In vis

Standard

Am dormit de la 9 jumate pana la 7 si ceva. In vis aflasem ca ma intorc in India de la anul. Eram fericita. Fiu, ziceam usurata, gata cu frigul si stresul si balamucul. Ma duc acasa.

Adaptarea e lunga si are multe etape. Invat turca si am inceput sa ma descurc in ea. Nu imi place. Profii care sunt deja aici nu sunt interesati sa cunoasca oameni noi; asa cum venim ne ducem, se pare, poate daca ramanem cativa ani avem o sansa sa ne bage cineva in seama, dar nu-si pierd vremea cu noi de la inceput. Asa ca ne bucuram de singuratate, ignore total, fiecare pe cont propriu. Invat Istanbulul si imi place marea, cu barcutele ei, imi plac simitii, ceaiul si pacea anumitor locuri. Dar nu locuiesc in centrul cu Bosfor si case frumoase, nici pe departe. Locuiesc intr-o padure de la marginea orasului, de unde uneori „scap” in oras, ca un inecat care mai iese la suprafata pentru o ultima gura de aer.

De cinci luni e iarna si – intre frig, indiferenta si efortul de a ma adapta la o noua tara, de a invata o limba complet diferita, de a castiga respectul si prietenia unor oameni carora nu le pasa de tine – cred ca au fost cele mai lungi si grele cinci luni din viata mea.

Nu e de mirare ca in vis ma duceam inapoi la soare, la gulmohari, la rochite si sandale. Si era bine, cald, pomi infloriti, pamant rosu.

Ce bine, ziceam, era si cazul sa ma intorc, destul am tras pe aici cu frig, geci, ghete si caciuli.

M-am trezit usurata, aproape fericita, in sfarsit lucrurile aveau sa se repare, gata cu diminetile de negura, cu alergia, cu geaca, cu cizmele.

Cand mi-am dat seama ca a fost doar un vis i-am multumit creierului meu ca imi administreaza el caldura care imi lipseste.

Istanbul, oras urias

Standard
Istanbul, oras urias

In acest weekend am avut ocazia sa descopar cat de mare este, de fapt, orasul Istanbul.

Dupa wikipedia, are o suprafata de 1539 km2  si o populatie de 14 milioane de locuitori. Pentru comparatie:

  • Bucuresti – 228 km2 si 2 milioane de locuitori
  • Bangalore – 709 km2 si 9 milioane de locuitori (spre 11 mil)
  • Londra – 1572 km2 si 8 milioane
  • New York – 1213 km2 si 8 milioane (cred ca mai multi)
  • Delhi – 1480 km 2 si 21 milioane de locuitori

Deci mai mare ca NY, dar mai mic cu cateva strazi ca Londra si mai populat decat oricare dintre aceste metropole.  Aproape la fel de aglomerat ca Delhi, dar mult mai bine organizat si mai curat, cu o infrastructura bine pusa la punct si un sistem integrat de transport in comun.

Dar totusi imens!

In acest weekend am primit vizita a doi oameni dragi mie, care au vrut sa vada TOT in doua zile! Au fost doua zile si jumatate intense, de razbit prin trafic aglomerat, de multimi de oameni de strabatut, de baclavale de mancat si cate si mai cate. Daca incerc sa pun pe hartie kilometrii parcursi, mi se invarte capul, dar totusi incerc:

Vineri – prin tunelul Eurasia proaspat inaugurat pana la Zeytinburnu, apoi un tur prin Sultanahmet sa vedem pe dinafara Sfanta Sofia si Moscheea Albastra. Cerul era senin, marea linistita, asa ca o barcuta pana in Kadikoy se impunea. In Kadikoy era puhoi de oameni ca de obicei. Erau insa si magazine simpatice cu lucruri frumoase si ieftine, baclavale de la Cafer Erol care se topeau in gura si era ziua lui Iulius, care trebuia sarbatorita cu fast si orez cu lapte pe post de tort!

Sambata – cu masina spre Kadikoy, chititi sa dam o tura de Bosfor, dar socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ! Am vrut sa mergem pe Sahil Yolu asiatic, strada care merge paralela cu marea Marmara, marginita de un parc cu palmieri care se intinde pe kilometri intregi. Dar marea era in ceata si din soseaua aglomerata am putut vedea doar o mare pata alba acolo unde se presupunea ca e marea, cu tot cu Insulele Printilor. In schimb am putut vedea cu varf si indesat ca infrastructura orasului era depasita de numarul de masini si, in urmatoarele doua ore, am admirat pe indelete casele din partea asiatica, ba chiar am vazut si doua magnolii inflorite care mi-au mai ridicat putin moralul! Apoi vaporasul, cartierul Besiktas si Palatul baroc Dolmabahce cu vedere la Bosfor; un drum cu tramvaiul supraaglomerat care ne-a amintit de capitala tarii noastre si Marele Bazar cu haosul si culorile lui, alte baclavale, ceai si frig, mult frig si un vant rece care iti congela urechile.

Duminica scoala ne-a organizat o excursie la Kuzguncuk, un sat-cartier din partea asiatica, de pe malul Bosforului, in care pana in anul 1953 nu a existat nicio moschee! Centrul traditional al crestinilor armeni si al evreilor, izolat oarecum de oras prin faptul ca intre el si urmatorul cartier, Uskudar, se intinde o baza militara, Kuzguncuk a ramas pitoresc si linistit ca un satuc din Grecia. Era duminica, brutariile umpleau strada cu aroma placintelor calde, iar la localurile deschise se servea kahvalti – micul dejun turcesc cu de toate, in care fiecare alta chestie pe care o gusti e mai buna decat precedenta! Duminica a fost si ziua cand am traversat Bosforul ca sa vizitam Sfanta Sofia si Moscheea Albastra si pe dinauntru, dar si ziua cand am pornit cu elan spre Mall of Istanbul, care s-a dovedit a fi mult mult mai departe decat ne imaginasem si nici macar nu ne-a rasplatit efortul cu baclavale!

La fel ca si in mult-mai-micul Bangalore, in Istanbul se poate sta in trafic lejer pana la trei ore, in functie de momentul zilei sau nu. Pe acelasi drum pe care ne ducem si venim in fiecare sambata cand busul scolii ne duce in oras, apar si dispar gigantice ambuteiaje despre care nu-ti poti da seama cui se datoreaza: vremii? vreunui sofer mai ageamiu care incurca circulatie? unei iesiri prost puse de pe autostrada la care se inghesuie toti creind un „bottleneck”?

Oricum ar fi, Istanbulul e imens si in intindere si in posibilitatile de a-ti petrece timpul liber. Este extrem de divers si o calatorie cu tramvaiul de la un capat la altul te poarta prin varii orasele-cartiere, musulmane sau seculare, fiecare cu personalitatea lui, cu cladirile lui, cu mallurile lui, cu oamenii lui mai lipsiti sau mai apasati de griji, cu … baclavalele lui.

Fiindca vremea a tinut cu noi, am reusit intr-un weekend sa strabatem distante colosale (aseara GPS-ul ne arata ca am mai avea cam …. 65 de km pana acasa!!) si sa bifam o lista imaginara pe care au incaput multe locuri si experiente noi.

Eu sper ca musafirii mei s-au simtit bine si mai vin. Eu, una, desi sunt franta, am avut un weekend excelent!!

PS. Iata care ar fi lista mea pentru cine vine un weekend la Istanbul pentru prima oara:

  • Ziua 1: Zona Sultanahmet cu Ayasofya si Moscheea Albastra, Marele Bazar, moscheea Nurosmanye si magazinele de pe langa bazar. Optional: o oprire la hamam, dar poate sa dureze pana la 3 ore si cam mananca jumate de zi. Pentru cine e interesat de moschei – Moscheea Suleimanye e superba.
  • Ziua 2: Vaporas peste apa pana la Kadikoy si in Kadikoy shopping in Moda, restaurante, cofetarii si un tur cu unul dintre cele mai vechi tramvaie din lume – Moda Tram. Traversare in zona Pera, unde se poate vizita fie Turnul Galatei, fie Palatul Dolmabahce – dupa interesele fiecaruia.

Zilele la Istanbul sunt prea scurte pentru cate poti face. Lista mea pe urmatoarele weekenduri este:

  • Parcul Emirgan pentru expozitia de lalele din aprilie
  • Excursie cu vaporasul la Bursa
  • Insulele Printilor in mai
  • Inapoi la Kuzungcuk pentru un tur amanuntit
  • Cartierul de lux Nisantasi
  • Cartierul Beykoz de pe Bosfor

Cine se inscrie pentru urmatoarea excursie?

 

Eyüp

Standard

Demult voiam sa merg, dar vremea n-a fost prea prietenoasa, asa ca Eyup a aparut in viata mea abia acum doua saptamani. A meritat! Cocotat pe o colina („Pierre Loti”) de unde se vede tot Cornul de Aur, Eyup e un loc celebru pentru vederea panoramica. In varful colinei sunt cateva terase unde poti manca, bea ceai si admira Istanbulul in toata frumusetea lui, trecuta si prezenta. Eyup a fost si cimitirul sultanilor si vizirilor si altor notabilitati otomane timp de secole. Plimbarea catre restaurantele de pe colina se face direct printre mormintele impodobite cu fesuri sau turbane, care arata si dupa moarte rangul celui ingropat acolo. Sau poti lua telefericul, cum fac majoritatea istanbulezilor, in vreme ce turistii par sa prefere drumul prin cimitir.

La poalele colinei se gaseste moscheea Eyup, foarte frecventata de credinciosi si foarte frumoasa. Intrarea, ca la orice moschee, e gratuita, cu conditia sa te descalti si sa-ti porti incaltamintea intr-o plasa. In jurul moscheii infloresc terase, magazine si locuri de joaca pentru copii.

Vaporul de la Eyup la Eminonu „tricoteaza” Cornul de Aur si face vreo 4-5 statii, una pe fiecare mal. Fiindca distanta nu e asa de mare, ai impresia mai mult ca stai decat ca mergi.

Ma mai duc la Eyup.

eyup vedere

Cand am fost la Bugiuresti

Standard

*”c” in turca se citeşte „gi” ca in cuvintele cam (geam) sau sürücü (şofer sau surugiu). Natural ca Bucureşti se citeste Bugiureşti. De fapt in turca se zice Bükreş.

Era o zi normala cand colega de engleza mi-a zis ca pleaca in Romania peste 2 saptamani. Mi-a zis ca merge la Therme un weekend, ca e avion la 5 vineri si profita si daca vreau sa-mi aduca ceva. Raspunsul meu a fost “nu-mi aduce nimic; vin si eu”. Zis si facut si ne-am aliat si cu doua colege din Venezuela, ca sa fie o excursie amuzanta, am luat biletele si hai la Bucuresti!

Pe vremea cand locuiam in India, cam asta era unul din visele mele: sa fiu asa aproape, incat daca am chef sa vin un weekend la Bucuresti, sa ma sui in avion si sa vin. Pentru asta am ales Istanbulul – zbor de nici o ora, scoala la 15 min de aeroport. Traiam, deci, in visul meu de odinioara!

In Bucuresti nu mai era asa de frig ca in noiembrie, iar duminica am prins chiar o zi minunata si insorita de primavara. Desi am stat doar doua nopti, am putut sa ma vad cu o multime de prieteni si sa fac si cumparaturi, sa stau si la soare si sa merg si la targul de martisoare. E drept ca la avion am ajuns cand se inchidea poarta de imbarcare, dar, din fericire, ne-au primit.

E interesant sa amesteci oameni din diferitele tale vieti; Romania, Canada si Venezuela; expati, fosi expati si localnici, bucuresteni si istanbulezi. Pentru ca la One Love eu voiam sa stau cu prietenii mei si pentru ca venisera multi si diversi si pentru ca prea adesea aceste adunari se termina cu toti vorbind cu toti – tot ei, care locuiesc in acelasi oras! – iar eu cine stie cu cine, ei bine, pentru toate astea am decis ca voi fi putin egoista si voi vorbi in romaneste, desi poate nu e politicos fata de colegele cu care venisem. Le-am lasat putin pe cont propriu, ca sa pot sa schimb cateva vorbe cu prietenii dragi de acasa. Si mi-am adus aminte de mine in partea cealalta, la Mussoorie, unde venisem cu Zeenat, dar tocmai pe ea nu apucam s-o vad. Cred ca am mai inteles niste lucruri de atunci.

A fost multa bucurie, multa durere in gat (cosmar, vineri), mult fum la One Love care imi distrugea gatul, multa dragoste. Iulius a fost mereu de serviciu, a facut cald in casa, ne-a rasfatat, ne-a dus la Therme cu masina… Therme sambata nu e o idee grozava, dar era vant si frig afara si a fost un loc ok, unde doamnele s-au simtit bine. Seara am reusit si sa bifam Casa Gorjeana; era frig, ceata la intoarcere, dar la Casa Gorjeana era un botez si, asa cum se intampla, in scurta vreme eram toti pe ringul de dans.

A fost bizar sa fiu in tara mea cu straini; sa trebuiasca sa explic, sa traduc, sa judec ceea ce mie mi se pare normal. A fost greu sa impac intalnirile cu prietenii si timpul cu ele. A fost ciudat sa nu fie mama acasa.

A fost frumoasa reactia oamenilor cand ne auzeau vorbind in spaniola. Clar tot romanul rupe doua vorbe de spaniola!! La Mega Image mi-am amintit de India… doua vanzatoare, femeia de serviciu si un paznic se adunasera roata in jurul colegelor mele strigand hola, hola, muchas gracias, te gusta Bucarest si cine mai stie ce. Au fost incantate ca in taxi ne-a pus muzica in spaniola, iar taximetristul canta si el cu noi.

A fost frumos afara duminica; frumos ca prietenii nostri au venit sa ne vada la targul de martisoare si am baut o cafea, ca soarele stralucea, ca oamenii din jur vorbeau romaneste, ca dupa multa vreme am vazut un targ de martisoare!

I don’t live in Bangalore only

Standard

Colega mea, profa de franceza, are o relatie de iubire cu Turcia care dureaza de mai bine de 15 ani. In copilarie, familia ei isi petrecea vacantele la Bodrum, unde pana la urma si-au luat si o casa, asa de mult le placea. Cand a terminat facultatea, colega a venit sa lucreze ca profa in Ankara, unde a petrecut doi ani minunati. La presiunea familiei si a prietenilor, s-a intors o vreme in tara ei din Europa de Vest, dar mereu cu inima in Turcia. Nu e de mirare, deci, ca dupa nici doi ani era iar aici, de data asta la Istanbul. Daca Ankara a fost locul unde si-a facut prieteni si s-a simtit deindata ca acasa, Istanbul nu a primit-o la fel de bine. Izolata intr-un campus alaturi de alti profesori expati, singura in uriasul oras in care nu era nici turist nici localnic, tanjea dupa Ankara. Au inceput evadarile de weekend, mai putin de o ora de zbor si doua zile alaturi de prieteni. Au inceput planurile de a se muta inapoi la Ankara; CV-urile, interviurile si, in sfarsit, jobul de vis care o va duce inapoi in locul unde se simte mai acasa decat in tara ei de bastina.

De cate ori ma gandesc sa imi schimb sloganul blogului, mi-aduc aminte de colega mea. I live in Istanbul only, dar nu inca. Inainte sa plec in vacanta la Bangalore ma gandeam ca mi-ar placea ca macar 2-3 colegi sa-si faca timp pentru mine, stiam eu care, cei de care mi-e drag si cu care am tinut legatura si dupa ce am plecat. Nu m-am asteptat sa fiu primita ca fiul risipitor, sa se taie vitelul cel gras, sa se schimbe planuri, sa se organizeze cine si ceaiuri in onoarea mea. Am fost coplesita de atentia pe care am primit-o, dar si de soare, de vara, de flori si de senzatia ca m-am intors acasa. Apoi m-am intors acasa la Istanbul, unde era ca si pana acum – frig si rece.

Noua scoala e o scoala foarte rece cu expatii si se simte. Daca prima scoala era internationala, in sensul ca ne straduiam sa vorbim toti engleza intre noi, sa fim inclusive, prietenosi si sa constientizam ca we’re in this together, aici sunt intr-o scoala turca, unde sunt un animalut amuzant, dar nu chiar luat in serios pentru ca nu vorbesc limba locului. Deciziile importante se iau in turca. In posturi de conducere acced turcii. Eu abia trec de genunchiul broastei cu al meu çay alabilir miyim (un ceai, va rog).

Ce vreau sa zic, nu ma mir ca este asa, nici nu astept sa se schimbe lumea ca sa fiu eu fericita si sa ma simt ca acasa. Cand am plecat mi-am asumat socul cultural si perioada de minim un an in care ma voi simti straina, stinghera, ratacita si nelalocul meu. Acum ca o traversez, normal ca nu e placuta si e fain sa te teleportezi doua saptamani acasa in India, unde sa ai libertate de miscare, prieteni, lucruri cu care te-ai obisnuit. Sau sa fugi un weekend acasa la Bucuresti, unde sa degeri de frig alaturi de oameni care demult au devenit mai mult familie decat prieteni.

I live in Bangalore only si pentru ca nu mai suport frigul. Colegii mei nascuti la tropice se bucura mai mult de iarna decat mine. Am devenit o fitoasa. Nu mai vreau ploaie mohorata, cer acoperit de nori, temperaturi de minus grade, caciula, cizme, fular, raceala, centrala. Parca dureaza de prea multa vreme iarna asta si nu da semne ca s-ar termina vreodata.

Cred ca I live in Helsinki only nu va fi niciodata o optiune.

In cautarea verii

Standard

Mi s-a parut ca am luat decizia cam brusc – ce-ar fi sa plec in vacanta la Bangalore? In vacanta asta de ne-Craciun, vacanta intersemestriala de doua saptamani pe care o primim la scoala din Stambul.

Zis si facut; au aparut biletul, cadourile pentru cei din India, bagajul si viza. Pe 20 ianuarie am luat vacanta si pe 21 eram deja in zbor spre Bengaluru! Ah, cum va fi? Oare mai exista copacii aceia care acopera toata strada? Cum e sa fie vara cand de cinci luni nu ti-ai mai vazut degetele de la picioare din sosete si cizme? Oare o sa racesc la schimbarea de temperatura? Isi mai aduc aminte colegii de mine? Sa ma duc sau sau nu ma duc pe la scoala? Oare sa le duc baclavale sau rahat turcesc? Ce am sa fac acolo?

Dar zborul prin Doha a fost usor si rapid (va recomand filmul L’avenir cu Isabelle Huppert, vazut in avion) si imediat eram in aeroportul atat de familiar, pe numele lui (pe care nu il stie nimeni), Kempegowda International Airport. Apoi totul a devenit cum era, adica normal, familiar, haotic si minunat totodata.

Cam inteleg si de ce am venit si ce caut si de ce am plecat. E cum mi-am imaginat. Mi-am dorit sa vin sa revad locurile si oamenii cu privirea aceea detasata pe care o capeti cand nu mai ai, de fapt, de-a face cu ei. Ma bucur ca masina a ramas la Zee si ca o pot folosi – ma simt ca si cand n-am plecat niciodata. Fireste ca toti copacii sunt inca aici; la fel si ospatarii, vanzatorii, cersetorii de la semafor, nenea care vinde apa de cocos sub un umbrar de palmier, femeia care iti ghiceste in palma, baiatul de la More Megastore delivery, fetele de la masaj, instructorul de yoga.

Asa cum era si cazul, prima oprire a fost la salon pentru pedichiura. Am avut parte si de o mustrare:

– Ma’am, demult nu v-am mai vazut. Cel putin de 4-5 luni. Nu cumva v-ati gasit alt salon?

Ah, dar bucuria cu care mi-am revazut degetele de la picioare din nou in sandale!

La scoala a fost fain – copiii m-au primit frumos, colegii – colegial. Ma bucur ca am cativa prieteni, ma bucur ca si-au facut timp sa ma vada, sa petrecem timp impreuna, sa mergem in locurile noi si sa ne povestim vietile, de unde am ramas cand ne-am vazut ultima oara.

Asa cum imi sade bine, umblu cu gura cascata din nou; entuziasmata de soare si de caldura mai mult decat de orice; fericita ca imi revad copacii, magazinele cu haine colorate, strazile nebune cu autobuze ruginite care zboara pe 2 roti cu 50 la ora, vacile, claxoanele, haosul, nisipul in papuci si libertatea pe care le asociez cu India.

 

Zapada

Standard

 

A nins si am vazut zapada pentru prima oara in 5 ani.

Zapada… ce mare scofala, ziceam. Alba, uda, produce alergie. Nu mi-e dor de ea.

Si totusi, in zilele dinainte de Craciun si Anul Nou, cand toata lumea parea a fi in vacanta si numai noi munceam voios zi de zi la scoala, visam la zapada. Un fulg sa cada si ne da liber, sopteau zvonurile. Dar ploaia maruntica de toamna care ne murase pana la os nu se lasa transformata in zapada.

Au trecut zilele, festive si normale, copiii si-au terminat examenele si noi ne-am adunat ultimele ramasite de energie sa punem note, sa fim inca vii si vioi, sa inspiram, sa motivam – sa facem, adica, ce fac profesorii buni. In doua saptamani vine si vacanta inter-semestriala. Se aduna teze, note, lucrari, teme. Copiii incep sa lipseasca, stiind ca si-au rezolvat media sau manati de pasiunea sporturilor de iarna care, na, se pot face doar iarna.

Primul fulg a cazut sambata si pana duminica aveam 40 cm de zapada. De unde pozam de la geam masa care se acoperea de substanta alba si rece, brusc mi-am amintit cum e sa fii in mijlocul ei. Am iesit sa pozeze copacii acoperiti de nea, numai ca sa aflu ca bateria litiu-ion a telefonului nu rezista la temperaturi sub zero grade.

Duminica seara eram toti agatati de TV: oare va declara valiul zi libera luni? Daaaaaaa!

Luni seara visam ca ne da si marti. Daaa!

Azi deja nu mai ningea si incepuse marea topeala, dar totusi ne-a dat si miercuri. Intre timp m-am batut cu bulgari, mi-am luat cizme de zapada, am facut alergie si am luat Xyzal, am invatat sa tin telefonul la caldura ca sa fac totusi poze si am si muncit, in ritmul meu, in scoala perfect pustie.

Maine ne vom aventura in oras, sa vedem Istanbulul sub zapada. Ni se zice ca e prima data in 10 ani ca au asa ninsori. Evident ca a fost haos pe sosele si pe aeroporturi, cu sute de zboruri anulate si bagaje plimbate aiurea prin toata lumea; oameni frustrati si cheltuieli neprevazute. Totusi strazile au fost deszapezite si s-a aruncat sare in cantitati imense. Temperaturile vor creste, asa ca nu sunt sanse de polei.

Azi mi-am dat seama ca minteam cand am zis ca nu imi place zapada. E uda si alba si provoaca alergie. Dar dupa ce te imbraci si incalti bine (ca sa ramai uscata) si iti iei un Xyzal, zapada e doar alba si frumoasa si provoaca bucurie.

img_8356