Arhive pe categorii: tv & stuff

Netflix: Atypical (2017)

Standard

 

atypical

Acest serial de un singur sezon are in centru o familie cu doi copii adolescenti care incep sa fie capabili sa se descurce pe cont propriu, ceea ce le da timp parintilor sa se intrebe cine mai sunt ei si care e relatia lor.

Fiica primeste o bursa la un liceu de prestigiu, dar nu stie daca poate sa-si permita sa plece, avand in vedere ca, la scoala, ea e principalul sprijin al fratelui ei. Fiul s-a nascut cu o forma de autism si asta a reorganizat prioritatile intregii familii vreme de mai multi ani. Dar acum se pare ca baiatul incepe sa poata sa functioneze destul de bine pe cont propriu, cu ajutorul terapeutei Julia.

Este un serial de doar opt episoade pe care l-am vazut in cateva ore; amuzant, corect din punct de vedere medical si uman, care surprinde frumos complexitatea relatiilor interumane, indiferent ca esti neurotipic sau nu.

Reclame

Un tap cinstit

Standard

Ma uit la serialul „Amy”, pe Hallmark. Azi a fost un episod in care Amy a adus acasa un tip pe care maica-sa il cunostea ca pe-un cal breaz. Cum tipul era psiholog de copii, mama lui Amy il interpeleaza:

– And how are you? Still making a buck on the back of innocent children?

traducere:

– Si tu desenezi in continuare tapi pe spinarea copiilor nevinovati?

Mai incolo, tipul ii spune lui Amy:

– Any good child psychologist knows that.

traducere:

– Asta o stie orice copil psiholog.

Vreau sa declar „making a buck” tradus cu „desenezi un tzap” drept cea mai creativa traducere a lunii august si sa va spun ca ma gandeam sa fac si eu un tap cinstit (make an honest buck) si sa ma apuc de traduceri la hallmark.

House, sezonul 6

Standard

Am vazut 3 episoade intr-o zi. E clar ca e vacanta. Acum sunt la zi cu tot sezonul 6 – slabut sezon. Nu e totusi chiar asa jalnic cum ma temusem dupa vizionarea episodului 2, Epic Fail. Ma temeam ca titlul prevesteste soarta sezonului, dar s-a reparat pe parcurs si e digerabil. Pana acum tot primul episod e cel mai bun din serie. Asteptam sa ne surprinda si cu altele la fel de wow. Pana una-alta, Chase si Cameron joaca prost si sunt foarte falsi in calitate de soti, Foreman se chinuie ca un peste pe uscat si Wilson e la pamant din punctul meu de vedere – mai lame n-a fost ca personaj in toata existenta lui de 5 sezoane de pana acum. Ma bucur ca House-Cuddy a luat o pauza (multumesc Academiei, mamei, lui tata si producatorilor si scenaristilor), pentru ca sunt contra acestei relatii si nu-mi place de Cuddy. Ma intreb daca mai are copil – unele fire s-au pierdut pe parcurs.

Nu stiu de ce am impresia ca au inceput sa cam ramana fara diagnostice ciudate… sa treaca la pojar, varicela, gripa A si alte parascovenii. Oricum nu mai conteaza demult pacientul si diagnosticul si-au devenit cazurile atat de far-fetched incat putem sa credem orice.

 

 

Festivalul de Film Spaniol si bicicletzica Tico :)

Standard

Aseara am vazut la Gala de deschidere a Festivalului un film argentinian.

unanoviaerranteTitlul,„Una novia errante”, m-a dus prima data cu gandul la povesti de dragoste cu happy end, in care cei doi se cauta si se gasesc dupa multe peripetii, sau la filmele de Hollywood (din care am vazut de curand The Hangover) unde orice s-ar intampla la final se tine nunta si todos los errantes vin sa-si ocupe locurile/rolurile in viata de pe ecran.

Dar n-a fost asa. Ines si iubitul ei (de cuyo nombre no puedo acordarme) nu se cautau, pentru ca se gasisera deja – ba chiar plecau si-n vacanta impreuna, in frumoasa statiune Mar de las Pampas, langa Gesel. La inceputul filmului ii vedem pe-amandoi in omnibusul care-i duce la mare, iar putin mai incolo in film aflam si ca acolo urmau sa-si sarbatoreasca aniversarea. Doar ca Ines plange, iar iubitul ei cu barba (in continuare nu-mi amintesc numele lui) e tot mai incomodat de lacrimile ei amestecate cu rimel, de suspinele care fac capetele din autocar sa se intoarca si de vorbele soptite printre suspine: „Dar mi-ai promis… ne iubim… ce s-a intamplat… de ce… hai sa incercam…”. Lui i-ar fi bine daca ar putea cumva sa se faca nevazut, pentru ca n-o mai iubeste pe femeia asta care plange langa el, dar ii pare rau si s-o abandoneze (eu cred ca iubit-o candva), desi il face de ras cu smiorcaiala ei. Ocazia se iveste cand autobuzul opreste in Mar de las Pampas, Ines coboara, iar el profita de ocazie ca sa ramana si s-o stearga inapoi la Buenos Aires.

Pentru ca regizoarea e femeie (Ana Katz;  fratele ei, asistent de regie, Daniel Katz a fost cel care ne-a prezentat filmul aseara si-a raspuns la intrebari), camera nu-l urmeaza pe Miguel (nu mi-am adus aminte, ci m-am uitat pe imdb!!) in noua lui postura de barbat liber, ci ramane cu Ines-cea-parasita, care intai nu-si revine din soc, pe urma incearca sa-si carpeasca viata, se enerveaza, se razbuna copilareste pe Miguel stergandu-i mailurile, merge la petreceri, incearca fara succes sa agate un alt barbat, plange, spala rufe, i se face rau, incearca sa plece, se imprieteneste cu German, vede marea… totul in slow motion oarecum, cu multe taceri si pauze in care pui tu de la tine sentimente si interpretari pana te cam plictisesti :-)

M-am plictisit la filmul asta. Multe cadre prea de aproape, cu o camera care se misca de te lua ameteala; multe taceri in care nu stiai de ce se tace si ce urmeaza, toate vorbele sunau a gol si mi s-a parut ca Ines nu stia sa comunice si ca ceilalti nu stiau s-o inteleaga si m-am enervat. Si m-am gandit ca e cazul sa facem si filme cu oameni inteligenti emotional, care comunica eficient si isi rezolva problemele mai usor si mai rapid in felul acesta.

Filmul a primit la San Sebastian premiul „Cine en construccion”. Acum nu stiu daca asta inseama ceea ce cred eu, dar eu cred ca si-l merita, pentru ca e un film neterminat :)

Dar ce frumos suna spaniola argentiniana („Dale!” plasha, cabashos, uruguashos, vos pensas, plata, pibes…) si ce frumoasa este marea in Mar de las Pampas si cum imi doresc (iarasi) sa ajung si eu acolo! Simt Argentina ca pe o tara calda si prietenoasa, unde am trait candva, intr-o alta viata. E singurul loc de pe lume pentru care simt asa ceva… inca de cand am citit „Toate panzele sus” si mi-am dorit sa merg in Tara de Foc.

Si pentru ca Liviei i-a fost rau aseara, am condus eu Tico, cu urlete de surpriza fiindca mi s-a parut minuscul, foarte usurel, parca zbura, parca era o bicicletzica la care eu dadeam la pedale… pe langa fitzoasa mea de Pisicutza, care-i mare si are o frana de te-arunca prin parbriz. I love driving!

House sezonul 6

Standard

Every bit as good as anything House. Se poate vedea online aici.

Nu pot sa nu remarc ca a inceput ca un serial cu doctori si a devenit un serial despre House si being broken. J’adore.everything.about.it.

Dar cel mai masca am ramas la faza cu vocea ascunsa in cutiuta muzicala.

Si mi-a placut ca House danseaza in acest episod :x

Un om pe niste scari. Blindness (2008)

Standard

Multa vreme mi-a luat sa inteleg ce inseamna „vecinul meu praseste ciori, vecina mea praseste farduri”. Azi am prasit cercei (again) si un colier pe care nu stiu cat o sa-l port. Si cu greu am lasat de pe deget un inel de 120 de lei care ar fi putut avea o viata lunga si fericita in scrumiera mea de inele (pentru ca mi-era deosebit de clar ca n-o sa-l port mai mult de cateva zile).

A fost un 1 mai deosebit de nemuncitoresc (desi Carturesti si Costa cafe si Piccadilly si Rendez-vous si casa de bilete a Operei si magazinele de inele de la Piata Amzei si Vicina au muncit; ca dovada ca m-au ajutat sa scap repede de multi bani :)); cu soare si nori grasi si cu un copac mov – un fel de Jacaranda – in fata la Carturesti.

Ma gandesc obsesiv la anul 2001, vreau sa vad Blindness si Doctor House si citesc o carte noua de Orson Scott Card, care sper sa fie de calibrul lui Ender.

Cum v-ati petrecut 1 mai muncitorescul?

Blindness (2008) – dupa „Eseu despre orbire” de Jose Saramago

Edit: Am vazut Blindness. Filmul urmeaza foarte fidel linia cartii si pot sa spun ca personajele si locurile sunt intocmai cum mi le-am imaginat. Lipseste partea de reflectie asupra evenimentelor si poate ca sotia doctorului devine prea mult o wonder woman, personaj mai mult decat persoana, iar doctorul doar o schita care nu se sustine in lipsa sotiei.

Pana la urma, daca stau sa ma gandesc, desi faptele si eroii corespund perfect in carte si film, filmul – care ar trebui sa le „dea viata” – ii transforma in personaje, iar cartea le lasa libertatea sa se construiasca mult mai bine ca fiinte umane, ca persoane. Si astfel, privim filmul ca pe o poveste distopica, fruct al unui preaplin de imaginatie, dar citim cartea ca pe o potentiala realitate care ne priveste personal, deoarece se adreseaza direct conditiei noastre umane si permite identificarea  cititorului cu personajele captive in ceatza alba.

Daca nu as fi citit cartea, nu as fi inteles filmul altfel decat ca o poveste SF grotesca, cu final deschis.

Gegen die Wand (2004)

Standard

A castigat Ursul de Aur la festivalul de la Berlin si zace la mine in camera de o luna si ceva, intr-un patratel de carton de la revista Re:publik. E vorba de filmul „Cu capul inainte„, in care un el si o ea se arunca cu capul inainte in zid, in viata, in casnicie si in puscarie. Prima data nu mi-a placut, a doua oara mi-a placut la nebunie. Inca mi se pare prea lung si la un moment dat imi pierd rabdarea cu Cahit si Sibel, care nu se pot hotari sa aiba si ei odata o viata normala si sa nu se mai chinuie atata.

Intrebarea e: cum ajunge cineva sa aiba o viata normala? E deajuns sa schimbi mobila din casa, sa pui perdele si un pat roz si sa faci ca apartamentul imputit de burlac sa para deodata un cuibusor confortabil? Sau mai trebuie ceva? Intri in „normal” cand te casatoresti? Cand ai un copil? Cand alegi sa-ti imparti viata cu cineva, fara sa stii ce consecinte o sa aiba aceasta alegere? Cand hotarasti sa te intorci acasa?

Pana la urma mai conteaza si daca vrei sa fii ‘normal’, si daca ai aceeasi definitie a „normalului” ca si mine, si daca stii ce sa faci cu viata ta si la ce-ti foloseste. Altfel sfarsesti in zid, cu gatul rupt, sau pe gresia din baie, cu venele decupate. Iar cand nu mai stii ce sa faci, exista intotdeauna solutia sinuciderii provocate, adica a agresiunii stradale, care sfarseste in crima.

E multa violenta in film; titlul anunta deja ceva oarecum „fara scapare”; este sex, este cocaina, opiu, sange; se plange pe alocuri, iar actorul principal nici macar nu joaca: e beat de-a binelea atunci cand ii cere scenariul, pentru ca e alcoolic si e slab ca un tzar la final, pentru ca e la dezalcoolizare. O amestecatura de film si viata.

Pe malul Bosforului canta o trupa de muzicieni cu instrumente populare. Coloana sonora a filmului e ravasitoare, iar Depeche Mode cu „I feel you” apare de doua ori, in contexte de violenta, betie si drog.

La ce m-am gandit in timp ce vedeam filmul?

1. ca nu ii inteleg pe oamenii astia care traiesc la intamplare si-si bat joc de viata lor

2. ca nu inteleg anarhia; nu simpatizez cu anarhistii; caut ordine si sens

3. ca imi place germana si mi-e ciuda ca nu inteleg turca

4. ca vreau neaparat sa merg la Istanbul

5. ca coloana sonora e bestiala

6. ca tipa arata foarte bine, desi e uratica

7. ca nu se mai termina odata

8. ca e prea violent

9. ca-mi place.

Danke, Eva! ;-)