Parcul Uranus e posibil

Standard

Dragă prieten,

Tocmai am semnat și eu această petiție: Susținem Parcul Uranus

Te invit și pe tine să te alături acestei campanii. Mi-ar face plăcere să știu că împreună putem lupta pentru această cauză. Fiecare semnătură în plus la această petiție ne aduce mai aproape de schimbarea pe care ne-o dorim cu toții. Eu susțin cauza.

Susții și tu această cauză printr-o semnătură simplă?

https://campaniamea.de-clic.ro/petitions/sustinem-parcul-uranus-1

După ce semnezi dă și tu dă de veste altora, la rândul tău. Poți să ajuți la răspândirea mesajului trimițând un e-mail asemănător.

Mersi!

Christina

8 martie

Standard

De 8 martie turcoaicele au manifestat in strada impotriva „mentalitatii patriarhale si sexiste, a heterosexismului, a capitalismului, militarismului, imperialismului si razboiului” intr-un mars organizat in inima orasului, pe celebra strada Istiklal. Si in alte orase (Eskisehir, Ankara, Mersin, Izmir) au avut loc marsuri asemanatoare.

In scoli nu exista obiceiul de a aduce flori profesorilor, dar elevii s-au simtit datori sa ureze doamnelor profesoare o zi a femeii fericita.

In Turcia, data de 8 martie are legatura cu drepturile femeilor si libertatea pe care o au sau nu o au, nu cu ziua mamei (sarbatorita in a doua duminica din mai, adica anul acesta duminica, 13 mai).

Si cu asta s-au incheiat zilele babelor pe 2018. Baba mea a fost pe 1 martie, cand jumatate de zi a nins si apoi a iesit un soare de pana seara nu mai era pic de zapada.

India

Standard

La ce din Bangalore ma gandesc cel mai des?

La masina mea. La libertatea pe care mi-o dadea.

La pomii cu flori, mai ales acum, in martie: jacaranda, tabebuia, bougainvillea, gulmohar.

La caldura si la hainele usoare, la sandale, la ochelarii de soare.

La perdelele mele de la FabIndia, cu floricele albastre, pe care le-am iubit.

La vanzatorii de nuca de cocos (naryal paani – apa de cocos) de pe marginea drumului.

La pasarea care tipa dimineata cu un tipat tropical si ma scotea din sarite.

La toata impresia aia ca e cu totul alta lume, una cu alte reguli, unde timpul trece altfel.

La Udupi, restaurantul familial de cartier unde mancam mic-dejunuri de weekend cu mai putin de 5 lei si multa buna-dispozitie.

Un concurs, o excursie, o lectie

Standard

Concursul Destination Imagination, etapa turca, s-a desfasurat in acest weekend la Izmir. Finala mondiala are loc in mai, in Knoxville, Tennessee. Etapa turca e o explozie de culoare si de creativitate, intr-un peisaj de vis (statiunea Kusadasi, pe malul marii Egee). Participa peste 2000 de copii intre 4 si 19 ani, insotiti de profesori si/sau parinti. Se pregatesc cu luni de zile inainte si se prezinta la Izmir cu mini-scenete simple sau elaborate, cu costume deosebite, cu decoruri spectaculoase si cu mult entuziasm. Uriasul centru de conferinte innebuneste pentru trei zile. Se pot vedea inorogi, printese, personaje de poveste, mutunachi in pijamale si adulti in toata firea cu coroane indiene din pene colorate. Toata lumea e emotionata, in diverse colturi se asambleaza decoruri, se fac repetitii, se picteaza masti si cine mai stie ce mai are fiecare de facut inainte de a se prezenta in fata juriului?

Peste toate stapaneste fantoma „interferentei”. Daca la scoala mai dai un sfat, mai tragi o linie, acolo adultii nu au voie sa se amestece cu nimic in munca copiilor. Evaluatorii se plimba incognito pe holuri si prin sali si observa cine nu lasa copiii sa faca ce pot ei mai bine. Copiii sunt cum i-ai invatat – care mai autonomi, care mai dependenti. Oricum, au semnat cu totii „Declaratia de independenta” si se mobilizeaza mai bine in absenta adultilor decat in prezenta lor. E o bucurie sa vezi grupe de copii cum repeta, deseneaza, se cearta, se pun de acord, negociaza, fac planuri sau le schimba, citesc pe ultima suta de metri cerintele concursului ca sa vada daca le indeplinesc, cara in sus si-n jos decoruri si cutii cu materiale (impachetate tot de ei, atat cat pot ei cara). Principala atractie a acestor competitii e schimbul de insigne cu sigla scolii; dupa cateva zile tricourile sunt grele de atatea insigne – unele sunt mai rare sau mai ravnite: se dau la schimb si sapte insigne cu Koc pe una cu inorog, de pilda.

La marea Egee e deja primavara si soarele incalzeste bine de tot. Numai doua echipe din fiecare categorie se califica la etapa americana. Dar, indiferent daca se califica sau nu, toti au castigat din aceasta experienta: sunt mai autonomi, au invatat sa colaboreze, sa negocieze, sa lase de la ei, sa fie lideri, sa picteze, sa citeasca niste instructiuni si sa le aplice, sa foloseasca pistolul de lipit, sa se organizeze. Indiferent daca castiga sau nu, fetele mele au daruit deja rechizitele colectate de ele printr-o campanie frumoasa pe care au desfasurat-o in scoala. Au invatat ca, indiferent cat ar fi de mici, niciodata nu sunt prea mici ca sa faca un gest mare.

Marius Manole si „Verbs describe us”

Standard

Am terminat anul cu nou-descoperitul vlog al lui Marius Manole, mi-am luat bilete sa merg sa-l vad la teatru in vacanta de iarna, dar nu mi-as fi inchipuit ca voi avea ocazia sa-l si cunosc, intr-o intalnire frumoasa si foarte prieteneasca si sa-l ascult povestind cate in luna si-n stele, cu vocea lui inconfundabila si cu multa sinceritate.

Ocazia a fost sarbatoarea a 3 ani de Verbs describe us –   platforma culturala (initiata si inimos gestionata de Judy Florescu) care si-a inceput existenta in 2015 cu un interviu cu Marius Manole. M-am bucurat mult cand Judy m-a invitat la intalnirea de la Carturesti si ma bucur ca a aparut si acest video, ca sa vedeti si voi si, mai ales, ca sa-l auziti pe Marius Manole povestind.

Verbele lui Marius Manole: a face, a realiza, a munci, a alerga, a reusi, a depasi.

Verbele mele: a fi, a zambi, a iubi, a asculta, a invata, a povesti.

La usa clasei

Standard
IMG_4112

Mini-adolescentii mei, asa cum invata ei in ziua de azi

Mi-am uitat cheile acasa azi, asa ca iata-ma in fata salii de clasa de la a saptea, destul de confuza, fiindca in secret sperasem sa gasesc sala descuiata.

– Nu va faceti griji, señorita, ma duc eu acum si va gasesc o cheie, a sarit un elev inimos si foarte descurcaret, care, spre deosebire de mine, stie si turceste, deci poate vorbi – la o adica – cu personalul de serviciu.

Si dus a fost, dar ce te faci cu colegii lui care se credeau inca in pauza si faceau ca maimutele pe acolo?

– Alo, prieteni, luati loc aici, am zis.

– Cum?! Pe hol?! Pai e rece… etc. etc.

Cu aceste bombaneli la care ma asteptam, ne-am asezat cu totii pe jos, in fata dulapioarelor de pe hol.

– Ce-mi povestiti din vacanta? am intrebat, stiind foarte bine ca am studiat anul asta chiar tema vacantei si verbe legate de activitati de vacanta la timpul trecut.

Pareau cam nesiguri, asa ca le-am povestit intai vacanta mea, pronuntand verbele mai apasat, ca sa si le aminteasca. Chiar asa a si fost: un pusti mai rapid deja se prinsese ce vreau de la ei.

– In vacanta am fost la schi in Elvetia! A fost foarte multa zapada. A fost si frig, dar am schiat mult si am facut multe poze. Si am mancare ciocolata foarte foarte buna. Am fost cu parintii, dar n-am stat doua saptamani. Am stat doar o saptmana.

– Pot sa spun si eu, pot si eu? striga deja altul.

Si uite-asa vreo patru povestisera cu entuziasm in spaniola, in vreme ce restul ii ascultau nerabdatori sa le vina si lor randul. In aceasta atmosfera frumoasa ne-a gasit elevul care intr-un final imi facuse rost de o cheie. Vreau sa spun ca a venit pe hol (noi eram fix la capat), iar unii colegi nici nu l-au vazut, asa de concentrati erau sa asculte si sa povesteasca. Copilul a venit (chiar ma asteptam sa se intrerupa vraja, sa se auda urale – cred ca si el, pentru ca a fost cam mirat ca nu ii dam atentie!), a fluturat de la departare cheia, eu i-am zambit, a ajuns la usa, a descuiat usa, a deschis usa, eu m-am ridicat si elevii mei erau inca asezati pe ciment in fata dulapioarelor, cu mana pe sus, ca sa ii ascult si pe ei!

– Chicos, haideti in clasa, continuam acolo.

– Auziti, señorita, dar de ce nu ramanem aici?

– Daaaa, e chiar tare sa faci ora pe hol!!

– Of, figuri mai sunteti. Intai nu voiati sa va asezati, acum nu vreti sa va ridicati. Numai parinte de adolescent sa nu fii, am zis prefacandu-ma exasperata.

Au pufnit in ras. Stiu si ei ca sunt dificili si chiar asta le place.

Am intrat in clasa si am continuat ora. La un moment dat, copilul care fusese dupa cheie il intreaba in turca pe colegul de langa el: „auzi, ce-ati invatat asa de interesant cand stateati afara de nu va mai venea sa intrati?”

– Señorita, haideti sa facem toate orele pe hol!

– Atunci ar fi ca si cand le-am face in clasa.

Stupoare!

– Asa e! Chiar. Adica noua ne-a placut pentru ca nu era locul unde facem toate orele?

– Si ce ati inteles din asta?

– ?!

– Ca scoala nu e cladirea, nu sunt bancile, nu e tabla… scoala e un grup de oameni care au dorinta sa invete unii de la altii.

Luminite in ochisori, apoi mini-adolescentii mei dau ochii peste cap:

– Haideti, señorita, ne luati acum cu filozofiile astea.

Casa Maura

Standard
IMG_6795

Strada Corbeni nr. 3, Bucuresti

Am vazut aceasta casa prima oara acum multi ani si nu mi-a placut deloc. Era o vreme cand citeam prea mult Dickens si o asociam cu era industriala si cu copiii exploatati. „Casa industriala” i-am zis multa vreme. Pentru mine maure erau casele cu balcoane zvelte, mai joase, cu niste ferestre aparte, cu niste brizbrizuri de fier forjat etc. Casa asta mi se parea ori englezeasca (din cauza caramizii rosii aparente), ori gen biserica, ori o fosta cladire de fabrica. La casele Germaniei de Nord sau la case olandeze nu m-am gandit, nefiind familiarizata cu stilul. De fapt treceam pe langa ea cat mai repede, fiindca mereu mi s-a parut o casa sinistra. Nu am observat niciodata crucile inscrise in cercurile albastre de ceramica de pe fatada (imagini cu detalii pe Metropotam), acele cruci care pe unii specialisti i-au dus cu gandul la stilul bisericii Domnita Balasa, la o sinagoga, sau la un centru masonic (vezi Carte de Bucale – articol si comentarii).

Se cunosc puţine despre acest imobil. Se ştie că a fost construit înainte de 1895, iar în anul 1911 proprietar era căpitanul Alexandru Ionescu. Din anuarul Bucureştiului din 1918 aflăm că aparţinea Băncii Colentina.  (Jurnalul National, 2009) Tot acolo am citit ca interiorul a fost modificat, iar cladirea a fost consolidata si poate rezista unui cutremur de 8 grade.

Oricum ar fi, casa rosie de pe Corbeni sare in ochi. Nu seamana deloc cu nimic din jurul ei, nici chiar cu alte cladiri din Bucuresti. Oare asa era si in ultimii ani ai secolului 19 cand a fost construita? Sau atunci era oarecum obisnuit sa vezi aparand prin oras aceste constructii eclectice, opere ale unor proprietari cu bani si gusturi rafinate?

Sunt cateva case in Bucuresti la care ma intorc mereu si care sper sa nu dispara niciodata (Casa Melik si Blocul Florentin de la Cismigiu care mie mi-aminteste de Gaudi sunt printre ele). Casa „industriala” de pe Corbeni nu intra pana acum in aceasta categorie, dar citind mai multe despre ea parca incep sa imi schimb parerea.

Dealtfel, chiar daca dispare, va ramane in literatura:

„După gheţărie urma o casă cu desăvîrşire flamandă, cu faţada de cărămidă smălţuită, înălţată pe trei nivele dintre care ultimul se ţuguia în trepte şi se-nfigea în cer ca un fierăstrău. Ferestre cu obloane deschise, avînd tăiate-n ele inimioare, răsfrîngeau frunzişul castanilor din faţă. Astfel de case, toate ţuguiate, lipite unele de celelalte într-o faţadă continuă, colorată pestriţ şi sobru în acelaşi timp, se-nşiră de-a lungul apelor leneşe ale Ţărilor de Jos, împingând o aripă virtuală în valurile moi ca de gelatină. În prăfosul şi nespus de tristul oraş din Bărăgan, o asemenea casă era exotică asemenea unei păsări liră care, venită de nicăieri, s-ar fi aşezat la mahala, într-un crîng de liliac. […] Fata se opri în faţa casei olandeze, o privi întreagă, dîndu-şi capul pe spate (faţada dreaptă şi înălţată exagerat depăşea cu mult acoperişul dindărătul ei) şi deodată avu sentimentul limpede că se află într-o pictură. Că, exact în acel moment, cineva contemplă, cu nespusa-ncîntare, taboul, în grea ramă barocă, înfăţişînd o casă flamandă de cărămidă smălţuită, colorată portocaliu şi stacojiu, al cărei fronton în trepte se conturează pe cerul înalt, pictat neglijent cu cuţitul.” (Mircea Cartarescu, Orbitor, Corpul. Read more: http://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/2011/08/casa-olandezo-maura-de-pe-corbeni.html#ixzz56KXNen1y)

King Lear (TNB)

Standard

 

Am vazut Regele Lear (David Doiashvili, 2016) si mi-a placut. E un spectacol cu actori foarte buni: Mihai Constantin e absolut maret, Ioan Andrei Ionescu a fost foarte puternic si l-am iubit, Istvan Teglas e fermecator in scena, Crina Semciuc e foarte dulce si expresiva, Marius Manole – foarte talentat.

Spectacolul e bun, daca accepti conventiile regizorului: black and white, decoruri mobile, ploua pe scena, piscine, pistoale, telefoane mobile, jucarii chitaitoare, multe acrobatii, multa galagie si tipete. Sunt momente care te prind si te emotioneaza: nebunii care conduc pe orbi, Istvan Teglas in rolul sarmanului Tom, Lear cu mintile ratacite si cu o coronita de flori pe cap, dar sunt si momente cand zici hai ca e mult zgomot pentru nimic. Si clar e prea lung sau prost temporizat, desi are momente cand se repara si uiti de cate ore esti acolo.

E interesant sa ma observ la teatru. Intru si ies din starea in care ma fura piesa, accept conventia si traiesc povestea. Uneori sunt in starea in care imi zic: da, chiar exista pe lume oameni adulti care se tavalesc pe jos si fac ca toti dracii si asta e jobul lor. Apoi ma gandesc: uite niste bucati de lemn, galeti, jucarii de bebelusi miraculos transformate si reinvestite cu valoare de simbol. Uite cum isi calca regii supusii in picioare, uite cum un om isi poate pierde mintile dintr-un exces de vanitate. Uite ce urla asta. Ce nevoie are sa se agite asa?

Cred ca la teatru te emotioneaza totusi sinceritatea. Daca actorul crede in iluzie, asta e contagios. Cred ca actorii buni pot salva o piesa proasta.

Nu am mai vazut Regele Lear in alte regii si nu e una din piesele mele preferate. All things considered, nu cred ca Doiashvili a facut o treaba rea:  e un spectacol cu cap si coada, fidel textului, adaptat la lumea moderna si la posibilitatile tehnice ale spatiului, cu o distributie corecta si, pe alocuri, formidabila.

“Ei, la sfarsit era asa, intre nebunie si sanatate. Dar si-a recunoscut fiica; asta e bine. Si ai vazut ca a devenit si milos, a dat bani la saraci. Oricum, ai vazut prin cate a trecut. Normal ca a fost lung spectacolul.” (doua doamne vorbeau la iesirea din sala)

king lear

Trupa de actori la aplauze

Un an sabatic in care sa merg la teatru m-ar ruina?

Am nevoie de un an sabatic in Bucuresti.

O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții (TNB)

Standard

Am văzut acest spectacol aseară la Teatrul Național (regia: Bobi Pricop) si mi s-a părut absolut încântător! Știam povestea din cartea lui Mark Haddon. Am fost întotdeauna curioasă să aflu cum funcționează mintea noastră, neurotipică și nu numai. Despre autism am aflat prima oara chiar din această carte, prin 2003. Avea un titlu lung (asta îmi place, nu știu de ce), așa că am cumpărat-o. Povestea lui Christopher Boone m-a lăsat paf: am empatizat enorm cu eforturile lui de a răzbate singur în călătoria lui de la Swindon la Londra. Ce simplu facem astfel de drumuri zilnic! Tren, metrou, străzi de traversat… rutină, ai zice.  Atunci cum poate același drum să fie o adevărată călătorie inițiatică pentru cineva? Am fost uluită să văd lumea prin ochii lui – acei ochi cărora nimic nu le scapă, din păcate, dar care nici nu știu să selecteze ce văd, deci la un moment dat supraîncarcă sistemul și apar erori. Mintea umană ca un computer e un clișeu la care apelăm adesea când vorbim de tulburările de spectru autist.

În fine, fără să divaghez prea mult, spectacolul de la TNB este primul spectacol de teatru cinematografic pe care l-am văzut vreodată. Ai impresia că vezi un film care se joacă live în fața ta. Contribuie la asta anumite tehnici de film (actorii vorbesc cu publicul, ca și cum ar juca pentru cameră), implicarea foarte inteligentă a spectatorilor în piesă printr-un joc de oglinzi neașteptat, proiecțiile care creează spații în mișcare pe scenă: șoseaua, scările rulante de la metrou, scrisorile mamei – ba chiar și ecranul care se interpune la un moment dat între sală și scenă, contribuind la impresia de film. Combinația de lumini, oglinzi și zgomot/ muzică transmite supraîncărcarea senzorială a personajului mai bine decât orice monolog.

Ce să zic? Nu e doar foarte isteț ca punere în scenă, dar e și un spectacol bun. Are o poveste foarte reală și puternică și bine rezumată într-o oră și jumătate de joc. Are cinci actori care fac cât o mulțime de oameni și un erou principal, Christopher, interpretat perfect de Ciprian Nicula. Am regăsit în jocul acestui actor foarte tânăr ticurile copiilor cu diverse forme de autism, mersul și vorbirea sacadată, fixațiile, incapacitatea de a suporta atingerile altor oameni, ochii mari și privirea ușor pierdută. Christopher e și naratorul piesei, fiindcă ceea ce vedem, de fapt, e dramatizarea cărții lui. Finalul este puternic și optimist și decurge firesc din poveste. De la început până la sfârșit, a fost un spectacol frumos, invovativ, cu o poveste excelentă și necesară, foarte bine jucat și complet. Bobi Pricop zice într-un interviu mai vechi (Yorick, 2013): Cred că pentru mine un spectacol reușit e atunci când la sfârșit plec altfel decât am intrat, plec descoperind ceva în mine, ridicându-mă la un alt platou al existenței mele. Din acest punct de vedere, spectacolul pe care l-am văzut aseară e foarte reușit.

Ca profă, mă gândesc mereu cum pot ajunge aceste spectacole la elevi. Cred cu tărie că asta e una din piesele la care trebuie mers ”cu clasa” și despre care se poate discuta la dirigenție. Este un spectacol care te atrage cu efectele vizuale și, înainte să-ți dai seama, te face și puțin mai bun, mai empatic, mai deschis la diversitatea lumii.

Am auzit de acest spectacol de la Andreea Vasile, care a și publicat acum ceva timp un interviu cu Bobi Pricop: Cum să creezi un spectacol de teatru memorabil cu ajutorul tehnologiei. Mulțumesc, Andreea!

Pentru bilete, urmariti site-ul TNB: http://www.tnb.ro/ro/o-intamplare-ciudata-cu-un-caine-la-miezul-noptii 

Vacanta cu teatru

Standard

Cand am plecat in India mi-am dat seama ca imi va fi dor de teatru.

In martie 2012 am primit contractul de la scoala din India si mi-am dat seama ca trebuie sa ma duc la teatru, sa vad tot ce se joaca, pentru ca cine stie cum stau indienii la capitolul asta.

Si m-am dus, la tot ce gaseam bilete, m-am dus cu oameni sau singura, m-am dus sa aud limba romana si sa rup timpul si sa traiesc alte vieti. Uneori a fost magic. Cel mai magic spectacol din perioada aia, care mi-a ramas ca o amintire a unei stari, aproape ca un vis, a fost „Avalansa„, in regia lui Radu Afrim, pe care l-am prins la una din ultimele reprezentatii. La iesirea din sala eram – si eu si vecinii mei de scaun – coplesiti si uluiti. Parca nu ne venea sa plecam. Am profitat de bunavointa domnului de langa mine, care-si cumparase programul de sala, si-am citit in program numele actorului care mi se paruse nepamantean de talentat: se numea Marius Manole. Domnul il remarcase si el („tanarul ala care ziceai ca se frange cand danseaza”): asta ne-a dat o tema de conversatie, pana am fost pregatiti sa ne reintoarcem in lumea reala.

Au trecut de atunci patru ani de India si aproape doi de Turcia si nu pot sa spun ca am stat departe de teatru. Ar fi fost si pacat. In Bangalore, din fericire, existau si teatre si, mai ales, exista acel mirific spatiu numit Ranga Shankara, la 23 de km de casa mea (pe care-i strabateai in minim o ora, dar cui ii mai pasa?). Acolo am vazut spectacole in engleza si in hindi; am vazut niste montari interesante cu actori si papusari; am vazut niste tablouri cam bizare bazate pe legendele locului, dar am vazut si artisti indieni tineri ca Shrunga B.V. si al sau superb spectacol ‘Boy With A Suitcase’, dupa care si eu si prietena mea, Zeenat, am plutit vreo doua zile.

Mutarea la Istanbul a avut multe plusuri, dar un mare minus la capitolul teatru, fiindca nu inteleg inca turceste suficient ca sa pot sa vad spectacole si teatru in engleza nu am gasit. Am ramas cu opera si baletul, ocazional un musical in engleza si nicio magie.

Si, cu aceasta lunga introducere, ajungem in zilele noastre. Mai precis pe la inceputul lui decembrie 2017, cand constat ca mutra inconfundabila a lui Marius Manole (un actor roman caruia la un moment dat ii dadusem follow  ca sa aflu ce mai e prin teatrele din Bucuresti, uitand cu totul ca el era tanarul nepamantean din Avalansa) imi apare cam des in feed-ul de Facebook si incerc sa aflu de ce. Omul isi facuse un canal de Youtube si publica un vlog cu momente din viata lui de actor roman agitat si ocupat.

 

Devenise aproape un obicei sa privesc cele 10 minute de vlog inainte de culcare, seara, dar ce te faci ca nu intelegeam decat pe sfert ce vad acolo, cine sunt oamenii aia, in ce piese joaca, despre ce vorbesc.

A fost o luna decembrie cu adevarat a cadourilor, fiindca google mi-a daruit raspunsurile la intrebari; am inceput sa identific personajele, sa-mi aduc aminte chipuri si nume la care nu ma mai gandisem de ani de zile, sa recunosc piesele, sa mi se faca dor de teatru in limba romana.

Sa ne mai miram ca pentru vacanta de iarna mi-am propus sa merg la cat de multe spectacole pot? Si, fireste, la cat de multe pot sa vad cu Marius Manole, fiindca fragmentele de pe vlog ma facusera curioasa.

Ei bine, pana acum am vazut patru spectacole si voi mai vedea inca trei. Am cumparat bilete pe internet (pe 1 ianuarie eram pe site-ul TNB si imi bazaiam prietenii pe whatsapp sa vina la teatru. Ca si mine cand locuiam in Bucuresti, nu li se parea asa o prioritate, dar unii au acceptat – le era dor) si o clipa mi-a trecut prin cap ca e cam mult sa te duci zilnic la teatru, dar asta e vacanta mea de anul asta si e bine ca e asa.

Ce-am vazut, ce mi-a placut, ce sa vedeti la teatru? Am vazut:

  • Butoiul cu pulbere (r. Felix Alexa) la TNB. O strategie interesanta de a folosi o scena rotitoare si personaje care trec dintr-un tablou in altul, dar mie mi s-a parut mai mult un spectacol de liceeni, o piesa buna pentru o trupa de elevi decat pentru niste mari actori. Nu spun ca nu e bun; e bine jucat, amuzant si enervant, atat doar ca e parca neterminata povestea, ceva nu se leaga in piesa.
  • Crima din strada Lourcine (r. Felix Alexa), la TNB.  E o piesa foarte scurta, nici o ora, cu decoruri si costume foarte colorate si cu actori foarte buni care joaca cu mult talent. Istvan Teglas este fermecator si amuzant, iar Marius Manole e intens si imprevizibil. Amandoi formeaza un cuplu putin in contratimp, dar simpatic si incearca impreuna sa afle daca au savarsit o crima si sa-si acopere urmele. Mie mi-a placut acest spectacol si-l recomand oricui n-a mai fost demult la teatru si nu stie cu ce sa inceapa.
  • Insemnarile unui nebun (r. Felix Alexa) la Arcub. Marius Manole practic recita o nuvela intreaga de Gogol, adica si-o imagineaza si o joaca asa de minunat si de fascinant ca vedem aievea si cainele vorbitor, si casa, si strada, si biroul si indiferenta, si suferinta, si perspectiva nebunului si pe cea a oamenilor din jur. E un spectacol foarte intens. Alexander Balanescu il acompaniaza la vioara si ii da replica uneori, fiind un fel de alter ego sau de martor impasibil la caderea in nebunie a personajului.
  • Demnitate (r. Ignasi Vidal), la teatrul Avangardia, Cinema PRO. Iarasi un spectacol bun, care foarte usor ar putea sa cada in ceva foarte fals si teatral, dar Serban Pavlu si Marius Manole in rol de politicieni verosi (Pavlu) sau principiali (Manole) sunt credibili si, desi sunt doi oameni care vorbesc nonstop o ora jumate, senzatia aia ca ai acces la jocuri de culise, ca tragi cu urechea in cabinetul doi te tine in priza. La fel si unele rasturnari de situatie, care se petrec exact cand iti venea sa te uiti la ceas. Eu ma tot intrebam, nu stiu de ce, cum ar fi sa isi schimbe cei doi actori personajele intre ele? Mi s-a parut ca personajele sunt cam interschimbabile si destul de plate asa, fara adancime. Finalul e surprinzator si satisfacator poate. De vazut. Sala e f misto, by the way.

Ce o sa mai vad:

Ce as vrea sa vad si nu voi reusi:

Ce sa zic? Multumesc, Marius Manole, pentru vlog. Pe mine si pe alti cativa prieteni romani de departe, ne-a facut sa redescoperim teatrul de acasa si noile generatii de actori.

 

Eu in 2018

Standard

 

De la interviurile Andreei Esca mi-a placut ideea de a ma descrie in 20 de secunde.

A iesit asa:

Sunt o fiinta marunta care vrea sa fie mare; sunt o fiinta muritoare care vrea sa fie nemuritoare; sunt o pasionata de oameni si de puterea si versatilitatea lor; ma sperie si ma intristeaza raul si rautatea; nu stiu sa traiesc in lumea asta, de aceea stau la marginea ei. Imi plac pomii, norii si discutiile lungi cu oameni care au curajul sa se lase cunoscuti.

IMG_3221

cu colegii de birou, ma prostesc (ca de obicei)

Loving Vincent (2017)

Standard

Am vazut Loving Vincent, primul film de animatie pictat manual de peste 100 de artisti. Povestea e usor politista: fiul postasului Roulin (celebra pictura a lui van Gogh) devine un fel de detectiv care investigheaza moartea misterioasa a pictorului Vincent van Gogh. Apar in film 120 de tablouri pictate de artist, repictate si animate intr-un fel cu totul superb si ametitor.

E ciudat sa vezi un film pictat si pentru ochii mei a fost si obositor. Totul se misca intruna: cerul, soseaua, campul, rochia, omul. Atunci iti dai seama cum intr-un film sau o animatie normala lucrurile sunt mult mai calme: se misca gura, flutura rochia sau parul, dar ochiul stie sa isi selecteze centrul atentiei si nu e distras de rest. Aici nu am reusit sa ma concentrez pe un singur lucru. Impresia creata e de vis, de fantezie. Povestea e slabuta, dar realizarea artistica e uluitoare.

Le-am aratat elevilor mei trailerul si li s-a parut mult mai normal decat mie sa vada picturi animate. In lumea lor colorata, fragmentata si zgomotoasa, picturile deja erau elemente prea plictisitor de statice. Era momentul ca cineva sa le dea si lor putina viata!

Loving Vincent a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film de animatie.

Cititi si: Loving Vincent, primul film pictat

Etica si voluntariat

Standard
IMG_6173

Cutiile si prima donatie primita, chiar in prima zi

Ne apropiem de momentul concursului Destination Imagination (DI), etapa nationala turceasca. Mergem la Izmir pe 15-18 februarie, unde elevii nostri concureaza cu elevi din toata Turcia in cele 6 categorii (descrise aici). Anul acesta am o echipa de 5 fete care lucreaza la o provocare de tip Inside Impact, adica voluntariat si serviciu comunitar. Au adunat carti si rechizite pentru 200 de copii dintr-un centru de plasament. Au colectat, sortat si daruit aceste materiale cu multa bucurie. Pot sa vad ca au devenit mai recunoscatoare pentru ceea ce au si mai constiente ca norocul lor e nu doar ca au, ci ca pot sa daruiasca.

 

 

Au existat si tentatii. Ce momente interesante! Un exemplu: donatiile se strangeau in holul de la intrare, in niste cutii. In fiecare miercuri fetele le sortau pe categorii: carti, rechizite etc. Intr-o miercuri m-au strigat de urgenta. Gasisera doua seturi de rechizite extrem de scumpe, din ceva colectie excusivista: perforator care face diverse modele, pix, radiera, creion mecanic si carioci.

– Astea sunt foarte scumpe! mi-a explicat una dintre ele – singura care mai avea voce, fiindca celelalte erau mute de uimire.

– Da, a soptit una mica de la a 5-a, demult mi le doresc, dar parintii mei mi-au zis sa-mi pun pofta in cui, fiindca niciodata nu vor da atatia bani pe pixuri.

Da, aratau bine, nimic de zis. Evident, ceva fitze moderne.

– Super! am zis. Vor face cativa copii foarte fericiti.

– Dar… dar… sa nu ne spui ca tu crezi ca trebuie sa le dam lor!

Era randul meu sa raman muta de uimire.

– Poftim?

– Sunt rechizite foarte scumpe!! Ei au nevoie de caiete si de pixuri si de creioane obisnuite. Nu crezi? Nici n-ar sti sa aprecieze astea, pleda fetita care si le dorise dintotdeauna. Cu banii de pe astea, luam 10 de seturi din alea de 15 lire, care au de toate si sunt exact ce le trebuie lor. Uite, le iau eu pe-astea si aduc la schimb niste seturi. Te rog? Pot?

– Nici sa nu te gandesti, a intervenit colega ei, cea care ma chemase sa vin de urgenta. Nu e pentru tine. Gandeste-te: donatiile sunt pentru copiii de la camin. Pai cum ar fi daca toti ne-am autoservi din donatii? Vai, imi place, il iau, lasa ca pun ceva ieftin in loc, ca oricum fraierii aia nu-si dau seama. Ce spune asta despre noi?

– Da! a sarit si colega ei. Suna ca si cand am strange donatii pentru niste copii pe care-i desconsideram! Nu credem ca merita ce e mai bun. Nu actionam din principiu, asa cum declaram, pentru a oferi tuturor sanse egale. Nu! Noi ne punem pe pozitia aia superioara unde aruncam, din mila, firimituri. Si-atunci mai bine ne vedem de treaba, fiindca inseamna ca nu am inteles nimic din proiectul asta.

(Eram mandra sa vad ca discutiile noastre despre etica si voluntariat dadeau rezultate!)

Le-am lasat sa discute. De cand le-am vorbit despre interferenta – acel concept conform caruia, in DI, adultii nu au voie sa ajute copiii cu sfaturi sau sa faca lucruri pentru ei sau in locul lor, ci doar sa-i asculte si sa-i indrume sa gaseasca singuri solutii – au renuntat sa mai astepte de la mine sa le arbitrez certurile sau sa le dau solutii (sau sa le car cutiile!! desi eu cutiile le car, daca mi se cere :)). Discutiile in contradictoriu sunt moduri in care copiii isi exerseaza independenta in gandire, inteligenta, logica, creativitatea chiar.

Cum s-a terminat discutia? Era terminata dinainte sa ma strige pe mine. De fapt dadusera o mica reprezentatie, fiindca ele deja mai discutasera o data asta in turceste si ajunsesera la aceeasi concluzie: e frumos sa-ti faci treaba corect si etic.

Behaviour management

Standard

Se vorbeste mult de „parenting”, „behaviour management” si ce stiu eu, fiindca si copiii nostri se cresc acum conform unor KPI stabiliti de expertii mondiali in psihologia varstelor, pare-mi-se. Asa ca m-am gandit sa va spun ce sistem de „behaviour management” aplica bunica mea, mamaie, prin anul 1985-6.

Casa din imagine este aproximativ vizavi de casa noastra din Bucuresti, unde am crescut. De asemenea, aceasta frumoasa cladire se afla pe traseul pe care-l faceam cu mamaie ca sa mergem in parc. Sa zicem ca plecam la plimbarea zilnica si ajungeam in dreptul casei. Imediat o auzeai pe mamaie:

– E, cum ce mai facu Christina? Pai nu vezi ca ma supara? Nu vru sa manance mancare de urzici, cica nu-i place, ea vrea numai parizer. Ii spusai sa se culce la pranz, dar nu vru sa doarma – cica nu-i e somn. Se frichini de nici pe mine nu ma lasa sa dorm…

Dap. Mamaie vorbea… cu statuia de pe casa, „baiatul” (ii ziceam eu) – ea ii zicea „ingerasul”. „Na, ca-i spusai ingerasului ca ma suparasi!” rabufnea uneori si mi-aduc aminte ca, in mod uimitor, IMI PASA de asta, pentru ca il iubeam pe ingeras si nu voiam sa-l supar. Ce tare, nu? N-aveam nicio problema s-o supar pe bunica mea de carne si oase, care avea grija de mine zilnic (si ma cicalea tot zilnic), dar tineam mult la o statuie de piatra de pe cladirea de vizavi, careia nu voiam sa-i pricinuiesc tristeti. Adica, oricum, imi inchipuiam ca trebuie sa fie trist sa fii intepenit acolo pe casa si sa nu te poti juca. Eram convinsa ca „baiatul” ar vrea si el uneori sa vina cu noi in parc!

Da. Multe lucruri mai faceam ca sa-mi aud vorbe bune cand treceam pe langa „baiat”. Dar mamaie, in mod misterios, uita sa-i spuna cand era ceva de bine.

– Mamaie, spune-i ca am mancat urzici!

– Cui? Nu vezi ca e o statuie?

baiatul

Un ingeras care si-acum e acolo… dupa zeci de ani

Zambete si carti

Standard

E saptamana cartii si citim cu copiii la toate clasele. Mai ales cei mai mici, incepatorii, au trecut de la respingere („nu stiu destula spaniola ca sa citesc o carte”) la incantare („putem sa mai citim una?”). Nu citim capodopere, ci doar carti simple, scrise la timpul prezent si foarte repetitive, care ii fac pe incepatori sa se simta confortabil ca recunosc cuvinte pe care le stiu deja. Copiilor le place sa interpreteze textul, sa-si verifice intelegerea textului cu un joc de Kahoot! sau sa isi consolideze vocabularul folosind Quizlet.

Au si invitati, scriitori turci ale caror carti le studiaza la scoala si care le sunt foarte dragi. Eu sunmanuelt bucuroasa si ii laud pentru ca, iata, citesc in trei limbi chiar inainte de a implini 14 ani, ceea ce e minunat!

Azi, o experienta frumoasa la clasa a 7-a, unde am citit cartea din imagine.

– Señorita, ma intreaba un copil caruia eu ii zic dansatorul meu preferat, fiindca e in trupa de dans si e foarte talentat. Avem tema de vacanta?

– Dragii mei, eu sunt de parere ca in vacanta copilul trebuie sa zburde, sa se joace, sa se bucure si sa uite de teme! Nu aveti tema la spaniola. Dealtfel stiu ca aveti suficiente tema la engleza, turca si mate.

– Asa e! Yeee! Sunteti cea mai tare! striga copiii.

Dar dansatorul meu preferat continua:

– Dar daca mai vrem sa luam de la biblioteca o carte de-asta si s-o citim, cred ca nu va suparati, nu? Chiar a inceput sa-mi placa sa citesc in spaniola.

#opozapezi si multe zambete, fiindca asa e cand lucrezi cu copiii :)

***

Ah, trebuie sa va spun si de M. Elevul meu, M., de la clasa a 5-a.

Azi a venit imbracat in Palarierul Nebun din Alice in Tara Minunilor. De haina avea prinsa o foaie pe care scria: „Nu te teme sa fii nebun; cei mai misto oameni sunt si ei nebuni.”

Ce tare, zic, asa ai luat costumul?

Nu, asa am scris eu. Am citit asta pe internet si mi-a placut.

Adica cum cei mai misto oameni sunt nebuni?

Adica asa.

Hmmm…

Cum suntem si noi. Eu sunt nebun, dar tu nu te superi. Inseamna ca intelegi. Adica esti putin nebuna.

#wereallmadhere

 

 

Baclava

Standard

#opozapezi

Zici Turcia, zici baclava. Aduc acasa cu toptanul (alt cuvant turcesc!) de fiecare data cand ma intorc. Exista si in Istanbul baclava buna si baclava proasta, iar colegii mei sunt foarte atenti sa ma ajute sa le deosebesc.

Cand am venit aici nu imi placea acest desert prea dulce, prea insiropat, prea foios, prea… etc. Cand Alice a vrut sa ma duca la Karaköy Güllüoğlu, care e una dintre cele mai bune cofetarii unde se face baclava, am refuzat categoric. E dulce, lipicioasa, nu pot sa mananc.

Asa am stat (linistita!) cateva luni, pana cand am avut niste musafiri care venisera special sa deguste cat mai multe feluri de baclava. Ei, am gustat si eu una, apoi alta, am inceput sa comparam, sa tragem concluzii, am fost si la Güllüoğlu, si la Cafer Erol, si la niste restaurante din Sultanahmet… aici era prea dulce, aici nu destul de dulce, aici prea avea gust de zahar, aici se topea in gura. De fapt asta e menirea baclavalei: sa se topeasca imediat in gura foietajul, sa nu fie asa de dulce incat sa nu poti gusta umplutura si sa declanseze imediat productia de serotonina. Se combina perfect cu ceaiul amar turcesc, dar si cu o cafea turceasca (tot amara imi place mie), cu un pahar de apa rece sau – ca sa impingem excesele la extrem – cu caimac ori inghetata.

IMG_4743

O tava cu baclava cu fistic, fotografiata la cofetaria Güllüoğlu

Prea putini dintre colegii mei mai fac baclava in casa. Au la dispozitie o multime de cofetarii bune si foarte bune, deci nu au nevoie sa se chinuie. Procesul e laborios si rezultatul nu intotdeauna e pe masura. Foaia de baclava trebuie sa fie atat de transparenta, incat sa se poata citi ziarul prin ea, iar intr-o baclava se folosesc peste 30 de foi. Umplutura trebuie sa fie consistenta, untul de buna calitate, iar siropul – suficient de cald ca sa se imbibe perfect, dar nu fierbinte, ca sa nu se flescaie foile. Arta culinara in toata puterea cuvantului!

In caz ca va intrebati, da, turcilor le place baclavaua si o mananca cu pofta (si cu masura!). Turcia e dealtfel locul unde eu am vazut cele mai multe cofetarii (poate Austria sa se compare la capitolul asta) si locul unde oamenii mananca dulciuri cu placere, isi dau intalnire la un ceai la cofetarie si, cand merg in vizita, nu duc flori, ci ciocolata sau baclava.

Cititi si: Curiozitati despre baclava pe site-ul Turca la un ceai.

O intalnire cu Doğan Cüceloğlu

Standard

In octombrie 2017 am participat la conferinta anuala a profesorilor din scolile internationale din Istanbul. In deschidere, am avut un invitat special: profesorul Doğan Cüceloğlu de la Universitatea Hacettepe din Ankara, specialist in psihologia comunicarii si in educatie. Era frig, ploaie si noi stateam afara, pe bancutele din jurul terenului de baschet al scolii unde se tinea evenimentul, asteptand sa se termine deschiderea festiva si sa intram inauntru, la ateliere.

A aparut un domn simpatic, cu parul alb. Avea un fotoliu asezat pe teren, dar el a preferat sa se miste si sa vorbeasca liber. Aveam sa aflu de pe google ca are 79 de ani.

Castile erau comode (spre deosebire de cele de la scoala, cu care te dor urechile dupa 5 minute), iar traducerea – buna.

– Ce faceti? a inceput barbatul. Sunteti aici? Haideti, ca stiu ca o sa ploua. De fapt s-ar putea sa inceapa sa ploua chiar in timpul prezentarii mele. Simtiti ca picura putin? Vedeti ce innorat e cerul? Parca si miroase a ploaie.Nu ma supar daca fugiti inauntru; pot oricand sa zic „m-ar fi ascultat, saracii, dar n-au vrut sa se ude.” (rasete)

De-acum parca nici nu mai voiam sa intram. Prezentarea a durat 40 de minute care au parut mult mai scurte. La un moment dat a inceput si sa ploua. Toti colegii care aveau umbrela au adapostit sub ea cel putin un alt coleg care n-avea. Nimeni n-a plecat.

Ce ne-a spus Doğan Cüceloğlu:

  • Prin intrebarile de la inceput a vrut sa ne atraga atentia asupra corpului nostru in raport cu exteriorul. E bine sa verificam din cand in cand cat de prezenti suntem intr-o situatie, pe o scara de la 1 la 10. E bine sa facem asta si cu copiii, la clasa. Adesea mintea noastra rataceste, dar trebuie sa fim capabili s-o aducem inapoi. A face exercitiul de prezenta inseamna a trai constient. Acest exercitiu e necesar si pentru profesor. Adesea lasam rutina sa ne conduca, dar le datoram copiilor sa fim prezenti pentru ei, de fiecare data.
  • Copiii sunt importanti. Aici e o discrepanta intre ce spune si ce face societatea turca. Este o societate care, fara indoiala, pretuieste copiii la nivel de discurs. Parintii se sacrifica pentru copiii lor, muncesc pentru ei, ii rasfata. Vor sa-i vada oameni mari. Dar asta inseamna, totodata, ca nu vor sa-i vada copii. Adesea fiii unei familii sunt prezentati strainilor prin prisma relatiei si a realizarilor si nu a individului: „El e fiul meu cel mare, e student etc.” La fel se intampla cu femeile („doamna inginer X”, unde inginer e, de fapt, sotul). Adesea copiilor li se spune sa taca, sa asculte, sa fie cat mai nevazuti … pana se vor face mari si parerea lor va conta. Dar cum poate sa astepte cineva sa inceapa sa conteze? Daca nu conteaza de la inceput, nu va conta nici cand e mai mare, fiindca nu stie cum se face asta. Daca vrem sa ne vedem copiii oameni mari, trebuie sa-i tratam de la inceput cu seriozitate si respect.
  • Un om bogat e un om care are in jurul sau alti oameni cu care sa poata impartasi ceea ce e important pentru el. Exemplu: parintii servesc un ceai intr-un frumos restaurant de pe Bosfor, impreuna cu copilasul lor de 2-3 ani. „Mami! striga copilasul. Uite ce vapor mare!” „Da, e mare,” zice mama, fara sa se uite. „Tati! Ai vazut cat e de mare?” „Joaca-te frumos si lasa-ne,” zice tatal. „Avem ceva de vorbit.” Tocmai s-a consumat un moment in care copilului i s-a transmis mesajul nu esti important, ceea ce te intereseaza pe tine nu e important, nu ai nicio putere. Ce mai intelege copilul, dupa o vreme? Nu te iubim. 
  • Uneori tratam copiii ca pe batiste: sunt buni, la nevoie. Cand ne mandrim cu ei.
  • Copiii sunt crescuti cu frica, nu cu respect, in cultura turca. Frica este a parintilor: se tem ca ii vor scapa de sub control.
  • Copiii crescuti cu intimidare sau cu mesajul ca nu sunt importanti, devin adulti carora le e greu sa-si ia locul in lume.
  • Un copil crescut cu respect si dragoste, ca un individ valoros in sine, ca cineva care are ceva interesant de spus (chiar daca parintii au mai vazut un milion de vapoare) va fi un adult care va sti sa aiba incredere in el si in viata.
  • In viata conteaza mult sa stii sa lucrezi in echipa. In viata comunicam mereu, chiar si cand nu vorbim. Avem prieteni si cunostinte, dar toti ne aduc ceva in viata si ne imbogatesc. Oamenii alaturi de care ne traim viata sunt martorii nostri, iar noi le suntem martori. Oamenii se insotesc unii pe altii prin viata. Copiii cu care elevii nostri sunt colegi formeaza martorii lor, generatia lor. Intr-un fel sau altul, ei vor merge impreuna prin viata.
  • Cel mai important martor isi e fiecare lui insusi. Sa fim martori integri, plini de bunatate.
  • Atunci cand societatea nu pune pret pe individ (cum e societatea turca), intervin niste relatii de serviciu/ familie / de putere. Sunt fiul cuiva, ginerele cuiva, director, secretara, seful haitei si acesta devine aspectul prin care ma valorizez si masca cu care trec prin viata. Uneori nu reusim sa trecem prin viata ca noi insine. Uneori ne tratam elevii prin prisma originii lor sociale, sau a familiilor lor, uitand ca ei sunt indivizi unici.
  • In concluzie, scopul vietii este sa devenim indivizi, constienti de noi insine si de rolul nostru in lumea asta si in propria noastra viata. Profesorii si parintii transmit copiilor valori in functie de care acestia isi vor structura personalitatea si destinul. Sa fim atenti ce valori transmitem si sa fim atenti sa fim congruenti sau integri, sa traim ceea ce vrem sa transmitem.

IMG_2803

Doğan Cüceloğlu pe terenul scolii Uskudar American Academy, oct 2017

Mi-as dori mult sa stiu turca si sa-i pot citi cartile. Doğan Cüceloğlu ne-a fermecat cu umorul lui, dar si cu ideile lui, cu care rezonez.

Un interviu cu el pe tema comunicarii poate fi citit aici (in engleza).

O poza pe zi/ Carti

Standard

Citesc mult mai putine carti decat citeam in copilarie, dar am pastrat placerea de a citi in vacanta, cand ma duc acasa si citesc o carte pe zi. Sunt o cititoare conservatoare, prefer sa recitesc sau sa merg la sigur cu autori care deja imi plac. Rareori am rabdare cu ceva nou, dar am cativa prieteni in gustul carora am incredere si mai citesc si carti noi, daca-s recomandate de ei.

In vara trecuta am descoperit colectia youngART si, dupa cum se vede, mi-a placut. Tot vara trecuta am citit doua carti de Lavinia Braniste si nu am regretat. In rest, Saramago e o veche iubire, la fel si Oliver Sacks sau Terry Pratchett.

In imagine, o parte din cartile pe care le-am citit in vara trecuta la Bucuresti.

Ce sa citesc in vara asta?

IMG_8605

 

Pe urmele lui Dimitrie Cantemir in Fanar

Standard

In cartierul Fener (Fanar, sau fostul cartier grecesc al Istanbulului, de unde am avut si noi domni fanarioti) se afla cateva urme ale trecerii lui Dimitrie Cantemir prin Istanbul, intre anii 1688 si 1700. Plimbandu-ne pe stradutele in panta ale acestui cartier acum foarte islamizat si conservator, am intalnit o multime de moschei, femei imbracate in negru si acoperite (unele chiar cu val pe fata, ceea ce neobisnuit pentru Istanbul), copii care se jucau pe strazile inclinate si pustii, intr-o pace demna de alte vremuri.

Colega cu care eram avea un tel, iar telul ei se numea Liceul Grecesc din Fanar. O cladire impunatoare, din caramida rosie, care pare o cetate sau o fortareata. Desi il vezi de pe malul apei, cand pornesti sa urci stradutele parca dispare, il pierzi si te pierzi printre casele cu 2 etaje, scarile omniprezente, rufele intinse peste strada la uscat, abundenta de moschei. In cele din urma Google Maps ne-a adus la destinatie, dar cetatea era zavorata si inexpugnabila. „E totusi un liceu,” a zis colega mea. „E o zi de scoala. Trebuie sa fie elevi inauntru, profesori. Sa sunam la secretariat.” Intr-adevar, desi cladirea – ca tot cartierul – parea uitata in secolul 19, pustie si misterioasa, inauntru se desfasura un examen, iar secretara si-a cerut scuze ca nu ne poate primi, dat fiind ca este un examen national si s-au luat anumite masuri de siguranta. Nu ne-a ramas decat sa dam ocol cetatii, ceea ce nu e asa simplu cum credeti, fiindca urci si cobori niste strazi aproape verticale.

Spre uimirea mea, la intrare am citit pe placa ingalbenita si ruginita ca acest liceu se mandreste cu faptul ca aici a studiat un Domnitor al unei tari straine: Dimitrie Cantemir, Domn al Moldovei. Stiam ca in apropiere se afla si un muzeu Dimitrie Cantemir, aflat intr-un fel de paragina. Mai stiam ca actuala moschee Ortakoy de pe malul Bosforului a fost construita pe terenul unde odinioara familia Cantemir avea un palat. A fost, totusi, interesant sa gasesc si aceasta mentiune, pe placa de la intrarea liceului.

Rum Lisesi (Liceul Grec) din Fanar are actualmente profesori turci si greci si este o institutie de invatamant laica, subordonata ministerului turc al educatiei. Impreuna cu colegele mele, vrem sa facem cumva sa-l vizitam, pana la urma. A fost fondat la un an dupa caderea Constantinopolului (in 1454), insa cladirea actuala a fost construita in secolul 19.

Daca ajungeti in Istanbul, nu ocoliti cartierul Fanar.

Cititi si: Istanbul altfel pe site-ul Imperator Travel.

#opozapezi

Pisicile din Istanbul

Standard

Niciunde nu am mai vazut pisici asa de iubite ca aici. Pisicile sunt farmecul orasului si viata lui. Sunt peste tot: vagaboande, dar bine ingrijite. Sunt pisicile orasului. Si pentru ca tot orasul contribuie la bunastarea acestor pisici, ai cumva impresia ca acest oras e o mare comunitate care macar la aspectul asta lucreaza impreuna: sa le fie bine felinelor de pe strazi.

Aici am vazut pentru prima data case cu etaj pentru pisici, numite si inscriptionate „kedi evi” („casa pentru pisici”) si asezate in parcuri sau in colturi de strada in toate cartierele. Sunt facute de iubitori de animale sau chiar de primarii. Sunt ingrijite, curate, intr-o casa pot dormi si sase pisici. Iarna oamenii au grija sa le captuseasca cu paturici sau materiale care sa tina de cald.

In fata magazinelor sunt castronase cu lapte si mancare pentru pisici. In Besiktas am vazut o cutie cu despartituri, ca un cofraj de oua, din care puteau sa bea deodata mai multe pisici.

Fiind asa de ingrijite, nu e de mirare ca sunt extrem de multe. Absolut fiecare cartier are pisicile lui. Filmul documentar Kedi (Pisica) chiar ne prezinta povestea a sapte astfel de feline, care-si fac veacul prin diverse zone ale Istanbulului.

O vorba turceasca spune: „Cine omoara o pisica, trebuie sa construiasca o moschee daca vrea sa-si afle iertarea in ochii lui Allah.” Pisicile sunt importante in Islam, pentru ca se spune ca erau animalele favorite ale Profetului Mahomed. Exista si alte marturii ca pisicile au fost iubite din cele mai vechi timpuri in zona asta:

“When the British orientalist E. W. Lane lived in Cairo in the 1830′s, he was quite amazed to see, every afternoon, a great number of cats gathering in the garden of the High Court, where people would bring baskets full of food for them. He was told that in this way, the qadi (judge) fulfilled obligations dating back to the 13th-century rule of the Mamluk sultan al-Zahir Baybars. That cat-loving monarch had endowed a “cats’ garden” where the cats of Cairo would find everything they needed and liked. In the course of time, the place had been sold and resold, changed and rebuilt; yet the law required that the Sultan’s endowment should be honoured, and who better than the qadi to carry out the King’s will and take care of the cats?” (Cats of Cairo)

IMG_3622

O pisica fericita doarme intr-un magazin de haine

Pana in ziua de azi, Istanbul a ramas „a cat garden” – un oras unde poti intra intr-un magazin si vedea matza cum doarme pe haine, unde pisicile sunt omniprezente si extrem de dragalase.

Doar un lucru mai vreau sa spun, in incheiere: cand locuiam in India si veneam in vacanta, dupa o vreme, mi se facea dor de mirosul Indiei. De aroma aceea de tuberoze, betisoare parfumate si mancare condimentata care impregneaza totul si pe care nu o mai simti dupa o vreme, fiindca ti-a intrat in piele. Ei bine, cand am stat acasa in vacanta de vara, dupa un an de Istanbul, mi-a fost dor de pisici. Nici nu pot sa zic ca mi-a fost dor. Dar mergeam pe strada si, printr-a zecea zi de locuit continuu in Bucuresti, am vazut o pisica. Brusc, am avut cel mai minunat sentiment de acasa si nu mi-a venit sa cred ca era prima pisica pe care o vedeam in mai bine de o saptamana!

Despre cainii imensi care dorm in fata macelariilor va povestesc alta data.

1.Why are there so many cats on the streets of Istanbul?

2. Why cats rule in Istanbul

O poza pe zi/ 11

Standard

IMG_2160

Aici e ca la televizor: stirile se schimba de la o zi la alta si nu trebuie sa vedem decat pentru scurta vreme autobuzul jegos, fiindca azi, iata, e o noua zi si azi vedem altceva.

Dar autobuzul ramane tot jegos si oamenii merg cu el si platesc bilet si se murdaresc un pic.

 

Azi n-am o poveste de spus; e doar o poza pe care am facut-o acum cateva luni la un mall din partea europeana a Istanbulului.

Ploua, noi mergeam sa-l vedem in concert pe Michael Kiwanuka si am ajuns prea devreme, ne-am ascuns in restaurantul Eataly si atunci, brusc, a iesit soarele si a aparut curcubeul si a fost frumos.

O poza pe zi / 10/ In autobuz

Standard

Am facut aceasta poza in decembrie, cand am fost pentru un weekend la Bucuresti.

Acesta este un autobuz de pe linia 335, care traverseaza centrul orasului si ajunge pana in Baneasa.

IMG_3794

Mi-amintesc momentul cand au intrat in circulatie aceste autobuze. Aratau grozav, aveau camere de luat vederi, erau curate, aveau aer conditionat. Cand ceva e nou si curat si bine intretinut, parca si tu te porti mai retinut in preajma lui. Parca nu scuipi pe jos, ca e prea curat. Parca nu-ti vine sa mazgalesti scaunele si peretii. Parca iti vine chiar si sa platesti bilet.

Acesta este un autobuz relativ nou. Nu circula prin suburbiile salbatice ale unui oras divizat intre lupte de clanuri mafiote. Nu este un decor de la o filmare. Este un autobuz cum sunt multe, cu care calatoresc oameni platitori de bilet in Bucuresti, capitala Romaniei, in anul 2018.

E murdar, e neingrijit, e prost intretinut, e neglijat. Mie mi se pare ca transmite delasare, lipsa de respect pentru calatori si aceeasi indiferenta si prost-gust pe care le simti si vazand cladirile mazgalite cu grafitti, strazile murdare si lucrarile facute in dorul-lelii care treneaza cu anii.

O poza pe zi/ 9/ Cat de tare vorbim

Standard

Am văzut la o colegă învățătoare acest ceas care le spune copiilor cât de tare să vorbească, în funcție de activitatea în care sunt implicați. Nu mereu copiii trebuie să tacă și să asculte, dar nici nu trebuie mereu să țipe în clasă de parcă ar fi pe terenul de fotbal. Să-i înveți pe copiii mici să-și moduleze vocea se poate încă de foarte devreme și e un lucru pe care ei îl învață mai ales prin puterea exemplului (uneori e greu să nu țipi mai tare ca ei, dar ei din asta învață doar că nu trebuie să-i asculte decât pe cei care țipă cel mai tare, de pildă).

În acest ceas avem trei sferturi și e deschis la ”partner voices”, adică activități pe perechi. Colegii nu au nevoie să te audă atunci când tu te consulți doar cu colegul de lângă tine: rezolvați o problemă împreună, citiți o carte, lucrați la un dialog sau proiect, etc.

În celelalte cadrane avem:

  • Speaking voices – vocea mai tare și încrezătoare cu care faci o prezentare în fața clasei
  • Silent voices – voci șoptite, atunci când e o oră de lectură sau avem nevoie de concentrare ca să rezolvăm o problemă și ție ți se termină brusc mina de la pix.

IMG_1232

Colega mea mi-a spus ca îl folosește și că, într-adevăr, pe copii îi ajută. De asemenea, dacă cineva se trezește să strige tare ”Băă, care aveți o mină de zero-cinci?” i se răspunde în șoaptă.

Colega mea l-a primit de la școală și nu am reușit încă să ne dăm seama de unde se poate cumpăra, dar e o chestie drăguță pentru clasele de copii mici – aș zice până în 10 ani.

O poza pe zi/ 8/ Insulele Prințului

Standard

In Marea Marmara, la doar o ora cu vaporasul de Istanbul, se gasesc noua insule, dintre care patru doar se pot vizita: Büyükada, Heybeliada, Burgazada si Kınalıada („ada”, in turca, inseamna „insula”). Dintre ele, cea mai mare si cea mai populara e Büyükada, dar putina lume stie ca, in afara de numele turcesc (”Insula cea Mare”), ea se mai numeste si Prinkip sau Prințul Insulelor, in versiunea greaca, de unde si numele de ”insulele prințului”.

Toate aceste insule au in comun linistea si pacea, aerul de sat aflat pe malul marii, casele cu flori frumoase la ferestre si plajele de pietre la marea Marmara. Transportul auto e interzis (exista, totusi, scutere), ceea ce le pastreaza relativ nepoluate si le da un aer retro adorabil. Pe insule te poti plimba cu bicicleta, cu faetonul sau trasura cu cai, ori pe jos. Poti face plaja si poti lua masa la terasele din port. Exista si muzee pe unele dintre ele, si hoteluri, dar principala atractie o constituie plimbarile pe jos in jurul insulei, sau urcusul usor pana pe culme (toate insulele sunt deluroase), unde adesea poti admira o manastire veche, greceasca, din vreme cand Istanbulului i se zicea, inca, Constantinopole.

Asa am facut si eu cu Hidia in acea zi frumoasa de septembrie: am urcat un deal si am ajuns pe culmea insulei, unde se pot vedea si azi ruinele manastirii bizantine cu hramul Theokoryphotos, sau Schimbarea la Față a Domnului Hristos. Ca si culmile dealurilor indiene, unde adesea se pot vedea temple ale zeului Shiva sau picturi cu chipul zeului Rama, și aceasta culme a fost considerata sfanta din cele mai vechi timpuri. Aici s-au gasit ruinele unui templu grecesc antic, peste care a fost construita, in secolul 12, aceasta manastire.

E greu de povestit frumusetea acestui loc si, mai ales, pacea sa deplina. Nu se aud decat pasarile si fosnetul frunzelor in copaci. Localnicii cresteau gaini, care plimbau libere printre ruine.

IMG_2036

Istanbul, Burgazada, curtea manastirii Schimbarea la Față

Pe insule se poate ajunge cu feribotul de la Eminönü (in partea europeana) sau Kadıköy, Bostancı (in partea asiatica). Este recomandat sa porniti devreme, ca sa puteti vedea mai mult de o insula intr-o zi. Insulele sunt frumoase in orice anotimp, dar fireste ca primavara si vara sunt mai multe de vazut si de facut, iar vaporasele circula mai des decat iarna.

O poza pe zi/ 7 / Muzeul Inocentei

Standard

În octombrie am fost cu colegii la Muzeul Inocenței, creat de Orhan Pamuk într-o casă boierească de secol 19 din cartierul Çukurcuma. Colegii mei citiseră cartea care dă numele muzeului, eu nu. Nu că n-aș fi încercat, dar nu prea pot eu să am răbdare cu stilul minuțios, detaliat și alambicat al lui Pamuk. În același timp în care scria acest roman, Pamuk bătea în lung și-n lat anticariatele din Istanbul, cumpărând obiectele care acum sunt expuse la muzeu. În catalogul colecției, Pamuk povestește că a creat în paralel muzeul și romanul, ”pentru că-i plac muzeele”.

Oricum, chiar dacă n-ai citit cartea, e bine să ai la tine un exemplar: orice exemplar din carte conține un bilet de intrare la muzeu – se ștampilează la casă și gata. Iar muzeul în sine e mai mult decât o călătorie uimitoare prin capitolele romanului; este și un muzeu al vieții private a unui Istanbul încă prins la mijloc între vechile obiceiuri turcești, otomane și libertățile lumii moderne. Este un muzeu al colecțiilor, unde eroul romanului – Kemal – colecționează avid obiecte pe care le asociază cu iubirea lui obsesivă și imposibilă pentru Füsun: de la cele 4213 mucuri de țigări expuse pe peretele de la intrare și minuțios însemnate, la cercelul în formă de fluture al lui Füsun, unde mulți vizitatori se opresc cu ochii-n lacrimi.

Deocamdată nu pot decât să-mi închipui cum e să citești romanul, să-ți placă și-apoi să vizitezi acest muzeu. Continuitatea între literatură și realitate trebuie să fie un șoc extraordinar și o bucurie aproape incredibilă.

 

Website: The Museum of Innocence

Adresa: Çukurcuma Caddesi, Dalgıç Çıkmazı, 2 | Beyoğluİstanbul 34425, Türkiye

Intrarea: 30 TL sau biletul din carte

Audioghid: 5 TL

O poza pe zi / 6 / Ankara

Standard

Daca confunzi Turcia cu Istanbulul sau cu plajele de la Marea Egee/ Mediterana, Ankara te va surprinde, pentru ca e un orasel relativ mic (5 milioane de locuitori, comparat cu 15 mil in Istanbul) si linistit. Fiindca s-a dezvoltat in mare masura dupa transformarea sa in capitala Turciei moderne, deci din 1923 incoace, Ankara nu are palate otomane, ruine sau cetati. Ankara Kalesi, Castelul Ankarei, situat pe un deal (ca intreg orasul dealtfel; numai dealuri si vai si privelisti incredibile), functioneaza acum ca un centru mestesugaresc in aer liber, un fel de piata de artizanat, fara vreo parte de muzeu. Turcii viziteaza cu sfintenie Ankara pentru a vedea mausoleul care adaposteste mormantul Parintelui Republicii, Mustafa Kemal Atatürk. Cum mare parte din istanbulezi nu sunt chiar istanbulezi pursange, ci au venit din diverse orase mici, multi apreciaza pacea si linistea Ankarei, comparata cu nebunia si imensitatea orasului Istanbul.

Ceea ce nu stiam este ca pisicile de Angora provin din Ankara; Angora fiind numele dat de greci acestui oras. La fel iepurii de angora si caprele de angora, a caror lana poarta numele de mohair.

Daca vrei sa afli povestea Ankarei si a Turciei, cel mai bun loc sa incepi este Muzeul Civilizatiilor Anatoliene (Anadolu Medeniyetleri Müzesi), in care a fost facuta si poza zilei de azi. Nu este un muzeu mare, dar este foarte dens, complex si frumos amenajat, intr-o cladire care pune in valoare bogatiile cuprinse inauntru.

Am gasit acolo vestigii din timpuri stravechi: oale si ulcele, arme si bijuterii din paleolitic, neolitic, epoca bronzului si a fierului, dar si vestigii ale civilizatiilor antice: asirieni, urartieni, hititi, ligieni, frigieni si alte neamuri de care nici nu auzisem.

Am fost fascinata de tablitele cu scriere cuneiforma, de pietrele gigantice insemnate cu hieroglife vechi de mii de ani, de toate semnele si scrijeliturile acelea in piatra care mi se parea ca spun: „suntem mari, suntem importanti, contam.” Si mi-au venit in minte, ca si la Efes, cuvintele lui Eminescu:

Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune. (Scrisoarea I)

IMG_5875

In aceasta vitrina se vad capetele unor sculpturi, probabil funerare, din vremea Imperiului Roman. Mi s-a parut ca nu e nicio diferenta intre poza asta si una publicata, bunaoara, de Humans of New York, cu oameni pozati la intamplare pe strada in marele oras. Intre acestia, incremeniti in piatra de o mie de ani si ceilalti, a caror imagine a fost „furata” intr-o zi de aparatul foto si impartasita lumii intregi prin internet, cred ca nu e nicio deosebire de fond.

Si-atunci, m-am intors inapoi la Scrisoarea I:

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.

O poza pe zi/ 5

Standard

Am tradus prima carte nici nu mai stiu din ce intamplare, demult, prin 2003. A fost o experienta traumatizanta, s-a dovedit ca mestesugul talmacirii limbilor era ceva cu totul diferit fata de usurinta cu care invatam si vorbeam limbi straine si s-a mai dovedit ca trebuie sa citesti mult ca sa traduci bine si ca trebuie sa fii foarte foarte bine organizat, cu timpul si cu capul ca sa iasa o treaba buna.

Eu nu am fost; am intarziat mult predarea traducerii pentru ca nu m-am apucat la timp de ea; m-am chinuit enorm cu cuvintele – era o carte despre… nici nu mai stiu despre ce… oricum, spre marele meu noroc, nu s-a publicat niciodata si toata munca mea a fost degeaba. Nu am primit nici bani pe ea, fireste, sau nu mai mi-aduc aminte.

Oricum, foarte optimista si, cu siguranta, destul de saraca incat sa ma arunc in orice mi-ar fi adus un plus de venit, am acceptat, in 2007, sa traduc alta carte. Asta era deja de alt nivel: urma sa apara la editura RAO, era o traducere din catalana, un autor pe care nu-l citisem inca, Josep Pla. Bun, m-am apucat sa citesc; mi-a placut cartea, asa lenta si sacadata cum era si m-am apucat de tradus. Numai ca, ce sa vezi, parandu-mi-se mie cartea prea lenta si prea sacadata, eu in traducere il infloream pe Josep Pla de nici el nu se mai putea recunoaste. Spre marele meu noroc, dupa ce-am tradus vreo 4-5 capitole, fiindca eram la prima traducere din catalana, editura mi-a cerut sa trimit cartea unui profesor si traducator catalan, care stia perfect romaneste (este si un foarte apreciat traducator din limba romana), ca sa mi-o verifice.

Sincer, acela a fost un moment esential, in care Xavier mi-a schimbat pe veci felul in care ma raportam la traduceri si a facut-o intr-un mod bland si prietenesc, pentru care ii multumesc enorm! M-a invatat sa analizez, sa inteleg si sa respect stilul autorului si, totodata, sa apreciez bogatia limbii romane. Sa fiu coerenta in alegerile lingvistice si stilistice si sa nu recontextualizez textul. Desi sunt sigura ca s-a luat cu mainile de cap si usor putea sa stearga cu mine pe jos si sa-mi spuna, bunaoara, sa ma apuc de clatite in loc de traduceri (asa cum mi-a spus, demult, un instructor de la scoala de soferi, dar asta e alta poveste), Xavier a avut rabdare si mi-a explicat cum sa citesc, cum sa inteleg si cum sa aleg cele mai potrivite cuvinte in limba romana, astfel incat sa nu tradez nici textul original, nici limba mea materna. Si toate astea prin e-mail: el fiind la Barcelona, iar eu la Bucuresti!

Cartea a aparut, banii s-au lasat asteptati vreo doi ani, ceea ce iar m-a dezamagit, fiindca pana la sfarsit depusesem o munca dubla, enorma, intr-un timp cand lucram la scoala, alergam la meditatii si timpul pentru traducere era, de fapt, timpul meu liber. Mi-am jurat atunci sa nu mai traduc decat carti usoare, care sa nu ma lase stoarsa de vlaga pentru doi euro pe pagina. Asa s-a facut ca am acceptat o serie Roald Dahl, la editura Art si am tradus „Charlie si fabrica de ciocolata”, „Charlie si marele lift de sticla”, „Matilda” si alte carti, tot pentru copii.

Eram deja in India, nu mai alergam la meditatii, aveam mai mult timp liber si mai putini prieteni cu care sa ies si eram insetata dupa limba romana. Am tradus aceste carti in cu totul alta stare de spirit, cu mult mai mare usurinta (fiindca erau alt gen si erau traduceri din limba engleza, cu care am douazeci de ani de experienta) si cu multa bucurie. Am lucrat enorm, migalos, am avut momente cand ma obsedau anumite fraze sau cuvinte, am exploatat-o pe mama sau anumiti prieteni sa citeasca si sa imi dea feedback, pentru ca erau carti pentru copii si copiii sunt cei mai sinceri critici.

Apoi, multi ani dupa Josep Pla, a mai aparut o traducere din catalana si am facut-o cu multa munca si suferinta, la editura Meteor Press. Apoi a aparut „Cer de plumb”, tot din catalana tradusa, in colaborare cu Oana Balas (de la care am invatat iarasi foarte mult despre organizare si profesionalism in mestesugul traducerii. Multumesc, Oana!).

Doamna Neus Català a implinit in octombrie 102 ani si este singura supravietuitoare de origine catalana a lagarului de concentrare de la Ravensbruck. Povestea ei („Cer de plumb”) este povestea secolului XX european in aspectele lui cele mai crude si cele mai inaltatoare. Nu este un jurnal, asadar un mare merit ii revine autoarei Carme Martí.

Dascalia si traducerile sunt meseria mea de-o viata si inca imi plac si invat lucruri noi.

M-am bucurat cand mi-au scris prieteni ca le-au citit copiilor lor „Matilda” sau ca unii copii mai mari au citit „Tabara” si le-a placut si i-a prins povestea. Dealtfel „Tabara” e o carte pe care elevii nostri o citesc la scoala si o citeau si elevii mei in Romania si in India („Holes”, in original – autor: Louis Sachar); o poveste minunata despre depasirea limitelor, un exemplu de „growth mindset” la lucru, pe care chiar si eu am recitit-o asta vara, in traducerea mea.

Ma bucur cand imi intalnesc traducerile in librarii sau pe tarabe. „Ivan cel fara de seaman” e o alta poveste minunata, pe care am iubit-o si am recitit-o odata. Intotdeauna recitesc critic, gasesc stangacii si prostioare, dar na, atat s-a putut, insa ceea ce s-a putut s-a facut cu munca, cu efort, cu respect fata de autor, fata de carte si fata de limba romana.

Poza de azi: Matilda, traducere de Christina Anghelina, fotografiata de mine in vara lui 2017 la un targ de carte de la Brasov.

IMG_8348

O poza pe zi/ 4

Standard

Vreau sa va povestesc un pic despre un optional pe care-l fac la scoala. Se numeste Destination Imagination si este un mod excelent de a dezvolta imaginatia si creativitatea copiilor, dar si bucuria de a lucra in echipe mixte, din clase diferite. DI (di-ai), cum ii spunem noi pe scurt, e o organizatie americana care se defineste astfel:

Cine: Destination Imagination se adreseaza elevilor de orice varsta, de la gradinita pana la liceu.

Ce: Elevii se grupeaza in eschipe de maxim 7 persoane, aleg una din Provocarile anului si raspund la provocare cu o solutie originala care foloseste elemente de STEAM (Science, Technology, Engineering, Art, Maths), teatru sau voluntariat in folosul comunitatii. Fiecare echipa are un Team Manager adult – profesor sau parinte, care ajuta echipa sa termine provocarea, dar nu are voie sa intervina, sa le spuna ce sa faca sau sa faca in locul lor.

Cand: Sezonul DI e deschis din septembrie (cand se publica Provocarile anului) pana in mai (cand are loc finala globala in Knoxville, Tennessee).

Provocarile anului scolar 2017-18 (fiecare echipa isi alege una singura):

  • Provocarea tehnica: Maze Craze (creeaza si construieste o masinarie care sa strabata un labirint). Provocarea include elemente de teatru, inginerie, stiinta si arte plastice.
  • Provocarea stiintifica: Unlikely Attraction (creeaza si construieste un joc tipic pentru un parc de distractii. Jocul trebuie sa foloseasca elemente de sunet si lumina care demonstreaza cunostinte tehnice si sa fie amplasat intr-un loc neasteptat)
  • Provocarea inginerilor: Drop Zone (construieste o structura care sa reziste la o greutate cat mai mare). Provocarea contine elemente de teatru, fiindca structura trebuie sa faca parte dintr-o sceneta creata de elevi.
  • Provocarea artistica: Change of Tune (creeaza si prezinta un spectacol de tip musical in care intriga e o schimbare de planuri). Elevii compun muzica, scriu scenariul, creeaza decorurile si costumele, regizeaza si joaca spectacolul de maxim 8 minute.
  • Improvizatie: Treasure. Exploreaza diferite culturi si prezinta o sceneta improvizata conform indicatiilor primite in sala de concurs.
  • Voluntariat: Inside Impact. Organizeaza o actiune caritabila in colaborare cu o organizatie recunoscuta pentru activitatea in domeniu. Prezinta o sceneta sau un film de maxim 8 minute in care sa explici ce-ai realizat si cum ai gandit actiunea.

In afara acestor provocari la alegere, toate echipele completeaza obligatoriu o proba de creativitate si spontaneitate numita Instant Challenge.

In imagine, elevele de clasa a sasea au primit un teanc de foi de hartie, cu indicatia sa foloseasca acele foi cum stiu ele mai bine pentru a construi din ele un turn cat mai inalt. Au 2 minute sa-si gandeasca strategia si 5 minute sa cladeasca turnul. Nu au la dispozitie foarfece, lipici si niciun alt material decat foile. Turnul pe care-l vedeti e a treia varianta, cand fetelor le-a venit ideea sa-l intareasca impaturind hartia in forma triunghiulara.

IMG_4045

Echipa mea de anul acesta raspunde la provocarea Inside Impact. Lucrez cu cinci fete inimoase din clasele a 5-a si a 6-a, care impreuna au colectat rechizite si bani pentru copiii dintr-un centru de plasament. Au o abordare de Project Manager-i adevarati: au un plan de bataie, un calendar, fac brainstorming, au intalniri cu angajatii unui ONG local, prezinta in fata unei sali de 800 de elevi proiectul lor si scriu scrisori la parinti.  In luna februarie isi vor prezenta proiectul in cadrul competitiei locale de la Izmir. Sunt extrem de entuziasmate si de implicate, fara ca eu sa fac nimic. In timp ce ele discuta, se contrazic, planifica, scriu scrisori, lipesc afise si se gandesc ce-ar putea face mai mult (poate sa cumpere si ghiozdane pentru acei copii orfani? dar cum ar fi sa se duca sa-i invete engleza? de ce exista copii orfani? de ce nu stim sa cream o societate egala, unde toti sa aiba de toate?), eu, ca sa ma bag in seama, le ofer covrigi si apa si le fac poze.

Acest optional, pentru care stau o ora si jumatate peste program de doua ori pe saptamana (fac o multime de hartoage printre picaturi si voi petrece 4 zile la Izmir in februarie, la concurs) mi-e foarte drag pentru ca e despre scoala asa cum vreau eu sa fie: interdisciplinara, cu multe oferte inteligent gandite din care copiii sa aleaga in functie de interesele lor, cu echipe mixte de elevi, cu drag si pasiune.

Asta a fost poza zilei de azi : un turn, o poveste, o lectie.

O poza pe zi/ 3

Standard

Poza de azi e tot turistică și vine de la Efes. Biblioteca lui Celsus, construită în anul 135 d.C., a fost o construcție mortuară ridicată în onoarea guvernatorului Asiei, Tiberius Iulius Celsus Polemaeanus, care este înmormântat într-un sarcofag la temelie.

În nișele din pereți de păstrau peste 12000 de manuscrise, de unde numele de bibliotecă. Din păcate, ni s-a spus, aceste manuscrise au ars într-un incendiu, 100 de ani mai târziu. Este o construcție care a trecut prim multe intemperii și servește în zilele noastre ca model de construcție / clădire publică romană, una din puținele care s-au păstrat în Asia Mică. Este și simbolul sit-ului arheologic de la Efes – multă lume poza asta o are în cap când aude de acest loc. În afară de casele terasate și de Templul lui Hadrian, e una din zonele acestui sit care nu e ruină, ciob, coloană prăbușită la pământ.

Am fost surprinsă să aflu că biblioteca lui Celsus de la Efes este, de fapt, o reconstrucție. Efesul a fost amenajat ca loc turistic de Institutul Austriac de Arheologie, iar fațada bibliotecii a fost reconstruită între anii 1970-1978 de arheologii Friedmund Huber și Volker Strocka, din materialul găsit la fața locului – procedeu cunoscut sub numele de anastiloză. Deși riscurile de a falsifica istoria sunt mari în aceste cazuri, arheologii sunt de părere că reconstrucția de la Efes e una reușită și corectă, cu minime abateri de la original.

Orașul antic Efes se poate vizita ușor cu mașina, taxiul sau cu trenul din Izmir, Kușadasi sau Pamukkale (e cam la o oră distanță de aceste locuri).  Intrarea costă 40 de lire. E bine de mers în primăvară sau toamnă, când temperaturile nu ating 40 de grade, nici ploaia nu ne împiedică să cercetăm cu atenție fiecare colțișor din acest loc misterios.

IMG_7608

Referințe: Biblioteca lui Celsus din Efes , Turkish Archaeological News

Report on Archaeological Sites in the Mediterranean Region

 

O poza pe zi /2

Standard

45000 mp de frumusete. Localizare pe malul Bosforului, accesibil cu vaporul, taxiul, autobuzul. Circa 300 de camere, intre care Sala Muayede, sub cupola careia se spune c-ar incapea un bloc de 12 etaje!

IMG_9964

Palatul Dolmabahce

Palatul Dolmabahce e palatul in stil european/ vienez/ frantuzesc/ rococo/ baroc/ neoclasic al ultimilor sultani turci. S-a terminat in anul 1856 si constructia lui a secatuit de resurse Imperiul Otoman si i-a grabit sfarsitul.

In afara de gradinile splendide, de portile maiestuoase care se deschid catre mare, de saloanele bogat ornamentate, cu mobila stil si candelabre din cristal de Boemia, palatul gazduieste si odaia mult mai modesta (dar cu o splendida priveliste asupra Bosforului!) unde a murit Mustafa Kemal Ataturk, pe 10 noiembre 1938, la ora 9:05.

Cand am vizitat palatul am avut parte de un ghid care nu ne-a lasat sa facem poze, asa ca m-am consolat cu gandul ca sunt destule pe net. Ajungand in sala Muayede, ghidul ne-a aratat un covor care parea mic si pierdut in imensitatea salii unde se incoronau sultanii si unde Mustafa Kemal a tinut primul discus in fata parlamentului, in calitate de presedinte al Turciei.

– Acest covor de Hereke are 120 de metri patrati si este tesut dintr-o bucata. Ca sa va faceti o idee, apartamentul in care locuiesc eu are 50 de mp, deci dac-as locui pe covorul asta as ocupa doar jumate din el.

Atunci am ramas intr-adevar masca si am incercat cu colega mea sa plasam pe covor casele noastre: uite intrarea, holul, bucataria… intr-adevar, era mare!

Palatul Dolmabahce se afla in cartierul Besiktas si este deschis in fiecare zi (in afara de marti si joi), de la ora 9 la ora 16. Biletul de intrare costa 40 de lire turcesti (aprox 12 euro) si exista reduceri pentru profesori (!), elevi si studenti.

 

O poza pe zi / 1

Standard

E greu sa scrii ceva zilnic, dar eu voi incerca. Si ca sa-mi fie mai usor, voi scrie in fiecare zi ceva pe marginea unei poze facute de mine in anul 2017.

Azi am sa va povestesc despre „Pasare cantatoare”, o carte publicata de Editura ART pentru publicul tanar si nu numai pe care-am citit-o vara trecuta, in vacanta, apoi am daruit-o mai departe, sa se bucure si altii. Iata descrierea de pe site-ul editurii:

Caitlin e o fetiţă mai specială: suferă de sindromul Asperger. Lucrurile sunt albe sau negre, mâncarea nu trebuie să i se amestece pe farfurie, spune tot ce-i trece prin cap, desenele pe care le face (şi la care e foarte talentată) nu pot fi în culori; altfel, totul devine confuz. Devon, fratele său mai mare, îi era cel mai bun ajutor când lumea ajungea să fie copleşitoare, dar acum a dispărut. Tatăl nu-i e de prea mare folos, pierderea lui Devon a lăsat un gol imens. Caitlin nu vrea decât ca lucrurile să fie exact ca-nainte. Ştie că trebuie să ajungă la „împăcare“, dar nu înţelege ce înseamnă asta, în ciuda definiţiilor din dicţionarele pe care le consultă. În încercările ei de a obţine împăcarea, Caitlin descoperă că lucrurile în viaţă nu sunt neapărat albe sau negre.

 

IMG_1233

„E o decizie curajoasă să narezi povestea din perspectiva lui Caitlin. Modul în care Kathryn Erskine a tratat «gândirea Asperger» e impresionant şi sensibil.“ The Guardian

„Pe măsură ce cititorii trec împreună cu Caitlin peste această încercare, îşi dau seama că şi ei au devenit mai empatici punându-se în pielea ei, experimentând felul ei diferit de a vedea şi de a interacţiona cu lumea.“ Kirkus Reviews

Cartea e frumos tradusa in romaneste de Iulia Pomagă si se citeste dintr-o rasuflare. Recomandata tuturor copiilor, parintilor, profesorilor. Daca empatia s-ar preda la scoala, aceasta carte ar fi lectura obligatorie.

La multi ani!

2017

Standard

In 2017 m-am apucat de un masterat in educatie pe care il voi termina in 2019.

Am fost la o conferinta despre educatie in Istanbul, unde voi prezenta si eu la anul.

Am mai tradus o carte si am citit multe altele.

Am petrecut mult timp in Bucurestiul de care-mi fusese dor.

Am fost in India in vacanta, ca sa ma bucur ca „out of sight” nu inseamna „out of mind”. Si pentru ca mi-era dor de caldura, de haos, de culori, mirosuri si kesari bath.

Am invatat niste turca, cat sa nu ma mai simt chiar picata din luna.

Am vazut si niste Turcia – o tara care stie sa faca turism si are niste peisaje naturale de o frumusete incredibila.

Am implinit zece ani de cand m-am reintors la meseria de profesoara. Am predat in anii astia la copii de toate varstele, de la clasa 1 la a 12-a. Am predat engleza, spaniola si Theory of Knowledge in trei tari, la copii de natii diferite, dar extrem de asemanatori. Cred acum ca la copii varsta face diferenta mai mult decat natia, deoarece la aceeasi varsta copiii romani, turci, indieni, olandezi, americani sau francezi se comporta absolut la fel. Exceptia ar constitui-o coreenii sau chinezii, care mi s-au parut a nu se supune acestui cliseu egalizator.

In 2017 am continuat sa predau spaniola intr-un gimnaziu din Turcia unde am aproape exclusiv elevi turci (singura eleva straina e britanica, dar locuieste in Turcia de mica si vorbeste perfect turceste).

Imi place sa fiu profa. Imi place sa invat turca. La evaluarea semestriala mi s-a confirmat iar ca sunt calda, apropiata, am un classroom management eficient, sunt in control, copiii asculta si invata, orele sunt placute si interesante. De fapt controlul provine din faptul ca ii las sa fie cine sunt si ii accept asa cum sunt, fara insa sa tolerez comportamente nepotrivite, dar explicandu-le mereu ca persoana isi poate alege comportamentul. Intru la ore linistita si calma. Acum, in saptamana de nevacanta, cand in mintea mea trebuia sa fie vacanta de Craciun, am purtat niste coarne de ren (reactia copiilor de-a saptea: „Oh, deer!”).

– Atentie, am zis, cand am coarnele pe cap, predau. Deci ascultati, luati notite si nu vorbiti. Cand imi scot coarnele, vorbiti, preferabil in spaniola. Aveti tot timpul sa va exersati turca.

I-a amuzat chestia asta. In ora aia s-a vorbit mai multa spaniola.

Un tatic mi-a spus, razand, la sedinta cu parintii ca fiica lor vine acasa de la scoala si ii invata spaniola pe el si pe sotia lui. „Acum voi fi Señorita Anghelita,” le spune. „Repetati dupa mine: buenos días. Acum cantam impreuna.” Copila ii invata spaniola raraita :)) „Asa vorbeste Señorita,” explica ea, ferma.

Cred ca-mi iese ce mi-am propus cand imi doream sa ma mut din Bangalore la Istanbul: concentrarea pe un singur lucru, honing the craft, sa fiu doar profa si sa imi iasa bine.

In 2018 voi continua sa fiu profa, sa invat turceste, sa studiez pentru masterat, sa ma bucur de viata in Istanbul, sa merg des la Bucuresti (la teatru!!! mai ales de cand urmaresc cu sfintenie fiecare episod din vlogul lui Marius Manole!), sa citesc, sa scriu.

La multi ani si un an nou fericit ne doresc!

IMG_5133

 

 

M. e racit

Standard

Elevul meu, M., a intarziat ieri la scoala. Cand a venit, era racit cobza, cu febra, chiaun.

– Ce cauti, copile, la scoala?

– Nu stiu. Pot sa dorm pe masa?

– Mai bine te duci si te prezinti la cabinetul medical.

Avea febra si un aer pierdut, dar venise cu cartea, cu caietul. A stat ce a stat, s-a chinuit sa asculte lectia, ochii i se inchideau. In pauza l-am rugat sa mearga la cabinet. Nu a aparut la a doua ora. Lasase caietul deschis pe banca si, asa cum fac de obicei, dupa ce am predat lectia noua si copiii scriau in caiete, i-am luat si lui notite. Apoi i-am scris, pe scurt, vocabularul zilei si paginile din carte de unde poate sa invete.

Ora a continuat. M. a venit tarziu, cand mai erau vreo zece minute, cu foaia de la cabinet ca a fost retinut de doamna doctor.

– Cred ca ma simt mai bine, a zis.

S-a asezat in banca, pregatit sa-si ia notite. Apoi a vazut ca era ceva scris in caiet. A citit, a comparat cu ce era scris pe tabla. S-a uitat la mine. Copiii lucrau pe perechi la un dialog.

– Ti-am luat eu notite. Aveti lucrare joi. Sa inveti, da? Si ai grija de tine; multa sanatate!

A dat din cap. In scurta vreme se alaturase unei perechi si conversa si el. In incheierea orei, copiii au facut dialoguri in perechi alese la intamplare. Umblau prin casa, se opreau, conversau, porneau mai departe. M. a conversat si el. Lectia s-a terminat; copiii au plecat, eu m-am intors sa sterg tabla. Pe tabla, in coltul de care se rezemase M. cand conversa in spaniola cu colegul, scria: „Thank you, teacher.”

 

O situatie la clasa a cincea

Standard

Planurile mele de lectie se bazeaza pe colaborarea elevilor, pe grupe sau in echipe. Echipele uneori le fac ei, dar alteori le decide hazardul, prin zaruri, biletele sau alte sisteme care ma ajuta pe mine sa fac grupele asa cum am nevoie pentru activitatea respectiva (in functie de nivel, abilitati sau talente, etc.)

Azi sortii au ales ca M. sa fie in alta echipa („testoase”) decat bunul lui prieten A. („delfini”), fapt care l-a scos din sarite.

– Señorita, spuneti-i lui M. sa plece, echipa lui e la masa cealalta.

– Nu plec niciunde, a declarat M., asezat langa A. Aici e locul meu si A. e prietenul meu.

– M., dragul meu, azi esti in echipa testoaselor si stai la masa cealalta, am zis.

Etapa 1: prefa-te ca e doar o mica neintelegere. Clarifica neintelegerea pe un ton calm si decis.

De-acum testoasele si delfinii sedeau la masute, unii isi ascuteau creioanele, altii citeau instructiunile pentru activitatea pe care urmau sa o exploreze. Erau veseli, animati, tocmai venisera de la micul-dejun, odihniti, fiindca era doar a doua ora a zilei.

– M., pleaca, aici nu e echipa ta. Profesora Anghelina, va rog, spuneti-i sa se duca la masa lui.

Etapa 2: Reaminteste-i regulile, cu calm.

– M., colegii tai nu pot incepe activitatea fara tine. Aminteste-ti ca am decis ca vom lucra in echipe mixte si ca nu vom face nazuri cand e vorba sa ne pice o echipa sau alta. Vrei, te rog, sa mergi la masa ta?

– Bine.

M. s-a dus la masa lui, unde s-a asezat pe masa.

– Acum sunt la masa mea! a zis, cu o sclipire jucausa in ochi.

Etapa 3: Nu intra in jocul de putere.

– Super, M., ma bucur ca esti la masa ta. Ce comic, totusi, ca esti pe ea! Uite, e un scaun acolo.

– Scaunul ala nu imi place, a declarat M. de pe masa.

– Profesora, spuneti-i lui M. sa se dea jos de pe masa.

– Profesora, M. mereu ne enerveaza, si la engleza a …

– Profesora, de ce M. sta pe masa?

Etapa 4: Cut to the chase. Tradu situatia pe intelesul tuturor.

– Copii, eu cred ca am facut o conexiune. Vreti sa stiti ce conexiune?

– Vrem!

– Acum cateva saptamani am avut o activitate pe grupe in timpul careia M. s-a suparat asa de tare ca nu statea alaturi de prietenul lui A., incat a aruncat cu ghiozdanul mai-mai sa loveasca pe cineva. Mai stii, M.?

Aproba din cap.

– Acum M. sta pe masa in semn de protest, pentru ca nu vrea sa fie despartit de A., cu care e bun prieten. Dar noi ne dorim sa fim un colectiv unit, unde sa putem lucra toti cu toti. Ne dorim sa fim intr-o zi adulti flexibili, care se adapteaza eficient la context si relationeaza pozitiv cu semenii lor, indiferent daca le sunt cei mai buni prieteni sau nu.

Copiii au aprobat din cap, pentru ca discutam adesea despre cum scoala ne formeaza deprinderi de socializare.

– Stim insa ca fiecare dintre noi e diferit si minunat in felul lui. Unii suntem buni la fotbal, altii la lucrul in echipe mixte. Pentru M., schimbarile sunt suparatoare si dificil de procesat. M. are nevoie de putin timp sa se adapteze la noul grup. El sta pe masa pentru ca inca nu e pregatit sa stea pe scaun intr-un grup de colegi din care A. nu face parte. Copii, aceste prietenii pe care voi le-ati format in clasa sunt foarte pretioase si sper sa le pastrati toata viata.

Sub ochii nostri, M. aluneca de pe masa direct pe scaunul unde trebuia sa sada de la bun inceput.

Miscati de tonul meu, copiii isi priveau colegii, ba unii se tineau de mana sau isi dadeau coate, prieteneste.

Eu nu am comentat deloc faptul ca M. acum statea frumos la locul lui.

Iar M. a avut un singur lucru de spus:

– Profesora, uitati, am inceput cu partea 1. Activitatea asta e foarte tare!

 

PS. Un articol interesant: How to get students talking about their social and emotional learning

Vacantele mele de weekend

Standard

La Istanbul, fiecare weekend e o vacanta. Deja de 5 ani sunt plecata, dar tot Bucurestiul e casa mea. Sunt expat, nu emigrant. Iar de cand locuiesc la o ora distanta cu avionul (si la 15 minute de aeroport), am impresia amuzanta ca Istanbulul e un cartier al Bucurestiului.

Insa Istanbulul e mult mai mult decat atat: e un oras imens, divers, aglomerat, modern si decazut, bine unit de reteaua de transport care merge struna si include, printre altele, tramvai, metrou, vapor, funicular, teleferic.

La fel ca la Bangalore, planul meu sa descopar un cartier nou pe saptamana, asa ca dupa un an pot sa spun ca am strabatut mii de kilometri si am acoperit o mare parte din Istanbulul european, cateva insule si cateva cartiere doar din zona asiatica. Sunt fascinata de Bosfor in orice anotimp, dar mai ales cand e soare afara si senin, pescarusii tipa in urma vapoarelor din care calatorii le arunca bucati de covrig, iar marea are alta culoare in fiecare moment. Pe Bosfor sunt si unele dintre cele mai frumoase vile si palate, unele dintre ele muzee, iar restaurantele se intrec sa se cocoate cat mai sus, ca sa ofere renumita priveliste pentru care platesti 5 lire la Stabucks in Bebek si 250 de lire la hotelurile de 4 si 5 stele!

Zona celebra si turistica e Sultan Ahmet (Sultanahmet scriu turcii), unde magazinele de suveniruri ocupa toate strazile, iar turistii veniti din Asia se inghesuie sa viziteze Sfanta Sofia, Palatul Topkapi, Moscheea Albastra, Marele Bazar, Basilica Cisterna si pe negustorii de lampi, esarfe si covoare. La cateva weekend-uri o data, fac ce fac si ma pomenesc in fata Muzeului Sfanta Sofia (Ayasofya zic turcii, sau Hagia Sophia in greceste – o constructie care slaveste intelepciunea, „σοφία”). As putea sa o vizitez iar si iar si mereu cu aceeasi reverenta si emotie.

De curand, o colega cu care vorbeam despre Istanbul, mi-a marturisit ca Sfanta Sofia i se pare cel mai frumos loc. Ca poate o sa rad, dar ea are impresia ca locul acela e magic, ca zidurile Sfintei Sofia sunt izvorul unei linisti si frumuseti multi-seculare absolut palpabile, ca ajungand in locul acela patrunzi intr-un spatiu diferit. Ce m-am bucurat! I-am zis ca as putea sa merg acolo saptamanal, doar sa fiu in locul acela; sa ascult chemarile la rugaciune ale moscheii albastre si sa vad Sfanta Sofia – acea cladire greoaie, eclectica, care sta acolo de o mie de ani si pe care n-au dovedit-o nici razboaiele, nici cutremurele, nici grecii, nici romanii, nici otomanii, nici capitalismul, nici terorismul.

Poate imi place ca imi zice ca se poate sa fii nemuritor si rece, asa cum ma simt inclinata sa fiu eu. Desi sunt muritoare, dar da – rece. Poate fiecare transfera pe Sfanta Sofia ce poate sau nu poate contine. Cine stie? Cert e ca moscheea albastra – „ai vazut una, le-ai vazut pe toate” – sade acolo in curtea ei, completand arhitectonic ansamblul, dar nici pe departe asa de puternica si misterioasa ca Sfanta Sofia. Palatul Topkapi pazeste coltul Cornului de Aur, invizibil de la strada, dar inconjurat de gradini cu platani unde se poate contempla trecerea gloriei lumii. Basilica Cisterna – bine ca ne-a zis Dan Brown de ea! – e partial in renovare, dar ramane un loc misterios si frumos.

Underground-basilica-cistern.-Byzantine-water-reservoir-build-by-Emperor-Justinianus-Turkey-Istanbul1

Foto: https://www.walksofturkey.com/blog/istanbul/insiders-guide-to-the-basilica-cistern-istanbul

E interesant sa locuiesti intr-un oras turistic. Turcii sunt buni cu profesorii. Nu doar ca avem reducere 50% la restaurante si la magazine de Ziua Educatorului (24 nov), dar cu cardul de profesor obtii un card de acces gratuit la orice muzeu din Turcia care apartine de Ministerul Culturii. Sa tot explorezi, sa tot vizitezi, sa te tot miri de cata istorie se ascunde in locuri si obiecte.

Invatare sociala

Standard

Scoatem din scoli copii toba de carte si doar partial umanizati si socializati. Psihologii arata ca un copil se umanizeaza prin cuvant si interactiunea pozitiva cu semenii lui. O serie de studii de psihologie dovedesc ca copiii si tinerii invata in primul rand de la colegi si prieteni de aceeasi varsta si abia apoi de la adulti. Chiar si adultii sunt clasificati in adulti semnificativi si adulti de la care copiii invata doar cum nu vor sa fie. Trist, dar adevarat, cei dintai ar putea fi un vecin bland sau o profa de treaba, iar cei din urma insisi parintii care cresc acel copil.

Ma preocupa tema invatarii sociale. John Dewey a scris Democracy and Education acum 101 ani, iar ideile iluministe pe care se bazeaza teoria lui sunt si mai vechi de atat. Scoala, zice el, nu face decat sa te invete cum sa contribui activ si pozitiv la procesul democratic. Scoala, deci, trebuie sa fie democratica. Scoala cladeste abilitatile sociale ale viitorului adult. Scoala te invata cum sa te raportezi la semenii tai in mod pozitiv, creativ; cum sa rezolvi conflicte, cum sa iti aperi punctul de vedere, cum sa asculti, cum sa te organizezi ca grup, cum sa intelegi alte puncte de vedere, cum sa coexisti cu oameni diferiti de tine, cum sa lasi de la tine, cum sa castigi si cum sa pierzi, cum sa nu te pierzi din vedere pe tine, cum sa iti gestionezi emotiile si asa mai departe.

Recunoasteti modelul?

Sau il recunoasteti mai bine pe cel in care scoala te invata cum sa te prefaci, cum sa faci pe plac unor adulti capriciosi, cum sa te ascunzi, cum sa disimulezi, cum sa te prefaci, cum sa simti ca parerea ta nu conteaza si ca esti zero ca individ, cum sa te bati si sa iesi invingator, cum sa furi si sa minti pentru o nota mare, cum sa tii capul sus cand te simti un ratat pe dinauntru pentru ca ai luat un 4 (alintat malefic „scaunel in catalog”), cum sa te simti superior altora cu mai putini bani ca tine, cum sa te simti inferior daca esti gras sau ochelarist, cum sa pupi in fund invatatoare acrite si pline de ele, cum sa dispretuiesti colegii mai prost imbracati, cum sa te simti umilit la fiecare greseala, cum sa traiesti cu ideea ca totul ti se cuvine pentru ca parintii tai sunt CEO si exemplele pot continua.

Intrebarea este: daca stim, in teorie, ca scoala este o pregatire pentru viata, cum se face ca am transformat-o intr-o pregatire pentru o viata nedreapta, in care cine fura castiga, in care conteaza mai mult aparentele decat esenta, in care pilele si relatiile te duc departe?

Si pe urma, desigur: daca asa ne pregatim copiii in scoala romaneasca, de ce ne miram apoi ca societatea noastra arata exact la fel? Exista cumva o fractura intre ce vrem si ce ne iese? Intre ce credem ca facem si ce facem de fapt? Evident ca da. Atunci de ce perpetuam acest model nedemocratic si producator de oameni ciuntiti psihologic?

Intrebari care ne preocupa azi pe toti: educatori, elevi, parinti. Oare si pe cei care ne guverneaza? Oare daca in scoli am pune accentul pe onestitatea academica, pe evaluarea critica a surselor de informatie (si pe citarea lor), pe delimitarea clara a ideilor altora de ideile mele inspirate din cele ale altora, pe sentimentul bun pe care trebuie sa invete sa il simta un copil care si-a facut tema onest, adica folosindu-si atat puterile cat si ajutorul permis si explicand in tema cat a putut el si unde a intervenit ajutorul (ajutorul bine dat si cerut poate extinde puterile copilului) … oare daca toate aceste conditii s-ar indeplini, s-ar mai mandri guvernantii Romaniei cu diplome cumparate sau plagiate?

Oare nu cladesc scolile noastre sentimentul bun prin asocierea lui cu nota/ pozitia ierarhica in clasa, mai degraba decat cu abilitatile, munca si cunostintele elevilor?

In ambele situatii omul cauta acelasi lucru – ceea ce el stie ca este valorizat in societatea in care traieste. Vedeti cum scoala ne pregateste pentru democratia pe care o avem?

Acum doua vorbe despre scoala mea ideala, aceea pe care candva o voi pune si in practica. O numesc in mintea mea scoala fara scaune. Este si o scoala fara clase, note si materii. In scoala mea, intre 0 si 15 ani se invata cum sa fii om si cetatean al unei societati sanatoase. Evident ca atunci cand nu ai materii de predat, nu ai nevoie de atatia profi. Atunci cand nu ai clase formate pe baza varstei de gestionat, nu iti trebuie o armata de diriginti. Scoala fara scaune se bazeaza pe munca entuziasta a maxim 10 dascali, nu profesori, nici educatori, ci mentori si exemple de adulti reusiti, care impartasesc aceleasi convingeri despre educatie. In scoala fara scaune, clasele sunt mai degraba asemanatoare incaperilor unei galerii de arta: fiecare prezinta o „instalatie” proprie, interactiva, care da prilej unor varii procese de invatare activa, prin cercetare si colaborare.  In scoala fara scaune, nu se suna decat la plecare, insa se asculta multa muzica, se canta si se invata prin joc si explorare. Nimic din ce n-ati mai vazut deja in Montessori etc. Dar aplicat la copii asa de mari? Cine ii va controla? Cum vom selecta profesorii? Vom selecta copiii??

Scoala fara scaune e doar un vis, inca imprecis definit. Ii zic fara scaune pentru ca statul acela in banca cu mainile la spate mi-a terorizat copilaria de copil cu ADHD nediagnosticat. Acum nu mai avem banci, avem mese si scaune. Inchipuiti-va ordinea asta perfecta: toti elevii stau aliniati la mesele lor, toti in cor repeta, toti intr-un gand invata. Se ridica in picioare la comanda, se aseaza la comanda. Gandesc la comanda, raspund ordonat prin ridicare de maini. Visul oricarui profesor?

In visul meu camera e acoperita cu un covor care delimiteaza diverse spatii. Intr-un colt ai patrate de matematica, in alta parte o pista de curse. Cand intri in sala, copiii colaboreaza pe grupe: unii joaca X si 0 pe patratele de matematica, folosind ca pioni chiar corpul lor. Altii isi incearca coordonarea si ingeniozitatea la curse de masini radioghidate. Unii citesc, altii scriu, trantiti pe canapea sau intinsi direct pe jos. Cativa copii sunt conectati pe skype cu o scoala fara scaune din alta tara si, impreuna, invata elemente de chimie anorganica. Niste fete pun pe o lista posibile solutii la anumite probleme sociale si de relationare pe care le-au observat in grupul lor. Exista si copii care in ziua aceea nu sunt la scoala si nu vor veni, poate, timp de o luna. Sunt copiii care desfasoara, in acel moment, un proiect de serviciu comunitar: sunt interni la o organizatie non-guvernamentala, lucreaza intr-o scoala sateasca (unde predau la clasa 1), sunt pe santier si construiesc case cu Habitat for Humanity sau fac voluntariat intr-un azil de batrani.

Haos? Balamuc? Imposibil? De unde le mai dam note? Ce scoala e aia, care nu cladeste o cultura generala? Fara note cum se mai duc la facultate? Viitorul lor cum va arata?

Cam asta intreb si eu: viitorul.lor.cum.va.arata?

Sa citim despre creative hubs, AI in the workplace, elastic workplaces.

Apoi sa citim cum scoala noastra cu scaune, profesori, elevi, materii, banci si note produce 40% analfabeti functionali.

In concluzie, visez. Si scriu, ca sa viseze si altii si pentru ca stiu ca viseaza si altii. Hai sa scoatem, cu grija, cate un scaun.

 

Cine ne invata cum sa invatam?

Standard

In anul 2008, cand am inceput sa lucrez intr-o scoala din sistemul de Bacalaureat International (IB, in abreviere engleza), am auzit prima oara de ei-ti-el (ATL, sau Approaches to Learning). Au trecut ani si ani de atunci; aceste „abordari ale invatarii” s-au redefinit, rafinat si redenumit ca sa reflecte cat mai limpede modul in care invata copiii. Pentru ca programa cuprinde, in orice sistem, continuturi si competente, desi e greu de spus in ce masura aceste competente sunt predate explicit, evaluate si dezvoltate consecvent si constient in scolile care nu apartin de sistemul IB.

In scolile IB competentele se predau la fel de explicit ca si continuturile si se evalueaza periodic, de obicei pe trei nivele: expert, practicant si novice. E ok sa fii pe oricare nivel si evaluarea serveste doar sa-ti dea feedback si sa-ti spuna cine sunt expertii pe care te poti baza in clasa ta.

In gimnaziu, lista de competente pe care vrem sa le dezvolte elevii nostri arata asa:

atl

Sursa foto

Lista asta se ramifica mai departe intr-un document Excel cu peste 100 de itemi care definesc cu precizie cum arata abilitatea respectiva la ora de romana, la matematica, la limba straina sau la sport. Daca onestitatea academica e mai importanta atunci cand dai un examen final decat atunci cand copiezi o tema de pe net. Daca gandirea critica e la fel de importanta cand discuti despre literatura sau istorie ca si atunci cand lucrezi in laborator etc.

Suna foarte tehnic si nu asta vreau sa spun. Ce vreau sa spun e ca aceste chestii, o data ce esti constient de ele ca profesor, chiar functioneaza. Nu doar ca iti dau subiecte inteligente de discutie cu elevii („ia sa vedem, ce avem aici: o stire sau un exemplu de fake news?”), dar iti dau si instrumente blande cu care sa mentii disciplina in clasa („Georgica, aminteste-ti ca la ora de spaniola se lucreaza pe grupe si in colaborare. Atunci cand colaboram ne punem in comun talentele pentru a realiza lucruri pe care ne-ar fi greu sau chiar imposibil sa le realizam singuri.” sau „Tudor, vrei sa te asezi putin aici sa te linistesti? Poti sa asculti un cantec, daca vrei, dar nu iti poti lovi colegii.”)

Poate cea mai tare chestie pe care am invatat-o ca profesor IB este componenta de reflectie. Fiecare moment in care copiii sa opresc sa se intrebe „ce invata acum?” „de ce invatam asta?” si chiar „cum invat eu cel mai bine?” este un moment in care nu li se consolideaza doar cunostintele, ci si increderea in fortele proprii si gandirea aceea de tip „eu pot” care e specifica mentalitatii invingatorului (in cuvintele lui Carol Dweck, growth mindset).

Lucram intr-un sistem care e inca structurat ca in secolul 19. Scoala e o cladire care arata, in unele cazuri, ca o puscarie. Elevii au un program zilnic pe care trebuie sa il respecte. Elevii sunt grupati pe „clase” cu copii nascuti maxim la diferenta de un an. Cu putine exceptii, interactiunea dintre clase e nestructurata si extrem de limitata. Fiecare generatie afla pe pielea ei ce inseamna sa fii intr-a opta, sau sa fii „boboc”, sau sa dai bacul, desi an de an un numar mare de elevi trec prin aceleasi experiente. Profesorii sunt specializati pe o materie; rareori se preda o tema interdisciplinar. Principala motivatie pentru a invata o reprezinta notele si examenele. Etc. Etc.

Cum vad eu lucrurile, iei niste fiinte aflate la apogeul creativitatii, la varsta tuturor posibilitatilor, in culmea dezvoltarii fizice, mentale, emotionale, sociale si le inchizi intr-o cladire de caramida 8 ore pe zi „pentru binele lor”. Acolo trebuie sa asculte de niste adulti care le spun cine sa fie, ce sa faca, cum si cand sa faca, ce sa nu faca, cum sa stea etc. si ii pedepsesc cand ies din rand (vezi cazul elevului tuns, de curand). Dupa care sunt trimisi acasa cu tone de teme carora nu le inteleg rostul. Apoi, la 18 ani, li se da drumul in lume si le mai cerem si sa fie curajosi, puternici, deschisi la minte, buni la suflet, in fine, sa construiasca o societate in care sa ne fie bine tuturor. De unde se poate secera ce nu am semanat?

Lucrez in sistem, deci ma supun lui. Predau la clase de copii grupate pe criterii de varsta (dar ii incurajez sa vorbeasca intre ei; incerc sa fac ca cei de-a saptea sa vina sa converseze cu a cincea; facem proiecte care au ca public-tinta elevii de la alte clase; incerc sa ii invat sa invete unii de la altii. Functioneaza!); predau continuturi stabilite de altii (dar le personalizez pentru elevii mei si impreuna cu ei: de exemplu cand am invatat sa scriem scrisori ne-am pomenit ca ne scrie chiar Catherine Hettinger despre cum a inventat fidget spinner-ul si inventia nu i-a fost recunoscuta; toti copiii i-au raspuns cu incantare, scriind, la randul lor, scrisori). Si exemplele pot continua.

Ma laud? Desigur. Sunt foarte mandra de elevii mei si uneori stiu ca nu ma laud cu ei suficient! Sunt niste copii curiosi, curajosi, isteti, muncitori si care nu ma lasa sa cad in rutina sau blazare. Ma laud si cu invatarea din perspectiva constructivista, la care  elevii sunt parteneri si participanti activi. Ma laud si cu tehnicile metacognitive prin care elevii invata sa isi aprecieze si sa isi dezvolte potentialul singuri, adica devin autonomi. Toate aceste lucruri functioneaza si reduc foarte mult presiunea aceea pe care o resimti ca profesor de a „te ridica la inaltime”. La inaltime este modul frumos in care mintile si sufletele noastre se intalnesc pentru a crea ceva durabil: niste oameni.

iyi bir komşu/ un bun vecin

Standard

A inceput Bienala de Arta din Istanbul, iar tema anului este ce inseamna sa fii un bun vecin. Expozitiile sunt gazduite de spatii diverse: cateva muzee, doua gari, o scoala primara abandonata, un hamam din secolul 14 si diverse galerii, dar si de cateva baruri si restaurante unde parola „un bun vecin” iti aduce o bautura gratis. Conceptul de vecinatate este abordat din perspectiva sociala, politica si personala. Se discuta vecinatatile intre state si culturi, la fel de mult ca spionatul pe vizor sau pe dupa perdea. Expozitiile cuprind pictura, sculptura, film, dans, diverse instalatii multimedia si performance-uri. E interesant sa explorezi orasul cu scopul bienalei; pentru a ajunge la expozitii treci prin diverse cartiere si patrunzi in spatii de la foarte vechi, la ultramoderne. Bienala se imbina cu orasul si preia din farmecul lui, sau ii adauga un nivel de culoare, de „joaca” cu elemente altfel banale si chiar invizibile.

In gara Haydarpasa, din partea asiatica, un grup de artisti expune Taste of Tea. Ceaiul, cum stim, e o bautura preferata a turcilor. Gustul ceaiului e gustul Turciei si, prin extensie, al Orientului la a carui poarta strajuia odinioara gara Haydarpasa. La nivel personal, gustul ceaiului e gustul copilariei, al vizitelor obligatorii si plicticoase la rude, sau al mai recentelor si placutelor intalniri cu prietenii. E gustul traditiei si al prieteniei.

Expozitia se intinde pe un peron intreg – in fiecare vagon din cele doua trenuri gasesti alta poveste, alta idee – care mai ciudate, care mai dragute, dar toate interesante.

In scoala primara Rum İlkokulu din cartierul Beyoğlu m-a impresionat instalatia de mai jos. Este expusa intr-o sala care are balcon si consta din platforme care se imbina ca un puzzle, pe care sunt montate mobile tipice dintr-o casa. Platformele sunt pe roti, asa ca tot la cateva minute o data aranjamentul se schimba imperceptibil, construind, in timp, toate casele in care ai locuit. Se poate vizita si partea de jos, unde vezi artistii la lucru, in costumele lor negre, impingand insesizabil de incet platformele, dar si de sus, din balcon, unde vezi casa care, sub ochii tai, se dezmembreaza si rearanjeaza incontinuu.

IMG_1495

In muzeul de arta contemporana am vazut si cel mai dureros exponat: documentarul Wonderland (2016) al artistului vizual turc Erkan Özgen, care prezinta povestea unui episod al razboiului din Siria vazuta si povestita de Mohammed, un baiat surdomut. Sunt cele mai intense 3 minute si 54 de secunde! Mohammed nu are cuvinte, dar are gesturi, icnete, expresii faciale pe care nu le poti uita si privindu-l nu doar auzi si afli ce s-a intamplat, ci simti ca traiesti experienta razboiului alaturi de el.

O buna parte din instalatii au mesaje politice si sociale; ecologice, anti-razboi etc. Exista si cateva tampenii, prost realizate si cu o idee extrem de subtire dedesubt, dar in cea mai mare parte sunt lucrari destepte care te pun pe ganduri.

Intrarea la toate evenimentele si muzeele e gratuita si se face pe baza unui QR code pe care-l primesti atunci cand te inregistrezi la intrare.

In incheiere, o „vedere” din Istanbul.

IMG_1529

Locuri frumoase: Faralya, Turcia

Standard

Am profitat de vacanta de bairam pentru a vizita sudul Turciei, in zona Marii Mediterane. Si, pentru ca am mers cu o colega care e in Turcia de multi ani, nu am ajuns chiar in locurile cele mai umblate (Antalya, Fethiye etc.), nici chiar in locuri considerate „comori ascunse” (Kaş, Datça), ci de-a dreptul in satele unde se presupune ca numai turcii calatoresc.

Cand colega mea a gasit pe net Hotel Faralya eram la capatul nervilor. De trei zile cautam si ne agitam sa aranjam ceva pentru aceasta neasteptata vacanta de bayram, care urma sa fie de trei zile si, brusc, prin ordinul ministrului, se facuse de sapte! Eram la telefon cu colega mea de vreo doua ore, evaluand hoteluri si case de la all-inclusive la camere prafuite din casa bunicilor puse pe Airbnb de nepoteii intreprinzatori. Nimic! Unde mergeau datele, preturile sareau din buget. Unde mergeau preturile, nu se potriveau datele. Ne gandeam inclusiv sa luam o noapte ici, o noapte colo, dar ce vacanta mai e aia?

A venit si momentul cand cineva trebuia sa spuna:

– Stii ceva, pana la urma alta lume isi petrece vacantele la Istanbul si eu incerc sa plec de aici?

Din fericire, colega mea era pregatita cu raspunsul:

– Da, pentru ca nu e vacanta daca nu pleci de acasa!!

Nu ne raspundea nimeni la e-mailuri, asa ca colega a sunat la Hotel Faralya. Era singurul loc care corespundea si ca pret, si ca loc, si ca date. Miracol! Si l-am gasit cu vreo 13 ore inainte sa decoleze avionul, asa ca eram si putin disperate.

– Vai, a zis nenea de la hotel, dar cum e posibil sa ne fi gasit pe net? Nu suntem listati pe niciun site. Suntem un club de yoga cu circuit inchis. Da, sigur ca avem camere. Da, preturile sunt corecte si de banii aia va oferim si mic-dejun si cina, dar sa stiti ca noi gatim vegetarian, da, insa totul organic, legume si fructe crescute la noi in gradina. Va asteptam atunci. Ce ciudat, totusi, ca ne-ati gasit pe net!

Avionul a aterizat la Dalaman, autocarul curat si civilizat de la aeroport ne-a dus la Fethiye cu doar 15 lire, apoi un taxi a pornit cu noi pe crestele muntilor, spre Faralya. Soferul era grozav de vesel, pentru ca trecuse de miezul noptii si voia sa plece acasa si era din Kabak, la 10 min de Faralya.

– Sa stiti ca eu la yoga acolo nu pot sa intru cu masina, ca nu e asfaltat. Dar ii sun pe ei si vin sa va ia.

Masinuta abia urca niste coaste abrupte marginite de pini. In dreapta se ghicea marea, la capatul unei prapastii adanci de 800 de metri. In stanga era piatra, tone de stanca cu aspect de lamele. Taximetristul ne-a lasat la sfarsitul soselei, unde incepea un drum serpuit si prafuit prin padurea de pini. Acolo ne astepta deja un jeep. Din el a coborat un barbat inalt, prietenos.

– Bine ati venit! Va asteptam! Speram sa aveti o vacanta minunata la noi, turuia el in vreme ce ne urca valizele in masina. Pe aici nu e asfaltat pentru ca nu vrem noi. Natura ne ofera atat de mult si noi la tot pasul o siluim. Pe urma, nu vrem sa fie usor de ajuns la noi. Aici e un loc magic si, stiti cum e, ramane magic doar daca nu afla multa lume de el.

Ajunseseram. Cand am coborat din masina, au venit la noi doi catei prietenosi.

– Sa nu va fie frica de ei, da? Sunt cei mai blanzi catei.

Barbatul pornise cu valizele noastre spre o casuta de lemn, cu acoperis de stuf. Colega mea mangaia cateii. Eu eram uluita de numarul stelelor de pe cer. Nu se vedeau doar stele, ci galaxii intregi, calea lactee parca era desenata, puteai sa crezi ca le vei atinge daca intinzi mana. Apoi am auzit marea. Apoi am vazut hamacul, leaganul, patul de afara. Gazda noastra a zambit:

– Bine ati venit in paradis. Dar sa nu va treaca prin cap sa dormiti afara. Chiar si in paradis e plin de tantari si alte ganganii!

 

 

 

Elevii mei

Standard

Pentru ca predau in scoli private si in sistemul international, sunt intrebata adesea… cum sunt elevii mei? Au stea in frunte? Corn de inorog? Faptul ca vin din familii cu foarte multi bani ii face sa fie diferiti? Increzuti poate? Optimisti? Lenesi?

Pentru ca am predat in Romania, India si Turcia, sunt intrebata: sunt copiii la fel peste tot?

La aceste intrebari de obicei raspund ca, fireste, copiii sunt copii. Nu au corn de inorog (desi unii vai ce si-ar mai dori!) si nici stea in frunte. Indiferent ce limba vorbesc de acasa, la diferite varste vor manifesta – cu mici variatiuni – aceleasi trasaturi*, care se pot gestiona, cu rabdare si blandete, in acelasi fel la clasa. Intervine intotdeauna si specificul clasei si cultura scolii, care sunt foarte importante.

Sunt constienta ca nu predau doar spaniola, ci predau un fel de-a fi om care mi-e propriu si la care copiii raspund chiar inainte de a rupe doua vorbe in spaniola. Predau si abilitati de invatare, implicit si explicit: predau organizare, moduri de a lua notite, managementul timpului si atentia concentrata si distributiva. La mine in clasa putem fi cine suntem; nu ma intereseaza sa fim toti la fel. De cand ma stiu am avut o orbire completa fata de tot ce inseamna par verde, cercei, guma de mestecat, elevi care stau unde se simt ei comod in clasa (pe scaune, pe jos, pe banci sau chiar pe pervazul geamului – asta cand clasa nu e prevazuta cu spatii diferite de invatare, covorase, canapea, puf etc.) etc., adica acele lucruri care nu interfereaza deloc, dupa parerea mea, cu procesul de invatare. La intrebarea: „Cum, n-ai vazut cum clefaia la guma aia?” nu am alt raspuns decat sa ridic din umeri. Daca guma nu ajunge pe banca sau scaun, daca nu se transforma in baloane care distrag atentia altor copii, chiar nu-mi pasa ca fetita mesteca guma in timp ce scrie o compunere spectaculoasa, sau isi ajuta colegii la sa inteleaga cum se combina substantivele cu adjectivele la feminin plural.

Imi pasa, insa, si elevii mei inteleg repede asta, de bunul simt, de comportamentul adecvat circumstantelor, de respectul reciproc, de cei sapte ani de acasa pe care ii cer elevilor mei de oriunde, pentru ca, inainte de a fi elevi de orice natie, sunt oameni care traiesc intre alti oameni. La „Miss Angelina” in clasa ne ascultam unii pe altii, ne respectam punctele de vedere, spatiul personal si dreptul de a invata si, in general, ne concentram pe a invata si a iesi din clasa aia cu un milimetru mai destepti decat am intrat. Stim ca avem dreptul sa fim diversi, obositi, fara chef, plictisiti, trazniti, cu probleme de invatare, dar nu mitocani, nesimtiti si indiferenti fata de oboseala, plictiseala, problemele celorlalti.

Stiu ca ma veti intreba cum fac asta, asa ca voi detalia in alte postari si cateva metode pe care le folosesc.

Nota:

*Informatii bazate pe observatiile mele si pe carti de educatie si psihologia copilului. Trasaturile specifice diferitelor varste se manifesta de obicei la fel. In clasa 1 sunt indrazneti, curiosi, traiesc intr-o lume minunata in care imaginatia si realitatea se contopesc si se continua („cand ma fac mare, vreau sa fiu Superman!” „cel mai mult mi-ar placea sa fiu Peppa Pig!”). Pana intr-a patra au devenit mini-adolescenti, preocupati de relatiile de prietenie (sau chiar de iubire!) care se infiripa, de cum sunt perceputi de ceilalti etc. Pana printr-a sasea absorb invatatura ca bureteii, sunt curiosi, neobositi si infloresc din laude si incurajari. Intre clasele 7-9 sunt cel mai vulnerabili la vorbele celorlalti si hormonii deja isi fac de cap, disperandu-i pe parinti. De asemenea, dorm mult, mananca haotic, totul e dat peste cap si scoala ajunge pe ultimul loc, ocupati fiind sa-si gestioneze tornada interioara. Acum incearca alcool, droguri, sex, sunt teribilisti, inconstienti, se taie, sunt deprimati, se imbraca numai in negru, devin obsedati de vreun artist, vor sa fie mari, adulti, independenti si complet lipsiti de orice raspundere. Sau, dimpotriva, declara ca ei vor muri inainte de a implini 30 de ani; viata de adult e o eterna corvoada, singurul mod de a trai e unul liber de orice constrangeri. Pare naspa perioada si chiar este, dar sunt si extrem de receptivi la mesajele constructive, fiindca ei chiar asta fac acum: se construiesc pe ei. Pe nervii nostri! Acum e important sa li se puna limite ferme si blande, sa faca sport pentru a se dezvolta fizic si a mai procesa energia negativa, sa fie intelesi cand nu se inteleg nici ei singuri, sa fie constienti ca e o etapa.

Printr-a zecea se aseaza si incep sa se intrebe cine sunt si ce vor sa faca in viata. Multi se implica in proiecte de voluntariat, isi urmeaza pasiuni si, fireste, socializeaza peste masura de mult. Acum prietenii sunt cele mai importante persoane, de aceea le spun mereu sa isi faca prieteni de toate varstele, ca sa aiba o diversitate de perspective. Daca sunt bine indrumati si sprijiniti de acasa, acum vor incerca sa devina tot mai independenti: excursii, tabere, drumetii, proiecte care-i duc departe de casa, in cort, in contexte noi, preferabil indrumati de adulti responsabili si deschisi la minte.

Bibliografie:

Pentru psihologia varstelor

Erik Erikson, Teoria dezvoltarii psihosociale, cartea Childhood and Society, 1963 si link articol 1 , link articol 2 si articol 3

Silvia Briceag, Psihologia varstelor

Pentru managementul clasei de elevi, cartea mea de capatai este Bill Rogers, Classroom Management.

 

 

 

Sapte saptamani la Bucuresti

Standard

Puzzle

Am petrecut sapte saptamani in Bucuresti si m-am simtit ca si cand n-as fi plecat niciodata si, in acelasi timp, ca si cand niciand n-as fi locuit acolo. M-am ratacit in drum spre Piata Amzei si am ajutat oameni sa ajunga la adrese mult mai obscure. La intrebarea tuturor „cat mai stai acolo” nu am avut niciun raspuns, pentru ca in fiecare an mai stau inca un an si tot asa pana nu voi mai sta si ma voi intoarce, sau ma voi duce altundeva. E limpede ca Istanbulul nu e la fel de glamorous ca India; unii se mira ca aleg nesilita de nimeni sa locuiesc intr-un oras potential periculos si invitatiile mele adresate prietenilor se lovesc adesea de nu-uri categorice.

Cu toate astea, Istanbulul e un oras frumos, bine pregatit pentru turisti, prietenos la transporturi, preturi si servicii. Unele locuri pe Bosfor iti taie cu adevarat respiratia…

Vezi articolul original 664 de cuvinte mai mult

Copilul meu nu vrea sa citeasca acasa

Standard

Un raspuns pe care l-am postat pe un forum la intrebarea din titlu:

Copiii invata cu placere daca parintii lor valorizeaza scoala si apreciaza invatatura primita acolo. Sincer! Cum e scoala lui? Invatatoarea? Temele? Apreciati educatia pe care o primeste, sau e asa si asa, dar e „treaba” lui de copil sa scrie/ citeasca, la fel cum parintii se duc la serviciu? E important sa va raspundeti sincer la aceste intrebari. Apoi sa ajutati copilul sa prinda drag de carte invatand alaturi de el. „Ce subiect interesant! As vrea sa stiu mai multe despre asta!” Copilul abia asteapta sa va invete ce stie! Asa se naste dragul de carte – din perceptia ca ceea ce invata acolo e important si valorizat de parinti. Cititi impreuna. Ca sa scrie trebuie sa inteleaga de ce trebuie sa scrie. Sunt teme? La ce folosesc temele (pe langa note si satisfacerea invatatoarei)? De ce primim teme? Cum ar arata scoala fara teme? (in unele sisteme copiii primesc teme din clasa a sasea incolo) Cititul e magic: te poarta spre alte lumi! Scrisul ne foloseste oricand: sa scrie el liste de cumparaturi, biletele pe frigider etc, adica sa scrie util si relevant, ca sa vada puterea scrisului. Scrieti-i biletele, sa le citeasca la micul dejun. Faceti un joc: azi nu vorbim; ne trimitem mesaje sau biletele. Copilaria e varsta cand totul poate fi abordat prin imaginatie.

Copilul meu uraste scoala

Standard

„Draga”, mi se spune adesea, „la tine la scoala, acolo, o fi mai bine. Aici e dezastru. La scoala primara ai o invatatoare, Dumnezeu cu mila. Cotizam toti la fondul clasei; luam creta, burete, perdele, aer conditionat. Se baga pe gatul parintilor caiete, culegeri, materiale auxiliare cu toptanul. Copilul nu mai pridideste la cate teme are … unele nici parintii nu le stiu rezolva! Drag de scoala? Cred ca glumesti!

La gimnaziu se schimba profesorii. Uneori mai dai si de cate unul bun. Continui sa cotizezi, sa faci teme si sa cumperi auxiliare. Intervin optionale – alte cheltuieli. Copilul vine de la scoala necajit: vrea telefon mobil, cum au toti colegii. In ore domnesc spinnere, kendama, telefoane. Acasa ma cert cu el sa faca teme. As vrea sa le faca singur, fara sa ma solicite in niciun fel. Doar eu mi-am terminat scoala demult! E treaba lui, in fond, sa-si vada de carte. Dar el vrea afara, pe tableta, la jocuri pe calculator, orice numai la teme nu. Fiecare zi e un razboi si amandoi il pierdem. Uneori se apeleaza la „sfantul Nicolae”, ca doar si pe noi ne-au mai altoit parintii si n-am murit din asta. Dar parca nu se rezolva nimic…

La liceu e o loterie. Nu mai stii ce licee sa alegi. Te temi de tot felul de influente, auzi zvonuri, vezi stiri, desi si stirile astea numai informatie nu-ti mai ofera. In fine, poate la voi acolo e mai bine?”

Raspunsul simplu este ca un sistem national greoi ca al nostru nu poate concura cu un sistem privat, mai sprinten si mai capabil sa se adapteze la noile paradigme ale educatiei. Cand ai pornit la drum la 1900 cu profesorul in centrul actului didactic, cu scoala care te pregateste sa fii un cetatean al unei patrii care atunci se fonda, cu materii asa de bine fragmentate ca iti lua ani sa intelegi cum se leaga istoria de geografie; educatia facuta cu batul si cu exercitii infinite de memorare si redare, de unde sa ai, in 2017, un invatamant centrat pe elev si pe curriculum, interdisciplinar, european, care sa dezvolte elevul si fizic si cognitiv si emotional si spiritual, daca s-ar putea? Cerem plopului pere, dar nu am plantat nicicand un par.

Raspunsul scurt e ca da, „acolo” e mai bine. Fie ca acolo e o scoala privata din Romania, India sau Turcia, acolo e mai simplu de tinut pasul cu viitorul. Acolo se cauta de catre administratorii scolii cele mai moderne curricule si/sau metode de invatare. Acolo sunt clase cu maxim 15 elevi. Acolo sunt resurse materiale abundente, fara a fi nevoie sa ne milogim la parinti ori directiune, sau sa aducem de acasa. Acolo sunt uniforme (conteaza! te fac sa te simti egal, fara sa-ti pese ca-ti agati in banca din greseala rochita Vuitton!!). Acolo sunt dulapioare pentru incuiat telefoanele si kendama in timpul orelor. Sunt lectii de management al timpului si al resurselor personale, de educatie financiara, de dezvoltare emotionala. Ne zbatem sa aflam cum invata elevii si sa ne adaptam stilul de predare la stilurile lor de invatare. E invatare personalizata, autentica, relevanta in contextul lumii reale in care traieste copilul. Tema pentru acasa la scoala primara e, adesea: „explica-le parintilor tai ce ai invatat azi si de ce e important sa stim/ facem asta” sau „cauta in jurul tau exemple de … *oricare ar fi tema abordata la clasa*”. Acolo sunt profesori platiti bine, trimisi la cursuri, inspectati, mentorati, ajutati in diverse feluri sa isi faca treaba cat pot ei de bine si de usor.

Aud deja colegi de-ai mei din invatamantul de stat spunand: „si la noi se poate!” Evident ca se poate si exemplele abunda. Se poate nu pentru ca sistemul te sprijina, ci pentru ca peste tot exista oameni curajosi, educatori cu vocatie, care sfintesc locul si fac din rahat bici.

Aud si colegi din privat mormaind: „poate ai uitat cate probleme avem, ai uitat de comunicarea interna defectuoasa, de copiii si parintii de bani-gata care te considera sclavul lor, de parintii care isi abandoneaza copiii in grija scolii, de programul obligatoriu de 8 ore pe zi, de momentele cand se strica xeroxul etc.” N-am uitat, pentru ca asa este.

Dar revenind la copilul care uraste scoala – ei urasc scoala si in sistemul public, si in privat. Urasc constrangerile cu care vine, urasc sa invete lucruri carora nu le vad rostul, urasc sa fie in slujba unor adulti care se cred sefii lor, urasc temele de casa, urasc activitatile in care sunt inrolati cu forta. Copiii care urasc scoala vad acasa ca parintii lor nu dau doi bani pe ce invata ei la scoala (e doar un mod de a scapa de grija copilului pentru niste ore); vad la scoala profesori dezinteresati care-si fac treaba fara chef. Dar lor, copiilor, li se cere motivatie interna si drag de scoala. Ca doar sunt copii, ce alta treaba au?

Eu cred ca se va schimba ceva in scoala noastra cand vom ajunge sa uitam de profesorul-Dumnezeu si sa revenim la profesorul-ghid, la profesorul pasionat, curios, curajos si intelept care se impune prin firea si personalitatea lui, nu prin note si recompense. Avem acesti profesori si ei sunt dornici sa fie focare de „infectie” pentru intregul sistem. Avem si parinti care valorizeaza scoala si invatatura copiilor si prin asta ii determina sa le placa la scoala. Sigur ca trebuie rezolvate multe probleme: curricule, salarii, spagi, coruptie, lipsa de pregatire adecvata, etc. etc. Se vrea? Se poate!

Ce citesc in vacanta

Standard

Am descoperit ca editura Art a tradus multe carti pentru copii si adolescenti medaliate cu Newbery Medal si am citit cateva dintre ele cu mare incantare. Am mai citit si prostii, dar per total sunt multumita si de cantitate, si de proportia de literatura/ carti misto versus pierdere de vreme. Dupa „Castelul de sticla” urmeaza sa apara si un film, pe care sigur voi merge sa-l vad. E o carte splendida si ravasitoare.

De Lavinia Braniste am mai citit si „Interior zero” si mi-a placut, de aceea l-am facut cadou. De Susan Lewis mi-am mai comandat doua carti, deoarece chiar scrie bine.

IMG_8605

De baza in aceasta vacanta e si manualul de turca, care e destul de bun. Planul meu e sa memorez efectiv cateva dialoguri, ca sa ma intorc putin mai desteapta decat am plecat.

Sapte saptamani la Bucuresti

Standard

Am petrecut sapte saptamani in Bucuresti si m-am simtit ca si cand n-as fi plecat niciodata si, in acelasi timp, ca si cand niciand n-as fi locuit acolo. M-am ratacit in drum spre Piata Amzei si am ajutat oameni sa ajunga la adrese mult mai obscure. La intrebarea tuturor „cat mai stai acolo” nu am avut niciun raspuns, pentru ca in fiecare an mai stau inca un an si tot asa pana nu voi mai sta si ma voi intoarce, sau ma voi duce altundeva. E limpede ca Istanbulul nu e la fel de glamorous ca India; unii se mira ca aleg nesilita de nimeni sa locuiesc intr-un oras potential periculos si invitatiile mele adresate prietenilor se lovesc adesea de nu-uri categorice.

Cu toate astea, Istanbulul e un oras frumos, bine pregatit pentru turisti, prietenos la transporturi, preturi si servicii. Unele locuri pe Bosfor iti taie cu adevarat respiratia; unele croaziere cu vaporasul as vrea sa nu se termine niciodata. Desigur ca asta face parte si din „programul” meu de a ma concentra pe aspectele pozitive, de a vedea partea buna a lucrurilor in orice moment, pentru a putea continua sa locuiesc intr-o tara cu totul straina, de care nu ma leaga nimic in fond.

M-am mutat la Istanbul in primul rand pentru a fi mai aproape de Bucuresti si acum vad ca a fost o idee buna. Cand te urci in avion pentru a incepe un nou an scolar, chiar conteaza daca zbori o ora sau zece. Chiar conteaza daca la capat dai de un loc bine pus la punct, unde lucrurile merg ok si in care te descurci usor, sau de un haos colorat si zgomotos, unde miroase a betisoare parfumate si ziua de maine nu stii ce mai aduce. Desi, acestea fiind zise, daca India ar fi la o ora de zbor de Romania, as locui acolo cu siguranta!

Viata e lunga si e bine ca e asa. Am avut in vara asta bani si timp sa umblu prin locuri pe unde imi doream sa ajung (Moldova! sau etajul 36!) pe cand eram in criza de timp si de bani, acum 6-7 ani. Am umblat iar prin locurile de care imi era grozav de dor cand eram departe: Ateneul, strada Mihai Eminescu, catedrala Sf. Iosif… Am aflat ce mai e nou in materie de reclame romanesti (ficatul a fost, fara doar si poate, vedeta vacantei! forti-ficat, slabo-ficat si cate si mai cat reclame – ori la constructii, ori la ficat). Am vazut filme, am citit carti, am fost la munte si la mare, am explorat noi terase si restaurante din Bucuresti, am citit Dilema Veche, am fost la muzee si concerte.

Am gasit Bucurestiul murdar, neingrijit, mai plin de turisti straini ca odinioara, cu un aer de mare WC public in zona centrala din pricina acelor mazgaleli de pe peretii caselor si a magazinelor inchise dupa Colectiv. Parcul Cismigiu, murdar, neingrijit si invadat de ciori, m-a intristat. Bulevardul Carol, aproape neluminat noaptea, deprima. Magheru, presarat cu magazine goale, arata ca o gura stirba.

Epoca nomada a vietii mele continua. Nu atat de nomada ca si cand as trai in rulota, dar nici atat de asezata ca si cand as avea apartament in Bucuresti, un job, o familie etc. – ce se presupune ca are omul la 38 de ani.

In vara asta am identificat o credinta cu care operam: daca faci planuri, grabesti timpul. Am venit in vacanta absolut fara niciun plan si am facut ce s-a nimerit, ce m-a inspirat pe moment si unele chestii care mi s-au propus si pe care le-am gasit atragatoare: mare, munte, Moldova, incercand astfel sa lungesc timpul. Nestiind in iulie ce voi face in august, am gustat mai intens fiecare zi, fara sa astept un viitor in care urmeaza sa fac ceva „si mai” interesant! Am constatat in urma acestui experiment cateva lucruri:

  • ca cei din jurul meu prefera planurile; „cum sa nu stii ce faci in vacanta” a fost o intrebare recurenta. E drept ca atunci cand ai vacanta 20 de zile ti-o dramuiesti mult mai judicios decat atunci cand o lalai o luna jumate, ca mine. Mai ales dupa un an in care te-ai simtit in vacanta in fiecare weekend si ti-ai facut plinul de turism, hoteluri si experiente noi in strainatate.
  • ca uneori se intampla lucruri frumoase fara plan si nu s-ar fi putut intampla daca tu aveai deja un alt plan!
  • ca uneori e mai scump sa nu-ti faci planuri atunci cand vine vorba de costuri last-minute. Alteori e mai ieftin, uneori gratis.
  • ca timpul oricum trece, cu plan sau fara. Doh!

Este cum spune tatal meu: viitorul devine trecut cat ai clipi, iar deciziile prezentului formeaza baza viitorului.

Sa inceapa, asadar, un nou an scolar (al zecelea in sistemul privat) cu decizii intelepte, copii isteti si timp bine folosit!

Bafta tuturor profilor si elevilor in noul an scolar!

 

 

Sfarsituri si vacante

Standard

Se termina uluitor de repede primul meu an ca profesoara in Turcia, in Istanbul.

Adaptarea la clima temperata a fost neasteptat de grea pentru ca, pur si simplu, uitasem cum e iarna. Uitasem de ghete, de fermoare, de sireturi, de geaca, de caciula, de fular, de xyzal, de soba si calorifere, de plapuma, de vant, de tot. Luna de luna am sperat ca se va termina, ca se va incalzi, ca visez, ca glumeste. Zi cu soare dupa zi cu soare am fost dezamagita si intristata de revenirea ploii, de vantul rece, de desele raceli si dureri de gat, de norii cenusii care-mi atarnau deasupra capului.

Psihic, m-am simtit mereu stoarsa. Departe si aproape de Romania de care nu ma mai leaga prea multe. Prea departe de India, de care, paradoxal, ma simteam mult mai legata. Departe de caldura, de soare, de masina mea, de mancarea de la Fatty Bao, de prietenii mei din toate colturile lumii de care – iaca! – eram mai atasata decat crezusem.

Fara sa vreau am respins totul aici, in vreme ce ma luptam sa accept: scoala, cu defectele ei inerente; oamenii, cu limba lor alienanta; orasul si tara asta; mancarea; transportul; limba; campusul.

Lovita de frig, de ruptura de Zeenat si de gasca mea de joi, de rigiditatea si formalismul acestei scoli, de izolarea clevetitoare din campus, am recurs la ce stiam eu sa fac ca sa ma tin intreaga: m-am ascuns, am mancat, m-am ingrasat. Nu mult, din fericire, pentru ca am devenit un pic mai buna la a-mi recunoaste tiparele.

Cu timpul, m-am inamorat de oras, care e cu adevarat minunat, maret si decazut, dar atat de interesant in toate felurile: istoric, artistic, turistic, social. M-am obisnuit cu limba turca, pe care nu o mai percep agresiv. Am mancat cu placere kahvaltı (mic-dejun) la orice ora. Am descoperit Bosforul, cartierele, magazinele. M-am indragostit de mare si de vapoare.

Cu timpul, m-am legat putin de unii oameni cu care am gasit ca am in comun. Desi e greu inca sa-ti dai seama cine e autentic si cine nu. Am asteptat mult si am primit putin, in multe cazuri. Chiar si cine e autentic, s-a invatat sa se ascunda. Contextul.

Am calatorit. Am mers la Izmir, Iznik, Kayseri, Capadochia, Bodrum, Ankara.

Am citit carti.

Mi-am redefinit legatura cu Zeenat, astfel incat sa fie inca acolo, desi nu mai suntem aproape. Cand vorbesc cu ea la telefon capat un accent indian. Dealtfel tatal lui Adam mi-a confirmat ca am accent indian in engleza. Ce ciudat! Ce normal!

Am ramas cu muzica din India si, intr-o zi, umbland prin Ankara am avut senzatia ca sunt in Malleswaram. Nimic nu semana, dar eu in capul meu eram in Bangalore. La fel cum eram in Bucuresti in primul an de Bangalore si am luat asta drept dovada ca sunt, vai!, atat de patrioata. Cand, de fapt, creierul facea ce stia: imi povestea locurile unde fusesem asamblata complet ultima oara.

De curand am avut revelatia ca ma indepartez de India, care mi-a adus atata atentie. Nu e de colea, se pare, pentru lumea noastra ahtiata de confort si de progres, sa traiesti in India. Nu e de colea pentru indieni sa lucreze si sa coexiste cu o Westerner, alba, straina, diferita si asemanatoare.

Dar cum va fi sa zic: am trait 4 ani in India acum 20 de ani?

Revelatia ca esti format de locul in care esti. Revelatia ca 4 ani sunt scurti. Ca acum Turcia e cea care ma formeaza si daca nu sunt constienta de asta risc sa ma transform in cineva neasteptat.

Revelatia ca nu locul schimba, ci commitment-ul tau. Sau indiferenta ta, mersul cu lumea, mindlessly.

Nu sunt vremile supt om.

 

Incep sa simt, abia acum, ca m-am asamblat pe partea asta.

Poezia supralingvistica

Standard
Hüzünlü Aşk ŞarkısıDoğrusu, bir zaman gelecek
hayatım ölecek benim için.
Sadece çimen bilir toprağın tadını.
Doğrusu, çekip gittiğinde yüreğim
sadece kanım özler onu.
Hava uzun, sen uzunsun,
hüznüm uzun.
Atların öleceği bir zaman gelir.
Makinaların ihtiyarlacağı bir zaman.
Soğuk yağmurların yağacağı bir zaman gelir,
ve bütün kadınlar senin başını kuşanır –
ve giysilerini.
Beyaz dev bir kuş da gelir
ve yatırır ayı bulutlara.

Nichita Stãnescu (1933-1983)
Çeviren: İsmail Haydar Aksoy

Trist cântec de dragoste

Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate femeile poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare, albă.

Care ouă pe cer luna.

Povestea crocodilului care tușea

Standard

Povestea asta isi asteapta sfarsitul din 2011. Are cineva vreo idee?

 

A fost odată ca niciodată un crocodil cu patru capete și un singur gât. Crocodilul tușea de mama focului și niciun vraci nu știa cum să-l lecuiască. În disperare de cauza, s-a dus la floarea de cireș. Era o floare rară, extrem de apreciata și, prin urmare, cam cu nasul pe sus, dar se spunea despre ea că are soluții la toate problemele.

Floarea de cireș înflorea înr-o grădină japoneză din apropiere și era așa o raritate, încât oamenii făceau coadă cu orele s-o vadă. Crocodilul știa că mulțimea aceea va fi speriată de apariția lui, mai ales că avea și patru capete și, de unde suferea de o banală tuse (chiar daca nevindecabilă, totuși banală) se putea trezi numaidecât expus la Zoo sau vedeta emisiunilor TV, chestie de care chiar n-avea niciun chef.

Se sfătui așadar cu amicul lui broscoiul verde (care se credea prinț și-avea tot iazul la picioare).

  • Orice grădină japoneză are un pârâu care curge pe la picioarele cireșului înflorit. Totul e sa gasești o cale să înoți și să ajungi cumva în acel pârâu. Cred că dacă te duci noaptea grădina o să fie închisă și nu riști să te ia oamenii la ochi.

Zis și făcut – crocodilul n-avea patru capete doar ca să nu-i plouă în gât, ci era un crocodil deștept și bine orientat în spațiu, așa că se descurcă destul de ușor să ajungă la pârâul care dădea în grădină. Dar să vezi problemă: gura pârâului era prea îngustă ca să îi încapă toate cele patru capete, așa că se văzu nevoit să-și plieze două. Nici nu știuse că se poate. Cu două capete arăta diferit și se gândi că i-ar plăcea să apară așa în fața crocodiloaicei Dila, pe care o curta demult și care nici nu se uita la el, în speranța c-o va impresiona.  Dar cu Dila nu era chestie de capete, ci de profunzime. Deși era o tipă cu multe resurse sufletești, Dila prefera să plutească doar pe la suprafața lucrurilor și să se prefacă neatentă la ceea ce putea s-o solicite mai mult.

Cu gândul la instabilitatea Dilei, Croc (da, se numea Crocodil și i se zicea Croc, cam lipsit de imaginație, dar foarte descriptiv) ajunse în zona unde înflorea măreț cireșul. Florile de cireș dormeau pe crengi.

  • Psst, Floare de Cireș, făcu Croc, apoi se răzgândi. Încercând să-și stăpânească tusea, începu să intoneze un cântecel.

 

Kyınalıada

Standard

A venit vara si cu ea excursiile in Insulele Printilor, din Marea Marmara. Prima pe lista, si prima si in ordinea in care te duce vaporasul luat de la debarcaderul Kadıköy este Kyınalıada.

Cand am ajuns acolo mi-am dat seama ca e singura insula unde mai fusesem! In excursia mea din 2014 am ajuns si in insule, la plaja. Insula asta, spre deosebire de altele, are o gramada de plaja si e bine amenajata, desi nu e cu nisip, ci cu niste pietre colturoase care necesita purtarea unor papuci de plastic speciali.

De data asta insa nu am stat la plaja, ci am explorat insula la pas, urcand pana in virful dealului, unde am gasit o manastire pustie si o femeie care vindea apa. Vederea din orice punct al dealului e superba, iar insula e cam cum mi-ar placea mie sa locuiesc: suficient de aproape de Istanbul ca sa il admir, dar destul de departe ca sa nu am de-a face cu haosul lui.

In insula vremea trecea incet si tihnit. Bunicii locali isi incercau scuterele cu 3 roti, sau stateau la ceai sub copaci. Cativa turisti ocupasera sezlongurile de pe plaja, inca nevenindu-le sa creada ca e vara, in sfarsit. Pe ulite am vazut multe pisici, barbati care maturau, reparau masini hodorogite sau barci, sau taiau lemne si femei care intindeau rufe. Copiii faceau intreceri la vale pe biciclete.

Mai e luna trandafirilor in Istanbul, asa ca insula era plina de culoare si parfum.

Cele 5-6 ore au trecut ca una. Din cand in cand e minunat sa poposesti intr-un astfel de loc, „unde nu se intampla nimic”.

Iznik

Standard

Iznik. A small place with a huge history. Formerly known as Niceea/ Nikaia, home to the Iznik tiles that Mimar Sinan made famous by using them inside the Blue Mosque. Former Byzantine city, enclosed by thick walls that are still standing today. Conquered by the Ottomans, who preserved some of the old art and monuments. Two Christian/Roman churches survived as ruins. Another one was saved by its early transformation into a mosque.
Small and quiet town on the banks of the Iznik Lake, at the foot of the Iznik/Flag Hill.
A few schools; windows and balconies with roses and geraniums, a few mosques, a few restaurants. Calls to prayer five times a day, people fasting for Ramadan. Friendly women who welcome us to their town. Outgoing ceramic artists, who don’t hesitate to show us the secrets of their craft, even if at the end we leave the shop empty-handed.
Archaeology and daily life. A column with a gorgeous capitel fallen on the side. Somebody has built a house with bricks taken from the old Roman Theatre. A skeleton was dug out in the process. Past and present.
The past is quiet; the present – respectful.
„In a small town, many mouths talk, but only a few heads think.” In Iznik, when they talk to us, it’s to say welcome and please and here you are, or to apologize that they cannot serve us the world’s most wanted „peymacun” (cheese pita) before sunset.