Efes, Didim, Milet

Standard

Am fost cu copiii in excursie in aceste locuri care conserva ruine vechi de mii de ani. Am stat 7 ore la dus si 7 la intors intr-un autocar al firmei Setur, cu 40 de copii incredibil de cuminti, care au ascultat muzica, au jucat carti, au povestit si au facut concurs de talente la microfon (si erau foarte talentati!!). Am descins la basilica Sf. Ioan din Selçuk pe o caldura de aproape 30 de grade, desi statea sa se insereze.

Biserica asta, construita de imparatul Iustinian in secolul VI dupa Christos, a fost o constructie, se pare, foarte mare si frumoasa, ridicata pe locul unei foste capele din secolul al doilea, care marca locul unde a fost inmormantat apostolul Ioan, autor al Evangheliei dupa Ioan. Dealtfel ni se spune ca bucati din evanghelia lui au fost scrise chiar acolo, la Selçuk, unde, pe un alt deal, e si casa Fecioarei Maria, incredintata in grija lui Ioan de Mantuitorul rastignit pe cruce.

Fiecare religie are povestile ei si le credem de mii de ani si de mii de ani ele ne influenteaza viata, in bine sau in rau, facandu-ne mai buni si mai toleranti, sau – dimpotriva – inchisi la minte, intoleranti si critici.

La biserica Sf. Ioan, elevii mei musulmani au auzit povesti despre Dumnezeul Bibliei, despre Fiul Sau, despre evanghelii, apostoli si fecioare insarcinate cu prunci divini. Au auzit povesti despre pelerinaje, minuni, credinta, apostoli si sfinti.

La moscheea Isa Bey de alaturi, a fost randul meu sa invat de la ei despre Coran, rugaciunile namaz, detaliile de constructiei ale moscheii, cum se tin palmele la rugaciune si ce cuvinte se spun, despre spalarea rituala si alte forme de manifestare ale credintei islamice.

La Efes, a doua zi, recunosteam locurile prin care trecusem cu un an inainte, dar acum am pornit invers: de la intrarea de sus spre cea de jos. Copiilor le-a placut mai mult sa se joace cu pisicile tolanite pe coloanele de marmura decat sa asculte explicatiile ghidei. Eu le-as fi ascultat, dar cine sa inteleaga atatea cuvinte in turceste? De aceea m-am bucurat ca in urma noastra venea un grup de indieni, cu ghid care vorbea in engleza. Asa am aflat povestea basoreliefului zeitei Nike, care nu stia ca va deveni un brand global, dar si cum statuile au fost castrate intr-o epoca mai pudica.

Am ajuns si la Didim, unde nu mai fusesem. Ruinele templului lui Apollo se spune ca atrag mii si mii de vizitatori, dar cand am ajuns noi acolo era doar un sat somnoros, ascuns la umbra. Soarele ardea ingrozitor. Sub fiecare umbrar sau bolta de vita de vie se ascundea care un batranel care sforaia usor cu ziarul pe fata, care un vanzator de la chioscul din colt, de unde copiii nu au avut voie sa-si cumpere decat apa, care un negustor de la taverna acoperita cu iasomie, care-a sarit in picioare fericit la vederea grupului de peste 100 de copii numai ca sa ofteze dezamagit cand si-a dat seama ca nu ii vom face vanzare.

La Didim a fost un templu reconstruit pe vremea lui Alexandru Macedon, din care au ramas in picioare doua coloane si multe, multe, blocuri de marmura raspandite pe o suprafata mare. Era si oracol – Didyma, al doilea cel mai faimos oracol dupa Delphi; un loc unde oamenii veneau sa-si afle soarta, daca nu cumva sa si-o creeze. Acum este un sit arheologic unde te impresioneaza imensitatea coloanelor care s-au pastrat si a constructiei in sine – cat ti-o poti imagina. Considerand ca oamenii nu au devenit din giganti, pitici in zilele noastre, ci ne-am pastrat cam aceeasi inaltime pe care-o aveau si contemporanii lui Alexandru cel Mare, acest templu trebuie sa fi fost strivitor.

Mai departe, la Milet, fondat in anul 500 inainte de Christos si cunoscut noua pentru Thales din Milet, am vizitat amfiteatrul greco-roman urias, reconstruit de imparatul Traian pentru 25 000 de spectatori. Multe povesti se pot spune despre acest loc care a avut parte de o mare glorie, fiind asezat pe malul marii si la confluenta drumurilor comerciale si a diferitelor civilizatii antice. Vizitat de apostolul Pavel in drumul sau spre Efes, Milet a fost unul dintre cele mai importante orase grecesti ale antichitatii – azi nu mai e nici grecesc, nici la mare.

Ultima oprire a fost satul Sirince, celebru pentru casutele grecesti pitoresti care impestriteaza colina pe care e asezat. Am descoperit cu aceasta ocazie ca la Sirince este si Satul Matematicii, un loc unde se organizeaza tabere si concursuri educative. Mie mi-a amintit – prin asezare si constructiile din lemn, stuf si piatra – mai mult de un ashram indian. Oricum, mi-e clar ca-n locul ala chiar si eu as putea intelege ceva din matematica.

Reclame

Safranbolu

Standard

Un oras prin care treceau caravanele pe Drumul Matasii, in drum spre Europa.

IMG_0438

Uitat de calatori in secolul 19, o data cu aparitia trenului.

Patrimoniu UNESCO din 1994.

Un „targ de iarna” (Çukur), asezat intr-o vale verde, cu casele specifice targurilor medievale, cu pravalii la strada si locuinte deasupra. In centru, moscheea si hanul (caravanserai), dar si monumentul sofranului, de la care orasul isi trage numele. Este unul din primele orase atestate pe teritoriul de azi al Turciei si orasul care – se zice – a influentat decisiv arhitectura otomana.

Un targ de afara, cu case de caramida – zona ne-musulmana a orasului – cu negustori si carciumi. Acum este asa-zisul oras nou, cu blocuri, primarie si supermarket.

Un „sat de vacanta” (Bağlar – „viile” – mi s-a povestit ca fiecare oras turcesc isi are viile lui, fiindca in verile extrem de calde localnicii se retrageau la umbra vitei de vie, in gradini largi, verzi, pe malul cate unui rau). In satul de vacanta casele sunt asemanatoare ca arhitectura celor din zona de iarna, dar aici sunt inconjurate de imense gradini si livezi de pomi fructiferi.

Oraselul are 40 000 de locuitori, este obisnuit cu turistii si reuseste sa fie pitoresc fara sa devina kitschos. Includerea in patrimoniul UNESCO i-a folosit, deoarece au fost renovate casele si reparate strazile pentru turistii care-l viziteaza anual in numar destul de mare.

Din Safranbolu se poate face o drumetie prin canionul Incekaya si se poate sui la o terasa de sticla, deschisa in 2012. Privelistea e ametitoare. Serviciile la restauranul adiacent sunt execrabile. Ramanem cu privelistea.

camteras_kristalteras_4

Foto: http://www.pratikyazar.com/safranbolu-cam-seyir-terasi-turkiyede-bir-ilk/ 

Pentru noi, cazati in satul de vara, rataciti prin targul de afara, uluiti de magazinele vechi, de telefoanele cu disc, de barbatii care beau tutun pe o banca si se uita la lume cum trece, de femeile cu basmale care nu stau o clipa locului, era greu de crezut ca in alta parte a orasului poate fi si mai frumos, dar colega noastra care mai fusese la Safranbolu ne repeta mereu: nu e aici orasul vechi, stati sa vedeti hamamul, moscheea, hanul.

IMG_0248

Take, Ianke si Cadar la taclale in fata geamiei

Dar cum sa ajungem acolo?

Ca niste adevarati calatori, am desfacut harta electronica si-am pornit la pas peste doua dealuri si o vale, pe sub nuci si pomi de liliac, oprindu-ne sa facem poze, sa admiram arhitectura caselor, sa mirosim frunzele de nuc. A fost un drum magic, pentru ca nu stiam ce vom gasi la capatul lui, iar cand am ajuns pe culmea dealului si-am patruns pe o ulita pietruita cu case – proiectati pe neasteptate in buricul targului! – ne-am bucurat ca niste copii mici.

Apoi, sigur, am descoperit autobuzele, soseaua, moscheea, hamamul, hotelurile si restaurantele – adica intrarea „principala” a acestui targusor pe care noi l-am descoperit invers decat fac de obicei turistii.

Cand am fost in Australia am vizitat Ballarat Sovereign Hill – un orasel gen decor de cinema, copie fidela a unui targ locuit de cautatorii de aur de la 1850. Am platit 50 de dolari australieni si-am avut parte de o zi de neuitat intr-un decor pitoresc ca de film western, cu actori care jucau personajele tipice ale epocii: cucoana, ofiterul, minerul, betivii din crasma etc. si cu toate magazinele epocii (spiterie, fierarie, posta, croitorie etc.) deschise si complet functionale.

Acum, in Safranbolu, imi aminteam de Ballarat, dar ceea ce acolo era decor si actorie de buna calitate aici era realitate. Safranbolu e ca o calatorie in timp.

Am inflorit un cires

Standard

Cu clasa a cincea, azi:

– Hola, chicos, ¿qué tal?

– Fatal, señorita, fiindca a inceput scoala din nou.

– Chiar? Dar ati vazut ce v-am pregatit la geam, nu?

– Ce? Vaaaaaai! Ce frumos! Superb!

La geamul nostru au inflorit multi ciresi japonezi decorativi cu flori grase, roz.

– Va plac, nu?

– Daaaaaa!

Apoi cineva istet striga:

– Adica cum ni i-ai pregatit? Nu infloreau ei oricum?

– Deloc! Eu i-am inflorit pentru voi. Am zis: copiii de la clasa a cincea nu vor sa se termine niciodata vacanta, dar ea totusi se termina. Ce-ar fi sa le pregatim o surpriza? Copacii astia atat de frumosi si de veseli sigur ii vor ajuta sa se bucure ca s-au intors iar la scoala. „De acord!” au zis copacii si uite-asa au inflorit.

Zambete, ochi mirati, figuri care zic „las’ ca stim noi ca glumesti.”

– Adevarul e ca sunt foaaaarte frumosi, zice un baiat. Chiar ca te fac fericit cand ii vezi.

– Si oricum suntem fericiti pentru ca avem spaniola, zice o fetita. Dar eu tot nu te cred ca i-ai inflorit tu. Au inflorit ei singuri. Asa e primavara. Dar e foarte frumoasa.

 

Doua loturi, TNB

Standard

Am fost  sa vad Doua loturi, o „comedie neagra” in regia lui Alexandru Dabija.

Un pic de haos vizual si sonor, un pic prea cald in sala, niste tiganeste, niste romaneste… nu tocmai rau. Piesa te prinde si povestea e vie in fata ochilor, desi e veche de o suta de ani.

Decorul (creat de Helmut Stürmer) e simplu si functional. O cusca de metal care se invarteste. E si casa, si birou, si carciuma si inchisoare metaforica. Spectacolul reproduce bine atmosfera epocii, iar actorii vopsiti pe fata sunt aproape aparitii sinistre in anumite momente.

Gavril Pătru, interpretul lui Lefter Popescu, e un actor excelent pe care nu-l stiam si pe care vreau sa il vad si in alte piese. Marius Manole, in rolul naratorului, joaca extrem de firesc si are momente bune de miscare si o gratie care ii e pusa in evidenta (desi era intepenit in urma unui incident la un genunchi). Intreaga distributie a functionat bine, iluzia s-a creat, spectatorul a uitat de caldura, de galagie si a fost atras in povestea aceea – tragica pana la urma – despre ghinion si noroc.

Spectacolul are o coregrafie buna, un fir narativ pastrat, cap, coada si mesaj. Nu sunt eu prea dusa la teatru, dar imi plac spectacolele corecte, in care nu se tipa si nimeni nu se preface ca e cine/ce nu e. „Doua loturi” e un spectacol corect si destept. Mie mi-a placut.

Netflix: Atypical (2017)

Standard

 

atypical

Acest serial de un singur sezon are in centru o familie cu doi copii adolescenti care incep sa fie capabili sa se descurce pe cont propriu, ceea ce le da timp parintilor sa se intrebe cine mai sunt ei si care e relatia lor.

Fiica primeste o bursa la un liceu de prestigiu, dar nu stie daca poate sa-si permita sa plece, avand in vedere ca, la scoala, ea e principalul sprijin al fratelui ei. Fiul s-a nascut cu o forma de autism si asta a reorganizat prioritatile intregii familii vreme de mai multi ani. Dar acum se pare ca baiatul incepe sa poata sa functioneze destul de bine pe cont propriu, cu ajutorul terapeutei Julia.

Este un serial de doar opt episoade pe care l-am vazut in cateva ore; amuzant, corect din punct de vedere medical si uman, care surprinde frumos complexitatea relatiilor interumane, indiferent ca esti neurotipic sau nu.

Do or do not

Standard

In iarna am cumparat o placa pe care am atarnat-o pe perete in clasa unde am ore cu a cincea.

yoda

Era si un mesaj pentru fetele mele din echipa Destination Imagination, care mereu ziceau „Let’s try” si nu iesea nimic din incercarea lor, dar si un cadou pentru elevul meu M., care e fascinat de Yoda.

Ce sa zic, buna intuitie am avut. Doar am atarnat placa in perete si Yoda a inceput sa lucreze.

– Uite ce zice Yoda, „there is no try”! striga una dintre fetite amestecand cuvintele englezesti ale lui Yoda cu vorbele ei in turca. Trebuie sa stabilim clar cine ce face si pana cand. Nu mai merge ca pana acum. Ia sa scriem aici: deci Melisa aduce materialele, Zeynep deseneaza, Ipek suna la organizatia TEGV sa afle ce program au…

sau

– There is no try! Poti sau nu poti sa ma ajuti sa car cutia asta? Apuca de aici!

Chiar si cand eram la Izmir la concurs ele isi citau din Yoda!

Iar una chiar mi-a marturisit:

– Cand se va termina acest optional, o sa-mi fie dor de Yoda.

M. l-a remarcat in stilul lui indiferent. A zambit insesizabil.

– M., iti place?

I guess.

Dar cand a cazut si l-am bagat in sertar m-a intrebat de ce a disparut Yoda.

Saptamana trecuta l-am tinut pe M. la o discutie serioasa despre teme, organizare, purtare si felul in care uneori ii distrage pe ceilalti colegi de la lectie. Am stabilit niste limite si modul in care le vom pune in aplicare. Ca sa il ajut sa fie mai organizat, eu am sa-l intreb din usa clasei: ti-ai adus toate materialele? Ca sa il ajut sa-si aminteasca sa se concentreze, am sa il ating pe umar cand il vad ca face altceva. Am vorbit serios si profund. M-a ascultat cu atentie si mi-a raspuns chibzuind bine cele spuse. Am fost multumita, desi el cand vorbeste nu se uita la tine, deci e greu sa iti dai seama daca te asculta sau nu. Dar din raspunsurile lui am inteles ca ma asculta.

La final am zis:

– M., I know things will be fine if we try to stick to these agreements. Ok?

Abia atunci s-a uitat la mine, cu o licarire ghidusa in ochi.

– Yoda says „there is no try”, a zis incercand sa nu zambeasca. So I will just do it.

 

 

Cu trenul imaginar

Standard

Am pregatit o ora mai speciala pentru elevii mei de clasa a cincea. Tema era „Cat e ceasul”. In loc sa fim in clasa eram in tren si mergeam de la Madrid la Barcelona si de la Barcelona la Bilbao. Mesele erau asezate in trei grupuri si pe mese erau poze cu aceste orase si instructiunile pentru activitati. Activitatea se numeste „cele patru statii” (eu nu am avut atatia elevi si am facut doar trei) sau „cele patru anotimpuri” si se foloseste cu succes pentru a exersa anumite deprinderi in mod diferentiat.

La Madrid, elevii au avut texte de citit. Incepand de la manual si terminand cu orare reale (program de la sala, orarul unei scoli din Spania etc.), elevii au citit, au subiniat, au incercuit, au raspuns la intrebari.

In Barcelona era de scris! Fie de raspuns la intrebari, fie de scris propozitii, fie de scris chiar un text mai lung, cum ar fi un e-mail. Elevii puteau alege oricare dintre cele trei optiuni, de dificultati diferite, cu conditia sa fie ceva ce pot termina in timpul dat.

La Bilbao era de vorbit, de ascultat, de folosit tablitele albe si markerele si de inteles cum arata ora pe ceas si cum se citeste. Sub pretextul unor interviuri cu calatorii din tren, copiii au intrebat cat e ceasul in diverse locuri ale lumii si la ce ora calatorii fac anumite activitati. Apoi au aratat pe ceas orele si au jucat X si 0 pe tablite, folosind orele corecte inscrise in cele 9 patrate.

Am pregatit materialele in circa 4 ore. Clasa era decorata cu poze cu ceasuri si trenuri. Pe ecran am avut un video de pe youtube, „Relaxing train journey„. Cand venea momentul sa ne mutam la alta statie, suna o goarna de tren de la Thomas, the Tank Engine.

Copiii au fost incantati, au lucrat foarte bine, s-au ajutat intre ei, au pus intrebari, iar la sfarsit mi-au spus ca a fost „muy divertido”, „fenomenal”, „muy bien”, „me gusta mucho”.

In ora urmatoare vom vedea niste clipuri de 2 minute despre aceste orase, apoi vom alege unul dintre ele si vom studia diverse orare, in functie de interesele noastre (la cat deschide piscina, cand incepe filmul, la ce ora am programare la tuns etc.), facand astfel legatura cu tema urmatoare, despre activitatile din timpul liber.