Telefonul pe care nu-l voi uita niciodata ar putea sa para ca a venit din senin, dar nu e chiar asa. Era rodul (tarziu, ce-i drept) al unei seminte semanate inca din martie, de care uitasem cu totul.
Inchipuiti-va fatza mea in acea zi de marti, cand, pe dupa-masa, suna deodata telefonul. Raspund. O voce repezita:
– Alo! Doamna Christina Anghelina?
Ei, aici trebuie sa fac o paranteza si sa spun ca am fost convinsa ca e Palatul de Justitie, sau Curtea de Apel, sau orice alta institutie de genul asta, care ma suna constant in virtutea faptului ca detin o autorizatie de traducator emisa de Min. Justitiei si numele meu incepe cu A, ceea ce ma plaseaza pe prima pagina a listei. Ma pregateam sa raspund ca nu am timp, lucrez si nu am cum sa plec in timpul programului sa traduc pentru cetateanul Sanchez caruia i s-a furat pasaportul in Gara de Nord… dar in schimb am zis doar:
– Da?
– Va sunam de la scoala XY. Ati trimis un CV la noi pentru profesor de limba engleza, va mai intereseaza?
Surprinsa, n-am reusit decat sa baigui:
– Pai CV-ul ala l-am trimis demult… prin martie…
– Doamna, va intereseaza postul sau nu?
– Da, am exclamat cuprinsa de panica. Ma temeam ca-mi va inchide telefonul, asa de repezit vorbea doamna. Da! Ma intereseaza! E visul vietii mele!
[Fetzele colegilor mei de birou trebuiau filmate in acest moment si puse pe iutub. Ramasesera toti masca! Visul vietii tale, esti nebuna? m-au apostrofat dupa aceea. Niciodata nu spui asa ceva unui potential angajator. Vrei sa te ia de fraiera?]
– Bine, a continuat vocea repezita, parand sa nu ia in seama patosul cu care raspunsesem. Va asteptam luni la ora 11 la un interviu. Adresa noastra este… notati? … strada… numarul… ajungeti cu autobuzul …
– O clipa, va rog. Eu lucrez si mi-e imposibil sa ajung la ora 11. Am putea sa reprogramam, pentru dupa-amiaza, pe la un 6:30 eventual?
Dar vocea a fost transanta:
– Doamna, daca va intereseaza postul, veniti luni la ora 11.
Nici pana in ziua de azi nu stiu cine m-a sunat!
Drumul spre interviu trecea prin fata aeroportului Baneasa si-mi amintesc ca eram in autobuz si-mi doream asa de tare jobul, incat m-as fi agatat de orice pai de speranta. „Daca vad un avion de aproape, jobul e al meu”, mi-am zis. Avionul care tocmai ateriza a trecut, imens, chiar prin fata autobuzului in care eram. Imi venea sa imbratisez toti calatorii si sa le zic: ati vazut avionul ala? E semnul meu!!
La scoala totul mi s-a parut minunat: de la curtea imensa, verde, pe care-am traversat-o nestiind ca se intra prin lateral si pana la laboratorul de biologie, unde-am fost asezata ca s-o astept pe doamna directoare. Mi-au placut proiectele elevilor afisate pe pereti (Hrant, ala cu tutunul parca e-al tau? :)), sistemul periodic de deasupra tablei, cuierul cu halate, microscoapele. Doamne, o scoala! Mult mai mica decat orice alta scoala in care calcasem vreodata, practic o casa, dar scoala!
Aici alta paranteza: de vreo cativa ani imi doream sa am scoala mea. Vedeam o scoala gen Harry Potter, unde copiilor le-ar fi fost drag sa vina, cu multe activitati sportive, cu ore interactive, cu profesori care invata de la elevi si fara „toceala”. Ma vedeam predand engleza cu muzica si cu culori, intr-o atmosfera relaxata si vesela, unde accentul nu cadea pe Present Perfect, ci pe joaca. Ma vedeam tinand ore de literatura la clasele mari, citind impreuna cu ei si descoperind impreuna noi sensuri in cuvintele de zi cu zi. Glory be to God for dappled things e un vers care ma face fericita si e o fericire pe care vreau s-o impartasesc. Nu mi-a fost greu deloc sa scriu un eseu in limba engleza despre ce ma determina sa aleg catedra in detrimentul multinationalei. Nu m-am simtit nici o clipa ca la un interviu scortos, unde trebuia sa ma prezint „bine”, „sa fac figura buna”, sa conving, sa ma vand. Am simtit continuu ca aici e locul meu si cu cat auzeam mai multe, cu atat stiam mai clar ca vreau sa fac naveta in Pipera-Voluntari zilnic, ca vreau sa ma scol de la 6 zi de zi, fie ploaie fie vant, ca vreau sa nu mai am dupa-amieze si uichenduri pentru ca trebuie sa citesc, sa invat, sa corectez teste, sa fac planuri de lectii, sa-mi readuc in cap toata engleza teoretica din scoala si sa ma pun din nou la curent cu literatura, ba chiar sa predau si-o materie noua, ToK, pe care sa nu stiu de unde s-o apuc in prima faza si pentru care sa citesc in fiecare clipa libera!! Da, da, da, vreau la scoala! Salariile intarzie, e criza, nu-i o problema! In fiecare dimineata trebuie sa ma scol la 6, fac cam o ora de acasa pana la scoala, ok! (faceam 15 minute pe jos pana la fostul job, unde programul incepea la 9:30) E mult de munca, harmalaie, probleme, lucrul cu copiii e altceva decat un job printre adulti, sunt constienta de asta. Eu vreau la scoala! Nu mai pot pleca in vacanta cand vreau eu, ci doar in vacantele scolare, fie. Trebuie sa pierd uichenduri pentru a merge cu copiii in excursii, la olimpiade, la spectacole sau alte activitati, super tare. Eram fermecata de acest job. Simteam din toata inima ca il vreau si ca ma face fericita.
A urmat al doilea interviu, apoi al treilea. A urmat un curs de o saptamana de pregatire pentru profesori de ToK, la Atena. Acolo mi-am cunoscut o parte din viitorii colegi (urma sa incep la sfarsitul lui august) si mi-a fost drag de ei din prima clipa.
Si a venit, intr-un tarziu, prima zi la noul job, prima calatorie cu bus-ul de la Pipera [vocea lui Rodi: Dar Lacra nu vine? si alte voci, amestecate: Rodi, Rodi, ce zapacita esti!], primele discutii cu noii colegi asezati in jurul mesei dreptunghiulare careia Vio ii zicea „nasalie”, prima excursie la Joli, prima masa impreuna, intr-o sala de clasa.
– Eu am vorbit in vacanta cu Meli si mi-a zis ca ne vine o colega noua faina, mi-a zis Rodi cu accentul ei cantat. Asa ca stiam ca o sa-mi placa de tine!
N-ai cum sa n-o iubesti pe Rodi!
Despre prima zi de scoala am scris, la fel cum am scris si la sarbatorirea unui an de la primul interviu. La 15 septembrie am inceput al doilea an ca profa si imi place mult mai mult decat anul trecut. Mi-e foarte clar ca este ceea ce am nevoie in aceasta perioada a vietii mele si am incredere ca atunci cand va venit vremea sa merg mai departe o voi face.
Pana atunci, sunt recunoscatoare pentru cel mai grozav job, cei mai minunati colegi si cei mai destepti elevi :xx
Si am scris acest post numai si numai pentru a introduce aceasta fotografie cu colegele mele zapacite, facuta la Busteni, la inceputul lui septembrie:
Va iubesc, caprelor! :p [lipseste o capra-sefa de acolo, stie ea cine :p]
P.S. Jobul de vis are si vacante de vis :)) Azi chiar n-aveam chef sa ies din casa, la ce vreme e afara.
Puzzle 