Sapte saptamani la Bucuresti

Standard

Puzzle

Am petrecut sapte saptamani in Bucuresti si m-am simtit ca si cand n-as fi plecat niciodata si, in acelasi timp, ca si cand niciand n-as fi locuit acolo. M-am ratacit in drum spre Piata Amzei si am ajutat oameni sa ajunga la adrese mult mai obscure. La intrebarea tuturor „cat mai stai acolo” nu am avut niciun raspuns, pentru ca in fiecare an mai stau inca un an si tot asa pana nu voi mai sta si ma voi intoarce, sau ma voi duce altundeva. E limpede ca Istanbulul nu e la fel de glamorous ca India; unii se mira ca aleg nesilita de nimeni sa locuiesc intr-un oras potential periculos si invitatiile mele adresate prietenilor se lovesc adesea de nu-uri categorice.

Cu toate astea, Istanbulul e un oras frumos, bine pregatit pentru turisti, prietenos la transporturi, preturi si servicii. Unele locuri pe Bosfor iti taie cu adevarat respiratia…

Vezi articol original 664 de cuvinte mai mult

Anunțuri

Copilul meu nu vrea sa citeasca acasa

Standard

Un raspuns pe care l-am postat pe un forum la intrebarea din titlu:

Copiii invata cu placere daca parintii lor valorizeaza scoala si apreciaza invatatura primita acolo. Sincer! Cum e scoala lui? Invatatoarea? Temele? Apreciati educatia pe care o primeste, sau e asa si asa, dar e „treaba” lui de copil sa scrie/ citeasca, la fel cum parintii se duc la serviciu? E important sa va raspundeti sincer la aceste intrebari. Apoi sa ajutati copilul sa prinda drag de carte invatand alaturi de el. „Ce subiect interesant! As vrea sa stiu mai multe despre asta!” Copilul abia asteapta sa va invete ce stie! Asa se naste dragul de carte – din perceptia ca ceea ce invata acolo e important si valorizat de parinti. Cititi impreuna. Ca sa scrie trebuie sa inteleaga de ce trebuie sa scrie. Sunt teme? La ce folosesc temele (pe langa note si satisfacerea invatatoarei)? De ce primim teme? Cum ar arata scoala fara teme? (in unele sisteme copiii primesc teme din clasa a sasea incolo) Cititul e magic: te poarta spre alte lumi! Scrisul ne foloseste oricand: sa scrie el liste de cumparaturi, biletele pe frigider etc, adica sa scrie util si relevant, ca sa vada puterea scrisului. Scrieti-i biletele, sa le citeasca la micul dejun. Faceti un joc: azi nu vorbim; ne trimitem mesaje sau biletele. Copilaria e varsta cand totul poate fi abordat prin imaginatie.

Copilul meu uraste scoala

Standard

„Draga”, mi se spune adesea, „la tine la scoala, acolo, o fi mai bine. Aici e dezastru. La scoala primara ai o invatatoare, Dumnezeu cu mila. Cotizam toti la fondul clasei; luam creta, burete, perdele, aer conditionat. Se baga pe gatul parintilor caiete, culegeri, materiale auxiliare cu toptanul. Copilul nu mai pridideste la cate teme are … unele nici parintii nu le stiu rezolva! Drag de scoala? Cred ca glumesti!

La gimnaziu se schimba profesorii. Uneori mai dai si de cate unul bun. Continui sa cotizezi, sa faci teme si sa cumperi auxiliare. Intervin optionale – alte cheltuieli. Copilul vine de la scoala necajit: vrea telefon mobil, cum au toti colegii. In ore domnesc spinnere, kendama, telefoane. Acasa ma cert cu el sa faca teme. As vrea sa le faca singur, fara sa ma solicite in niciun fel. Doar eu mi-am terminat scoala demult! E treaba lui, in fond, sa-si vada de carte. Dar el vrea afara, pe tableta, la jocuri pe calculator, orice numai la teme nu. Fiecare zi e un razboi si amandoi il pierdem. Uneori se apeleaza la „sfantul Nicolae”, ca doar si pe noi ne-au mai altoit parintii si n-am murit din asta. Dar parca nu se rezolva nimic…

La liceu e o loterie. Nu mai stii ce licee sa alegi. Te temi de tot felul de influente, auzi zvonuri, vezi stiri, desi si stirile astea numai informatie nu-ti mai ofera. In fine, poate la voi acolo e mai bine?”

Raspunsul simplu este ca un sistem national greoi ca al nostru nu poate concura cu un sistem privat, mai sprinten si mai capabil sa se adapteze la noile paradigme ale educatiei. Cand ai pornit la drum la 1900 cu profesorul in centrul actului didactic, cu scoala care te pregateste sa fii un cetatean al unei patrii care atunci se fonda, cu materii asa de bine fragmentate ca iti lua ani sa intelegi cum se leaga istoria de geografie; educatia facuta cu batul si cu exercitii infinite de memorare si redare, de unde sa ai, in 2017, un invatamant centrat pe elev si pe curriculum, interdisciplinar, european, care sa dezvolte elevul si fizic si cognitiv si emotional si spiritual, daca s-ar putea? Cerem plopului pere, dar nu am plantat nicicand un par.

Raspunsul scurt e ca da, „acolo” e mai bine. Fie ca acolo e o scoala privata din Romania, India sau Turcia, acolo e mai simplu de tinut pasul cu viitorul. Acolo se cauta de catre administratorii scolii cele mai moderne curricule si/sau metode de invatare. Acolo sunt clase cu maxim 15 elevi. Acolo sunt resurse materiale abundente, fara a fi nevoie sa ne milogim la parinti ori directiune, sau sa aducem de acasa. Acolo sunt uniforme (conteaza! te fac sa te simti egal, fara sa-ti pese ca-ti agati in banca din greseala rochita Vuitton!!). Acolo sunt dulapioare pentru incuiat telefoanele si kendama in timpul orelor. Sunt lectii de management al timpului si al resurselor personale, de educatie financiara, de dezvoltare emotionala. Ne zbatem sa aflam cum invata elevii si sa ne adaptam stilul de predare la stilurile lor de invatare. E invatare personalizata, autentica, relevanta in contextul lumii reale in care traieste copilul. Tema pentru acasa la scoala primara e, adesea: „explica-le parintilor tai ce ai invatat azi si de ce e important sa stim/ facem asta” sau „cauta in jurul tau exemple de … *oricare ar fi tema abordata la clasa*”. Acolo sunt profesori platiti bine, trimisi la cursuri, inspectati, mentorati, ajutati in diverse feluri sa isi faca treaba cat pot ei de bine si de usor.

Aud deja colegi de-ai mei din invatamantul de stat spunand: „si la noi se poate!” Evident ca se poate si exemplele abunda. Se poate nu pentru ca sistemul te sprijina, ci pentru ca peste tot exista oameni curajosi, educatori cu vocatie, care sfintesc locul si fac din rahat bici.

Aud si colegi din privat mormaind: „poate ai uitat cate probleme avem, ai uitat de comunicarea interna defectuoasa, de copiii si parintii de bani-gata care te considera sclavul lor, de parintii care isi abandoneaza copiii in grija scolii, de programul obligatoriu de 8 ore pe zi, de momentele cand se strica xeroxul etc.” N-am uitat, pentru ca asa este.

Dar revenind la copilul care uraste scoala – ei urasc scoala si in sistemul public, si in privat. Urasc constrangerile cu care vine, urasc sa invete lucruri carora nu le vad rostul, urasc sa fie in slujba unor adulti care se cred sefii lor, urasc temele de casa, urasc activitatile in care sunt inrolati cu forta. Copiii care urasc scoala vad acasa ca parintii lor nu dau doi bani pe ce invata ei la scoala (e doar un mod de a scapa de grija copilului pentru niste ore); vad la scoala profesori dezinteresati care-si fac treaba fara chef. Dar lor, copiilor, li se cere motivatie interna si drag de scoala. Ca doar sunt copii, ce alta treaba au?

Eu cred ca se va schimba ceva in scoala noastra cand vom ajunge sa uitam de profesorul-Dumnezeu si sa revenim la profesorul-ghid, la profesorul pasionat, curios, curajos si intelept care se impune prin firea si personalitatea lui, nu prin note si recompense. Avem acesti profesori si ei sunt dornici sa fie focare de „infectie” pentru intregul sistem. Avem si parinti care valorizeaza scoala si invatatura copiilor si prin asta ii determina sa le placa la scoala. Sigur ca trebuie rezolvate multe probleme: curricule, salarii, spagi, coruptie, lipsa de pregatire adecvata, etc. etc. Se vrea? Se poate!

Ce citesc in vacanta

Standard

Am descoperit ca editura Art a tradus multe carti pentru copii si adolescenti medaliate cu Newbery Medal si am citit cateva dintre ele cu mare incantare. Am mai citit si prostii, dar per total sunt multumita si de cantitate, si de proportia de literatura/ carti misto versus pierdere de vreme. Dupa „Castelul de sticla” urmeaza sa apara si un film, pe care sigur voi merge sa-l vad. E o carte splendida si ravasitoare.

De Lavinia Braniste am mai citit si „Interior zero” si mi-a placut, de aceea l-am facut cadou. De Susan Lewis mi-am mai comandat doua carti, deoarece chiar scrie bine.

IMG_8605

De baza in aceasta vacanta e si manualul de turca, care e destul de bun. Planul meu e sa memorez efectiv cateva dialoguri, ca sa ma intorc putin mai desteapta decat am plecat.

Sapte saptamani la Bucuresti

Standard

Am petrecut sapte saptamani in Bucuresti si m-am simtit ca si cand n-as fi plecat niciodata si, in acelasi timp, ca si cand niciand n-as fi locuit acolo. M-am ratacit in drum spre Piata Amzei si am ajutat oameni sa ajunga la adrese mult mai obscure. La intrebarea tuturor „cat mai stai acolo” nu am avut niciun raspuns, pentru ca in fiecare an mai stau inca un an si tot asa pana nu voi mai sta si ma voi intoarce, sau ma voi duce altundeva. E limpede ca Istanbulul nu e la fel de glamorous ca India; unii se mira ca aleg nesilita de nimeni sa locuiesc intr-un oras potential periculos si invitatiile mele adresate prietenilor se lovesc adesea de nu-uri categorice.

Cu toate astea, Istanbulul e un oras frumos, bine pregatit pentru turisti, prietenos la transporturi, preturi si servicii. Unele locuri pe Bosfor iti taie cu adevarat respiratia; unele croaziere cu vaporasul as vrea sa nu se termine niciodata. Desigur ca asta face parte si din „programul” meu de a ma concentra pe aspectele pozitive, de a vedea partea buna a lucrurilor in orice moment, pentru a putea continua sa locuiesc intr-o tara cu totul straina, de care nu ma leaga nimic in fond.

M-am mutat la Istanbul in primul rand pentru a fi mai aproape de Bucuresti si acum vad ca a fost o idee buna. Cand te urci in avion pentru a incepe un nou an scolar, chiar conteaza daca zbori o ora sau zece. Chiar conteaza daca la capat dai de un loc bine pus la punct, unde lucrurile merg ok si in care te descurci usor, sau de un haos colorat si zgomotos, unde miroase a betisoare parfumate si ziua de maine nu stii ce mai aduce. Desi, acestea fiind zise, daca India ar fi la o ora de zbor de Romania, as locui acolo cu siguranta!

Viata e lunga si e bine ca e asa. Am avut in vara asta bani si timp sa umblu prin locuri pe unde imi doream sa ajung (Moldova! sau etajul 36!) pe cand eram in criza de timp si de bani, acum 6-7 ani. Am umblat iar prin locurile de care imi era grozav de dor cand eram departe: Ateneul, strada Mihai Eminescu, catedrala Sf. Iosif… Am aflat ce mai e nou in materie de reclame romanesti (ficatul a fost, fara doar si poate, vedeta vacantei! forti-ficat, slabo-ficat si cate si mai cat reclame – ori la constructii, ori la ficat). Am vazut filme, am citit carti, am fost la munte si la mare, am explorat noi terase si restaurante din Bucuresti, am citit Dilema Veche, am fost la muzee si concerte.

Am gasit Bucurestiul murdar, neingrijit, mai plin de turisti straini ca odinioara, cu un aer de mare WC public in zona centrala din pricina acelor mazgaleli de pe peretii caselor si a magazinelor inchise dupa Colectiv. Parcul Cismigiu, murdar, neingrijit si invadat de ciori, m-a intristat. Bulevardul Carol, aproape neluminat noaptea, deprima. Magheru, presarat cu magazine goale, arata ca o gura stirba.

Epoca nomada a vietii mele continua. Nu atat de nomada ca si cand as trai in rulota, dar nici atat de asezata ca si cand as avea apartament in Bucuresti, un job, o familie etc. – ce se presupune ca are omul la 38 de ani.

In vara asta am identificat o credinta cu care operam: daca faci planuri, grabesti timpul. Am venit in vacanta absolut fara niciun plan si am facut ce s-a nimerit, ce m-a inspirat pe moment si unele chestii care mi s-au propus si pe care le-am gasit atragatoare: mare, munte, Moldova, incercand astfel sa lungesc timpul. Nestiind in iulie ce voi face in august, am gustat mai intens fiecare zi, fara sa astept un viitor in care urmeaza sa fac ceva „si mai” interesant! Am constatat in urma acestui experiment cateva lucruri:

  • ca cei din jurul meu prefera planurile; „cum sa nu stii ce faci in vacanta” a fost o intrebare recurenta. E drept ca atunci cand ai vacanta 20 de zile ti-o dramuiesti mult mai judicios decat atunci cand o lalai o luna jumate, ca mine. Mai ales dupa un an in care te-ai simtit in vacanta in fiecare weekend si ti-ai facut plinul de turism, hoteluri si experiente noi in strainatate.
  • ca uneori se intampla lucruri frumoase fara plan si nu s-ar fi putut intampla daca tu aveai deja un alt plan!
  • ca uneori e mai scump sa nu-ti faci planuri atunci cand vine vorba de costuri last-minute. Alteori e mai ieftin, uneori gratis.
  • ca timpul oricum trece, cu plan sau fara. Doh!

Este cum spune tatal meu: viitorul devine trecut cat ai clipi, iar deciziile prezentului formeaza baza viitorului.

Sa inceapa, asadar, un nou an scolar (al zecelea in sistemul privat) cu decizii intelepte, copii isteti si timp bine folosit!

Bafta tuturor profilor si elevilor in noul an scolar!

 

 

Sfarsituri si vacante

Standard

Se termina uluitor de repede primul meu an ca profesoara in Turcia, in Istanbul.

Adaptarea la clima temperata a fost neasteptat de grea pentru ca, pur si simplu, uitasem cum e iarna. Uitasem de ghete, de fermoare, de sireturi, de geaca, de caciula, de fular, de xyzal, de soba si calorifere, de plapuma, de vant, de tot. Luna de luna am sperat ca se va termina, ca se va incalzi, ca visez, ca glumeste. Zi cu soare dupa zi cu soare am fost dezamagita si intristata de revenirea ploii, de vantul rece, de desele raceli si dureri de gat, de norii cenusii care-mi atarnau deasupra capului.

Psihic, m-am simtit mereu stoarsa. Departe si aproape de Romania de care nu ma mai leaga prea multe. Prea departe de India, de care, paradoxal, ma simteam mult mai legata. Departe de caldura, de soare, de masina mea, de mancarea de la Fatty Bao, de prietenii mei din toate colturile lumii de care – iaca! – eram mai atasata decat crezusem.

Fara sa vreau am respins totul aici, in vreme ce ma luptam sa accept: scoala, cu defectele ei inerente; oamenii, cu limba lor alienanta; orasul si tara asta; mancarea; transportul; limba; campusul.

Lovita de frig, de ruptura de Zeenat si de gasca mea de joi, de rigiditatea si formalismul acestei scoli, de izolarea clevetitoare din campus, am recurs la ce stiam eu sa fac ca sa ma tin intreaga: m-am ascuns, am mancat, m-am ingrasat. Nu mult, din fericire, pentru ca am devenit un pic mai buna la a-mi recunoaste tiparele.

Cu timpul, m-am inamorat de oras, care e cu adevarat minunat, maret si decazut, dar atat de interesant in toate felurile: istoric, artistic, turistic, social. M-am obisnuit cu limba turca, pe care nu o mai percep agresiv. Am mancat cu placere kahvaltı (mic-dejun) la orice ora. Am descoperit Bosforul, cartierele, magazinele. M-am indragostit de mare si de vapoare.

Cu timpul, m-am legat putin de unii oameni cu care am gasit ca am in comun. Desi e greu inca sa-ti dai seama cine e autentic si cine nu. Am asteptat mult si am primit putin, in multe cazuri. Chiar si cine e autentic, s-a invatat sa se ascunda. Contextul.

Am calatorit. Am mers la Izmir, Iznik, Kayseri, Capadochia, Bodrum, Ankara.

Am citit carti.

Mi-am redefinit legatura cu Zeenat, astfel incat sa fie inca acolo, desi nu mai suntem aproape. Cand vorbesc cu ea la telefon capat un accent indian. Dealtfel tatal lui Adam mi-a confirmat ca am accent indian in engleza. Ce ciudat! Ce normal!

Am ramas cu muzica din India si, intr-o zi, umbland prin Ankara am avut senzatia ca sunt in Malleswaram. Nimic nu semana, dar eu in capul meu eram in Bangalore. La fel cum eram in Bucuresti in primul an de Bangalore si am luat asta drept dovada ca sunt, vai!, atat de patrioata. Cand, de fapt, creierul facea ce stia: imi povestea locurile unde fusesem asamblata complet ultima oara.

De curand am avut revelatia ca ma indepartez de India, care mi-a adus atata atentie. Nu e de colea, se pare, pentru lumea noastra ahtiata de confort si de progres, sa traiesti in India. Nu e de colea pentru indieni sa lucreze si sa coexiste cu o Westerner, alba, straina, diferita si asemanatoare.

Dar cum va fi sa zic: am trait 4 ani in India acum 20 de ani?

Revelatia ca esti format de locul in care esti. Revelatia ca 4 ani sunt scurti. Ca acum Turcia e cea care ma formeaza si daca nu sunt constienta de asta risc sa ma transform in cineva neasteptat.

Revelatia ca nu locul schimba, ci commitment-ul tau. Sau indiferenta ta, mersul cu lumea, mindlessly.

Nu sunt vremile supt om.

 

Incep sa simt, abia acum, ca m-am asamblat pe partea asta.

Poezia supralingvistica

Standard
Hüzünlü Aşk ŞarkısıDoğrusu, bir zaman gelecek
hayatım ölecek benim için.
Sadece çimen bilir toprağın tadını.
Doğrusu, çekip gittiğinde yüreğim
sadece kanım özler onu.
Hava uzun, sen uzunsun,
hüznüm uzun.
Atların öleceği bir zaman gelir.
Makinaların ihtiyarlacağı bir zaman.
Soğuk yağmurların yağacağı bir zaman gelir,
ve bütün kadınlar senin başını kuşanır –
ve giysilerini.
Beyaz dev bir kuş da gelir
ve yatırır ayı bulutlara.

Nichita Stãnescu (1933-1983)
Çeviren: İsmail Haydar Aksoy

Trist cântec de dragoste

Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate femeile poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare, albă.

Care ouă pe cer luna.