

Movies. More movies.

Everything Is Illuminated (2005) 

Apare Eugene Hutz, solistul de la Gogol Bordello si dragalasul Frodo, aka Elijah Wood.
Apare si „the officious Seeing Eye Bitch„, catelul cu cei mai multi dinti pe care i-am vazut vreodata.
Apare si cea mai incredibila campie de floarea-soarelui care exista.
Pentru ca in Ucraina orice se poate; acolo toti barbatii au un premium penis, iar unii viseaza sa devina contabili si dig negroes very much!
O dramedy de care nu te saturi usor…

The Shawshank Redemption (1994) 

Pe scurt, filmul a fost rezumat in aceste cuvinte: Fear can hold you prisoner. Hope can set you free.Mai multe o sa intelegeti cand il veti vedea… sau ati inteles cand l-ati vazut. Ca libertatea vine din interior, chiar daca pe dinafara esti prizonier in teribila inchisoare Shawshank; ca o dorinta puternica poate face imposibilul si ca, asa cum se zice, omul sfinteste locul. Chiar cand omul e un bancher inchis pe viata pentru ca si-a omorat sotia, in pat cu amantul ei. Mi-a placut foarte mult; e cel mai ok dintre toate filmele cu inchisori pe care le-am vazut si spune o poveste frumoasa, foarte frumoasa!
Multumesc, Andreea (Tom)! :-)

Under the Tuscan Sun (2004)

Adica „filmul de acasa„. Un film slabut si prostut chiar si pentru un „film de duminica”, dar presarat cu peisaje absolut magnifice (mi-a ramas in minte numele Positano, cred ca asta era si ideea :). Ea divorteaza in America si se muta in Italia… multa umplutura cu soare, case mediteraneene, masline si mancare… un amant italian (Raoul Bova, miam!!)… alta umplutura cu peisaje… si tot asa. Un PR la Toscana ceva de groaza.

Si a propos de PR, la finalul lui Music & Lyrics scria ceva cum ca ar face parte din programul de promovare a New York-ului, un program al New York City Hall… sau eram eu chioara si am visat. Oricum, e evident ca New York e peisajul predilect al comediilor romantice; al filmelor cu artisti in rolul principal, cu biblioteci, cu galerii de arta etc. In vreme ce Florida are detectivi si Los Angeles direct politisti si crime sangeroase.

Si ma gandeam ca poate si Primaria Bucuresti ar putea sa initieze un asemenea program: faci un film in care apare Bucurestiul ca „personaj” si Primaria iti finanteaza o parte din costuri. Si filmul tau ajuns la Cannes si mai stiu eu unde face un PR nebun Bucurestiului! Ei?