Sapte saptamani la Bucuresti

Standard

Am petrecut sapte saptamani in Bucuresti si m-am simtit ca si cand n-as fi plecat niciodata si, in acelasi timp, ca si cand niciand n-as fi locuit acolo. M-am ratacit in drum spre Piata Amzei si am ajutat oameni sa ajunga la adrese mult mai obscure. La intrebarea tuturor „cat mai stai acolo” nu am avut niciun raspuns, pentru ca in fiecare an mai stau inca un an si tot asa pana nu voi mai sta si ma voi intoarce, sau ma voi duce altundeva. E limpede ca Istanbulul nu e la fel de glamorous ca India; unii se mira ca aleg nesilita de nimeni sa locuiesc intr-un oras potential periculos si invitatiile mele adresate prietenilor se lovesc adesea de nu-uri categorice.

Cu toate astea, Istanbulul e un oras frumos, bine pregatit pentru turisti, prietenos la transporturi, preturi si servicii. Unele locuri pe Bosfor iti taie cu adevarat respiratia; unele croaziere cu vaporasul as vrea sa nu se termine niciodata. Desigur ca asta face parte si din „programul” meu de a ma concentra pe aspectele pozitive, de a vedea partea buna a lucrurilor in orice moment, pentru a putea continua sa locuiesc intr-o tara cu totul straina, de care nu ma leaga nimic in fond.

M-am mutat la Istanbul in primul rand pentru a fi mai aproape de Bucuresti si acum vad ca a fost o idee buna. Cand te urci in avion pentru a incepe un nou an scolar, chiar conteaza daca zbori o ora sau zece. Chiar conteaza daca la capat dai de un loc bine pus la punct, unde lucrurile merg ok si in care te descurci usor, sau de un haos colorat si zgomotos, unde miroase a betisoare parfumate si ziua de maine nu stii ce mai aduce. Desi, acestea fiind zise, daca India ar fi la o ora de zbor de Romania, as locui acolo cu siguranta!

Viata e lunga si e bine ca e asa. Am avut in vara asta bani si timp sa umblu prin locuri pe unde imi doream sa ajung (Moldova! sau etajul 36!) pe cand eram in criza de timp si de bani, acum 6-7 ani. Am umblat iar prin locurile de care imi era grozav de dor cand eram departe: Ateneul, strada Mihai Eminescu, catedrala Sf. Iosif… Am aflat ce mai e nou in materie de reclame romanesti (ficatul a fost, fara doar si poate, vedeta vacantei! forti-ficat, slabo-ficat si cate si mai cat reclame – ori la constructii, ori la ficat). Am vazut filme, am citit carti, am fost la munte si la mare, am explorat noi terase si restaurante din Bucuresti, am citit Dilema Veche, am fost la muzee si concerte.

Am gasit Bucurestiul murdar, neingrijit, mai plin de turisti straini ca odinioara, cu un aer de mare WC public in zona centrala din pricina acelor mazgaleli de pe peretii caselor si a magazinelor inchise dupa Colectiv. Parcul Cismigiu, murdar, neingrijit si invadat de ciori, m-a intristat. Bulevardul Carol, aproape neluminat noaptea, deprima. Magheru, presarat cu magazine goale, arata ca o gura stirba.

Epoca nomada a vietii mele continua. Nu atat de nomada ca si cand as trai in rulota, dar nici atat de asezata ca si cand as avea apartament in Bucuresti, un job, o familie etc. – ce se presupune ca are omul la 38 de ani.

In vara asta am identificat o credinta cu care operam: daca faci planuri, grabesti timpul. Am venit in vacanta absolut fara niciun plan si am facut ce s-a nimerit, ce m-a inspirat pe moment si unele chestii care mi s-au propus si pe care le-am gasit atragatoare: mare, munte, Moldova, incercand astfel sa lungesc timpul. Nestiind in iulie ce voi face in august, am gustat mai intens fiecare zi, fara sa astept un viitor in care urmeaza sa fac ceva „si mai” interesant! Am constatat in urma acestui experiment cateva lucruri:

  • ca cei din jurul meu prefera planurile; „cum sa nu stii ce faci in vacanta” a fost o intrebare recurenta. E drept ca atunci cand ai vacanta 20 de zile ti-o dramuiesti mult mai judicios decat atunci cand o lalai o luna jumate, ca mine. Mai ales dupa un an in care te-ai simtit in vacanta in fiecare weekend si ti-ai facut plinul de turism, hoteluri si experiente noi in strainatate.
  • ca uneori se intampla lucruri frumoase fara plan si nu s-ar fi putut intampla daca tu aveai deja un alt plan!
  • ca uneori e mai scump sa nu-ti faci planuri atunci cand vine vorba de costuri last-minute. Alteori e mai ieftin, uneori gratis.
  • ca timpul oricum trece, cu plan sau fara. Doh!

Este cum spune tatal meu: viitorul devine trecut cat ai clipi, iar deciziile prezentului formeaza baza viitorului.

Sa inceapa, asadar, un nou an scolar (al zecelea in sistemul privat) cu decizii intelepte, copii isteti si timp bine folosit!

Bafta tuturor profilor si elevilor in noul an scolar!

 

 

Anunțuri

Sfarsituri si vacante

Standard

Se termina uluitor de repede primul meu an ca profesoara in Turcia, in Istanbul.

Adaptarea la clima temperata a fost neasteptat de grea pentru ca, pur si simplu, uitasem cum e iarna. Uitasem de ghete, de fermoare, de sireturi, de geaca, de caciula, de fular, de xyzal, de soba si calorifere, de plapuma, de vant, de tot. Luna de luna am sperat ca se va termina, ca se va incalzi, ca visez, ca glumeste. Zi cu soare dupa zi cu soare am fost dezamagita si intristata de revenirea ploii, de vantul rece, de desele raceli si dureri de gat, de norii cenusii care-mi atarnau deasupra capului.

Psihic, m-am simtit mereu stoarsa. Departe si aproape de Romania de care nu ma mai leaga prea multe. Prea departe de India, de care, paradoxal, ma simteam mult mai legata. Departe de caldura, de soare, de masina mea, de mancarea de la Fatty Bao, de prietenii mei din toate colturile lumii de care – iaca! – eram mai atasata decat crezusem.

Fara sa vreau am respins totul aici, in vreme ce ma luptam sa accept: scoala, cu defectele ei inerente; oamenii, cu limba lor alienanta; orasul si tara asta; mancarea; transportul; limba; campusul.

Lovita de frig, de ruptura de Zeenat si de gasca mea de joi, de rigiditatea si formalismul acestei scoli, de izolarea clevetitoare din campus, am recurs la ce stiam eu sa fac ca sa ma tin intreaga: m-am ascuns, am mancat, m-am ingrasat. Nu mult, din fericire, pentru ca am devenit un pic mai buna la a-mi recunoaste tiparele.

Cu timpul, m-am inamorat de oras, care e cu adevarat minunat, maret si decazut, dar atat de interesant in toate felurile: istoric, artistic, turistic, social. M-am obisnuit cu limba turca, pe care nu o mai percep agresiv. Am mancat cu placere kahvaltı (mic-dejun) la orice ora. Am descoperit Bosforul, cartierele, magazinele. M-am indragostit de mare si de vapoare.

Cu timpul, m-am legat putin de unii oameni cu care am gasit ca am in comun. Desi e greu inca sa-ti dai seama cine e autentic si cine nu. Am asteptat mult si am primit putin, in multe cazuri. Chiar si cine e autentic, s-a invatat sa se ascunda. Contextul.

Am calatorit. Am mers la Izmir, Iznik, Kayseri, Capadochia, Bodrum, Ankara.

Am citit carti.

Mi-am redefinit legatura cu Zeenat, astfel incat sa fie inca acolo, desi nu mai suntem aproape. Cand vorbesc cu ea la telefon capat un accent indian. Dealtfel tatal lui Adam mi-a confirmat ca am accent indian in engleza. Ce ciudat! Ce normal!

Am ramas cu muzica din India si, intr-o zi, umbland prin Ankara am avut senzatia ca sunt in Malleswaram. Nimic nu semana, dar eu in capul meu eram in Bangalore. La fel cum eram in Bucuresti in primul an de Bangalore si am luat asta drept dovada ca sunt, vai!, atat de patrioata. Cand, de fapt, creierul facea ce stia: imi povestea locurile unde fusesem asamblata complet ultima oara.

De curand am avut revelatia ca ma indepartez de India, care mi-a adus atata atentie. Nu e de colea, se pare, pentru lumea noastra ahtiata de confort si de progres, sa traiesti in India. Nu e de colea pentru indieni sa lucreze si sa coexiste cu o Westerner, alba, straina, diferita si asemanatoare.

Dar cum va fi sa zic: am trait 4 ani in India acum 20 de ani?

Revelatia ca esti format de locul in care esti. Revelatia ca 4 ani sunt scurti. Ca acum Turcia e cea care ma formeaza si daca nu sunt constienta de asta risc sa ma transform in cineva neasteptat.

Revelatia ca nu locul schimba, ci commitment-ul tau. Sau indiferenta ta, mersul cu lumea, mindlessly.

Nu sunt vremile supt om.

 

Incep sa simt, abia acum, ca m-am asamblat pe partea asta.

Poezia supralingvistica

Standard
Hüzünlü Aşk ŞarkısıDoğrusu, bir zaman gelecek
hayatım ölecek benim için.
Sadece çimen bilir toprağın tadını.
Doğrusu, çekip gittiğinde yüreğim
sadece kanım özler onu.
Hava uzun, sen uzunsun,
hüznüm uzun.
Atların öleceği bir zaman gelir.
Makinaların ihtiyarlacağı bir zaman.
Soğuk yağmurların yağacağı bir zaman gelir,
ve bütün kadınlar senin başını kuşanır –
ve giysilerini.
Beyaz dev bir kuş da gelir
ve yatırır ayı bulutlara.

Nichita Stãnescu (1933-1983)
Çeviren: İsmail Haydar Aksoy

Trist cântec de dragoste

Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate femeile poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare, albă.

Care ouă pe cer luna.

Povestea crocodilului care tușea

Standard

Povestea asta isi asteapta sfarsitul din 2011. Are cineva vreo idee?

 

A fost odată ca niciodată un crocodil cu patru capete și un singur gât. Crocodilul tușea de mama focului și niciun vraci nu știa cum să-l lecuiască. În disperare de cauza, s-a dus la floarea de cireș. Era o floare rară, extrem de apreciata și, prin urmare, cam cu nasul pe sus, dar se spunea despre ea că are soluții la toate problemele.

Floarea de cireș înflorea înr-o grădină japoneză din apropiere și era așa o raritate, încât oamenii făceau coadă cu orele s-o vadă. Crocodilul știa că mulțimea aceea va fi speriată de apariția lui, mai ales că avea și patru capete și, de unde suferea de o banală tuse (chiar daca nevindecabilă, totuși banală) se putea trezi numaidecât expus la Zoo sau vedeta emisiunilor TV, chestie de care chiar n-avea niciun chef.

Se sfătui așadar cu amicul lui broscoiul verde (care se credea prinț și-avea tot iazul la picioare).

  • Orice grădină japoneză are un pârâu care curge pe la picioarele cireșului înflorit. Totul e sa gasești o cale să înoți și să ajungi cumva în acel pârâu. Cred că dacă te duci noaptea grădina o să fie închisă și nu riști să te ia oamenii la ochi.

Zis și făcut – crocodilul n-avea patru capete doar ca să nu-i plouă în gât, ci era un crocodil deștept și bine orientat în spațiu, așa că se descurcă destul de ușor să ajungă la pârâul care dădea în grădină. Dar să vezi problemă: gura pârâului era prea îngustă ca să îi încapă toate cele patru capete, așa că se văzu nevoit să-și plieze două. Nici nu știuse că se poate. Cu două capete arăta diferit și se gândi că i-ar plăcea să apară așa în fața crocodiloaicei Dila, pe care o curta demult și care nici nu se uita la el, în speranța c-o va impresiona.  Dar cu Dila nu era chestie de capete, ci de profunzime. Deși era o tipă cu multe resurse sufletești, Dila prefera să plutească doar pe la suprafața lucrurilor și să se prefacă neatentă la ceea ce putea s-o solicite mai mult.

Cu gândul la instabilitatea Dilei, Croc (da, se numea Crocodil și i se zicea Croc, cam lipsit de imaginație, dar foarte descriptiv) ajunse în zona unde înflorea măreț cireșul. Florile de cireș dormeau pe crengi.

  • Psst, Floare de Cireș, făcu Croc, apoi se răzgândi. Încercând să-și stăpânească tusea, începu să intoneze un cântecel.

 

Kyınalıada

Standard

A venit vara si cu ea excursiile in Insulele Printilor, din Marea Marmara. Prima pe lista, si prima si in ordinea in care te duce vaporasul luat de la debarcaderul Kadıköy este Kyınalıada.

Cand am ajuns acolo mi-am dat seama ca e singura insula unde mai fusesem! In excursia mea din 2014 am ajuns si in insule, la plaja. Insula asta, spre deosebire de altele, are o gramada de plaja si e bine amenajata, desi nu e cu nisip, ci cu niste pietre colturoase care necesita purtarea unor papuci de plastic speciali.

De data asta insa nu am stat la plaja, ci am explorat insula la pas, urcand pana in virful dealului, unde am gasit o manastire pustie si o femeie care vindea apa. Vederea din orice punct al dealului e superba, iar insula e cam cum mi-ar placea mie sa locuiesc: suficient de aproape de Istanbul ca sa il admir, dar destul de departe ca sa nu am de-a face cu haosul lui.

In insula vremea trecea incet si tihnit. Bunicii locali isi incercau scuterele cu 3 roti, sau stateau la ceai sub copaci. Cativa turisti ocupasera sezlongurile de pe plaja, inca nevenindu-le sa creada ca e vara, in sfarsit. Pe ulite am vazut multe pisici, barbati care maturau, reparau masini hodorogite sau barci, sau taiau lemne si femei care intindeau rufe. Copiii faceau intreceri la vale pe biciclete.

Mai e luna trandafirilor in Istanbul, asa ca insula era plina de culoare si parfum.

Cele 5-6 ore au trecut ca una. Din cand in cand e minunat sa poposesti intr-un astfel de loc, „unde nu se intampla nimic”.

Iznik

Standard

Iznik. A small place with a huge history. Formerly known as Niceea/ Nikaia, home to the Iznik tiles that Mimar Sinan made famous by using them inside the Blue Mosque. Former Byzantine city, enclosed by thick walls that are still standing today. Conquered by the Ottomans, who preserved some of the old art and monuments. Two Christian/Roman churches survived as ruins. Another one was saved by its early transformation into a mosque.
Small and quiet town on the banks of the Iznik Lake, at the foot of the Iznik/Flag Hill.
A few schools; windows and balconies with roses and geraniums, a few mosques, a few restaurants. Calls to prayer five times a day, people fasting for Ramadan. Friendly women who welcome us to their town. Outgoing ceramic artists, who don’t hesitate to show us the secrets of their craft, even if at the end we leave the shop empty-handed.
Archaeology and daily life. A column with a gorgeous capitel fallen on the side. Somebody has built a house with bricks taken from the old Roman Theatre. A skeleton was dug out in the process. Past and present.
The past is quiet; the present – respectful.
„In a small town, many mouths talk, but only a few heads think.” In Iznik, when they talk to us, it’s to say welcome and please and here you are, or to apologize that they cannot serve us the world’s most wanted „peymacun” (cheese pita) before sunset.

Locul meu preferat e in mijlocul marii

Standard

IMG_0384

IMG_0255

IMG_0531

IMG_1286

Locul meu preferat din Istanbul e in mijlocul marii.  Exista la un moment dat un punct de unde nu se vad malurile. Cerul e albastru, marea e alt albastru. Daca sunt nori, e feeric. Daca e ceata, e infricosator si, fireste, periculos. Vapoarele nu circula pe ceata. Daca e ploaie, e mohorat si jilav. Marea e mereu alta, e vie, e frumoasa. Istanbulul e mereu acelasi – palate, moschei, poduri si turnuri presarate cu ochi de artist pe coline, pentru a ti se dezvalui treptat, pe masura ce te aproprii de mal.

Pe mare te urmaresc pescarusii si un nene adus de spate trece uneori sa-ti vanda ceai si covrigi.

Pe mare ai plecat, dar inca nu ai ajuns. Esti suspendat in cel mai pur, albastru si frumos nicaieri, dar stii ca undeva exista o ruta, un pilot, un orar.

Vaporul ajunge mereu la timp.

Traversarea marii e, de fiecare data, o experienta.